Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a patra

Urmare de aici. 12. CRUCEA TREBUIE ȚINUTĂ ÎN BISERICĂ?/ Luni dimineață plec spre Predeal. După ziua de pauză, urc cum nu se poate mai bine. Duminică am fost la liturghie la Săcele, la primul meu duhovnic. M-am bucurat să văd expus la pangar numărul din ”Lumea Monahilor” în care e interviul meu cu Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului. Văzându-mi barba, Părintele Laurențiu m-a întrebat dacă m-am pustnicit. Da… suntem în Ardeal, iar pe aici e ciudat ca un mirean să-și lase barba să crească în pace. Ajung la Predeal destul de repede și realizez iar că urcușurile nu sunt neapărat mi dificile decât drumul drept. Cele abrupte poate că sunt, dar cele line, pe serpentine, nu. Vreau să înnoptez la Mănăstirea Predeal, așa că mă opresc aici, deși aș mai putea merge, nefiind încă târziu. Vreau să mă opresc la Mănăstirea ”Sfântul Nicolae” din Predeal și pentru că aici am fost botezat. Ai mei erau cabanieri pe Cioplea sau pe Clăbucet (au fost la amândouă cabanele). Dar aici nu sunt deloc primit bine. Mi se spune mai întâi că nu au locuri de cazare – să mă duc la Mănăstirea Caraiman, de la Bușteni. Apoi, când vreau să las niște pliante în biserica nouă, o călugăriță le smulge de pe masa pe care le pusesem, plină de mânie, și izbucnește: - Pleci acum! Îți iei astea și pleci! De ce ne bagi crucea aia în nas?! Crezi că n-am mai văzut cruce?! Încerc să-i explic, calm, ce fac, dar o ține pe-a ei: - Crezi că noi nu știm că Hristos e Fiul Lui Dumnezeu?! Trebuie să ne spui tu?! Crucea trebuie să stea în biserică! Ai văzut tu vreun călugăr mergând ca tine, cu crucea-n spate? - Nu, dar ar trebui să meargă!, îi răspund, ferm. Aici pare să aibă o poticnire, o sticlire de luciditate: - Nu că nu ne-ar plăcea crucea, dar… Plec. Dezamăgit spre foarte dezamăgit. Și îmi aduc aminte de bucuria cumplit de prostească a duhovnicului de aici, Părintele Teofil, când îmi spunea că Părintele Gherontie, care ”scrie singur despre el”, nu mai e stareț la Mănăstirea Caraiman. O bucurie stranie, diavolească, care adăugată ochelarilor ”de fițe” pe care îi purta ar fi trebuit să mă facă să îl taxez în reportajul pe care l-am făcut pentru ”Lumina”. Nu am făcut-o, pentru că am zis să nu judec pe nimeni, mai ales de aici, unde am fost botezat. Dar acum, când văd roadele lucrării lui, îmi pare rău că am ascuns adevărul. Le trimit câtorva prieteni un SMS în care le povestesc întâmplarea și dezamăgirea mea față de acești călugări care ”vor să mergă cu jeep-ul, iar nu cu crucea”. Ajung la Mănăstirea Caraiman și nu sunt primit nici acolo. ”Nu au locuri de cazare pentru noaptea asta” îmi spune un om pe care a trebuit să-l sun pe mobil. Dar tare mi-e teamă că, dacă ar fi fost vreo comisie de la Patriarhie, sigur aveau. Plec mai departe. Voi dormi la Pensiunea Mihail de la Poiana Țapului. De parc-aș fi într-un loc fără mănăstiri. Și poate așa și e. Dar poate sunt eu neînțelegător… 13. LA FAMILIA ȘANDRU La Breaza mă așteaptă doamna Diana Șandru și familia ei. De fapt, doamna Șandru se informează din vreme asupra locului unde sunt și vine cu o mașină după mine, la Comarnic. Așa nu mai sunt nevoit să fac ocolul pe varianta care urcă în Breaza. Cei din familia care mă găzduiește mă vor lua din și mă vor aduce înapoi în același loc, la Comarnic. Casa familiei Șandru e la doi pași de poarta liceului pe care l-am absolvit – liceul militar ”Dimitrie Cantemir”. Tot la doi pași de poarta liceului locuiește și profesorul meu de română din liceu, Constantin Giurgincă. Îl vizitez și primesc un caiet de versuri pe care le scrisesem în liceu. Versuri rimate, dar cam moderniste pentru gusturile mele de acum. Totuși, foarte tradiționaliste în raport cu versurile care m-au făcut cunoscut. Către seară doamna Șandru îmi vorbește foarte frumos despre Părintele Adrian de la Mănăstirea Cornu. Discut câteva ceasuri cu ea și soțul ei. Sunt singurii mireni pe care nu-i cunoșteam dinainte care m-au invitat în casa lor în cursul pelerinajului meu… 14. COSTEL/ Dis-de-dimineață, vecinul familiei Șandru care m-a adus la Comarnic mă depune în locul de unde m-a luat. Vine cu noi și doamna Șandru, căreia îi mulțumesc pentru găzduire. Plec mai departe. Va fi o zi dificilă, pentruă că în ziua anterioară nu mi-am făcut ”baremul” și trebuie să ajung vineri la lansarea cărților mele, la Librăria Predania din București. Aș putea, poate, să ajung la zece-douăzeci de kilometri de București și de acolo să iau o ocazie, îmi zic. Oricum, până atunci mai sunt trei zile… În vreme ce mă frământ cu aceste gânduri, îndreptându-mă spre Halta Nistorești, de pe dealurile din partea stângă a șoselei coboară un om. Un om slăbuț, puțin de statură, cu chelie și cu o barbă tunsă scurt. E îmbrăcat cu o geacă relativ subțire, de culoare deschisă, și cu blugi, și poartă un rucsac de plastic în spate. Pare un muncitor oarecare, un tăietor de lemne care se îndreaptă spre Gara Nistorești ca să ia un tren către joagărul la care lucrează. Dar omul nu e îndreaptă către Gara Nistorești, ci către mine. Pe măsură ce îmi povestește ce e cu el sunt tot mai șocat. Îl cheamă Costel și e de prin părțile Bacăului. A lucrat în Anglia, ca instalator. Soția și copiii săi sunt acolo. Într-o zi, poate în urma unor necazuri pe care nu mi le povestește?, simte chemarea către Dumnezeu și își părăsește familia. De atunci trăiește pe unde apucă. Încerc să-l conving că nu trebuie să-și părăsească familia, ci să caute să-i aducă și pe soție și copii către Dumnezeu. Cel puțin așa mă raportez eu la ce mi s-a întâmplat mie. Caută să mă convingă de contrariul, cu argumente din Biblie. Dar pasajul pe care mi-l servește el trebuie citit altfel: ”Cine nu e gata să lase părinți, soție, copii pentru Mine, nu e vrednic de mine.” Așa cred că ar fi trebuit tradus și înțeles acel cuvânt al Domnului. ”A fi gata să lași pentru Dumnezeu”, nu înseamnă ”a lăsa pentru Dumnezeu”. Încercarea la care e supus patriarhul căruia i se cere să îl jertfească pe fiul său, dar care apoi nu e lăsat să facă asta, ne e cunoscută tuturor. Dar el o ține pe a lui. Acum trăiește într-o peșteră dde lângă Brașov. De fapt, acolo trăiește iernile. De primăvara până toamna merge prin țară, numai pe jos, vorbește cu oricine stă să-l asculte și predică în adunările sectarilor. Îl întreb dacă e sectant și îmi spune că nu. E botezat ortodox. Când trecem pe lângă o biserică îi cer să-și facă semnul crucii, iar el îl face, chiar foarte corect. Interesant… Îi spun că am stat și eu o noapte în pădure și îi povestesc peripeția mea de la Bilbor și neliniștea pricinuită de răgetul acelui urs. - Numai o noapte?!, îmi răspunde. Am dormit și în zăpadă. Dădeam zăpada la o parte, mă puneam acolo, mă înveleam în pătură și dormeam. A trecut ursul pe lângă mine! Are mereu la el o pătură, în rucsac. Și noaptea asta dormise în pădure, acolo, pe costișele Nistoreștilor. - În pădure e mai cald…, îmi spune. Dacă la prima vedere nu observ nimic ieșit din comun la el, ba chiar am tendința să nu îl cred, din pricina curăției hainelor sale, la o privire mai atentă observ că e foarte bronzat și că are o strânsură a dinților, dată probabil de frig, care certifică cele spuse de el. - Dar vă faceți foc în pădure?, îl întreb. - Nu. - Păi… v-ar prinde bine. De fapt, tot trupul lui, atins de răbufnirea înghețată a dimineții, despre care am mai vorbit, pare înțepenit, înfrigurat. Observ asta când se îndepărtează de mine, în tufișurile de pe malul Prahovei, probabil ca să-și facă nevoile. Când îmi iese în cale ne continuăm drumul și discuția. Suntem deja în dreptul Brezei. Îi spun tot ce am de spus despre sectari: cum interpretează Biblia după capul lor, rațional, dar acolo sunt taine, pilde, lucruri ascunse, care nu pot fi înțelese în acest fel. Cum au renunțat la descoperirile duhovnicești ale atâtor călugări care au fondat Tradiția Bisericii. (Așa au ajuns să renunțe la Cruce, despre care Sfântul Apostol Pavel spune, foarte clar, că pentru cei care se mântuiesc ea e simbol de biruință.) Și cum nu fac ascultare, deci se lasă pradă diavoleștii mândrii, autosuficienței. De fapt, cam astea par să fie și slăbiciunile lui Costel. Încerc să-i strecor și lui în minte ideea de a face ascultare. - Eu le demonstrez oamenilor cu care vorbesc prin propria mea viață ce înseamnă să lași totul pentru Hristos, îmi spune el la un moment dat. - Lucrarea dumneavoastră o să fie și mai puternică dacă luați binecuvântare, îi spun. Eu am binecuvântare pentru ce fac de la Părintele Ioan de la Sihăstria Rarăului și am mai primit câteva binecuvântări pe drum. Dumneavoastră puteți intra la Mănăstirea Cornu și puteți cere binecuvântare de la Părintele Adrian, starețul de acolo. Gazda mea din Breaza mi-a spus că e un Părinte foarte bun. Nu spune nici ”Da” nici ”Nu”, iar asta îmi dă curaj. Ar fi o mare victorie să-l întorc pe acest pe jumătate sectar în Biserică: - V-ați spovedit vreodată? Îmi dă de înțeles că nu. - Eu, când m-am spovedit prima dată, acum vreo patru ani, am simțit o crustă de mizerie desfăcându-se de pe mine, de pe sufletul meu. Nu imediat, ci la vreo jumătate de oră după spovedanie. - Și eu m-am întors la Dumnezeu tot acum patru ani, îmi răspunde. - Da, îi răspund. Dar aveți nevoie de confirmare că sunteți pe drumul cel bun. Vedeți, până și Apostolii au fost trimiși de cineva, de Domnul Hristos, la lucrarea lor. Avem nevoie de această confirmare, mai ales pentru o lucrare așa de importantă cum e propovăduirea. Pe căi mai ocolite, îmi dă de înțeles că l-a trimis Însuși Domnul Hristos. - Vi s-a arătat Domnul Hristos?, îl întreb. - Nu. Dar am simțit asta. Chemarea asta. Dar chemarea e una, iar binecuvântarea e alta. Caut să-l conving că nu are dreptate și că trebuie neapărat să se spovedească și să capete binecuvântare pentru ce face. - Nu putem să ne considerăm egalii Apostolilor, îi spun. Avem nevoie de niște supervizori. Asta sunt călugării bătrâni, care au stat mulți ani în mănăstire. Nici măcar Apostolii nu au umblat de capul lor. Dumneavoastră cum vă rugați? - Spun ”Tatăl nostru”. - Atât? - Da. - De câte ori pe zi? - O dată. Răspunsul lui mă pune pe gânduri serios. ”Pustnicul meu” spune ”Tatăl nostru” o singură dată pe zi… Ceva îmi spune că n-o să-mi asculte sfatul și n-o să se ducă la Părintele Adrian, iar acest gând mă necăjește. Nu-mi prea vine să îl am coleg de drum până la București, căci acolo merge și el, dar nici nu aș vrea să încalc porunca Iubirii Aproapelui, a doua ca importanță între poruncile Domnului. Într-un final mă hotărăsc: dacă nu vrea să meargă la Părintele Adrian, îl voi ruga să o apuce înainte, ca să pot să mă rog. Când apăruse el, tocmai îmi începusem rugăciunea. Așa că îmi încarc vorbele cu mai multe istorii personale care dovedesc binefacerile binecuvântării și, când ne apropiem de Cornu, îi zic: - Ei, îndată o să ne despărțim. Un pic mai încolo e drumul către Mănăstirea Cornu. - Eu nu mă duc acolo, îmi răspunde. Merg spre București. - Nu vreți să ascultați?!, îl întreb, destul de supărat. Puteați intra la Părintele să primiți o binecuvântare, iar apoi să mă ajungeți din urmă pe drum… Dacă nu vreți să mă ascultați și să lucrați cu binecuvântare, atunci o să vă rog să mergeți înainte, ca să pot să mă rog. - Acum?, mă întreabă el. - Da. Ne despărțim strângându-ne mâinile. Acum, privind înapoi, îmi pare rău că nu m-am gândit să mă duc împreună cu el la acea mănăstire. Poate așa ar fi venit. Totuși, nu cred că ar fi făcut-o. Era prea convins de importanța misiunii sale și oarecum reticent față de Ortodoxie. Când mă plângeam că la mănăstirile Predeal și Caraiman nu m-au primit, mi-a povestit că, imediat după întoarcerea în țară, a dormit o noapte la Mănăstirea Caraiman și a plătit bani pentru asta. Nu cred că îi plac mănăstirile noastre. Cel puțin, nu le cercetează. Rămăsese foarte surprins când i-am spus că multe mănăstiri te primesc să înnoptezi fără bani. De fapt, majoritatea ar trebui să facă asta. Dar or mai fi o majoritate? Nicio mănăstire din jurul Humorului nu primește! Nici Voronețul, nici Mănăstirea Humorului, nici Schitul Daniil Sihastrul. Chiar dacă au spații de locuit berechet… Știu, pentru că a trebuit să găzduiesc pe cineva, îndată după acest pelerinaj. Ce mănăstiri or mai fi și acelea?! Lipsa de iubire creștinească a multora dintre cei din mănăstirile ortodoxe le dă apă la moară sectarilor. Cumva, sectarii sunt expresia necredinței noastre… Mă stabilisem la Humor pentru aceste mănăstiri, dar dacă ele nu mai sunt mănăstiri nu știu dacă voi mai sta acolo… Bine că mai sunt în România și mănăstiri care își respectă menirea, locuri minunate în care simți prezența Duhului Sfânt și puterea rugăciunii călugărilor și locuri creștinești în care simți mângâierea iubirii aproapelui, izvorâtă din iubirea de Dumnezeu, Cel oglindit în aproapele nostru. Discuția cu Costel mi-a rămas în minte multă vreme. A durat doar vreo două ore, dar a fost deosebit de vie, foarte intensă. Îmi pare rău că nu l-am ajutat mai mult. Dar cum să o fi făcut, dacă el se considera trimis de Dumnezeu și nu se lăsa ajutat? Totuși, Costel avea o căldură a sentimentelor, o omenie pe care puțini așa-ziși călugări o au. Când ne-am despărțit, m-a privit du mult drag, deși îl cam repezisem, iar asta m-a determinat chiar să îi cer să se mai roage și pentru mine. Poate așa se va ruga și el un pic mai mult. 14. PLOIEȘTI – ȚIGĂNEȘTI/ Când mă despart de Costel, acesta mă întreabă dacă voi ajunge ”astăzi” până la Ploiești. Îi spun ”Da”, deși mă îndoiesc. Am senzația că mă voi opri la vreo zece kilometri de Ploiești, la vreo pensiune. Costel dispare repede din raza mea vizuală. Cu mâinile în buzunare și rucsăcelul lui ușor, nici nu-i de mirare. După ce îmi termin rugăciunile mă gândesc din nou la el. Săracul! Poate ar fi fost mai bine să mergem împreună, ca să doarmă și el în locuri încălzite. Încep să mă simt vinovat că i-am spus să meargă înainte, chiar dacă știu că pentru el să trăiască așa, pustnicește, e o alegere. O alegere venită, poate, dintr-o înțelegere trunchiată a Adevărului expus în Biblie. (Și îmi aduc aminte că m-a întrebat dacă am de gând să continui stilul acesta de viață și după ce îmi termin pelerinajul. Bineînțeles că nu…) Totuși, lucrarea lui Costel nu cred că poate fi ignorată. Cu totate îndoielile mele legate de puterea de a ajunge până la Ploiești, cum nu găsesc nicio pensiune înaintea orașului, sunt nevoit să merg până la motelul de la intrarea în Ploiești. Deși în fața recepției stau tolănite în fotolii niște țigănci cu alură de prostituate, și deși prețurile sunt pipărate (o sută de lei camera), mă hotărăsc să rămân. Am făcut iar patruzeci de kilometri… VA URMA.