Marius Ianuș: Pustnic pentru o noapte (o călătorie la Athos)

Anomisimei, pentru prietenia arătată (Această povestire a fost atașată cărții Gânduri de pe Drumul Crucii mele.) Încep istorisirea acestor întâmplări și a interpretărilor aferente lor în orașul Kalamaria, suburbie a Salonicului întinsă de-a lungul golfului, la sudul metropolei. Când am venit aici mai aveam unsprezece Euro, iar acum nu mai am nici șapte. Dar am o pungă cu bere și una cu pâine – hrana mea pe următoarele două zile. Voi petrece câteva zile într-un fel de vagabondaj. Dar să vedeți cum a fost… M-am certat cu părinții mei, în special cu taică-miu, din pricina nesiguranței mele materiale. De parcă ar fi vina mea că trăim în nenorocirea în care trăim, conduși de oamenii de care suntem conduși (în toate domeniile, inclusiv cel al Culturii). Taică-miu ar vrea să lucrez la „Transilvania Express”, la secția Politică a acestui ziar, unde mi s-a oferit un post nu pentru experiența mea sau pentru că aș avea vreun merit, ci pentru că îl cunoaște el pe patron. Dar eu aș mai lucra la o publicație lumească doar din perspectiva unei rubrici sau a unei pagini dedicate Credinței. Duhul lumesc, materialnic al tatălui meu m-a supărat atât de tare, încât m-am decis să plec unde oi vedea cu ochii. I s-au șters cu desăvârșire din minte anii îndelungați în care nu a lucrat și deceniile în care a locuit cu chirie, iar acum, când are bani și casă, îi vine greu să-i dea ceva chiar și copilului său… Firește, ocupația mea, scrisul, i se pare neproductivă. Nici nu ar avea sens să-i explic ce control diabolic a instaurat securitatea asupra cuvântului scris și ce piticanii și-au făcut loc în uniunile de creație, în minister, în consiliile județene și în ICR și cum mănâncă ăștia toți banii destinați Culturii române… Acești bani nu ajung la mine, iar când au fost pe punctul de a ajunge, în cazul revistei „Stare de Urgență”, mi s-a cerut să renunț la părerile mele și, apoi, la conducerea acestei reviste… Dar taică-miu o ține pe a lui: „Trebuie să faci și tu CEVA”. Să fac CEVA? Așa mi-a venit gândul de a merge la Muntele Athos. Iar ideea de a trăi în pustnicie îmi dă târcoale de mai multă vreme, mai ales din pricina vremurilor pe care le trăim. Ce ar putea fi mai CEVA decât să te pustnicești la Muntele Athos? Citiți continuarea aici.

Sarea pamantului 2 (subtitrat) - Schiarhimandrit Hristofor din Tula

Marius Ianuș: Pentru Avva Savatie

„Se spune despre Avva Macarie că dacă venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul dintre frați, defăimându-l, «Avvo, când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te săpuneau paznicii?!», vorbea cu el bucuros, orice îl întreba.” (Patericul Egiptean, Pentru Avva Macarie, 30) Exact așa și cu… „Popa Baștovoi”. De fiecare dată când îi spuneam „Părinte Savatie, așa și pe dincolo”, abia dacă vorbea cu mine. Dar când îi spuneam „Măi, popă!” (sau, la începuturile prieteniei noastre, când îi spuneam „Ștefane”), devenea foarte prietenos, gata să stea la povești ceasuri întregi. Pe Părintele Savatie îl știu de la începutul anilor două mii, când m-a căutat la București. I-am adus cu mine pe trei dintre colegii mei de cenaclu și am stat o vreme, punându-i întrebări Părintelui, în „sala noastră”, sala mansardată de la extremitatea dinspre Facultatea de Matematică a etajului trei din Facultatea de Litere din București. Acolo ne țineam cenaclul. Acum l-am descusut acolo pe Părintele Baștovoi, ca pe o curiozitate a naturii. Era ciudat, mai ales pentru mine, care îl citisem, dar și pentru ceilalți, care îi știau faima de fracturist, să îl vedem îmbrăcat în haine negre. Era ciudat și cum stătea el acolo, în mijlocul nostru, ca un copil mare și cuminte. Apoi, la cererea Părintelui, ne-am plimbat. Plimbarea a constat în două ceasuri de învârteală în jurul Universității, vreme în care Părintele ne-a povestit tot romanul său la care lucra „Iepurii nu mor – Uniunea Sovietică văzută prin ochii unui copil”, cum îl numea atunci. Apoi l-am condus pe Părintele Savatie până la Mănăstirea Antim, unde urma să doarmă (sau de unde avea să-și ia bagajul?). A doua zi (sau în aceeași seară, după o așteptare în fața mănăstirii?) ne-am întâlnit iar, am fost împreună acasă la un prieten scriitor, unde am băut un ceai, iar apoi l-am condus la gară. A plecat ca un prieten drag, deși petrecusem împreună doar câteva ceasuri. Dar eu îl cunoșteam dinainte, nu numai din cărți. Primisem de la Mihai Vakulovski o foarte frumoasă înregistrare cu melodii compuse și cântate de pe atunci numitul Ștefan Baștovoi. Am făcut prostia să îi dau acea casetă audio lui Mircea Cărtărescu, cu gândul de a-l promova pe Ștefan, iar fata scriitorului optzecist a înregistrat peste frumoasele piese ale lui Ștefan muzică de discotecă. Tipic pentru optzeciști, pentru „opera” lor distructivă și pentru ce lasă după ei! Erau piese foarte frumoase, care lăsau să se întrevadă cumva drumul pe care o va apuca Ștefan. Frumoase, melacolice, sentimentale, rimate și ritmate, întrunind toate calitățile care aduc valoarea scrierilor lui de atunci și până azi. Într-una dintre ele, foarte copilăroasă, dar deplin artistică, cantautorul povestea cum îi va aduce mama lui din junglă tot felul de animale sălbatice pe care și le dorea. Această piesă m-a inspirat pentru un fragment al meu din „Ursul din Containăr”, care fusese făcut aparent pe o melodie de Pink Floyd, dar al cărui mecanism interior se baza, în fapt, pe cântecul lui Ștefan. L-am reîntâlnit pe Părintele Savatie la Chișinău. Fugisem acolo gonit, înnebunit de o mare apăsare a diavolului. Cum am trecut granița, parcă toate problemele mele s-au ridicat de la mine. Dar au apărut iar, pentru că nu am știut să-mi aleg oamenii cu care lucram… Făceam o revistă care a fost o vreme tipărită pe banii mei, iar apoi, după aproape un an de la înființare, a început să fie finanțată de Institutul Cultural Român. Dar imediat după ce a primit finanțare, securiștii din ICR l-au îndemnat pe cel pe care îl credeam prieten, pe „Iuda” Crudu, să mi-o fure, pentru că eu eram „prea nervos”. Pentru că legea Republicii Moldova îmi interzicea să dețin pachetul majoritar de acțiuni într-o societate editoare din RM, le-am dat acțiuni și oamenilor cu care făceam revista, iar securiștii și Crudu au întors asta împotriva mea… Dar în toată povestea asta a fost și un punct luminos, iar acel punct luminos e Părintele Baștovoi. În primul număr al revistei, apărut pe hârtie de calitate, în regim color, am căutat să surprind esența Basarabiei. Am făcut-o printr-o imagine de pe copertă, a unei căsuțe prăpădite, într-un peisaj foarte frumos, printr-o poezie dedicată acestei regiuni (în care comparam Basarabia cu „o cenușăreasă inversă a Europei / o fată săracă îmbrăcată foarte frumos” și în miezul căreia apărea Părintele Savatie „care se roagă pentru noi”, în Cerul Basarabiei și în adâncurile ei) și printr-o trimitere de pe prima pagină. Văzusem pe o piatră mare așezată în fața unei clădiri oficiale din centrul Chișinăului inscripția „Patria mea e Republica Moldova” și am decis să o folosesc în prezentarea oficială a revistei. Așa că pe partea de jos a primei pagini a revistei, pe o bandă care închipuia un al doilea cap de pagină, apărea, pe două rânduri, motto-ul: „Patria mea e Planeta Moldova. Președintele Patriei mele e Ștefan Baștovoi.” Apoi mi s-a spus că visul studențesc al Părintelui Savatie fusese să apară o revistă literară care să-l publice pe el pe prima pagină în fiecare număr, indiferent dacă publică vreo scriere în ea sau nu… Așa apărea la noi. Pe de o parte din imboldul prieteniei pe care i-o purtam, pe de alta din cauză că numele lui de familie, găgăuz, se traduce în românește prin „cel Mare”. Ștefan cel Mare! Aici țin minte duplicitatea aceluiași Crudu. Mă bătea la cap la fiecare număr, împreună cu alt om din redacție, probabil amețit de el, să îl scot pe „Ștefan” de pe copertă. Apoi, văzând că nu cedez, s-a apucat el însuși să scrie un articol despre Părintele Baștovoi, articol în care îl cataloga, mincinos și schematic, drept „un călugăr ambulant”, căutând să-și asume cumva meritele pentru promovarea lui. Dar Iuda Crudu are o școală iudeo-sovietică a minciunii și duplicității adânc înrădăcinată în suflet. Îmi cer iertare, nu despre acest bezbojnic vreau să vorbesc acum. (Ar fi fost frumos ca el să fi fost sau să fi devenit un creștin care, dacă nu mai poate să-mi înapoieze banii pe care i-am cheltuit personal cu acea revistă, măcar să-și ceară iertare pentru ce a făcut, și care să-și fi serbat ieri Ziua Sfântului în Biserică, ca să îl pot felicita cu această ocazie. Dar nu e așa…) Tot în ciclul de poeme pe care îl dedicasem atunci Basarabiei a apărut și vizita pe care ne-o făcuse Părintele Savatie la Chișinău. Cum belzebucii ăștia ai mei, care căutau să-l scoată pe Părintele Savatie din revistă, mă tot băteau la cap că „Baștovoi are bani”, că „Baștovoi are jeep”, că „Baștovoi are editură”, am desfăcut toată lucrătura lor într-un vers din aceste poeme: „Părintele Baștovoi tocmai coborâse din Cer într-un jeep miraculos”. Dar, între noi fie vorba, Părintele Baștovoi nici nu are vreun jeep, ci un Mercedess clasa A, o mașină de oraș cu consum relativ mic, pe care o poți cumpăra de la nemți cu o mie de Euro. (Un altul dintre argumentele lor, de data asta posibil, a fost că s-ar putea ca Părintele Savatie să nu vrea să-și asocieze numele cu noi… Au fost, într-adevăr, pagini cu care un călugăr nu trebuie asociat, pagini pe care le-am publicat din pricina desfrânării din mintea mea, în numerele trei și patru ale revistei, parcă. Am scris și eu un text foarte regretabil… Dar Părintele nu mi-a spus niciodată nimic despre asta.) Așadar, Părintele descinsese în mijlocul nostru dintr-un „jeep miraculos” și venise să înnopteze chiar la noi în redacție. Asta se petrecea după apariția primului număr al revistei. O surpriză de proporții, pentru că nu ne așteptam la vizita lui. Apoi a mai venit o dată, pregătit să ne cânte ceva, iar noi l-am dus mai întâi… la crâșmă. Deveniserăm așa de buni prieteni, încât aproape că m-am mirat când mi-a spus că nu vrea să stea în încăperea de fumători a barului Enigma. Ne așteptam, poate, să bată un step cocoțat pe o masă, ca în tinerețile lui. Dar, ascultători, l-am urmat la nefumători, deși dintre noi mai toți fumau. Am mers apoi la noua mea locuință, unde am făcut o petrecere în toată regula. Deși noi venisem cu gândul să i-l prezentăm pe chitaristul nostru, poetul și pictorul Andrei Gamarț, cântarea Părintelui a fost mult peste ce putea face acesta, așa că, profitând de calitatea mea de oaspete, i-am acordat Părintelui toată seara. Acesta ne-a cântat, iară și iară, la cererea mea, o singură piesă: „Aș vrea să-ți spun ce nu se poate spune, / și-aș vrea să-ți dau ce nu se poate da… / Exist-o stare-a inimii anume / ce-aș vrea s-o-mpărtășesc cu dumneata…” Ce ar fi zis milițienii falsei Ortodoxii, de pildă cei care îi înfierează pe călugării care au mașini sau pe cei care cântă la chitară, dacă ne-ar fi văzut pe noi, bețivanii și nebunii fracturiști, stând în crâșmă cu Popa Baștovoi? Dar ce ar fi zis Domnul Hristos? Întrebarea și răspunsul ar fi fost, de fapt, aceleași: „De ce mănâncă și bea Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.” Iar Părintele Baștovoi chiar duce la îndeplinire această muncă de întoarcere a oamenilor către Dumnezeu. Eu sunt o dovadă în acest sens. Dar cred că exemplul lui, al unui scriitor care s-a călugărit foarte tânăr, în vreme ce părinții prietenei sale le pregăteau nunta, a fost urmat de mulți alți scriitori și artiști. De Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, care amândoi sunt astăzi călugări cu metania la Mănăstirea Râșca, de Marius Vasilescu, care a îmbrăcat și el straie negre, la un așezământ monahal pe rit vechi din preajma Bucureștiului (nu intru în discuții cu privire la ritul vechi, remarc doar că trăsăturile feței lui Marius semană izbitor cu cele ale feței lui Sandu Tudor), dar și de câțiva artiști și scriitori tineri basarabeni, ale căror nume îmi scapă, pentru că nu au lăsat prea multe urme în lume sau pentru că nu am urmărit eu atent evoluția lor. Până la urmă, ăsta e rostul unui călugăr – să meargă pe urmele Domnului Hristos și să desăvârșească lucrarea Sa, în felul în care a arătat El că trebuie făcută. Sunt călugări care cred, însă, că singura lucrare necesară călugărului e să țină jurmământul depus la călugărire. Eu nu cred asta, ba chiar am o neînțelegere legată de acel jurământ: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să fie pentru voi ce este «Da», da și ce este «Nu», nu, ca să nu cădeți sub Judecată!”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cel dintâi episcop al Ierusalimului. Înainte de toate! Cred cu tărie că Părintele Baștovoi poate să stea la orice masă de bețivani și să călătorească cu orice fel de jeep, oriunde, că tot își va păstra gingășia sufletească, acea copilărie eternizată care ne atrage așa de mult către Sfinția Sa. Și cred că lucrarea pe care și-a luat-o Părintele Savatie, Apostolatul, este adevărata lucrare care li se cere tuturor celor care îmbracă straiele Bisericii, preoți sau călugări. Dar înainte de întâmplarea de la Barul Enigma, Părintele Savatie ne-a invitat la o conferință a sa. A fost foarte interesant, pentru că a vorbit despre toate bolile lumii de azi, chiar și despre homosexualitate. Conferința a ținut două ore, iar sala în care a cuvântat Părintele era arhiplină. Noi, adică eu, poetul Eugen Cioclea – Dumnezeu să-l ierte! – și unul dintre redactorii revistei ieșeam din când în când să „ne aerisim” pe coridor, nerezistând la fluxul de informații cu care ne bombarda Părintele. În sala din spatele sălii în care se conferenția începuse o mare hărmălaie. Cineva exersa jocurile de capră. „Au început și ăștia?!”, a zis Părintele la un moment dat, „era de așteptat… Mă mir că ne mai lasă să vorbim aici…” Atunci mi s-au deschis cumva ochii asupra lumii acesteia, asupra luptei dintre Bine și Rău care se dă continuu în jurul nostru. Dar mai toate gândurile pe care le-a trimis Părintele Savatie către mine, de la simple dedicații la discuții lungi, s-au dovedit pline de miez. Nu imediat, ci în timp, toate mi-au descoperit un conținut ascuns, sădit în ele de Dumnezeu. Dar câtă lume nu îl iubește pe acest Părinte plin de candoare, acest demn urmaș al Sfinților Apostoli ai Domnului Hristos! Câtă lume nu l-ar vrea Episcop sau Mitropolit! Mai ales că s-a arătat un adevărat oștean al Domnului Hristos, înfierând fără teamă bolile care au atins Biserica și pe slujitorii ei. Fără să pregete, cu un curaj aproape nebun, care îi face pe securiștii și pe masonii din vreo trei țări să caute cu orice chip să îl „prindă”. Să vrea Dumnezeu să îl vedem în fruntea Bisericii Basarabiei! Și aș vrea să spun două lucruri despre el și ca scriitor. Îl consider cel mai bun și cel mai citit scriitor român al zilelor noastre. Dacă o parte a criticii se preface a nu observa asta, e pentru că acea parte a criticii nu citește pagini pe care apare Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Din motive pe care mulți dintre noi le știm…) P.S.: Și acuma poate mi-a face și mie popa o geantă!… :) P.P.S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete intitulată Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras, nu mi-am făcut tema pentru lecția asta… Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, sunt convins că sunt încă și mai mulți cei despre care merită să se scrie, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale „Escadrilei”. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Apărătorul.md, Mircea Pușcașu, Vlad Mihai, Mihai Silviu Chirilă, Sergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cristian Stavriu, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu, Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Laurențiu Dumitru, Iulian Proca, Ovidiu Hurduzeu, Augustin Păunoiu, despre redacția de la Moldova Ortodoxă, despre Sora Simona și despre mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu.

De ce nu o să votez?

Ateul Remus Cernea a manipulat opinia publică, lăsând să se înțeleagă că a reușit să obțină scoaterea orei de religie (ca materie obligatorie) din școlile publice din România. Constat că există un consens extraordinar în rândul oligarhilor care ne conduc, atunci când vine vorba de decizii prin care sunt afectați creștinii ortodocși din România, motiv pentru care mulți ani de aici încolo eu nu o să mai votez. În mass-media se aude din nou strident melodia: „trebuie să votezi răul cel mai mic!” (compusă de „compozitorul” evreu austriac Karl R. Popper și difuzată în mentalul colectiv românesc de intelighenția ante și post-decembristă, care activează sub stindardul „societății deschise”) Așa se face că românul este condamnat să aibă ca reper permanent răul, deși știe că din punct de vedere spiritual răul nu are existență în sine. El este doar absența binelui. Ți se inoculează ideea că este imoral să nu votezi. Totuși, într-o democrație reală votul este un drept, nu o obligație. Nu este imoral, în schimb, -potrivit aceleiași logici- să ai ca reper al vieții cele 10 porunci evanghelice, dar să alegi persoane cunoscute public drept profund imorale: moștenitori ai vechii nomenclaturi, plagiatori, dame de companie sexualo-politică, afaceriști oneroși, militanți ai grupurilor minorităților sexuale ș.a.m.d. La aceasta se adaugă amănuntul deloc neglijabil că în România președinții ajung în funcție- stau sau cad- cu sprijinul securității. Se desfășoară o cacealma în care ne prefacem că. O nouă filosofie a lui als ob, „ca și cum...” Ca și cum instituția votului ar mai conta. Ca și cum în România instituțiile ar fi, într-adevăr, independente. Ca și cum ar exista o legătură reală între reprezentanți și reprezentați. Ca și cum, pentru români, votul ar fi un act rațional, nu unul emotivist. Ca și cum în România ar fi mai importante proiectele politice, nu oamenii care chipurile le susțin. Ca și cum în România ar fi murit arhetipul tătucului priceput la toate și veghetor deasupra tuturor. Ca și cum în România nu ar mai funcționa clișee cum ar fi cel despre eroul civilizator, „neamțul” care o să facă el ordine în sfera politicii și în habitusurile noastre balcanice. În fapt, România este la cheremul securiștilor și oligarhilor care ne conduc. Asistăm la diverse lupte în care, vorba lui Raskolnikov, o lighioană înghite o altă lighioană. Cât despre Remus Cernea, a câștigat o bătălie insignifiantă, nu războiul. Ierarhii BOR-ului, asociațiile creștine, profesorii de religie, cei ce activează în blogosfera ortodoxă vor avea un cuvânt de spus. Pentru a înțelege regulile jocului - în interiorul căruia din păcate ne aflăm- vă recomand din nou Rădăcinile naziste ale Bruxelles UE. Citiți și textul lui Marius Ianuș.

Active News: A CUMPĂRAT Microsoft tăcerea intelectualilor? Legătura dintre Pleşu, Liiceanu şi concernul american implicat în scandaluri de corupţie

Cu toate că dosarul care a scandalizat România se referă, în principal, la licențele Microsoft, companiile de peste ocean par a fi scăpat cu fața curată, în timp ce cele românești au fost declarate inamici publici, Asta deoarece Microsoft a avut grijă să investească bani buni în perioada desfășurării contractelor sale în cele mai cunoscute voci anti-corupție, astfel că liderii de opinie care și-au construit o carieră din a tuna și fulgera împotriva incorectitudinii se cufundă în tăcere când vine vorba de manevrele Microsoft în România, scrie știripesurse.ro. Livrare gratuita in 24 de ore! Una dintre cauze ar putea fi faptul că „intelectualii lui Băsescu” au făcut parte din privilegiații sponsorizați de Microsoft România în perioada 2003-2006 și poate de aceea niciunul din numele participante la conferințele Microsoft nu s-a pronunțat public cu privire la … Microsoft, printre ”fanii” Microsoft numărându-se nume grele precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și H.R. Patapievici, Mircea Mihăeș sau actualul ambasador al României la Chișinău, Marius Lazurca, iar maestrul de ceremonii și intermediarul legăturii intelectualilor cu Microsoft a fost Ioan T. Morar. O descriere a felului cum funcționa această operațiune scumpă de promovare a Microsoft o găsim chiar la unul din participanți, Mircea Mihăeș, într-un articol din România Literară nr. 47 din 2004, iar legătura Microsoft cu grupul de susținători al lui Traian Băsescu, cei mai importanți fiind răsplătiți ulterior cu funcții la Institutul Cultural Român sau în diplomație, s-a concretizat în conferințe ținute în toată țara și în cărți publicate de Humanitas, editura lui Liiceanu, Andrei Pleșu fiind cel care a dialogat efectiv despre rolul Microsoft în lume la conferința ”Despre inimă” din 8 decembrie 2006, cea de-a 18-a conferință Microsoft. (textul integral poat fi găsit AICI. În cadrul acestei conferințe, Pleșu dialoghează cu CEO Microsoft România de la acea vreme, Silviu Hotăran. Perioada desfășurării conferințelor Microsoft în care intelectualii cunoscuți ai țării făceau imagine publică pentru companie a avut loc în aceeași perioadă în care Microsoft are rolul principal în contractele din România, astfel că tăcerea acelorași intelectuali pe această temă este, din acest punct de vedere, foarte grăitoare. Investiția în bunăvoința publică față de Microsoft a fost costisitoare și deocamdată nimeni nu a cercetat câți bani a cheltuit compania în a-și asigura o imagine bună sau protecția vizavi de activitățile sale, sau câți km de autostradă se puteau construi din acești bani, dar rezultatul este pe măsură: Dosarul Microsoft pare a fi despre oricine altcineva, numai despre Microsoft nu, notează stiripesurse.ro.(Alexandra Davidoiu)

Mâine, 23 octombrie, îl prăznuim pe Părintele Mărturisitor Constantin Sârbu

(Aici găsiți cartea despre viața sa impresionantă. Părintele este înmormântat în incinta Bisericii Sapienței) Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, ţărani săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi după tată şi ei muncitori cu braţele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigându-şi existenţa muncind pe la alţii. După absolvirea şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt alungaţi de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la vârsta de 15 ani. La îndemnul bunicii, în 1919, susţine examen de admitere la Seminarul Teologic "Sf. Andrei" din Galaţi şi reuşeşte al treilea din 500 de candidaţi, în prima serie de elevi după primul război mondial. Deşi era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de plata taxelor şcolare şi, spre a nu fi scos din seminar, munceşte noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie şi meditează băieţi de oameni cu stare. În aceste condiţii, a reuşit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, ultima clasă, a VIII-a, absolvind-o la Seminarul din Roman. În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Până să-şi găsească un mijloc de existenţă, a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piaţa Amzei, iar după ce gazda nu l-a mai primit, a dormit prin Gara de Nord, în sala aşteptare, apoi, în căminul studenţesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 noaptea, când se culca administratorul, în locul băieţilor plecaţi la petreceri sau împărţind patul cu vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14, 30, din ce rămânea de la cei care luau masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi s-a încadrat benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, ca administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale "Ortodoxia" şi "Fântâna Darurilor", înjghebând un cor de credincioşi care vreme de peste 30 ani au cântat la această biserică. Dovezi de vrednicie/ După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a angajat cântăreţ la biserica Lucaci din Capitală, unde a funcţionat aproape cinci ani, până în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu va organiza un cor şi va preda muzică la Şcoala de fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va implica în activitatea misionară întreprinsă de Asociaţia "Patriarhul Miron", ca urmaş al lui Nicolae Lungu, la ţinerea corului. În 1934 se va muta la Huşi, unde prin solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca diacon, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală din Huşi, locuind în curtea centrului eparhial. Ulterior, pentru că avea "o voce foarte frumoasă" şi pregătirea necesară, acelaşi episcop îl va numi director al Şcolii de cântăreţi din Huşi şi profesor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar pe plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită "Casa Vasuta". Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit foarte mult în 1934 prin înfiinţarea şi coordonarea "Frăţiei Sf. Apostoli Petru şi Pavel", pe care poporul o considera ca "Oastea Domnului" în această eparhie. El era preşedinte activ, iar onorific era chiriarhul care uneori participa la adunările care se ţineau la catedrală. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu. Un alt merit al părintelui Sârbu la Huşi este ridicarea azilului de bătrâni şi copii orfani, de care oraşul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit chiar de la părintele nostru, atunci când "un grup de credincioşi din oraşul Huşi, întruniţi în locuinţa preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în vederea unei consfătuiri privitoare la nevoile locale", a hotărât înfiinţarea unui "comitet de iniţiativă", pentru strângerea de fonduri necesare construcţiei. O delegaţie în frunte cu cu preotul nostru avea menirea să sensibilizeze autorităţile locale în vederea obţinerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l primească chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise bucata de pământ din apropierea Huşilor, cunoscut "la Dealul Schitului". Tot Episcopia va furniza mai multe produse necesare ridicării construcţiei. La această iniţiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult şi de soţia sa, cu "lucrul femeii". Până la mutarea sa în Bucureşti, părintele va ridica "o impunătoare clădire" în roşu, cu 22 camere şi va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile şi devizele fiind aprobate. Întrucât soţia sa, Maria Sârbu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul "Nicolae Bălcescu" din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu). Pentru început, prin bunăvoinţa doctorului Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor. "În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala biserică "Sf. Constantin şi Elena". În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau trataţi de medici - ca doctori ai trupului -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- Bariera Vergului. Întâi de toate, are mari greutăţi în obţinerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecţia străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe care reuşeşte să-l scoată din zone verde şi să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăţi la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către autorităţi, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoinţă şi intervine personal la Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu sprijinul patriarhului Nicodim. La ridicarea acestui mult dorit locaş de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soţiei sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetiţe ale sale să le fie şi tată şi mamă. Mareşalul - ctitor/ Mareşalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susţinerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa şi la momentul punerii pietrei de temelie. Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi altor reprezentanţi ai autorităţilor statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu. Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulţumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunţând totodată că noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu săli de lectură şi o sală de conferinţe, altfel spus "biserica culturii". "Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare". Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice biserica "pe socoteala sa", susţinând că "întâmpină dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu". Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi "discipol" al preotului Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al "ereticului" Tudor Popescu, fost preot la "Cuibul cu barză" şi că "în purtarea sa preoţească şi misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracţiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa şi acela caterisit". Pentru susţinerea celor arătate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal. La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri următorul răspuns: "În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie de biserică". Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susţină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 ajungându-se la cupolă. Cinema pentru catehizare/ La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei. În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulţumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor. Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase şi culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ţinut de corul parohiei "Parcul Călăraşi" Vergului, cu solişti de la Opera Română şi Societatea de Radio, urmat de o conferinţă, însoţită de "proiecţii luminoase", ţinută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineaţa de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura "în folosul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care am extras aceste informaţii. Pentru susţinerea de concerte religioase din partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile la slujbele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariaţi, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 1952, când a fost desfiinţat la presiunea autorităţilor. Iniţial repetiţiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio. La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ţinea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu "a pus o fetiţă să recite «Iisus e veşnic călător», care nu era în program", apoi, după terminarea concertului, "a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»". La sfârşitul momentului artistic, preotul "a îndemnat pe credincioşi să vină la biserică să asculte concertele religioase", mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi "un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri". La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu "a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumnezeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viaţa este aşa de grea şi trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie". Conferinţe în biserica Vergului a mai ţinut Olga Greceanu şi în alte ocazii despre "misiune", "sfinţi" sau a prezentat filmul "Giulgiul Mântuitorului", în această acţiune înscriindu-se şi participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la "Universul", cu un cuvânt despre colindele la români. Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a iniţiat şi întreţinut "o adunare creştină de evanghelizare", care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti membri în această organizaţie religioasă. Activitatea acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorităţi. După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bisericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu. Îngrijorările Securităţii/ Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călăraşi deţinem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credinţa creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit învăţăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit "a ţinut o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie credincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea pe credinţă". Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, "care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsătoriţi să nu uite sfatul şi învăţătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credinţa noastră strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credinţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltaţi în tinerele vlăstare conştiinţa că sunt creştini şi mai presus de toate români»". Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, "care a accentuat şi mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuţi în respectul credinţei, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziţia severă de drepţi, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în faţa cancelarului Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar când a ajuns la: «…şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învăţat să spună aşa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să fie crescuţi în respectul pentru credinţă, fiind ea ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma". În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină în subsolul bisericii, "unde făceam serviciul pentru săraci", după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcţioneze până l-a sfârşitul aceluiaşi an, când a fost desfiinţată la presiunea autorităţilor. Totodată în parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii puteau împrumuta volume. Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiţi informatori trimişi de Securitate să "supravegheze" îndeaproape activitatea bisericească care se desfăşura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securităţii îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu. Un astfel de motiv la constituit "minunea" din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de "umbră", apăruse o "cruce". După apariţia acestei "minuni" evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autorităţile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei. A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenţia autorităţii bisericeşti. Următoarea arestare şi cea care avea să-i marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi percheziţionată. Era învinuit de "uneltire contra ordinii sociale". A fost supus la numeroase anchete dure şi interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; relaţia cu Constantin Dărăşteanu, iniţiatorul mişcării de rezistenţă "Salvatorii României"; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ţinute şi relaţiile cu alţi preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui şi care suna astfel: "luni, curăţarea bisericii; marţi, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, între 17-20, participa la Corul Preoţilor de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineaţă sfeştanie şi Sf. Maslu la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar "dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam pentru duminică"; sâmbătă, dimineaţă utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie. A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareşalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit şi după 23 august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi iniţiat "botezuri legionare", de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înfiinţat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele "Ajutorului legionar" (14 ianuarie). Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iniţiatorul unui grup de rezistenţă anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. "Am dedus, spune părintele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a cantinei, precum şi organizarea ei, spunând că este folositoare naţiunii". În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris "Tito" şi desenată o cruce, sub care era înscrisul "Fiţi cu ea!". Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: "Să răspândească în rândurile populaţiei orice semne ar vrea el şi numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situaţie defavorabilă". "Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acţiunile lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând foarte nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat". La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în posesie şi ţinut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără ştirea părintelui nostru. Pentru conturarea unui portret de legionar şi anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceştia doar au stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. Condamnat pentru credință/ La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase. După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise” sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise“un carnet scris”. Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: “M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”. La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an. Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile. Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu. La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară. Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: “Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost. Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: “Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”. Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv. Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că “părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”. Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate. Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: “Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”. Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.

(Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu - Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005) Articol preluat de la Fericiți cei prigoniți

Active News: Cum ar putea arăta ROMÂNIA în viitor. Documentar cutremurător despre cei ce trăiesc cu fracking-ul în bătătură. VIDEO

Aşa ar putea arăta România în viitor dacă românii nu se trezesc şi nu înţeleg ce dezastru le pregătesc politicienii şi corporaţiile. ”Australia fracturată – o invazie neconvențională” surprinde mărturiile unor oameni care au ajuns să trăiască înconjurați de sondele de exploatare a gazelor de șist. Un documentar cutremurător despre fracturarea hidraulică şi efectele ei dezastruoase. (Anca Apostol) Sursa aici.

Astăzi îl prăznuim pe Cuviosul Paisie Olaru

De citit: Arhim. Ioanichie Bălan -Părintele Paisie, duhovnicul și Convorbiri duhovnicești cu Părintele Paisie Olaru.

Marius Ianuș: Ciprian Voicilă – un scriitor cu vocația prieteniei

Când am văzut cu ce căldură încearcă să se apropie de mine, aflând și că muncește „la stat”, într-un post cam nelucrativ, l-am privit cu reținere. Dar pe atunci nu știam mai nimic despre el și despre lucrarea lui. Ciprian Voicilă are vocația prieteniei. Dar nu la modul obișnuit, nu în felul în care avem toți nevoie de un strop de căldură. Ciprian Voicilă are vocația prieteniei la modul enorm, în felul lui Nichita Stănescu, dar nu cu lipsa de discernământ frizând nebunia (sau, poate, creștinismul?) a poetului care era în stare să se pupe cu toată lumea, cu ultimul bețiv din Piața Amzei și cu președintele Academiei Române, cu deținutul politic și cu torționarul lui, cu Paul Goma și cu Dumitru Popescu, în aceeași zi. Și nici cu superficialitatea acestuia. Dacă ar fi simțit nevoia să cizeleze o poezie sau să bea o vodcă, Nichita Stănescu și-ar fi lăsat orice prieten să-l aștepte un ceas, dar Ciprian nu ar face în ruptul capului asta. Vocația prieteniei e în centrul ființei lui Ciprian mai mult decât orice, și face ca toate celelalte calități ale lui să treacă pe planul doi. Așa se face că puțini dintre prietenii lui îți vor spune că este un nume important al literaturii de azi, cu subiecte deosebite și un stil apropiat cititorului, direct și incitant, sau că e un luptător al Ortodoxiei, mai discret, dar tenace. Ei îți vor spune, toți, că Ciprian Voicilă le este prieten. Un cuvânt banal, pe care îl folosește multă lume azi, în contexte improprii, dar care, în cazul lui, are greutatea vocației. Dar această vocație nu e ușor de dus. Nu o dată ea se transformă într-un chin. Ciprian îi primește pe oameni cu căldură și se necăjește de fiecare dată când i se răspunde cu răceală. Iar asta se întâmplă de multe ori, pentru că vocația prieteniei e o floare extrem de rară, chiar și în lumea ortodoxă. Iar Ciprian are dreptate să aștepte să i se întoarcă iubirea pe care o dăruiește. Dacă toți am face asta, lumea noastră s-ar schimba și ar căuta să ia tocmai chipul lumii străbătute de Harul Iubirii pe care o dorește Domnul Hristos pe pământ. Structural, Ciprian este un reprezentant exponențial al unei culturi pe cale de dispariție: o cultură studențesc-dostoievskiană a „tranziției”, în care mi-am făcut veacul și eu. Fără să aibă luminile Ortodoxiei, această cultură avea totuși farmecul ei harismatic și candoarea ei hristică. Și cred că pe urma acestora a ajuns astăzi Ciprian acest ostaș vrednic al Domnului Hristos care este. Și, ca să nu las în coadă de pește îndoiala de la care plecasem: Ciprian lucrează la Muzeul Țăranului Român și a intrat acolo pe o ușă deschisă de Irina Nicolau, vrednică ucenică a lui Horia Bernea, iar nu pe ușile pe care au intrat și intră masonii și securiștii care vor să scoată crucile din acel muzeu. Toți prietenii lui îți vor spune că Ciprian nu le este doar prieten, ci este chiar cel mai bun prieten al lor. Dar se înșeală, pentru că Ciprian este cel mai bun prieten al meu! Îi doresc pace, bucurie și vremuri frumoase alături de soția și fetița sa! Și sper ca rândurile mele să nu-i fie spre înfloririea necuratului păcat al mândriei, ci spre alinarea rănilor pricinuite de indiferența intelectualității recunoscute (și recompensate) de Stat față de cultura ortodoxă, cultură care ar merita cu totul alt loc decât cel atribuit ei acum. P.S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete din Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras… nu mi-am făcut lecțiile pentru asta. Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale escadrilei. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Cătălina Dănilă, Mircea Pușcașu, Mihai-Silviu Chirilă, Sergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu, Ioana Todor (Bohălțeanu), Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Augustin Păunoiu, Părintele Baștovoi și mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu. Sper ca ideea acestor portrete să fie preluată și de alții, iar legăturile dintre frații ortodocși să se întărească și prin aceste „exerciții de admirație” (vorba aceluiași Nichita Stănescu, pentru care mă rog uneori și căruia sper ca Domnul să-i ierte toate, anume pentru iubirea pe care o arăta deseori). Știu, știu că e nefericitul Cioran, dar trebuia să mi le fac și eu pe ale mele.(Marius Ianuș) Citiți și „Doi melci”.

Marius Ianuș: Ion Pillat și locul lui în literatura română

Literatura e un domeniu al vieții sociale la fel de supus manipulării ca oricare altul. Am văzut toți cum a fost scos „din cărți” (reviste etc) prozatorul Paul Goma, acum , în zilele noastre, și știm cum au fost azvârliți în pușcării sau trași pe linie moartă, pe vremea comunismului, atâția și atâția scriitori, de la Radu Gyr la Nichifor Crainic. Ion Pillat a fost ucis după moarte, ca alți câțiva, și aruncat într-un colț al tăcerii până azi. Toată obștea postmodernistă a încremenit când a văzut că cel mai apreciat critic contemporan, Alexandru Cistelecan, a ieșit pe piață, în locul istoriilor de smiorcăiți și alienați poeți optzeciști pe care aceștia (și) le așteptau, cu un volum despre poetul Ion Pillat. O tăcere sumbră s-a așternut peste lumea literară. Gânduri negre au încolțit în mințile tuturor postmodermiștilor. „A înnebunit?” „Cis a înnebunit?”, s-au minunat cântărind în palme „cărămida” de aproape cinci sute de pagini dedicată de criticul târg-mureșan poetului Ion Pillat. limpezimi-ion-pillatAm citit cartea, iar aceasta m-a împins la reflecție, până la concluzia că e cazul unui poet profund nedreptățit, unul dintre cei mai buni poeți români din toate timpurile, cam la fel de bun ca Mihail Eminescu, Tudor Arghezi și Radu Gyr. Pe scurt, cu toate poeziile lui Ion Pillat și cu toate datele expuse de Alexandru Cistelecan pe masă, ar putea fi vorba despre cel mai mare poet român. Drept dovadă, vă pun în față o singură poezie – și o trimitere la antologia lui numită „Limpezimi” (pe care o puteți descărca de AICI).

DRUM DE SEARĂ: Ți-aduci aminte seara de sub munte/ În țara ce privește către Jiu?/ Catapeteasma culmilor cărunte/ Purta chenar de aur stacojiu./ Mesteacănii cei albi veneau în pâlcuri/ De lumânări cu sfeșnice de-argint ;/ Soborul stelelor citea cu tâlcuri/ Adânci, în stranele de mărgărint./ Și cum treceam pribegi cu toamna-n țară,/ Ardeau mestecenii frunzișul rar/ Și-l dăruiau în lacrime de ceară/ Topite-n pacea mare de altar;/ Pleșuvii munți îngenuncheau în zare/ Trudiți de mers ca peregrini bătrâni./ Mătăniile de oi coborâtoare/ Se deșirau în drumul de la stâni./ Bisericile vechi, purtând potcapul/ Monahilor pe turla lor de lemn,/ Blagosloveau. Troițele cu capul/ Atâtor sfinți uitați ne făceau semn./ Dar noi, nebuni, nu ne-am oprit trăsura,/ Ne-am dus – păgâni grăbiți – spre Polovraci:/ De pretutindeni ne-arăta pădurea/ Copaci schimonosiți ca niște draci/. P.S.: Și ar trebui spus că dacă lumea ortodoxă ar putea să așteapte o reîndreptățire culturală în lumea de azi, ea ar putea veni tocmai prin oameni precum Alexandru Cistelecan și Daniel Cristea-Enache. Deși e extrem de importantă și încercarea de repoziționare în ochii lumii a literaturii ortodoxe și de discernere a ortodoxiei din literatură făcută de Sergiu Ciocârlan, chiar dacă el nu e cunoscut în lumea căreia într-o anume măsură i se adresează, ci doar în mediul ortodox (dar să sperăm că va fi foarte cunoscut și „în lume”). Pentru început, l-ar putea citi alți critici cu aplecare către Ortodoxie și s-ar putea folosi de ideile lui. Cred că datoria fiecărui creștin e să arunce cât mai multe „cârlige” în lume, pentru că nu știm pe cine va lumina Dumnezeu să se agațe în ele.

O melodie excepțională, mai ales pentru tineri: Cedry2K - Sfinții Închisorilor

Despre Cedry2k am scris în Sfinții de lângă noi. Despre cum a văzut Stelian/Cedry2k izvorând mir din sfintele moaște ale mărturisitorilor de la Aiud puteți citi aici. Despre concertul pe care l-a susținut duminică puteți citi aici. Vă mărturisesc faptul că mi-au dat lacrimile când am ascultat prima dată piesa aceasta, acolo unde sunt invocați o parte dintre Sfinții Închisorilor, fiecare după numele lui. Și nu sunt singurul care a trăit asta. Sfinții Închisorilor, poetul mărturisitor Radu Gyr, să îl ajute pe Stelian să „ducă duhul mai departe!”, potrivit dorinței lui Valeriu Gafencu. La ora actuală, Stelian este singurul om (în opinia mea) care poate să le transmită eficient tinerilor valorile și mesajul Sfinților Închisorilor. Să îi fim aproape cu rugăciunea, neuitând că pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!” autorul ei a fost condamnat la moarte și nici măcar astăzi nu poate fi spusă în spațiul public fără ca o anumită categorie socio-politică din România să nu intre în trepidație. (Ciprian Voicilă)

Marius Ianuș: Irina Bazon – o zână de fulgi de zăpadă

Intelectualii ortodocși nu se promovează între ei. Nu prea înțeleg de ce, dar aceasta este o realitate. Mi-am dat seama de asta pe când scriam despre necazurile prietenului Daniel Focșa. Și m-am hotărât să repar, pe cât îmi stă în putință, această stare de lucruri. Încep, așadar, un serial de promovare a acestor intelectuali. (Cum primul episod al său poate fi considerat chiar articolul despre Daniel, acesta este al doilea episod, dedicat domnișoarei Irina Bazon.) Delicată ca un fulg de zăpadă care plutește lin în pridvorul unei mănăstiri… Ireală, nepotrivită cu lumea asta și înfrumusețând-o prin prezența sa, de parcă fulgul despre care vorbesc și-ar arăta scânteierile minunate într-o seară care aduce primăvara… Blândă, molatecă și gingașă ca un ghiocel… Dar cu ce nu aș putea să compar fragilitatea duioasă a acestei poete vasluiene melancolice, parcă anume făcută ca să se plimbe prin frumosul parc din centrul orașului natal, plutind mai lin decât un vis pe lângă băncile îndrăgostiților? În pofida acestei fragilități exterioare vădite, principala preocupare a Irinei e lupta pentru salvarea neamului românesc. S-a angrenat în această luptă cu o tărie de caracter neașteptată și, prin articole, poezii, adnotări, dar și prin munca mai anevoioasă de selectare și distribuire a gândurilor altora, a reușit să impună, dincolo de parfumul aparte al ființei ei, o atitudine culturală unică și memorabilă, un stil. Să o citim, deci, pe domnișoara Irina Bazon, această Ioana d`Arc a naționalismului creștin românesc, ale cărei ii sărbătorești au fluturat atât la simpozioanele Ortodoxiei și ale Sfinților Închisorilor, cât și pe baricadele de la Pungești. P.S.: Nu aș vrea ca aceste rânduri să fie înțelese greșit. Aceasta nu e o tentativă de seducere. Așadar, trebuie să primiți rândurile de mai sus la adevărata lor greutate, cea de portret dezinteresat. Și iertați-mă că le pun aici într-o zi de post… Sper să nu fie spre sminteală. (A existat cândva o încercare de a ne apropia, dar, pentru că suntem firi extrem de diferite, a rămas stabilit că ea nu e genul de fată care să fugă în lume cu unul care e gata să treacă o culme de munte pe jos ca să-i spună cuiva ceva ce a doua zi poate să regrete, iar eu nu aș putea aștepta o decizie a unei fete câteva luni.)

Ortodoxia și artele marțiale - cu Preot dr. Mihai Andrei Aldea (USH - Matei Georgescu)

Preotul Mihai Andrei Aldea este licențiat în teologie, specializarea bizantinologie, Facultatea de Teologie a Universității București. Este doctor în filologie, Institutului de Etnografie și Folclor al Academiei Române specializarea folcloristică şi doctorand în istorie, Universitatea din Bucureşti.

Astăzi o prăznuim pe Cuvioasa maica noastră Parascheva

(Citiți și Minunile Sfintei Parascheva.Acatistul Cuvioasei Maicii Noastre Parascheva.) Această cu adevărat mare şi vestită între femei, Cuvioasa şi pururea pomenita Parascheva s-a născut într-un sat al Traciei, numit şi din vechime şi acum Epivata. Părinţii fericitei erau de neam bun şi măriţi, înavuţiţi cu multe averi; mai mult însă îi mărea şi îi îmbogăţea dreapta credinţă în Dumnezeu şi vrednicia de a se numi creştini. Aceştia dar, aducînd la lumină pe Cuvioasa, întîi au renăscut-o prin scăldătoarea cea dumnezeiască a Botezului, apoi, înaintînd pe cale, o învăţară toată îmbunătăţirea şi aşezarea cea după Dumnezeu. După ce a trecut la al zecelea an, ades ea mergea cu mama sa la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a auzit aceste dumnezeieşti binevestiri: "Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine şi să ridice crucea sa şi să urmeze Mie". Îndată fiind cuprinsă de aceasta şi ieşind din biserică, a întîlnit un sărac; ascunzîndu-se de maica sa şi dezbrăcînd hainele strălucite şi luminate ce le purta, le-a dat lui şi ea a îmbrăcat pe ale aceluia, luîndu-le pe acestea cu oarecare meşteşugire înţeleaptă. După ce a venit acasă şi au văzut-o părinţii într-un astfel de chip, s-au îngrozit şi au bătut-o ca să nu mai facă aşa. Ea însă nu numai de două ori, ci de trei ori şi de multe ori se zice că, dezbrăcînd hainele sale, le-a dat săracilor, întru nimic socotind pentru aceasta ocările, îngrozirile şi nesuferitele bătăi ale părinţilor. Şi acestea, în casa părintească, erau ca nişte preîntîmpinări ale roadelor ce, pe urmă, erau să odrăslească în ea şi păşiri spre trecerea peste om. Apoi, fiindcă nu mai putea suferi durerea duhului în suflet, fără ştirea părinţilor şi a celor de un sînge cu ea şi a mulţimii slugilor, a ajuns la Constantinopol. Aici, gustînd toate bunătăţile cele după Dumnezeu, îndestulîndu-se de dumnezeieştile şi sfinţitele biserici şi moaştele sfinţilor şi, fiind binecuvîntată de sfinţii bărbaţi cei de acolo şi întărindu-se cu rugăciunile lor, a ieşit din cetate şi a trecut în Calcedon de cealaltă parte şi de acolo a venit la Iraclia din Pont, călătorind cu picioarele sale. Iar părinţii ei înşişi şi prin alţii, că nevoia este lesne iscoditoare, mult trudindu-se şi locuri din locuri schimbînd şi cetăţi şi sate călcînd şi neaflînd-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, venind la Iraclia din Pont şi sosind la un oarecare locaş dumnezeiesc al Maicii lui Dumnezeu şi intrînd în el cu bucurie duhovnicească, s-a aşezat pe pămînt şi l-a udat cu lacrimi. Apoi s-a sculat şi, prin ruga sa umplîndu-se de har, cinci ani întregi a petrecut în acest sfînt locaş, tot felul de bunătăţi săvîrşind. Căci întru rugăciunile ei de toată noaptea făcea stări statornice şi de diamant, ajunări neîncetate, bătăi de piept, plîngere, tînguiri cu lacrimi nestinse, iar culcarea jos pe faţa pămîntului, cine după vrednicie o va povesti; obiceiul smerit, cugetul împăcat, curăţenia inimii şi plecarea ei spre Dumnezeu. De acestea, destul desfătîndu-se, a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau s-o ducă la Ierusalim; căci această dorinţă o avea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Maica Lui de aceasta. Deci aşa pregătită a ieşit din biserică şi îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim şi îndestulîndu-se de toate cele sfinte şi bune ale Ierusalimului, unde şi "blîndele picioare ale Mîntuitorului meu Hristos au călcat" şi săturîndu-se şi zburînd prin pustiul Iordanului ca o pasăre, a nimerit la o viaţă cinstită de călugăriţe pustnice şi a intrat aici. Însă, neputînd a le da în scris pe toate, cît s-a nevoit aici, prin care pe vrăjmaşul diavol pînă în sfîrşit l-a stins, care mai înainte cu ispite multe şi de tot felul a năvălit pornindu-se asupra ei, puţine oarecare din nevoinţele ei spre pomenire le vom adăuga aici. Băutură întrebuinţa apa de izvor, şi de aceasta foarte puţină; trebuinţa aşternutului o împlinea cu o rogojină, iar îmbrăcămintea era o haină şi aceasta foarte zdrenţăroasă, cîntarea pe buze neîncetată, lacrimile de-a pururea; peste toate acestea înflorea dragostea, iar vîrful bunătăţilor, care este smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea. Deci mulţi ani răbdînd în arătata mănăstire a călugăriţelor şi nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, plinind al 25-lea an al vîrstei, a ieşit de aici şi a venit la Iope şi intrînd într-o corabie a început a pluti pe calea ce ducea spre casă şi a ajuns cu corabia la limanul patriei sale, după ce a suferit multe primejdii ale sfărîmării de corabie în mare. Apoi pururea pomenita a venit la Constantinopol şi după ce a cercetat dumnezeieştile locaşuri şi pe sfinţii bărbaţi, a plecat şi a venit la un oarecare sat, anume Calicratia, şi acolo la biserica sfinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli s-a sălăşluit, nesocotind petrecerea părinţilor de neam bun şi batjocorind înţelepţeşte uneltirile vicleanului înşelător. Deci doi ani a petrecut acolo neîntinata porumbiţă şi din potopul acestor curgătoare zburînd, a odihnit cortul ceresc, încredinţînd sfînt sufletul său mîinilor îngereşti şi prin ei locaşurilor celor veşnice şi dumnezeieşti. Iar trupul cel din pămînt şi înfrumuseţat cu dumnezeieşti îmbunătăţiri l-a ascuns în pămînt. Multă vreme după aceasta a trecut cineva, rău cheltuind viaţa şi obşteasca datorie împlinind, a fost îngropat aproape de Cuviasa; dar ea n-a vrut a-l suferi, prea viteaza; ci oarecăruia din bărbaţii sfinţi arătîndu-i-se în vis i-a zis: "Ridică trupul acesta şi-l îndepărtează că roabă a lui Hristos fiind, nu pot suferi întunericul şi necurăţia". Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, divina arătare a cuvioasei socotind-o vedere obişnuită sau vis normal, a doua şi a treia oară iarăşi sfînta l-a strigat şi cumplit l-a îngrozit. După ce călugărul şi-a venit în sine, cum se cuvine, şi după porunca sfintei, care îi arată cu degetul locul, degrabă s-a sculat şi cu sîrguinţă a descoperit poporului vedenia de acolo, către care cu toţii alergînd ca la o visterie foarte înavuţită au săpat pămîntul. Iar după ce s-a apropiat de sicriu, se umplea de mireasmă, şi acel trup sfînt al Cuvioasei aflîndu-l întreg cu totul păzit, cu mîini cucernice l-au adus în biserica Sfinţilor Apostoli, umplînd aerul de miresme şi tămîieri şi cîntînd dumnezeieşti psalmi. Însă cîte minuni a săvîrşit Dumnezeul minunilor prin ea, după aşezarea moaştelor ei aici, şi pînă acum săvîrşeşte, cu neputinţă este în scris a le da; căci covîrşesc, ca să zicem aşa, şi numărul stelelor şi nisipul mării. De vreme ce vindecă şchiopi, surzi, ciungi, ologi şi tot felul de boli, încă şi cele atingătoare de moarte; şi în scurt a zice, depărtează toată neputinţa nevindecată, numai cu atingerea raclei, care nu încetează, nici nu va înceta să verse tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Celui ce a preamărit-o. Sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva au fost duse din Epivata în cetatea Tîrnovei, capitală oarecînd a crailor bulgari; apoi s-au strămutat de aici la Belgrad, şi de acolo în oraşul Constantinopol, cum povestesc Eftimie şi Rafail; asemenea şi Meletie al Atenei şi Dositei patriarhul Ierusalimului. Tot la acelaşi loc aflăm şi povestirea de strămutare a moaştelor ei din oraşul Constantinopol aici la Iaşi. Adică, "Patriarhul Constantinopolului Partenie bătrînul, luînd bani de la domnitorul Moldovei Vasile Lupu ca să plătească datoriile Patriarhiei, atîrnînd de zidul Fanarului din Constantinopol sfintele ei moaşte ce se păzeau de Patriarhie, le-a trimis aici către stăpînitorul Moldovei". Iată ce zice Cantemir, domnitorul Moldovei: "Sfînta Parascheva, precum aflăm din cărţile bisericeşti, era stăpînă a satului Epivatelor, pe care apoi l-a cîştigat Apocavcos, voievodul însuşi stăpînitor Andronic Paleologul. Sultanul Murad al IV-lea a dat voie domnitorului Moldovei, Vasile, să mute sfintele ei moaşte din biserica patriarhală a Constantinopolului. Le-a cîştigat acestea pentru cele multe şi mari binefaceri şi slujbe făcute Sfintei Biserici celei mari; că din însăşi veniturile sale a plătit peste 260 de pungi de aur ce datora ea turcilor şi creştinilor. Însă, fiindcă la turci este interzis a strămuta mort peste trei mile, afară de trupul sultanului, a cheltuit peste 300 de pungi la Poarta otomană, ca să ia voie pentru strămutarea sfintelor moaşte şi ca să ia poruncă către un Capugibaşa, ca să le însoţească în Moldavia. Toată povestirea aceasta a strămutării acesteia este zugrăvită pe peretele de amiazăzi al bisericii Sfinţilor Trei Ierarhi, unde se află sfintele ei moaşte. Între alte lucruri se înfăţişează acolo şi Capugibaşa cu ofiţerii lui mergînd la petrecerea sfintelor moaşte". Această strămutare de atunci este descrisă şi de marmura cuvucliului unde sînt aşezate sfintele moaşte, pe care scrie aşa: "Cu voia Tatălui, cu bineplăcerea Fiului şi cu conlucrarea Sfîntului şi de viaţă făcător Duh, a Dumnezeului celui mărit şi închinat în Sfînta şi cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, binecinstitorul şi de Hristos iubitorul Ioan Vasile Voievod, cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind rîvnitor şi apărător al sfintei credinţe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire a strămutat din Constantinopol cu multă osîrdie şi prea multă dorinţă aceste cinstite moaşte ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva din Tîrnova. Această strămutare a fost a treia. Iar preasfinţitul şi fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoinţa şi sfatul Bisericii a trimis aceste sfinte moaşte ca pe o visterie dumnezeiască, cu preafericiţii trei mitropoliţi: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianopolei şi Teofan al Paleon-Patronului, în zilele preasfinţitului Varlaam mitropolitul Sucevei şi a toată Moldavia. Iar binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi cu mila lui Dumnezeu stăpîn al nostru şi domnitor a toată Moldavia, Vasile Ioan Voievod, de acasă ieşind cu evlavie şi cu tot sufletul primind această nepreţuită visterie, potrivit le-au pus şi le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinţilor Trei Ierarhi şi ai lumii dascăli: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvîntătorul şi Ioan Gură de Aur, spre cinstirea şi mărirea lui Dumnezeu celui lăudat în Treime şi spre veşnică solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale şi a tot strălucit neamul lui. În anul de la Adam 7149 (1641), iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în acelaşi an s-a născut şi preaiubit fiul lui, Ioan Ştefan Voievod, căruia să-i dea Domnul zile îndelungate şi viaţă de mulţi ani. Amin". Din tradiţie avem povestiri de multe minuni săvîrşite de Cuvioasa în anii dinaintea noastră, pe care nu s-a sîrguit cineva a le aduna şi a le publica spre lauda lui Dumnezeu slăvitorul sfinţilor Săi; încă şi în zilele noastre nu conteneşte a face minuni celora ce cu credinţă aleargă la ea. Căci cîţi neputincioşi au evlavie la sfintele moaşte, alergînd cu credinţă, sau din acoperămintele puse la capul cel sfînt al Cuvioasei luînd şi purtînd, dobîndesc vindecare. Şi la neploare sau altă nevoie mare, făcînd litanie creştinii cu sfintele moaşte, nu se lipsesc de cerere. Şi şi în patria ei Epivata, unde precum se zice casa ei părintească a fost prefăcută în biserică cu numele ei, şi în Catedrala Mitropolitană de la Iaşi, Cuvioasa face multe minuni pînă astăzi. Nenumărate sînt minunile şi vindecările de boli ce s-au făcut cu credincioşi care au alergat cu rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfintei Preacuvioasei maicii noastre Parascheva, de-a lungul celor peste trei sute cincizeci de ani de cînd ocroteşte Moldova şi ţara noastră. Să amintim doar cîteva dintre ele, publicate în Patericul românesc, p. 77-84: Cea mai mare minune a Sfintei Parascheva este însăşi preamărirea trupului ei cu darul neputrezirii, al vindecării de boli şi al izbăvirii de multe nevoi şi primejdii. Din cauza aceasta a fost luată ca protectoare de toate ţările ortodoxe din Balcani. Ba şi turcii se cucereau de minunile ce se făceau creştinilor, celor care îi cereau ajutorul cu credinţă şi evlavie. O altă minune care a uimit Moldova şi ţara noastră a fost izbăvirea fără nici o vătămare a moaştelor Sfintei Parascheva din incendiul izbucnit în noaptea de 26 spre 27 decembrie 1888, în paraclisul mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi, din Iaşi. Căci, aprinzîndu-se de la un sfeşnic catafalcul Cuvioasei, s-a topit argintul care îmbrăca racla, dar lemnul şi sfintele ei moaşte, deşi erau învăluite în jeratic, au rămas întregi şi nevătămate spre întărirea credincioşilor şi uimirea tuturor. Ca o mărturie a acestei mari minuni, se păstrează pînă astăzi racla dogorită de foc, în care se aflau moaştele Sfintei Parascheva. Îndată după această minune, moaştele Cuvioasei au fost strămutate în noua Catedrală Mitropolitană din apropiere. Spre sfîrşitul secolului al XIX-lea, soţia preotului Gheorghe Lateş din comuna Rădăşeni-Suceava suferea la cap de o boală grea şi incurabilă. Alergînd la Sfînta Parascheva, se ruga cu lacrimi la moaştele ei şi-i cerea ajutorul. Apoi i s-a făcut Sfîntul Maslu şi s-a reîntors acasă. Noaptea i s-a arătat aievea Sfînta Parascheva în haine albe strălucitoare şi i-a spus: "Nu mai plînge, că de acum te faci sănătoasă!" A doua zi, femeia s-a sculat sănătoasă şi lăuda pe binefăcătoarea ei. În anul 1950, o studentă din Iaşi s-a îmbolnăvit de leucemie. Bolnava împreună cu părinţii ei au alergat la Sfînta Parascheva şi cu multe lacrimi îi cereau ajutor şi sănătate. După două luni de rugăciuni stăruitoare şi Sfîntul Maslu, tînăra s-a vindecat de această boală fără leac şi şi-a continuat studiile. O femeie dintr-un sat de lîngă Iaşi era greu bolnavă. Fiind internată pentru operaţie, s-a rugat mai întîi la Sfînta Parascheva, cerîndu-i, cu credinţă şi lacrimi, ajutor şi vindecare. Timp de trei zile după internare i s-au făcut toate analizele. La urmă i-au spus medicii: "Femeie, du-te acasă că nu ai nimic!" În anul 1968, de hramul Cuvioasei Parascheva, o creştină din Iaşi pregătea conserve pentru iarnă. Mama ei o îndemna: "Fată, să nu faci una ca aceasta, căci astăzi este ziua Sfintei Parascheva!". "Mamă, a răspuns fiica, în fiecare zi este cîte un sfînt, dar eu n-am timp să-i prăznuiesc pe toţi!". După o oră femeia şi-a trimis copila în oraş să-i cumpere ceva. Pe stradă a fost lovită grav de o maşină şi apoi internată în spital. Mama copilei a alergat a doua zi la Sfînta Parascheva şi, după ce şi-a recunoscut păcatul, a cerut cu lacrimi iertare şi salvarea fiicei ei accidentate. După trei zile copila s-a întors sănătoasă acasă. Un inginer bolnav de plămîni a fost internat în spital pentru operaţie. Mama sa a mers atunci la moaştele Cuvioasei Parascheva şi i-a cerut cu credinţă sănătate pentru fiul ei. Timp de două săptămîni doctorii au amînat operaţia. Apoi s-a observat că leziunile pulmonare s-au vindecat în chip miraculos. Atunci au zis bolnavului: "Domnule inginer, aţi scăpat de operaţie. Întorceţi-vă sănătos acasă. Este cineva care se roagă lui Dumnezeu pentru dumneavoastră!" Unui copil de trei ani şi jumătate i s-a oprit brusc graiul. Atunci mama a luat copilul în braţe şi a venit să ceară ajutorul Sfintei Parascheva. Pe cînd se ruga ea cu lacrimi, deodată copilul a strigat: "Mamă, mamă! Aici este Doamne, Doamne!". Mulţumind din inimă Prea Cuvioasei Parascheva, mama s-a întors acasă cu copilul sănătos. În anul 1955, doi soţi din Iaşi nu aveau înţelegere în casă. Într-o seară, femeia disperată a părăsit căminul. Zadarnic au căutat-o soţul şi fiica. Apoi copila s-a culcat, iar tatăl ei a alergat la Sfînta Parascheva şi s-a rugat cu lacrimi să-i întoarcă soţia cu bine în familie. Ajungînd soţul acasă, după o oră a bătut cineva în uşă. Era soţia. Avea chipul palid şi îngîndurat. "Unde ai fost femeie? Ce ţi s-a întîmplat?" a întrebat-o soţul. "Diavolul mi-a dat în gînd să mă sinucid. De aceea m-am aşezat pe linia trenului aproape de gara Nicolina. Dar la orele opt seara, pe cînd venea un tren cu viteză, fiica noastră, îmbrăcată în alb, a venit la mine, m-a apuncat repede şi mă aruncă afară de pe linie. Aşa am scăpat de moarte şi de osînda iadului. După ce m-am întărit puţin, am mulţumit lui Dumnezeu că m-a izbăvit de acest cumplit păcat şi m-am întors acasă. "Femeie, în seara aceasta la ora opt fiica noastră era culcată, iar eu mă rugam pentru tine. Aceea care te-a salvat nu era fiica noastră, ci însăşi Sfînta Parascheva! Să-i mulţumim ei, căci ea te-a scăpat de această cumplită şi dublă moarte, trupească şi sufletească". De atunci este multă armonie şi bucurie duhovnicească în această familie creştină. Pe timpul celor două războaie mondiale oraşul Iaşi a fost protejat de bombardamente, iar Catedrala Mitropolitană, unde se păstrează cinstitele moaşte ale Sfintei Parascheva, nu a fost atinsă de nici un obuz. Căci Cuvioasa ocroteşte Moldova şi oraşul acesta binecuvîntat, de peste trei sute cincizeci de ani. Spun bătrînii că ostaşii vedeau noaptea, în timpul războiului, o femeie uriaşă îmbrăcată în alb deasupra Iaşilor, ocrotindu-l de ocupaţie şi bombardamente. Aşa ştie să ajutePreacuvioasa Parascheva patria ei adoptivă pentru credinţa poporului nostru binecredincios! În timpul marii secete din vara anului 1947, cînd mureau oamenii şi animalele de foame, s-au scos moaştele Sfintei Parascheva în procesiune prin satele Moldovei. Credincioşi le aşteptau şi le întîmpinau cu lacrimi de bucurie şi cu făclii în mîini. În urmă veneau nori de ploaie bogată şi adăpau pămîntul. Drept mulţumire credincioşi se rugau şi înălţau cîte o troiţă cu icoana Sfintei Parascheva. Cel mai mult aleargă şi cer ajutorul Sfintei maicii noastre Parascheva bolnavii, ţăranii, călugării şi studenţii. Mai ales în lunile de examene racla Cuvioasei este plină de cărţi, caiete de şcoală şi pomelnice. Putem afirma că moaştele cele mai iubite de credincioşii din ţara noastră şi din afară sînt, fără îndoială, moaştele Sfintei Parascheva, numită "cea grabnic ajutătoare şi mult folositoare". Mărturisesc părinţii bătrîni care au fost martori oculari, că, odată, de hramul ei, pe cînd oamenii aşteptau la rînd să se închine la racla Cuvioasei Parascheva, au venit şi două creştine bătrîne din Focşani. Văzînd lume multă, au zis preotului de la raclă: "Părinte, dă-ne voie să ne închinăm la Cuvioasă fără să mai stăm la rînd şi să-i punem sub cap această pernă nouă pe care i-am adus-o de acasă drept mulţumire pentru ajutorul ce ni l-a dat". "Dumnezeu să vă binecuvînteze, creştinelor, a zis preotul. Mergeţi şi vă închinaţi!". În clipa aceea preoţii şi credincioşii au văzut un lucru sfînt şi cu totul minunat. Cuvioasa şi-a ridicat singură capul, iar după ce femeile i-au pus perna adusă şi s-au închinat, Sfînta Parascheva şi-a lăsat iarăşi capul pe căpătîi ca mai înainte. Iată cît de mult iubeşte Preacuvioasa pe cei ce se roagă lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui cu smerenie şi credinţă. Sfînta Parascheva de la Iaşi se bucură în ţară de un cult deosebit, mai mult decît toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În fiecare zi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, de dimineaţă pînă seara tîrziu, se face un mic pelerinaj continuu, cu credincioşi de toate vîrstele şi din toate locurile, veniţi la rugăciune. În mod deosebit, în sărbători, în posturi şi în fiecare vineri, considerată ziua Cuvioasei Parascheva, vin mulţi credincioşi şi se închină la raclă cu credinţă, aducînd flori, daruri şi îmbrăcăminte pe care le ating de racla Cuvioasei pentru a dobîndi ajutor, sănătate şi binecuvîntare. Dar cea mai mare zi de prăznuire din tot anul este ziua de paisprezece octombrie, patronul Sfintei Parascheva, cînd are loc unul din cele mai mari pelerinaje ortodoxe din ţara noastră, la care participă închinători de la sate şi oraşe, din toate colţurile ţării. În această zi are loc un adevărat pelerinaj bisericesc naţional, care durează pînă la trei zile. Încă din ajun se scot în faţa Catedralei moaştele Sfintei Parascheva şi timp de două zile şi două nopţi credincioşii stau la rînd pentru închinare. În seara zilei de paisprezece octombrie, praznicul Cuvioasei se încheie cu o mişcătoare procesiune în jurul Catedralei, avînd în frunte pe Mitropolitul Moldovei, care, împreună cu clericii şi credincioşii, cu lumînări în mîini poartă racla cu moaştele sfintei, în sunetul clopotelor şi al frumoaselor cîntări bisericeşti. După aceea se aşază moaştele în biserică la locul lor, se cîntă paraclisul Sfintei Parascheva, apoi fiecare se întoarce la ale sale cu bucuria marelui praznic în suflet şi cu mîngîierea Duhului Sfînt în inimă. Cu ale cărei sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.! (Sursa: www.sfantaparascheva.com)

Marius Ianuș: Mirările unui prieten nedreptățit…

(Citiți și ultima creație a lui Marius Ianuș) Domnul Daniel Focșa, un istoric cu o eleganță stilistică și o acribie în căutarea Adevărului cum extrem de puțini sunt, e nedumerit. Cum se poate ca singurul biograf al aviatorului Dan Vizanty, care este chiar domnul Focșa, să nu fie invitat la comemorarea acestui pilot organizată de către M.A.P.N.? Cum se poate, domnule Focșa? Dar cum se face că cel mai bun prozator român contemporan, domnul Paul Goma, nu mai e publicat în România? Cum se face că i s-au închis ușile tuturor redacțiilor și editurilor, pentru că a afirmat că bolșevismul a fost adus la noi de evrei, ca să se răzbune împotriva noastră? Cum se face că această campanie anti-Goma a fost dirijată de însuși președintele Uniunii UNOR Scriitori, tovarășul Nicolae Manolescu? Dar cum se face, domnule Focșa, că cel mai bun fotbalist român al ultimului deceniu NU joacă în naționala României? (Și asta se întâmplă de zece ani, ieri a avut loc doar scoaterea în evidență a fenomenului – excepția care a întărit regula… Și nu îndemn pe nimeni să se uite la meciuri de fotbal – e groaznic să ajungem să ne uităm două ore la niște zevzeci care aleargă după o minge, eu mă uit doar la rezumatele meciurilor care fac vâlvă pe internet…) „Cum se poate?”, domnule Focșa? Dar ați uitat în ce țară trăim? Trăim în Republica Securistă România, țara urmașilor torționarilor bunicului dumneavoastră (care ne aruncă în față – dar mai mult în spate – că nu suntem „politic corecți”), țară supusă unei dictaturi iudeo-masonice tot mai evidente… Dragă Daniel, e evident că M.A.P.N.-ul nu te iubește și încalcă orice regulă de bun-simț ca să-ți arate această neiubire. Dar ce motiv ai avea tu să-l iubești?! Nu ești singurul în situația asta. Sunt(em) mulți oameni de cultură în generația noastră ocoliți sistematic de „sistem”. Dar la ce să ne trebuiască nouă sindrofiile, comemorările, emisiunile și premiile lor mincinoase? Cel mai mare premiu pe care ți-l face acest stat securist e că nu te invită la astfel de comemorări, pe ale căror liste de invitați tu ar fi trebuit să fii prima persoană! O să-ți spună o mică istorie personală, ca unul care a primit și el astfel de… „premii”. Și chiar despre un premiu e vorba. La începutul anului 2008 mi-a fost decernat primul (și ultimul!) premiu literar festiv din viața mea – premiul revistei „Cuvântul” pentru poezie. Cocoțat pe scena decernării, în fața unei asistențe alcătuite din mai mult sau mai puțin „ilustre personalități” ale culturii și mass-mediei, am rostit următoarele cuvinte: „Dat fiind felul în care se acordă premiile în România, pe cu totul alte criterii decât cel al valorii, mă întreb ce am făcut?… ce am făcut atât de rău de am ajuns să capăt acest premiu? Pentru că în România se dau premii pentru…” (Și le-am enumerat toate criteriile lor securiste, după care se acordă distincții și funcții în România de azi). Mutra dezgustată a turnătorului, masonului și „academicianului” C. Bălăcescu Stolnici, în vreme ce mă asculta, spaima lui de a vedea minciuna pe care își clădise viața expusă în fața tuturor complicilor lui, pe o scenă (!), într-o scenetă pe care o aștepta bine regizată de acești complici, a fost, de fapt, Marele meu Premiu Literar. (Dar poate ar trebui să-l pun la socoteală și pe cel pe care mi l-a acordat Uniunea UNOR Scriitori, neacordându-mi niciun premiu, deși am fost nominalizat de două ori la premiile lor și considerat cel mai bun poet al anului de trei…) Dragă Daniel, de ce să ne dorim să fim noi în locul acelei mumii odioase a satanei care e acest C. Bălăcescu Stolnici? Sau ar trebui să ne dorim să ajungem ca Mircea Cărtărescu, să fim tra/duși în toată lumea pentru că promovăm toate „travesti”-urile și toată „plăcerea de a trăi” ale acestor sataniști sodomiști care vor să ne înrobească? Noi știm care este adevărata valoare a banului și a tuturor „cocorațiilor”, avuțiilor și măririlor omenești. Știm și ce se întâmplă acum în această lume… Și mai știm că, indiferent câte piedici ni se vor pune de acum înainte, la final noi vom fi cei care vom învinge. Tot ce s-a clădit pe minciună se va spulbera, iar Adevărul va ieși la lumină, în văzul tuturor! Asta a spus Domnul Hristos! „Dumnezeu nu poate fi omorât!” a strigat poate cel mai bun președinte al unui stat din istoria lumii, ecuadorianul Gabriel Garcia Moreno, înainte de a fi omorât. El știa ceea ce știm și noi, că dincolo de moarte va învinge. Așadar… să ne bucurăm! De ce să fim triști, dacă victoria e deja de partea noastră?! Mai ții minte cum spunea Domnul Hristos despre farisei că „și-au luat pedeapsa lor”? Toți acești lucrători ai satanei care se ridică împotriva noastră sunt deja condamnați, iar pedepsele lor au fost deja scrise. Iar noi, cei care suntem alături de Domnul nostru Iisus Hristos, am învins! Nu e nicio filosofie, nu încape nicio dicuție. De ce să fim triști? Sau poate ar trebui totuși să fim triști, văzând cât de puțin sunt legați intelectualii creștini între ei, cât de puțină iubire de aproapele există între noi… Singurii dintre cei pe care îi cunosc care semnalează ce mai fac ceilalți sunt Fratele Vasile și Ciprian Voicilă. Poate ar trebui să vorbim mai mult fiecare dintre noi despre ce face Sergiu Ciocârlan, ce face Irina Bazon, ce face Domnul Vasile, ce face Părintele Savatie, ce face Sora Simona, ce face Cătălina Dănilă, ce face Alexandra Svet și tot așa, îmi cer iertare celor pe care nu-i enumăr aici, să ne coagulăm cumva într-un grup intelectual care să aibă un impact mai mare în lume. Poate, spun :)