((Din volumul
Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la
Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)
„Chiar dacă toată lumea va intra în comuniune cu patriarhul (eretic), eu nu voi intra.”
Sfântul Maxim Mărturisitorul.
Episcopul Maxim al Serpuhovului, eparhia Moscovei, s‑a numit în lume Mihail Alexandrovici Zizilenko şi s‑a născut la 2 martie 1885. Părinţii săi locuiau atunci în Kalişa (Polonia), unde tatăl său era procurator al Curţii de circuit din Kalişa de 25 de ani şi se bucura de mare respect printre oameni. Familia era numeroasă, patriarhală, armonioasă; toţi cei nouă copii au crescut şi au studiat în Kalişa. Mama i‑a crescut pe toţi într‑un duh religios, inspirându‑le copiilor dragostea de Dumnezeu, de Biserică şi de aproapele.
El era fratele mai tânăr al bine cunoscutului profesor de drept criminalistic de la Universitatea din Petersburg, Alexandru Alexandrovici Zizilenko, care în 1922 a apărut ca avocat al apărării în faimosul proces al Mitropolitului Veniamin. După spusele Vlădicăi Maxim, fratele lui nu era un om religios şi, la apariţia sa la procesul „feţelor bisericeşti”, a declarat la începutul mărturiei sale că el apărea, fiind ateu, doar ca reprezentant al legii şi ca apărător al justiţiei. Cu toate acestea, atunci când a aflat despre tunderea secretă în monahism a fratelui său mai tânăr, Alexandru Alexandrovici a venit la reşedinţa acestuia şi a primit binecuvântarea sa. În cuvintele văduvei lui A.A. Zizilenko (el murind curând după tunderea fratelui său), acest eveniment (tunderea secretă şi hirotonia întru episcop) au produs o impresie puternică asupra lui şi, pe când murea, a spus în delir:
„Ei spun că nu este niciun Dumnezeu, dar până la urmă El există”.
După ce a terminat şcoala preparatoare, Mihail Alexandrovici a intrat la Universitatea din Moscova, la departamentul de medicină. Rudele lui au fost surprinse, deoarece tatăl său şi trei fraţi erau avocaţi. Acest lucru se întâmpla prin anul 1908. Prin 1911, fiind student, el s‑a căsătorit cu o colegă studentă, dar a trăit cu ea doar jumătate de an. Mergând la părinţii ei în oraşul Eysk, ea a murit acolo, neputând să poarte prima ei sarcină. Cuplul nu a dorit sub nicio formă ca această sarcină să fie dusă la termen în mod artificial, deşi amândoi ştiau că era în pericol de moarte. Vlădica şi‑a numit soţia răposată „o dreaptă”. În acelaşi timp, şi el era foarte bolnav şi, fiind supus unei operaţii de apendicită, se simţea atât de rău, încât oamenilor le era frică să îi spună despre moartea soţiei sale.
Atunci când a început să‑şi revină, mare a fost durerea şi disperarea pentru pierderea suferită.
După cum a relatat sora lui, în acest moment fratele ei a avut un vis care i‑a afectat foarte mult viaţa de mai târziu. El a văzut‑o pe mama sa răposată, care i‑a spus să se roage Sfântului Pantelimon tămăduitorul, pe care ea îl cinstise foarte mult în timpul vieţii. În ziua următoare, Mihail a mers la paraclisul Sfântul Pantelimon din Moscova, a cumpărat o icoană mică a sfântului şi niciodată nu a dat‑o nimănui, iar rugăciunile către Sfântul Pantelimon tămăduitorul l‑au ajutat mai târziu în viaţă. El a devenit credincios, deosebit de bun, săritor la durerile celorlalţi şi ajutător al celor săraci.
Dumnezeu i‑a dat un mare talent muzical. El cânta la pian minunat, compunea muzică, iar ca psihiatru folosea muzica în tratarea pacienţilor săi.
După ce a absolvit universitatea, Mihail era psihiatru în Sokolniki, districtul Moscova. Când a izbucnit războiul, în 1914, a devenit doctor în Batalionul Kuban Plastan şi a fost pe frontul austriac. Aici aproape că a murit de tifos, infectându‑se de la prizonierii austrieci.
Pentru o scurtă perioadă de timp, a fost profesor de psihiatrie la o universitate de provincie şi apoi a devenit doctor terapeut practicant. Pentru următorii ani, a fost medic şef de secţie la închisoarea Taganka, în Moscova.
În 1921, sora lui din Belgrad a primit prima şi ultima scrisoare de la fratele ei. În această scrisoare, care începea cu semnul crucii, el scria că toţi suntem păcătoşi în nenorocirile care au venit asupra noastră, că trebuie să ne rugăm Domnului şi să‑I cerem iertarea şi ajutorul. Un an sau doi mai târziu a ajuns o altă scrisoare de la prieteni, în care, într‑o manieră distinsă, se spunea că Mihail primise preoţia fără a‑şi fi abandonat prima poziţie, adică cea de doctor de închisoare. Astfel, el a devenit doctor atât trupesc, cât şi duhovnicesc; pentru moment, duşmanii nu aflaseră despre aceasta. Mai târziu, ea a fost de asemenea informată că el fusese trimis pentru trei ani „în unul din centrele nordice” (adică într‑un lagăr de concentrare).
Doctorul spitalului închisorii era cunoscut de către toţi cei care erau închişi în acest loc înfricoşător, care era plin peste măsură în primul rând cu delincvenţi, dar într‑o măsură considerabilă şi cu deţinuţi politici; toţi îl ştiau şi şi‑l aminteau pe cel care fusese cunoscut pentru multă vreme ca îngerul păzitor al închisorii.
În acest post dificil el nu era doar doctor, ci şi un mare maestru al inimii, un mângâietor şi un părinte. Înaintea lui, a medicului, nu mai puţin adesea ca înaintea unui preot, se mărturiseau cei mai vechi şi mai incorigibili delincvenţi, găsind pentru ei înşişi nu doar mângâiere, ci adesea şi o revenire la o viaţă onestă. Mulţi din Moscova ştiau că el dormea adesea pe scânduri goale, că mânca hrană de închisoare şi că împărţea tot salariul său deţinuţilor. El se comporta astfel nu doar sub bolşevici, ci şi înainte de ei, sub guvernarea imperială.
Fiind un om profund religios, vlădica, pe când încă era laic, a făcut cunoştinţă cu Preafericitul Patriarh Tihon, pe care l‑a preţuit profund. Acest patriarh îl iubea mult pe doctorul Zizilenko şi adesea se folosea de sfatul lui. În timp, relaţia lor a luat forma celei mai intime prietenii. După spusele Vlădicăi Maxim, patriarhul îi încredinţa cele mai intime gânduri şi sentimente.
Astfel, de exemplu, într‑una din conversaţiile lor, Preafericirea Sa şi‑a exprimat către Vlădica Maxim (pe atunci încă simplu doctor) îndoielile sale dureroase cu privire la beneficiile viitoarelor concesii faţă de puterea sovietică. Făcând aceste concesii, el devenea din ce în ce mai convins, cu oroare, că graniţa cererilor politice ale puterii sovietice se găsea dincolo de limitele credinţei faţă de Hristos şi Biserică. Şi nu cu mult înainte de moartea sa, patriarhul şi‑a exprimat gândul că în aparenţă singura modalitate ca Biserica Ortodoxă Rusă să‑şi păstreze credinţa faţă de Hristos ar fi, în viitorul apropiat, să meargă în catacombe. Prin urmare, Patriarhul Tihon l‑a binecuvântat pe doctorul Zizilenko să accepte tunderea monahală în secret şi apoi, în caz că în viitorul apropiat înalta ierarhie bisericească avea să‑L trădeze pe Hristos şi să cedeze puterii sovietice libertatea Bisericii, să devină episcop în secret.
În timp ce ne spunea nouă, medicilor închişi la Solovki şi adevăraţi „tihoniţi”, despre refuzul Patriarhului Tihon de a‑l binecuvânta pe unul din participanţii la Mişcarea albă, vlădica a relatat în detaliu despre grija extremă a Patriarhului Tihon, care nu îşi arăta celor din preajma sa adevărata sa atitudine profundă faţă de chestiunile politice, dar descoperea acestea în strictă confidenţialitate prietenului său nu mai puţin precaut, şi despre imensa bucurie pe care o avea în legătură cu activitatea Mitropolitului Antonie peste hotare. „Cum de ei înţeleg bine totul şi nu mă judecă după aparenţe?”, s‑a exprimat odată patriarhul cu lacrimi, având în minte activitatea aşa-numitului Sinod de la Karloviţ.
Vlădica Maxim ne‑a spus în detaliu despre numeroasele încercări de a‑l omorî pe Patriarhul Tihon. Odată, un nebun închipuit s‑a aruncat asupra patriarhului cu un cuţit, când acesta ieşea din altar. În mod neaşteptat, totuşi, în locul Patriarhului Tihon a ieşit altcineva din altar, iar „nebunul”, fiind „surprins în mod raţional”, nu i‑a făcut nicio rană celui care a ieşit. Altădată, când ucenicul de chilie al patriarhului a fost omorât, ucigaşul alerga prin camerele patriarhului fără a‑l observa pe Patriarhul Tihon stând într‑un fotoliu. Numeroase încercări de a‑l otrăvi pe Preafericitul au fost făcute cu ajutorul medicamentelor care i se trimiteau.
Vlădica Maxim ne‑a spus şi despre anumite neînţelegeri cu Patriarhul Tihon. Cea mai importantă constă în faptul că Preafericitul era înclinat spre optimism, crezând că toate terorile vieţii sovietice puteau totuşi să treacă şi că Rusia mai putea să renască prin pocăinţă. Cu toate acestea, V
lădica Maxim era înclinat spre o vedere pesimistă asupra evenimentelor care aveau loc şi credea că intraserăm deja în ultimele zile ale perioadei apocaliptice. „Aparent”, a concluzionat Vlădica Maxim zâmbind (ceea ce se întâmpla rar), „ne‑am molipsit unul pe altul cu atitudinile noastre: eu l‑am molipsit de pesimism, iar el m‑a molipsit de optimism”.
Preafericirea Sa, Patriarhul Tihon, a murit la 25 martie 1925, fiind,
după cum spunea Vlădica Maxim, fără îndoială otrăvit. „Testamentul” patriarhului, după afirmaţia categorică a Vlădicăi Maxim, a fost contrafăcut. În acelaşi timp, el a citat opinia autorizată asupra acestei chestiuni a fratelui său, profesor de Drept criminalistic.
Mihail Alexandrovici a împlinit voia Patriarhului Tihon şi, în 1927, când Mitropolitul Serghie a publicat bine cunoscuta sa Declaraţie, el a primit tunderea în secret cu numele de Maxim şi a devenit primul episcop secret din catacombe.
Când noul episcop ilegal a apărut în secret în Serpuhov, fiind hirotonit în Petrograd de către „rebelul” şi „suspendatul din funcţie” episcop Dimitrie Gdov, care atunci, ca succesor al Mitropolitului Iosif, conducea întreaga opoziţie faţă de Mitropolitul Serghie, şi când credincioşii din Moscova au recunoscut în persoana noului episcop pe doctorul din Taganka, acest eveniment a produs o impresie puternică. În Serpuhov, în foarte scurt timp, toate cele optsprezece parohii s‑au supus noului episcop, adică opoziţiei. În Kolomna vecină s‑a întâmplat acelaşi lucru. În Zvenigorod, Volokolamsk, Pereyaslav Zadesski şi în alte oraşe, un număr semnificativ de parohii au urmat exemplul din Serpuhov.
De mare interes este următorul document: o declaraţie trimisă Mitropolitului Serghie de către clerul şi mirenii din Serpuhov la 30 decembrie 1927, care cu certitudine a fost scrisă nu fără influenţa, editarea sau chiar paternitatea episcopului Maxim.
„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Amin.
Nemaigăsind posibilă rămânerea noastră pe calea alunecoasă şi ambiguă pe care Înaltpreasfinţia Voastră, prin Declaraţia şi prin decretele voastre, aţi adus întreaga Biserică Ortodoxă şi supunându‑ne vocii conştiinţei şi a datoriei înaintea lui Dumnezeu şi înaintea credincioşilor, noi, subsemnaţii, rupem comuniunea canonică şi de rugăciune cu Înaltpreasfinţia Voastră şi cu aşa-numitul «sinod patriarhal» şi refuzăm să vă recunoaştem pe Înaltpreasfinţia Voastră ca locţiitor al scaunului patriarhal, pentru următoarele motive:
Declaraţia Înaltpreasfinţiei Voastre din 6 iulie, ukazul din 20 octombrie şi tot ceea ce este cunoscut despre conducerea Bisericii de către Înaltpreasfinţia Voastră vorbesc în mod manifest despre faptul că aţi poziţionat Biserica în dependenţă faţă de autoritatea civilă şi aţi privat‑o de libertatea internă şi de independenţă, prin urmare, violând, de asemenea, canoanele bisericeşti şi mergând şi împotriva decretelor autorităţii civile.
1. Astfel, nu sunteţi altceva decât un continuator al aşa numitei mişcări «renovaţioniste» (Biserica Vie), doar într‑o formă mai rafinată şi foarte periculoasă, deoarece, în timp ce vă declaraţi ataşamentul faţă de ortodoxie şi menţinerea canonicităţii, înceţoşaţi minţile credincioşilor şi în mod conştient ascundeţi de privirile lor prăpastia către care toate decretele Înaltpreasfinţiei Voastre conduc în mod iminent Biserica.
2. Rezultatele politicii Înaltpreasfinţiei Voastre sunt înaintea noastră. Credincioşii oraşului Serpuhov, tulburaţi de decretele Înaltpreasfinţiei Voastre, sunt impacientaţi şi stupefiaţi de schimbările cu privire la destinul Sfintei Biserici Ortodoxe. Noi, păstorii ei, puşi de către Înaltpreasfinţia Voastră pe un drum ambiguu, nu doar că nu le putem linişti minţile şi inimile, ci mai degrabă suntem suspectaţi de trădare a lucrării ortodoxiei şi trecerea în tabăra «renovaţionismului».
Toate acestea ne obligă în mod imperativ să ne ridicăm vocile cu curaj şi să încetăm criminala trecere sub tăcere a greşelilor Înaltpreasfinţiei Voastre şi a acţiunilor incorecte şi, cu binecuvântarea episcopului Dimitrie al Gdovului, să ne disociem de Înaltpreasfinţia Voastră şi de cei care vă înconjoară. Părăsindu‑vă, noi nu ne despărţim de locţiitorul legitim, Mitropolitul Petru, şi ne vom supune judecăţii unui viitor sinod. Fie ca acest dorit sinod, singurul nostru judecător competent, să nu considere curajul nostru drept vină. Fie ca el să ne judece nu ca dispreţuitori ai sfintelor canoane ale Sfinţilor Părinţi, ci doar ca temători de a nu le încălca.”
Influenţa episcopului Maxim a crescut în mod constant şi s‑a intensificat îndeosebi atunci când a fost introdusă în Liturghia din Petrograd celebra „rugăciune pentru Sfânta Biserică”, care a primit printre credincioşi titlul „rugăciunea cu privire la bolşevici”. Zvonurile puneau această rugăciune sub semnătura nimănui altuia decât a episcopului Maxim. Soarta sa era pecetluită. Autorităţile sovietice îl ştiau ca medic, ca angajat sovietic. Apariţia sa în rasă neagră la conducerea Bisericii mărturisitoare le părea cel mai mare scandal.
Vlădica nu a rămas mult timp în noua sa poziţie.
El a fost arestat la jumătatea lui 1929 şi, prin urmare, a petrecut doi ani întregi în închisoare, înainte de a dobândi cununa de mucenic .
Episcopul secret s‑a purtat atât de precaut, iar atunci când a fost arestat ca urmare a raportului unui informator, a răspuns la interogatoriu atât de înţelept, încât autoritatea de investigare a Poliţiei secrete nu a putut să‑l incrimineze de nimic, cu excepţia tunderii sale secrete, deşi, în acelaşi timp, lucra ca medic şef de secţie la închisoarea Taganka, şi, ca atare, ei s‑au limitat la o pedeapsă de „trei ani în lagărul de concentrare Solovki” (în acord cu art. 58, p. 10, adică pentru propagandă contra‑revoluţionară).
(În cele 2 fotografii puteți vedea curtea mănăstirii Solovki, cum arăta înainte de revoluție și după transformarea ei în închisoare)
La sfârşitul lui octombrie 1929, un medic a venit la Secţia 4 a Lagărului de activitate specială din Solovki, pe insula Solovki din Marea Albă, împreună cu unul din grupurile de noi deţinuţi. Comandantul taberei l‑a adus în Compania 10, unde se aflau lucrătorii diviziei sanitare, l‑a condus în celula medicilor şi l‑a prezentat: „Aveţi aici un nou medic pentru voi, profesor, doctor în medicină, Mihail Alexandrovici Zizilenko”. Noi, medicii încarceraţi din divizia sanitară a lagărului de concentrare, am mers la noul nostru camarad de închisoare şi ne‑am prezentat. Colegul nostru nou venit era înalt de statură, cu o înfăţişare herculeană, cu o barbă deasă şi gri şi sprâncene gri, care atârnau sever deasupra ochilor albaştri şi calzi.
Cu o săptămână înainte de venirea doctorului Zizilenko, noi am fost informaţi de către prietenii noştri din biroul diviziei sanitare că nou-aşteptatul medic nu era un om obişnuit, ci că a fost închis cu un dosar special, „secret”, şi că se găsea într‑o poziţie specială, sub supraveghere specială, şi că era posibil să nu i se permită să lucreze ca medic, ci să fie transferat la Secţia 14 specială, aşa numita secţie pentru cei „interzişi”, cărora li se interzicea să lucreze în specialitatea lor şi care trebuiau să‑şi petreacă întreaga perioadă de condamnare în aşa‑numita muncă fizică grea generală. Motivul pentru o astfel de poziţie „specială” era acesta: doctorul Zizilenko, în timp ce era şef de secţie la închisoarea Taganka în Moscova, era în acelaşi timp şi episcop secret, având numele monahal de Maxim, episcop de Serpuhov.
După un schimb de opinii asupra unor chestiuni generale, trei dintre noi, care eram medici, i‑am spus noului venit că îi cunoşteam trecutul, motivul arestului şi condamnării sale la Solovki, şi am mers la el pentru binecuvântare. Chipul medicului‑episcop a devenit concentrat, sprâncenele sale gri au devenit încă şi mai unite şi ne‑a binecuvântat încet şi solemn. Ochii săi albaştri au devenit încă şi mai calzi, mai blânzi şi luminaţi de o lumină plină de bucurie.
O întreagă săptămână s‑a scurs pentru noi într‑o aşteptare apăsătoare, până când, în cele din urmă, poziţia noului venit a fost clarificată. Nu a fost transferat la secţia celor „interzişi”. Conducătorul întregii divizii sanitare din lagărele de concentrare de la Solovki, dr. V.I. Zakhontov (un fost deţinut criminal, care, după expirarea condamnării sale, a rămas să lucreze ca medic la Poliţia secretă), chiar a vrut să‑l numească pe doctorul Zizilenko, ca medic experimentat, şef al diviziei sanitare de la
Secţia 4 (adică pentru întreaga insulă Solovki), dar această propunere a întâmpinat opoziţie din partea şefului secţiei de informare‑interogare, cea mai groaznică secţie din lagărele de concentrare, de care depindea soarta şi viaţa tuturor deţinuţilor în întregime. Poziţia de medic al infirmeriei centrale i‑a fost, de asemenea, interzisă doctorului Zizilenko. După aceasta, experimentatul medic a fost numit să se ocupe de una dintre barăcile cu bolnavi de tifos şi a fost subordonat unui medic mai tânăr, care avea autoritate administrativă. Totuşi, curând, au fost descoperite talentul excepţional şi experienţa doctorului Zizilenko ca medic curant şi au început să‑l cheme pentru consulturi în toate cazurile complicate. Chiar şi conducătorii importanţi ai lagărului, importanţi agenţi comunişti GPU, au început să apeleze la el pentru ajutor medical pentru ei înşişi şi pentru familiile lor, şi aproape toţi doctorii – atât cei tineri, cât şi cei în vârstă – au început să înveţe de la noul lor coleg, profitând de sfatul său şi studiind metoda lui de diagnosticare.
La sfârşitul anului 1929 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă în Solovki, care curând a luat proporţii uluitoare: din 18000 de deţinuţi de pe insulă, la sfârşitul lui ianuarie 1930 erau bolnavi 5000. Rata de mortalitate era extrem de mare, de 20% până la 30%. Şi doar în secţia unde era doctorul Zizilenko rata mortalităţii nu a depăşit 8‑10%. Medicul-episcop examina pe fiecare nou bolnav în detaliu şi primele informaţii din istoria bolii sale erau întotdeauna multe. Pe lângă diagnosticarea de bază a bolii principale, doctorul scria întotdeauna diagnosticul tuturor bolilor care însoţeau afecţiunea de bază şi oferea o concluzie detaliată asupra stării fiecărui organ în parte. Diagnosticele sale erau întotdeauna precise şi fără greşeală, aşa cum se confirma la autopsiile celor morţi: nu s‑a observat niciodată nici cea mai mică discrepanţă între diagnosticul clinic şi raportul patologico‑anatomic.
Prescripţiile sale medicale de cele mai multe ori erau puţine, dar uneori medicamentului principal îi adăuga şi altele, al căror rol nu era clar nici măcar pentru alt medic. În cazurile serioase, lipsite de speranţă din punct de vedere medical, el prescria adesea un tratament foarte complicat, care cerea să fie urmat fără abateri, în ciuda faptului că unele medicamente trebuia să fie administrate la fiecare oră timp de mai multe zile. Odată, după ce a examinat cu grijă un bărbat bolnav şi i‑a prescris un tratament, la următoarea vizită, a lăsat impresia că doctorul Zizilenko nu i‑a oferit prea multă atenţie şi s‑a oprit la patul său nu mai mult de un minut, luându‑i pulsul şi uitându‑se intens în ochii lui. Multora dintre cei bolnavi nu le plăcea aceasta şi erau multe plângeri în legătură cu „neglijenţa” doctorului. Odată, doctorul Zizilenko a fost chemat pentru această chestiune ca să dea explicaţii şefului diviziei sanitare. În justificarea sa, medicul‑episcop a indicat statisticile ratei de mortalitate la secţia încredinţată lui (extrem de scăzută în comparaţie cu alte secţii şi cu toţi ceilalţi medici) şi exactitatea diagnosticelor. În timp ce îşi vizita cu „neglijenţă” bolnavii, câteodată se oprea la un anumit pat şi, ca şi când ar fi făcut aceasta pentru prima dată, examina cu grijă pacientul din nou, schimbându‑i tratamentul. Acest lucru însemna întotdeauna că avusese loc o înrăutăţire serioasă a condiţiei pacientului, despre care pacientul însuşi încă nu se plânsese.
Bolnavii mureau întotdeauna în braţele lui. Se părea că momentul apropierii morţii era întotdeauna ştiut cu exactitate de el. Chiar şi noaptea venea dintr‑odată în secţia lui la un muribund, cu câteva minute înainte de moartea acestuia. El închidea ochii fiecărui om mort, îi încrucişa mâinile pe piept în formă de cruce şi stătea în linişte, fără a se mişca, timp de mai multe minute. Aparent, se ruga. În mai puţin de un an, noi, toţi colegii săi, am ajuns să înţelegem că el era nu doar un medic remarcabil, ci şi un mare om al rugăciunii.
În legăturile personale, medicul‑episcop, pe care noi toţi, în celula doctorilor, îl numeam „vlădica”, era foarte rezervat, mai degrabă sec, uneori chiar sever, închis în sine însuşi, taciturn, necomunicativ până la extrem. În ceea ce îl privea, el prefera să nu spună nimic. Subiectele conversaţiei sale îi priveau întotdeauna fie pe bolnavi, fie (în cercul acelor persoane care îi erau foarte apropiate duhovniceşte) situaţia Bisericii.
Venirea Vlădicăi Maxim la Solovki a produs o mare schimbare în atitudinea clerului care era închis. În această perioadă, în Secţia 4 a lagărelor de la Solovki (adică, pe insula Solovki), printre episcopii şi preoţii închişi a fost observată aceeaşi schismă care avusese loc şi în „libertate” după bine cunoscuta Declaraţie a Mitropolitului Serghie. O parte din episcopi şi din cler rupsese complet comuniunea cu Mitropolitul Serghie, rămânând credincioşi poziţiei neschimbătoare a Mitropoliţilor Petru, Chiril, Agatanghel şi Iosif, a arhiepiscopilor Serafim de Uglich şi a multor altora, care dădeau mărturie de credinţă faţă de Hristos şi faţă de Biserică prin mărturisire şi mucenicie. Ceilalţi, deveniţi „serghianişti”, au acceptat aşa‑numita „nouă politică bisericească” a Mitropolitului Serghie, care a fondat Biserica sovietică şi a produs o schismă neo‑renovaţionistă. Dacă la început majoritatea deţinuţilor care au ajuns la Solovki înainte de publicarea Declaraţiei Mitropolitului Serghie erau „serghianişti”,
în rândul noilor deţinuţi, care au venit după Declaraţie, dimpotrivă, predominau aşa numiţii „iozefiţi”, numiţi după Mitropolitul Iosif, în jurul căruia s‑a grupat cea mai mare parte a fiilor de neclintit şi credincioşi ai Bisericii. Odată cu sosirea unor noi deţinuţi, numărul celor din urmă creştea din ce în ce mai mult.
Chiar înaintea sosirii Vlădicăi Maxim, la Solovki erau următorii episcopi „iozefiţi”: episcopul Victor Glazovski (primul care a înaintat o epistolă de acuzare împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie), episcopul Ilarion, vicar de Smolensk, şi episcopul Nectarie Trezvinski. Aparţineau „serghianiştilor” următorii: ÎPS Antonie de Mariupol şi PS Ioasaf (prinţul Jevakov). Mai puţin violent, dar cu toate acestea „serghianist”, era ÎPS Ilarion Troiţki, care condamnase Declaraţia Mitropolitului Serghie, dar nu rupsese comuniunea cu el, considerându‑l întâi‑stătătorul „corect din punct de vedere canonic” al Bisericii ruse.
Venirea Vlădicăi Maxim a crescut mult influenţa „iozefiţilor” (care deja prevala şi înainte de aceasta).
Când,
după severele interdicţii impuse de către Mitropolitul Serghie asupra „neascultătorilor”, aceştia din urmă au început să fie arestaţi şi executaţi, atunci adevărata Biserică Ortodoxă Rusă a început să meargă în catacombe. Mitropolitul Serghie şi toţi „serghianiştii” au negat categoric existenţa Bisericii din catacombe. „Serghianiştii” de la Solovki, bineînţeles, nici ei nu credeau în existenţa acesteia.
Şi, dintr‑odată, un martor viu: primul episcop din catacombe, Maxim de Serpuhov, a venit la Solovki.
Curând, ÎPS Ilarion Troiţki a fost dus undeva afară din Solovki şi, împreună cu el, a dispărut şi atitudinea „serghianistă” a multora. Doar ÎPS Antonie şi, în special, PS Ioasaf Jevakov au rămas în mod persistent „serghianişti”. Ei nu voiau nici măcar să se întâlnească şi să stea de vorbă cu episcopul Maxim. Pe de altă parte, episcopii Victor, Ilarion de Smolensk şi Nectarie au găsit repede posibilitatea nu doar de a se întâlni, ci şi de a sluji împreună cu Vlădica Maxim slujbe secrete în catacombe, în adâncurile pădurilor din Solovki. Cât despre „serghianişti”, ei se purtau cu mare grijă şi nu organizau niciun fel de slujbe secrete. În schimb, autoritatea lagărului de concentrare îi trata cu mai multă condescendenţă decât pe episcopii, preoţii şi laicii despre care se ştia că „nu‑l recunosc” nici pe Mitropolitul Serghie şi nici „Biserica sovietică”.
Toţi cei arestaţi din raţiuni ecleziale (şi astfel, conform unor statistici oficiale secrete, în 1928‑1929, la Solovki erau 20% dintre ei) la interogatorii erau în mod invariabil întrebaţi despre atitudinea lor faţă de
Mitropolitul „nostru” Serghie, care
conducea „Biserica sovietică”.
În acelaşi timp, anchetatorii GPU, cu o bucurie răutăcioasă şi cu sarcasm, demonstrau „stricta canonicitate” a Mitropolitul Serghie şi a Declaraţiei sale, care „nu încălca nici canoanele, nici dogmele”.
Negând Biserica din catacombe, „serghianiştii” din Solovki negau şi „zvonurile” că s‑ar fi scris epistole acuzatorii şi că la Mitropolitul Serghie ar fi ajuns delegaţii protestatare din eparhie. Descoperind că eu, un laic (
Notă: textul este scris de
I.M. Andreev), participasem personal într‑o astfel de delegaţie, o dată, ÎPS Antonie de Mariupol, fiind bolnav la infirmerie, şi‑a exprimat dorinţa de a‑mi asculta relatarea despre vizita mea la Mitropolitul Serghie împreună cu reprezentanţi ai episcopatului şi ai clerului. Vlădicii Victor şi Maxim m‑au binecuvântat să merg la infirmerie, unde se afla ÎPS Antonie, şi să‑i povestesc despre această vizită. În caz că el, după relatarea mea, ar arăta solidaritate faţă de cei care au protestat împotriva „noii politici bisericeşti”, mi se permitea să primesc binecuvântarea lui. Dar, dacă el avea să persiste în „serghianism”, nu trebuia să‑i primesc binecuvântarea.
Conversaţia mea cu ÎPS Antonie a durat mai mult de două ore. I‑am povestit în detaliu despre Delegaţia istorică a Eparhiei din Petrograd în 1927, după care a avut loc schisma bisericească. La sfârşitul relatării mele, ÎPS Antonie mi‑a cerut să‑i spun despre persoana şi activitatea Vlădicăi Maxim. Eu i‑am răspuns foarte rezervat şi scurt, iar el a observat că nu aveam încredere deplină în el. El m‑a întrebat despre aceasta.
Eu i‑am răspuns sincer că noi, cei din catacombe, ne temeam nu doar de agenţii GPU, ci şi de „serghianişti”, care de multe ori ne dăduseră pe mâinile agenţilor GPU. ÎPS Antonie a fost foarte supărat la auzul acestora şi s‑a plimbat mult timp în camera doctorilor în care eu îl chemasem ca pentru o examinare, fiind medic‑consultant. Apoi, dintr‑odată, a spus decisiv: „Cu toate acestea, voi rămâne cu Mitropolitul Serghie”. Eu m‑am ridicat, i‑am pus plecăciune şi eram gata să plec. El şi‑a ridicat mâna pentru binecuvântare, dar eu, amintindu‑mi de dispoziţia Vlădicilor Victor şi Maxim, am evitat să primesc binecuvântarea şi am plecat.
Când i‑am povestit Vlădicăi Maxim ceea ce se întâmplase, el a afirmat din nou că nu trebuie să iau niciodată binecuvântare de la „serghianiştii” îndârjiţi.
„Biserica sovietică şi cea din catacombe sunt incompatibile”, a accentuat Vlădica Maxim, cu fermitate şi convingere, şi, după o tăcere, a adăugat încet:
„Biserica secretă din catacombe, din sălbăticie, i‑a anatemizat pe «serghianişti» şi pe cei care sunt cu ei”.
În ciuda stricteţii extreme a disciplinei de la Solovki, ceea ce înseamnă că ei riscau să fie torturaţi şi împuşcaţi, Vlădicii Victor, Ilarion, Nectarie şi Maxim nu doar că slujeau adesea împreună în secret în pădurile insulei, dar oficiau şi numeroase noi hirotonii întru episcop. Ele se oficiau păstrând desăvârşită discreţie chiar şi faţă de persoanele cele mai apropiate de candidaţi, astfel încât, în caz de arest sau tortură, să nu dea în mâinile GPU-ului episcopi cu adevărat secreţi. Abia în ajunul plecării mele de la Solovki am aflat de la prietenul meu apropiat, un preot celibatar, că el nu mai era preot, ci episcop secret.
Părintele duhovnicesc comun al întregului episcopat din catacombe şi al clerului de pe insula Solovki era remarcabilul mărturisitor, şi apoi mucenic, protoiereul Nicolae Piskanovski (din oraşul Voronej). Vlădica Maxim îl aprecia profund şi îl numea „dreptar al ortodoxiei”. Odată, Vlădica Maxim, cu mare tulburare a sufletului şi cu lacrimi din inimă (arareori se găsea într‑o astfel de stare), mi‑a arătat o carte poştală pe care părintele Nicolae o primise de la soţia sa şi de la tânărul său fiu. Pe această carte poştală erau scrise următoarele: „Ne bucurăm întotdeauna, gândindu‑ne la suferinţele tale în lagărul de concentrare pentru Hristos şi pentru Biserica Lui. Fie ca şi tu să te bucuri că şi noi am fost vrednici încă o dată şi încă o dată ca să fim prigoniţi pentru Domnul”.
La Solovki aveam numeroase „biserici”‑catacombe secrete, dar „preferatele” noastre erau două: „Catedrala” Sfintei Treimi şi Biserica Sfântul Nicolae făcătorul de minuni. Prima era un mic luminiş în mijlocul unei păduri dese, în direcţia Ariei de verificare „Savvati”. Acoperişul acestei biserici era cerul. Pereţii erau pădurea de mesteacăn. Biserica Sfântul Nicolae se afla în pădurea adâncă, spre Aria de verificare „Muksolm”. Era un desiş format natural din şapte molizi mari. Cel mai adesea slujbele secrete se oficiau aici, în Biserica Sfântul Nicolae. În „Catedrala Sfânta Treime”, slujbele se oficiau doar vara, la marile sărbători şi, cu deosebită solemnitate, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt. Dar câteodată, în funcţie de circumstanţe, slujbe cu mult mai secrete se oficiau şi în alte locuri. Astfel, de exemplu, în Joia Mare din 1929, slujba citirii celor douăsprezece Evanghelii s‑a ţinut în celula medicilor din Tabăra 10. Vlădica Victor şi părintele Nicolae au venit la noi, ca pentru dezinfecţie. Apoi, în stilul specific catacombelor, ei au oficiat slujba cu uşa încuiată. În Vinerea Mare s‑a citit un ordin în toate taberele prin care se informa că pentru următoarele trei zile nimănui nu i se permitea să părăsească taberele după ora 8 p.m., cu excepţia unor circumstanţe extraordinare şi printr‑un permis special, scris de comandantul de tabără.
Vineri la 7 p.m., când noi, medicii, tocmai ne întorseserăm în celulele noastre după ziua de muncă de 12 ore, părintele Nicolae a venit la noi şi ne‑a spus că un epitaf (un giulgiu cu imaginea lui Hristos pe el) de mărimea unei palme fusese pictat de artistul R. Slujba – prohodul – avea să se oficieze şi avea să înceapă într‑o oră. „Unde?” – a întrebat Vlădica Maxim. „În marea cutie pentru uscat peşte care se găseşte aproape de pădure, lângă tabăra N. Parola: trei ciocănituri şi apoi două. Este mai bine să se vină câte unul o dată”.
Într‑o jumătate de oră, Vlădica Maxim şi cu mine am părăsit tabăra şi am pornit spre „adresa” indicată. De două ori cei care patrulau ne‑au cerut permisele. Noi, ca medici, le aveam. Dar ceilalţi: Vlădica Victor, Vlădica Ilarion, Vlădica Nectarie şi părintele Nicolae? Vlădica Victor era contabil la fabrica de funii. Vlădica Nectarie era pescar; iar ceilalţi ţeseau plase... Aici era capătul pădurii. Aici se afla cutia, de aproximativ zece metri lungime, fără ferestre, uşa abia vizibilă. Lumină de amurg, cerul acoperit cu nori negri. Ciocănim de trei ori şi apoi de două ori. Părintele Nicolae deschide. Vlădica Victor şi Vlădica Ilarion sunt deja aici... În câteva minute vine şi Vlădica Nectarie. Interiorul cutiei a fost transformat în biserică. Pe podea, pe pereţi, crengi de molid. Câteva lumânări pâlpâiau. Mici icoane de hârtie. Micul epitaf este acoperit de crengi verzi. Zece oameni au venit să se roage. Mai târziu vin alţi patru sau cinci, dintre care doi sunt călugări. Slujba începe, în şoaptă. Părea că nu avem trupuri, ci că eram doar suflete. Nimic nu distrăgea sau nu se interfera cu rugăciunea... Nu îmi amintesc cum ne‑am dus „acasă”, adică la taberele noastre. Domnul ne‑a acoperit!
Turele de control ale taberei noastre erau făcute de către comandantul taberei înainte şi după slujbe, la 11 p.m. şi la 4 a.m. Găsindu‑ne pe noi, patru medici în frunte cu Vlădica Maxim, în ultima lui tură, comandantul a spus: „Ce este, doctorilor, nu dormiţi?” Şi imediat a adăugat: „Aşa noapte... şi să nu vrei să dormi!” Şi a plecat.
„Doamne Iisuse Hristoase! Îţi mulţumim pentru minunea milei şi a puterii Tale”, a spus cu emoţie Vlădica Maxim, exprimând sentimentele noastre comune.
Noaptea albă de la Solovki se apropia de sfârşit. Dimineaţa pascală, de la Solovki, delicată şi trandafirie, soarele jucând de bucurie, dădeau bineţe lagărului de concentrare mănăstiresc, transformându‑l în oraşul invizibil Kitej, umplând sufletele noastre libere cu o bucurie paşnică, nepământească. Mulţi ani au trecut de atunci, dar amintirea parfumată a acestei dimineţi pascale delicate este vie şi de neuitat; parcă ieri a fost. Şi inima crede că printre noi era atunci un sfânt.
Vlădica Maxim era deosebit de prietenos cu Vlădica Victor, care era opusul episcopului‑medic. Vlădica Victor era mic de statură, îndesat, plin de veselie, deschis, accesibil, prietenos cu toţi, comunicativ. „Trebuie să‑l mângâi pe fiecare om cu ceva”, spunea el, şi pe fiecare om pe care îl întâlnea ştia cum să‑l mângâie, cum să‑l facă fericit, cum să‑i smulgă un zâmbet. El venea adesea şi discuta cu Vlădica Maxim despre destinul Bisericii Ortodoxe Ruse. Fiind un optimist, el încerca în mod constant să‑l „infecteze” pe Vlădica Maxim cu credinţa în viitorul strălucitor al Rusiei; dar cel din urmă rămânea un pesimist sau, după cum se definea el însuşi prin cuvintele lui K. Leontiev, „un pesimist optimist”. Sfârşitul tragic al istoriei lumii se apropie, şi aşa mai departe, după cuvântul Domnului, trebuie „să‑ţi pleci capul” în aşteptarea triumfului sigur al adevărului lui Hristos!
Pe 21 ianuarie (3 februarie) 1930, de ziua Sfântului Maxim Mărturisitorul (ziua de nume a Vlădicăi Maxim), noi, doctorii, ne‑am întâlnit şi am cumpărat de la magazinul din tabăra noastră o ceaşcă de ceai imensă, de porţelan, „pontificală”, de calitate deosebită, şi i‑am prezentat‑o solemn drept cadou dragului nostru Vlădică. Vlădica mânca puţin, dar îi plăcea să bea ceai. Darul a avut un mare succes. Şi această zi am petrecut‑o împreună în întregime, ca de Paşti, în celula noastră, şi Vlădica Victor ne‑a spus multe privind detalii interesante ale procesului Sfântului Maxim Mărturisitorul. „Vlădica, aveţi şansa de a purta în zilele noastre numele unui mare protector ceresc şi mărturisitor”, a concluzionat Vlădica Victor în finalul relatării, cu sinceră bucurie.
La 5 (18) iulie 1930, de sărbătoarea Sfântului Serghie de Radonej, prietenii noştri din biroul diviziei sanitare m‑au informat că voi fi arestat noaptea şi voi fi trimis cu un „convoi special” la Leningrad, pentru „noi afaceri”. Fiind dinainte prevenit, m‑am pregătit, mi‑am luat rămas bun de la prieteni şi, fără a mă întinde ca să dorm, am început să‑mi aştept arestarea. Auzind la două dimineaţa un zgomot şi paşi jos pe scări (celula noastră era la etajul doi), i‑am pus metanie Vlădicăi Maxim (care de asemenea nu dormea) şi i‑am cerut să mă binecuvânteze şi să se roage ca Domnul să‑mi trimită putere ca să suport supărările şi suferinţele care vor veni şi, poate, tortura şi moartea.
Vlădica s‑a ridicat în picioare, s‑a ridicat în toată statura sa herculeană (mi se părea că crescuse şi că devenise enorm), m‑a binecuvântat încet, m‑a sărutat de trei ori şi a spus cu emoţie: „Vei avea multe supărări şi încercări grele, dar viaţa ta va fi păstrată, iar în cele din urmă vei merge afară, în libertate. Însă, în ceea ce mă priveşte, în câteva luni mă vor aresta şi pe mine şi... mă vor împuşca! Şi tu să te rogi pentru mine, cât timp mai sunt în viaţă şi, îndeosebi, după moartea mea.”
Proorocia Vlădicăi Maxim a fost împlinită întocmai. În decembrie 1930, el a fost arestat şi dus la Moscova. Presa rusă din străinătate a scris următorul anunţ în 1931: „Vatican, 30 noiembrie. Abia astăzi Comisia vaticană «pro‑Rusia» a primit vestea morţii lui Maxim, episcop ortodox de Serpuhov. Episcopul Maxim a fost împuşcat pe 6 iulie, de către bolşevici, pentru faptul de a fi refuzat recunoaşterea Mitropolitului Serghie, care, după cum se ştie, s‑a pus în acord cu autoritatea sovietică”.
Cu sfinţii odihneşte, Doamne, sufletul robului Tău, Maxim, primul episcop din catacombe al mult pătimitoarei Biserici Ortodoxe Ruse.
* * *
Nota editorului: Sfinţenia episcopului mucenic Maxim – nu doar în privinţa muceniciei, ci şi în ceea ce priveşte viaţa sa – străluceşte cu claritate în acest manuscris (tipărit iniţial în Calea ortodoxă, Jordanville, 1951). O mărturie recentă a acestui fapt este atestată de către nepoata sa, care locuieşte în New York. Anul acesta a fost salvată dintr‑o situaţie aproape imposibilă, printr‑un ajutor fără îndoială ceresc, şi scrie următoarele: „Cred cu fermitate că aceasta s‑a întâmplat deoarece unchiul meu s‑a rugat pentru mine înaintea Domnului”.
Şi astfel putem crede că creştinul ortodox de astăzi are o mijlocire cerească specială în necazuri şi în încercările credinţei care se apropie, atât prin episcopul‑mucenic Maxim, cât şi prin întregul sobor al milioanelor de noi mucenici ai jugului comunist ateu.
Sfinte noule mucenic Maxim, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi! Amin.
(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982)
Şi veţi cunoaşte adevărul,
iar adevărul vă va face liberi.
(Ioan 8: 32)
Fiu al lui Gabriel Liubimov, viitorul ierarh mucenic Dimitrie era originar din Petersburg. A absolvit Academia Teologică din Petersburg în 1883 şi a fost numit psalt la biserica rusă din Stuttgart. În următorul an preda la Şcoala Teologică din Rostov. În 1886 a fost hirotonit preot şi a fost numit la Biserica Sfântul Mihail din Oranienbaum. Doi ani mai târziu, a fost transferat în Petersburg, la biserica mare de parohie a Maicii Domnului, unde a slujit timp de 30 de ani. Această biserică susţinea o mare varietate de servicii caritabile: conducea un orfelinat, aziluri de bătrâni, şcoli etc. Se afla lângă piaţa Senniy, într‑un cartier care a fost făcut celebru de scrierile lui Dostoievski, unde se găseau săracii şi proscrişii societăţii. Părintele Dimitrie avea mare dragoste faţă de oamenii săraci şi nenorociţi din această parohie, iar această dragoste şi lucrările sale altruiste pentru ei au justificat din belşug numele său Liubimov – „cel iubit”.
După Revoluţie, părintele Dimitrie a rămas văduv, dar timpurile de încercare ale Golgotei ruseşti nu au făcut să se clatine credinţa sa. Ci, dimpotrivă, el a devenit un apărător înflăcărat al adevărului lui Hristos, acum ca episcop. Execuţia şocantă a Mitropolitului de Petersburg, Veniamin, în august 1922, a fost urmată de arestul tuturor celor patru episcopi vicari ai săi, iar vechea capitală a rămas timp de patru ani fără ierarh conducător. În 1926, Mitropolitul Petru de Krutiţa, el însuşi deja arestat, a numit ca succesor al Mitropolitului mucenic Veniamin pe arhiepiscopul Iosif Petrovici, ridicându‑l la rangul de mitropolit. Alţi doi episcopi au fost eliberaţi din închisoare şi câteva hirotonii întru episcop au urmat imediat, una dintre acestea fiind şi hirotonia părintelui Dimitrie. El a fost tuns monah, purtând acelaşi nume, Dimitrie, dar cu un nou sfânt protector, şi a fost făcut vicar al eparhiei Petersburg.
Spre bucuria credincioşilor, în august 1926, noul Mitropolit Iosif trebuia să ajungă în eparhie şi să slujească împreună cu vicarii săi slujba de priveghere pentru sărbătoarea patronului capitalei, Sfântul Alexandru Nevski. „Nu voi uita niciodată” – scrie Alexei Rostov, un martor ocular al evenimentelor din această perioadă şi un membru al Bisericii din catacombe timp de mulţi ani, care a oferit toate informaţiile ce urmează:
– „slujba privegherii din 29 august în catedrala lavrei Sfântul Alexandru Nevski, când şapte episcopi vicari au slujit cu Mitropolitul Iosif. Acatistul a fost cântat de către toţi episcopii şi de către oameni cu o singură inimă şi un singur suflet înaintea icoanei Sfântului Alexandru, care conţinea o părticică din sfintele lui moaşte. Nu mai avuseserăm o astfel de slujbă solemnă în Petrograd din 1917. Dar, curând, mari încercări aveau să se abată asupra noastră, cauzate de Declaraţia Mitropolitului Serghie.”
Mitropolitul Iosif nu a recunoscut Declaraţia şi a fost urmat de către episcopul Dimitrie şi de către un grup de episcopi, de cler şi de mireni. Unul din preoţii din acest grup, un viitor împreună‑mucenic cu episcopul Dimitrie, a fost înflăcăratul părinte Nicolae Prozorov. După istorica Declaraţie de la Petrograd, Mitropolitul Iosif, atunci deja exilat, l‑a ridicat pe episcopul Dimitrie la rangul de arhiepiscop şi conducător temporar al eparhiei Petrograd. În consecinţă, Mitropolitul Serghie l‑a pus sub interdicţie pe arhiepiscopul Dimitrie prin ukazul său din 17 ianuarie 1928, arătându‑şi lipsa de milă faţă de mărturisitorii adevăratei ortodoxii, afirmând că, pentru neascultare, „…Biserica noastră ameninţă cu excomunicare directă şi cu anatema, privându‑i pe cei vinovaţi chiar şi de dreptul de a apela la o judecată sinodală”, spunând mai departe că „nicio taină nu poate fi primită de la ei şi nici alte slujbe private, căci oricine intră în comuniune eclezială cu cei excomunicaţi şi demişi şi se roagă cu ei, chiar numai şi acasă, este, de asemenea, declarat excomunicat”.
Arhiepiscopul Dimitrie, urmând fără teamă paşii Mitropolitului Iosif, a refuzat să accepte acest decret sau oricare altele care veneau de la Mitropolitul Serghie, considerând că, prin „adoptarea ateismului”, acela se poziţionase în schismă faţă de Biserica rusă. GPU (poliţia secretă), încercând să mărească dezbinarea în cadrul Bisericii, la început nu a luat nicio atitudine faţă de „iozefiţi”; dar, curând, prima lovitură a venit, în 1928, cu arestul tânărului şi talentatului teolog, părintele profesor Teodor Andreev, care, după ce a suferit în închisoare, a murit în aprilie 1929. Arhiepiscopul Dimitrie, care îl numise „un om făcut pentru ortodoxie”, din cauza criticii drepte pe care a făcut‑o lui Bulgakov, lui Berdiaev şi altor gânditori pseudo‑ortodocşi, a oficiat o slujbă de înmormântare solemnă. În noiembrie 1929, el însuşi a fost arestat împreună cu părintele Nicolae Prozorov şi cu alţi clerici şi mireni, din cauză că a refuzat recunoaşterea Declaraţiei. Eu însumi am fost membru al acestui grup şi am fost ţinut în celula nr. 9, în „Casa de detenţie preliminară”, pe strada Voinova (Şpalernaia), în Leningrad.
La 10 aprilie 1930, patru dintre noi am fost mutaţi la o altă închisoare, nr. 21, unde erau 20 de paturi şi 100 de deţinuţi care le împărţeau, în timp ce în celula anterioară fuseseră 14 paturi şi 35 sau 45 de bărbaţi. Aici l‑am cunoscut pe tânărul preot, părintele Nicolae Prozorov. Mai era şi un alt preot, părintele Ioan, precum şi părintele Nicolae Zagorovski, un bărbat sfânt de 75 de ani, care fusese adus de la Harkov tot în legătură cu Declaraţia Mitropolitului Serghie.
În acea perioadă, arhiepiscopul Dimitrie se afla şi el în această închisoare, în detenţie solitară, şi am avut şansa să‑l văd o dată în timp ce noi scoteam o cutie foarte mare, plină cu gunoi. Un soldat ne însoţea. Ieşind afară, în curtea închisorii, Vlădica Dimitrie se întorcea de la plimbarea sa de zece minute, de asemenea însoţit de un soldat. Era o seară caldă de iulie, şi am putut să‑l văd clar. Era un bărbat în vârstă, înalt şi solid, în rasă, cu o barbă albă şi deasă, cu obrajii puţin roz şi cu ochi albaştri. El nu purta engolpion în închisoare. Aici era un adevărat mărturisitor al mult suferindei noastre Biserici din catacombe.
Preoţii care petrecuseră cea mai lungă perioadă în această celulă ocupau colţul de lângă bare, separaţi de un perete de carton de restul celulei; acesta era numit „colţul sfânt”, şi aici dormeau unul lângă altul; dimineaţa făceau slujba, iar seara slujeau vecernia sau, înainte de o sărbătoare, privegherea de toată noaptea. Ei stăteau în rând pe taburete, şi li se alăturau doi sau trei mireni, şi îl ascultau pe cel care slujea, reproducând cuvintele din memorie cu voce joasă. Ceilalţi deţinuţi se prefăceau că nu observă nimic. Aici mi‑am petrecut primul Paşte în închisoare. Deşi am fost avertizat de un bun prieten de‑al meu să nu mă duc la „colţul sfânt”, fapt pentru care puteam primi cu uşurinţă câţiva ani în plus la sentinţa mea, totuşi nu am putut să rezist şi am mers acolo când părintele Nicolae a început să cânte imnul pascal de început: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri, şi pe noi pe pământ ne învredniceşte, cu inimă curată, să Te slăvim”. Alţi preoţi îl susţineau şi, astfel, am avut întreaga slujbă plină de bucurie. Întorcându‑mă la patul meu, am văzut cât de mulţi deţinuţi îşi mai făceau cruce încă, curgându‑le lacrimi pe obrajii nebărbieriţi. Toţi cei din celulă urmăriseră cu grijă şi în linişte slujba noastră.
Aici în celulă am cunoscut „viaţa” tovarăşului meu de închisoare, părintele Nicolae. El era de statură mijlocie, cu ten închis la culoare, cu trăsături destul de aspre, cu ochii negri, la fel şi părul, şi cu o barbă mică. El era un om simplu, nu un intelectual învăţat, dar cu o credinţă profundă şi ferm în mărturisire; şi, astfel, el credea că prin acceptarea cu bucurie a muceniciei îşi deschidea pentru sine intrarea în împărăţia cerurilor. Se născuse în 1896 şi mersese la seminar, dar în 1915 renunţase şi, având doar 18 ani, a mers ca voluntar pe front. Revoluţia l‑a găsit ca sublocotenent. După ce s‑a întors de pe front în Voronejul său, a fost arestat şi acuzat împreună cu alţii de „conspiraţie” în timpul înfricoşătorilor ani de Război Civil, şi a fost condamnat la execuţie. Găsindu‑se într‑o celulă comună cu un grup de ofiţeri condamnaţi, el le‑a propus credincioşilor să citească Acatistul Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, apărătorul celor condamnaţi pe nedrept, cu voce tare. Din întâmplare, avea o copie a acatistului la el. Câţiva dintre ofiţeri au fost de acord şi s‑au dat într‑o parte şi au cântat acatistul încet. Un alt grup, evident ofiţerii care erau necredincioşi sau care nu erau evlavioşi, nu a luat parte la această rugăciune. Şi s‑a petrecut o minune extraordinară, care a tulburat sufletul tânărului ofiţer Prozorov din temelii: dimineaţa, toţi cei care citiseră acatistul au fost salvaţi de la execuţie, dându‑li‑se în schimb diferite termene de detenţie, în timp ce ceilalţi ofiţeri au fost toţi împuşcaţi. Prozorov a făgăduit să devină preot imediat ce va ieşi din închisoare şi, fiind eliberat înainte de a fi trecut prea mult timp, el şi‑a împlinit făgăduinţa. El a fost hirotonit de arhiepiscopul Ioan Pommer, care a fost mai târziu omorât cu bestialitate de către teroriştii bolşevici în Riga, la 12 octombrie 1934.
Cu toate acestea, GPU i‑a interzis părintelui Nicolae să rămână în Voronej, şi el a mers în Petrograd, unde a slujit în Bisericuţa Sfântul Alexandru Nevski, la periferia oraşului, lângă gara Piskareva.
Odată, unul din liderii comunişti ai Leningradului a venit la el şi i‑a cerut să‑l cunune cu o fată care refuza să trăiască împreună cu el fără cununia religioasă. „Biserica dumneavoastră este în pădure, nimeni nu va afla”, a spus el, de vreme ce în calitate de comunist ar fi fost exclus din Partid pentru cununia religioasă. Părintele Nicolae a fost de acord şi i‑a spus să se pregătească pentru Sfânta Euharistie înainte. Comunistul s‑a enervat şi a spus: „Voi satisface capriciul unei fete, dar nu voi recunoaşte nicio confesiune religioasă. Cunună‑ne chiar acum! Voi plăti oricât vei vrea, mai mult decât câştigi într‑un an. Cât timp sunt în viaţă, nimeni nu te va aresta. Până la urmă, sunt membru al Comitetului Central al Partidului!” Astfel l‑a ameninţat pe părintele Nicolae acel membru al Partidului, care era cunoscut în toată Rusia. Dar cel din urmă a refuzat şi, astfel, a rămas în nevoi cu familia sa, lipsindu‑se de oportunitatea de a obţine un puternic apărător la Kremlin.
În dimineaţa de 4 august, mulţi din celula noastră au fost strigaţi, pe coridor, şi ni s‑a spus să semnăm cum că citiserăm sentinţele noastre: unii au primit cinci ani, alţii, zece. Doar părintele Nicolae nu a fost chemat ca să‑şi audă sentinţa. În dimineaţa următoare, în timpul perioadei de exerciţii, am aflat, printr‑un set complicat de semne, că arhiepiscopul Dimitrie, în vârstă de 75 de ani, primise zece ani în închisoarea de izolare. Nu l‑am mai văzut niciodată.
În ziua următoare, tuturor celor care fuseseră condamnaţi li s‑a ordonat să meargă la gară şi şi‑au luat rămas bun de la noi. Părintele Nicolae nu ştia dacă să se bucure sau să se întristeze. Dacă ar fi fost achitat, cel mai probabil ar fi fost eliberat. Dar, curând, totul a devenit mai clar: era un alt motiv pentru care fusese uitat când prietenii săi fuseseră trimişi în altă parte.
Întreaga zi de 5/18 august, în ajunul Schimbării la Faţă, am încercat să nu îl părăsesc pe părintele Nicolae, care, odată cu plecarea prietenilor săi, s‑a simţit singur.
Dintre sutele de deţinuţi, cei mai mulţi nu ştiau despre ce era vorba, iar alţii credeau că acesta era un indiciu că va fi eliberat. El singur a slujit, din memorie, întreaga priveghere de toată noaptea a Schimbării la Faţă, şi eu am ascultat; alţi mireni, care ascultau de obicei, fuseseră trimişi deja în lagărele de concentrare – în celule venind alţi deţinuţi. El a scos din buzunarul reverendei o fotografie a celor trei fiice ale sale: de şase, patru şi doi ani; şi, uitându‑se cu drag la ele, mi‑a spus: „Cred că Domnul nu le va părăsi pe aceste orfane în lumea groaznică a bolşevicilor”.
Pregătirile obişnuite pentru noapte au început pe la 9 p.m. Cei mai vechi în celulă stăteau întinşi pe paturi, restul, pe mesele şi pe băncile formate din taburete, iar nou‑veniţii, pe sub mese şi pe sub paturi. Patul meu era lângă fereastră, iar cel al părintelui Nicolae se afla lângă gratiile care ne separau de coridor. Când toţi se întinseseră, ofiţerul de serviciu a apărut pe coridor şi s‑a oprit la uşa gratiilor: „Prozorov e aici?”
„Da, eu sunt!” – a sărit din patul său părintele Nicolae.
„Nume şi prenume?”, a întrebat ofiţerul, verificându‑şi lista.
„Nicolae Kiriakovici”, a răspuns părintele, îmbrăcându‑se.
„Pregăteşte‑ţi lucrurile.”
Părintele Nicolae a înţeles totul. De multe ori am observat împreună cum ofiţerul de serviciu îi chema pe oameni pentru execuţie.
Părintele Nicolae a început să se îmbrace repede şi să împacheteze o cutie legată cu sfoară, în care se aflau „bunurile” sale din închisoare. Eu stăteam la celălalt capăt al celulei şi nu puteam ajunge la el prin camera care era blocată cu mese, bănci, paturi şi trupuri care stăteau întinse peste tot. Dar, din colţul luminat unde împacheta el, puteam vedea clar faţa sa curajoasă cu barbă neagră, care strălucea cu o bucurie nepământească. Avea 33 de ani, ca Mântuitorul când a urcat pe Golgota. În întreaga cameră s‑a făcut linişte şi toată lumea îl privea pe părintele Nicolae. De cealaltă parte a gratiilor, ofiţerul nu‑şi lua ochii de la el. Părintele Nicolae, cu un zâmbet vesel, s‑a uitat la noi toţi şi a mers repede la gratiile pe care ofiţerul le‑a deschis pentru el. Pe prag, el s‑a întors spre noi şi a spus cu voce tare: „Domnul mă cheamă la El, şi acum voi fi cu El”.
În linişte, mişcaţi de mărimea de suflet a acestui păstor modest, noi toţi ne‑am uitat şi am văzut cum s‑au închis gratiile după el şi cum, cu pas repede, mergea în faţa ofiţerului, care îl urma. Toţi am început să vorbim despre părintele Nicolae în şoaptă, cu adâncă simţire. Nu doar cei credincioşi, dar şi ateii – troţkişti, menşevici, bandiţi şi simpli derbedei sovietici – au fost însufleţiţi de respect şi sentimente profunde faţă de credinţa lui fermă.
În următoarea zi de vizită, deţinuţii care s‑au întors de la întâlnirea cu rudele lor ne‑au spus că soţiile preoţilor fuseseră informate despre sentinţele împotriva soţilor lor. Şi apoi am aflat că părintele Nicolae fusese împuşcat în ajunul Schimbării la Faţă, 6 august 1930.
Soarta episcopului Dimitrie a fost asemănătoare, deşi nu ştim data la care a primit cununa de mucenic. După opt ani de detenţie solitară în închisoarea de izolare de la Yaroslavl, a fost împuşcat în 1938.
Sfinţii mucenici care au murit pentru Hristos cu sutele şi cu miile în vremurile străvechi au fost cinstiţi de Biserică fără vreo procedură specială de canonizare. Asemenea şi astăzi, când pătimitorii fără de număr sunt încununaţi cu slava mucenicilor, nimeni nu trebuie să ezite să‑i recunoască ca sfinţi slăviţi, mijlocitori ai noştri înaintea lui Dumnezeu. Fie ca ei să ne întărească acum, când ceasul înfricoşător al încercării credincioşiei noastre faţă de Hristos se apropie.
Sfinţilor mucenici Dimitrie şi Nicolae, împreună cu mulţimea nenumărată şi cerească a pătimitorilor din noile catacombe, rugaţi‑vă lui Dumnezeu pentru noi!
