Omul, o extensie a televizorului- din cartea „Sfinții de lângă noi”

Eram la un parastas la Băneşti. Mâncam, beam, dar, mai ales, rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru şi, fiind suficient de locvace, întreţinea atmosfera prietenos‑melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toţi cei apropiaţi lui. Într‑o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriaşe, să‑i sfinţească gospodăria. Era în preajma praznicului de Bobotează. Pătrunde în casă şi trece dintr‑o cameră în alta, înălţând rugăciuni către Dumnezeu şi stropind pereţii fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr‑odată, o văzu, proţăpindu‑se în faţa lui, pe stăpâna casei, poruncindu‑i pe un ton oţărât: ‑ Dă‑te mai repede la o parte, părinte, că pierd acţiunea telenovelei şi dup‑aia nu mai ştiu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci şi‑a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie şi ecranul televizorului, obturându‑i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obişnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paşti) sunt ocazii propice să observi cum oamenii şi‑au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăşi unii din prezenţa celorlalţi. Toţi privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenţi la cel de lângă noi. Viaţa lui nu ne suscită atenţia – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soţia sau mama noastră. În compensaţie, am devenit extrem de curioşi să pătrundem voyeuristic în vieţile VIP‑urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri şi, mai ales, ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconştient, ca nişte paparazzi cu vocaţie. Am renunţat să ne trăim vieţile. Televizorul ne‑a convins să trăim vieţile altora. Trăim prin delegaţie. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noştri. Aceştia moşteniseră, prin tradiţia vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca şi de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălţime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreşit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea şi o împărţea celorlalţi. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoşilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi şi îşi povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizaţi – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, îşi extrage din el ce vrea, îşi prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toţi membrii familiei în sufragerie, se aşază în formă de semicerc şi privesc toţi, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele fireşti – un cântec de pasăre, frunzişul unui copac, mişcat de adierea vântului, glasurile de copii – s‑au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deşi este un tiran, noi ne iubim televizorul aşa cum victima îşi iubeşte agresorul. Dacă am renunţa vreodată la el, am fi lipsiţi şi de sensul vieţii noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalţi. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider‑Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne‑a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul. Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într‑un nou stadiu, al post‑gândirii. Pentru homo sapiens limbajul şi simbolurile sunt determinante. Civilizaţia însăşi este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându‑l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariţia sa, televizorul a schimbat raportul de forţe dintre cuvânt şi imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor şi a ajuns să creeze un nou tip uman, un anthropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în faţa televizorului este, în fapt, un video‑copil. Imaginile televizorului îi in‑formează mintea, i‑o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violenţă. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video‑copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video şi nu va simţi impulsul de a citi o carte. Educaţia sa nu se va face prin intermediul cărţilor, al cuvântului scris. Va creşte semiautist într‑o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi şi din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo‑videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul – aducând în prim‑plan imaginea, percepţia directă – l‑a împiedicat să îşi dezvolte capacitatea de abstractizare şi de înţelegere a realităţii. „Eşti pe sticlă, deci exişti” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros – bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relaţiei dintre privitor şi angajaţii televiziunilor. Televiziunea este întreţinută prin cohorta de „specialişti” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analişti politici, analişti sportivi, designeri vestimentari, analişti de cancanuri, astrologi. În România noastră anomică şi contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viaţa cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele îşi creşte copilul învăţându‑l să cultive binele şi să se abţină să comită orice act imoral. Copilul priveşte la televizor şi vede că acolo apar infractori de toate soiurile care îşi povestesc viaţa, emit opinii, îşi expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicţie flagrantă cu toată educaţia primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă)