Irina Nicolau, omul care a făcut prima carte despre revoluţia din ’89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul
Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti‑uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere, Irina preciza: „În ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie ’89 au fost peste noapte şterse cu păcură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, «rescrise»”. Şi, ulterior, o mână PSD‑istă le‑a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul.
Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi‑ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri:
„De Crăciun ne‑am luat raţia de liberate”;
„Deşteaptă‑te, Române”;
„Să nu uităm Timişoara”;
„Glorie eroilor din Timişoara”;
„Nu ne temem”;
„Auzi‑ne, Doamne, şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”;
„Jos demagogii şi oportuniştii”;
„Nu vom uita sângele vărsat”;
„Vrem libertate”;
„Nu plecăm”;
„Niciodată nu vom uita/
Sufletele noastre veşnic tinere/
Pururea etern veţi exista/
Şi frumoşi, viteji vă vom păstra”;
„Libertatea, patria şi adevărul mai presus decât tinereţea, florile şi propriile zâmbete”;
„Jos cenzura”;
„Fără violenţă”;
„Trecătorule liber, stai şi te reculege. Aici au murit zdrobiţi de camioane blindate tinere şi tineri în după‑amiaza zilei de joi, 21 decembrie 1989”;
„Pace vouă, morţii noştri”;
„Trăiască spiritualitatea română”.
Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n‑a rămas mare lucru. Aproape de librăria „Noi” trecătorii pot vedea o cruce pe care pot citi: „În memoria tinerilor căzuţi în Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. Pe ea vezi o fotografie a unui copilandru şi un text explicativ: „În acest loc, în ziua de 26 –XII 1989, la ora 17.30, a fost ucis Gâtlan Mihai, în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să‑i odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea, pe care stă scris: „Aici au murit eroi adevăraţi”.
În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: Club THA*F*, despre care gura orăşeanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei vecinătăţi ca aceasta, trecătorii pot să reacţioneze foarte diferit. Pot spune – parafrazând‑o pe antropologa Mary Douglas – că aici au de‑a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit prin relaţiile de vecinătate cu un loc murdar, al dezmăţului – clubul de noapte. Prin murdărie înţelegem, în termenii lui Mary Douglas, „o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”. Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându‑şi, în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gâtlan Mihai.
În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: „Aici s‑a murit pentru libertate”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul.
Graffiti‑urile scrise în timpul revoluţiei din decembrie, prin simpla lor prezenţă, creau un adevărat traseu al memoriei anticomuniste. Ele au fost scrise, apoi şterse de pe soclul statuii lui Spiru Haret, de pe faţada Universităţii, de pe faţada Facultăţii de Arhitectură, de pe pereţii Hotelului Intercontinental, de pe blocurile Dunărea şi Pescarul, de la intrarea blocului Dalles, de pe bulevardul Magheru, de pe soclul – care a dispărut între timp – din centrul Pieţei Romane.
Cu vreo treisprezece ani în urmă, intrând întâmplător în Biserica Colţea, m‑a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece, pe care am văzut sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele.
Locurile memoriei anticomuniste erau, la nivel potenţial, extrem de periculoase pentru puterea politică postdecembristă. Un motiv uşor identificabil ar fi acela că ea – puterea politică – provenea din vechea nomenclatură comunistă. Acţiuni de obnubilare a conştiinţei colective (care aveau la origine puterea politică) aveau să se petreacă şi între anii 2000 – 2013. Dezonorarea cu orice preţ a lui Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor (la insistenţele jenante ale unui institut public aflat sub oblăduirea guvernului României), nepedepsirea juridică a foştilor torţionari – dintre care Alexandru Vişinescu este un exemplar oarecare, nu cel mai important – , iniţiativa lui Crin Antonescu prin care se vrea atât scoaterea în afara legii a asociaţiilor şi partidelor legionare, cât şi etichetarea oricărui gest public naţionalist ca fiind legionar, deci ilegal, se înscriu în aceeaşi logică, extrem de coerentă cu sine, a puterii politice actuale.
Concluzia este simplă: puterea aşa‑zis democratică din România gândeşte şi acţionează similar cu puterea comunistă. Sistemul politic s‑a menţinut prin replicare, s‑a perpetuat, fiind interesat de propria sa conservare. Cum să înţelegem altfel lucrurile, când lui Ion Gavrilă Ogoranu şi soţiei sale, Ana, le este refuzată calitatea/titlul de luptători în rezistenţa anticomunistă? Ultima cerere a fost înaintată, fără sorţi de izbândă, ministrului justiţiei Monica Macovei.
Mass‑media concurează la acelaşi nivel al dezonoarei cu guvernanţii noştri postrevoluţionari. Ani la rând au promovat memoria soţilor Ceauşescu. Sumedenie de cărţi promiteau dezvăluirea secretelor de familie a dictatorilor. Seria a debutat cu Orizonturi roşii scrisă de generalul Pacepa şi a culminat cu La curtea lui Ceauşescu de Suzana Andreiaş, carte care „dezvăluie o altă faţă a dictatorului: cea de acasă. Cum se comporta în familie «eroul» de la Scorniceşti? Ce mâncăruri prefera? Cum se îmbrăca şi cum se purta cu soţia lui, Elena? Cum ne vedea pe noi, poporul de rând?”, volumul fiind „cronica unei familii. Cu părţile ei vizibile, dar şi ascunse. Cu tabieturile ei. Cu un amalgam de fapte şi gesturi mărunte, care dau măsura personalităţii şi caracterului unui om. Un mozaic multicolor şi viu, format din clipe minunate, zile şi ani. Ca în orice familie, de fapt” (am citat din textul de prezentare a cărţii).
În timp ce manifestăm un viu interes pentru „comunismul domestic”, nostalgic suprapus peste amintirile noastre din copilărie sau peste tinereţea noastră frenetică, memoriile supravieţuitorilor temniţelor comuniste sunt nevoite să apară într‑o semiclandestinitate. Dacă văd lumina tiparului, ele nu constituie subiect de dezbatere publică. Nu apar în presă articole despre viaţa eroilor anticomunişti şi despre idealurile lor de tinereţe, decât arareori, de obicei în momentul în care au trecut deja dincolo.
Dispariţia orchestrată a însemnelor spaţiale specifice luptei anticomuniste vizează direct neantizarea memoriei colective anticomuniste. Într‑o carte esenţială despre memoria colectivă, Maurice Halbwachs demonstrează că „nu există memorie colectivă care să nu se deruleze într‑un cadru spaţial. Or, spaţiul este o realitate durabilă: impresiile noastre se alungă una pe alta, nu ne rămâne nimic în minte şi n‑am înţelege că putem recupera trecutul dacă acesta nu s‑ar conserva în mediul material care ne înconjoară. Către spaţiu, către spaţiul nostru – cel pe care‑l ocupăm, pe unde trecem adesea, unde avem întotdeauna acces şi pe care, în orice caz, memoria noastră este oricând capabilă să‑l reconstituie – trebuie să ne îndreptăm atenţia; acolo trebuie să se fixeze gândirea noastră ca să reînvie o categorie sau alta de amintiri”.
Concluziile sunt dureroase pentru simţul nostru moral: torţionarii comunişti trebuie aprioric iertaţi, luptătorii anticomunişti trebuie uitaţi, identitatea noastră de români trebuie declarată suspectă şi artificială. Neavenită. (
Ciprian Voicilă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu