Cultura manipulării - din volumul „Sfinții de lângă noi”

(Cartea poate fi achiziționată de la librăriile Sophia și Evanghelismos). România a involuat pe tăcute de la o cultură a cenzurii spre o cultură a manipulării. Ne vine greu să credem că în anii ’50 o carte despre Hegel a constituit probă de acuzaţie în procesul intentat lui Constantin Noica. Cititorul pasionat încă mai poate descoperi prin anticariatele Bucureştiului cărţi editate în plin comunism, cenzurate grosolan: când şi când privirea îţi cade pe cuvinte acoperite cu o linie neagră, ca o ştampilă pusă apăsat. Nu am fost niciodată un nostalgic al comunismului, chiar dacă ultimii ani ai ceauşismului se suprapun peste anii copilăriei mele. Ceea ce nu mă împiedică să constat că în plină dictatură comunist-ceauşistă, chiar dacă proletcultismul era nota predominantă a culturii române de atunci, indivizii, persoanele mai exact – ca să păstrăm distincţia teologică dintre individ şi persoană - beneficiau de un avantaj enorm: în opoziţie cu cultura dominantă, condusă de la centru, în mediile lor private interacţionau, cultivând între ei o stare de emulaţie spirituală în care îşi găseau locul numele mari ale culturii europene: Dostoievki, Goethe, Tolstoi, Goncearov, Gogol, Turgheniev, Thomas Mann, Kafka. Scriitori clasici ruşi erau traduşi abundent. În anii ’70-’80 au început să apară în limba română operele sud-americanilor Borges, Neruda, Augusto Roa Bastos, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez. Aşa cenzurată cum era, cultura română îşi păstrase – e adevărat că parţial – menirea de „joc cu mărgele de sticlă” (Herman Hesse), pe care oamenii îl jucau între ei, conştienţi că miza jocului este chiar fiinţa lor spirituală. Odată redeveniţi oameni liberi, în România cultura - în înţelesul ei tare - s-a disipat. Semnificaţia ei a rămas să fie stabilită de fiecare, pentru el, şi pentru grupul său de apartenenţă. Este bine, deci: temeiul culturii actuale este libertatea. Nu mai avem o cultură impusă de la centru de un aparat politic opresiv. Este specific postmodernităţii să decidă fiecare pentru el care sunt acele bunuri simbolice, care sunt acele modele tutelare cu care ar vrea să întreţină un comerţ intelectual sau spiritual. Însă, în actualitate, românii se arată mai curând preocupaţi de cultura motivaţională. Cultura clasică europeană a pierdut terenul în faţa unui epifenomen recent: cultura pragmatică a lui „cum să...” Românii sunt preocupaţi să descopere cheia misterioasă care să le deschidă tainiţele tuturor sferelor de acţiune. Vor să ştie cum să devină lideri, cum să li se realizeze toate visele, cum să obţină un maxim de beneficii cu un minim de efort, cum să arate tineri până la adânci bătrâneţi, cum să stea departe de socrii toxici, cum să spună nu unora care îi agasează. Premisa fundamentală a întregii culturi motivaţionale este că fiinţa umană poate să atragă spre ea oameni, bunuri, norocul, cornul abundenţei, fericirea prin punerea în mişcare a propriei voinţe. Printr-un efort de voinţă obţii totul. Important este să vrei cu adevărat. O perspectivă magică întru totul. Printre cărţile de tipul Cum să...?, un loc aparte îl deţin cele despre limbajul trupului şi programarea neuro-lingvistică. În mediul universitar românesc se ţin cursuri de programare neuro-lingvistică şi prelegeri despre tehnicile persuasiunii. Politicianul trebuie să fie persuasiv - este noua sarcină de partid. Realizatorul şi moderatorul emisiunii TV trebuie să fie persuasiv (apropo, dacă veţi urmări cu atenţie comportamentul moderatorilor de la televiziuni, veţi constata că în ultimii ani aceştia sunt mai persuasivi chiar decât invitaţii lor). Profesorul trebuie să fie persuasiv. În orice instituţie angajaţii de la PR trebuie să fie persuasivi. Angajaţii de la reţelele de telefonie mobilă sunt persuasivi. Elevii de şcoală primară au învăţat în familie să fie de mici persuasivi, mai ales în raport cu învăţătorul. Persuasiunea - cheia succesului. Viaţa socială e guvernată de legile persuasiunii şi ale manipulării. Fiecare încearcă să citească un amănunt exploatabil în gesturile, în postura, în direcţia privirii celui care îi stă în faţă. Dacă interlocutorul nostru priveşte în jos, spre stânga, înseamnă că şi-a amintit ceva. Dacă priveşte spre dreapta, în jos, înseamnă că mintea sa schiţează un plan de viitor. Întâlnirea cu semenul nostru şi‑a pierdut inocenţa. Dar şi profunzimea. Suntem interesaţi de cum spune cineva ceva, nicidecum de ce spune. Conţinutul unui mesaj a devenit secundar, iar forma s-a făcut tutelară. Pândim cea mai mică fisură în fiinţa celuilalt prin care facem să pătrundă gândul nostru meschin, interesat, ambalat în sugestia aferentă. A vedea în celălalt doar un mijloc utilizabil pentru satisfacerea propriilor noastre interese înseamnă – la un alt nivel - nu doar să priveşti lumea printr-o lentilă dezvrăjită, atee, ci înseamnă să îţi pierzi şi ultima urmă de moralitate din tine. În secolul XVIII, Kant întemeiase o morală – ale cărei resorturi erau profund creştine – argumentând, o dată pentru totdeauna, că orice fiinţă umană este prin însăşi natura sa un scop în sine şi trebuie tratată întotdeauna şi ca scop, nu doar ca mijloc. Cultura predominantă nu mai are nimic în comun cu divinul, cu transcendentul, cu arta cultivării puterilor sufleteşti, cu sfera valorilor, cu actul gratuit, dezinteresat. În centrul vieţii noastre tronează puterea. Dorinţa de putere ne locuieşte pe toţi, obturându-ne raţiunea şi bunul-simţ elementar. O cultură a persuasiunii şi a manipulării este una profund magică. Trăim într‑o lume manipulată prin diverse strategii şi operaţiuni magice. Orice viziune asupra omului şi a lumii care are ca unic temei voinţa este de sorginte magică. A demonstrat-o magistral în perioada interbelică logicianul şi metafizicianul ortodox Nae Ionescu. În postmodernitate, a arătat-o în mod convingător şi plenar Ioan Petru Culianu, geniul rătăcit în arcanele ocultismului. Nu ai cum să nu tresari când descoperi în debutul cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484 (o carte fundamentală pentru înţelegerea lumii răsturnate în care trăim) următoarea frază: „Trăim în continuare într-o lume unde magia are încă un rol de jucat şi chiar un loc de onoare”. Culianu expune concepţia lui Giordano Bruno despre magie, relevând consecinţele ei ultime, implicaţiile sale empirice recognoscibile în realitatea noastră politico-socială. Savantul român consideră că „fără s-o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno”. Magicianul lui Bruno a fost înlocuit de sistemele mass-media şi de brain-trusturile care controlează masele umane. Funcţia lui a fost preluată de specialiştii în relaţii publice, de maeştrii anchetelor sociologice, de agenţii de spionaj şi contraspionaj, de specialiştii în tehnicile de dezinformare. Atât manipulatorul lui Giordano, cât şi conducătorii oculţi ai lumii folosesc drept mijloc de manipulare erosul, puterea de a iubi, în sensul cel mai larg al termenului. Erosul este forţa motrice atotstăpânitoare care leagă prin noduri invizibile elementele lumii. Operaţia de manipulare ocultă se foloseşte în special de simţuri, de auz şi mai ales de văz. Prin sunete şi imagini se activează fantezia, o facultate a sufletului pe care Giordano Bruno o socotea „singura poartă a tuturor acţiunilor interne”, poarta prin care fantasmele pătrund în sufletele noastre. Prin intermediul fanteziei masele umane sunt sugestionate de Marele Manipulator. Cele mai la îndemână şi mai eficiente fantasme sunt cele sexuale. Acum putem înţelege mai bine scopul inflaţiei de imagini erotice prezente în orice mediu de informare: în mass-media, pe internet, în reclamele din oraşe sau de la periferia lor. Înţelegem, deopotrivă, cât de periculoasă este pentru artizanii Statelor Unite ale Europei (un stat al statelor, Marele Manipulator din spatele Marilor Manipulatori) învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a cuvioşilor despre paza celor cinci simţuri şi despre importanţa luptei cu imaginaţia. Sfinţii Părinţi ne învaţă că imaginaţia este puntea dracilor. Cine se luptă cu fantasmele, închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii, este un om nesugestionabil. Nu poate fi manipulat prin operaţiuni oculte, dirijate de la centru. Marele Manipulator este - în viziunea lui Culianu - statul. Statul-magician. Atât manipulatorul lui Bruno cât şi statul modern urmăreau/urmăresc să obţină controlul total asupra indivizilor şi vor să creeze şi să întreţină o societate perfect standardizată. „Controlul şi selecţia sunt stâlpii ordinii. Nu e necesar să ai imaginaţie ca să înţelegi că funcţia manipulatorului a fost preluată de Stat şi că acest nou «magician integral» are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obţinerii unei societăţi uniforme”, scria în 1984 Ioan Petru Culianu. Avertismentul lui Ioan Petru Culianu este clar şi deja învechit: Statul-poliţist - obişnuit să conducă prin forţă, prin constrângere - va fi înlocuit în timp de Statul-magician, versat în tehnici oculte. Sufletele noastre constituie materia primă a statului care acum, pe tăcute, capătă formă. (Ciprian Voicilă)