Alexandru Jacobson - Nou mărturisitor al Casei lui Israel. Pomenit la 8 septembrie (†1930)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) M‑au urât pe nedrept. (Ioan 15: 25) În anul 1929, în groaznicul lagăr de concentrare de la Solovki, începând cu sfârşitul iernii mulţi deţinuţi s-au îmbolnăvit de scorbut, iar spre primăvară, din 18000 de deţinuţi din Divizia a 4‑a a lagărului (divizia care ocupa însăşi insula Solovki), numărul celor afectaţi ajunsese la 5000. Mie, ca medic deţinut, mi s‑a oferit, pe lângă munca mea obişnuită, să îmi asum supravegherea uneia dintre noile barăci cu 300 de deţinuţi bolnavi de scorbut. Când am venit la aceste barăci, am fost întâmpinat de un tânăr infirmier evreu, care avea un chip frumos şi vioi. El era student la Medicină în anul IV. Să ai un astfel de ajutor calificat era o mare raritate şi un mare ajutor. Alexandru Yakovlevici Jacobson (acesta era numele lui) a mers cu mine la toate barăcile şi mi‑a arătat toţi pacienţii. La fiecare în parte, el mi‑a spus în detaliu diagnosticul şi trăsăturile caracteristice ale bolii. Pacienţii se aflau toţi în stare gravă. Gingii intrate în putrefacţie şi purulente, cangrene de scorbut, umflături puternice ale încheieturilor, sângerări cauzate de scorbut sub formă de pete albastre la extremităţi – acestea mi‑au sărit în ochi la o examinare grăbită. La o investigare mai amănunţită, mulţi dintre ei s‑au dovedit a avea complicaţii grave la organele interne: nefrită hemoragică, pleurezie şi pericardită, afecţiuni grave ale ochiului şi aşa mai departe. Din explicaţiile infirmierului, am înţeles că ştia cu precizie bolile stomatologice şi că stabilea corect diagnoze şi prognoze. Aflând că Alexandru lucra fără oprire câte 24 de ore, l‑am trimis la odihnă şi am început să merg şi să examinez pacienţii singur. În istoricul bolii lor erau înregistrate toate aşa‑numitele date uzuale, adică: numele, prenumele, data şi locul naşterii şi aşa mai departe; diagnosticul era prezentat în continuare şi nemulţumirile subiective erau înregistrate. Pe câţiva dintre numeroşii pacienţi am fost nevoit să‑i examinez în grabă şi să fac unele observaţii extrem de scurte. Cu toate acestea, examinarea mea, care a început la 8 dimineaţa, s‑a terminat doar la 3 dimineaţa, cu două pauze de câte jumătate de oră, pentru prânz şi pentru cină. A doua zi am venit din nou la barăci la 8 dimineaţa şi l‑am găsit pe Alexandru, care trecuse deja pe la toţi pacienţii, împlinind toate prescripţiile mele şi adunând informaţii în cazurile cele mai grave. Lucrase de la 12 p.m. până la 8 a.m., adică 20 de ore, din nou, fără oprire. Faţa lui era umflată şi avea urme clare de lovituri serioase. Ca răspuns la întrebările mele, el mi‑a spus următoarele: la 7 a.m., barăcile fuseseră vizitate de şeful poliţiei politice (GPU) din lagăr. Acest şef era beat. Mergând printre pacienţi, el îi întreba dacă erau mulţumiţi de munca medicului şi a infirmierului. Unii dintre deţinuţii bolnavi au declarat că doctorul nu venise decât noaptea târziu, „a aruncat o privire” şi s‑a uitat „repede” la „câţiva” dintre pacienţi, „fără a fi oferit vreun ajutor celor grav bolnavi”, în timp ce infirmierul nu venise la muncă decât ieri pe la prânz. Fără a fi cercetat dacă aceste plângeri erau corecte sau nu şi fără a fi cerut explicaţii de la infirmier, şeful l‑a lovit pe cel din urmă de câteva ori în faţă şi mi‑a ordonat mie, ca medic însărcinat cu această secţie, să vin la el la 12 p. m. „pentru o explicaţie”. „Alexandru Yakovlevici”, m‑am adresat eu infirmierului, „eu trebuie să plec, după cum ştii, pentru un interogatoriu. Tu însuţi vezi cât de mulţi pacienţi grav bolnavi sunt. Deşi ai muncit deja 20 de ore, nu ai mai putea să lucrezi alte două sau trei ore până mă întorc (sper) de la interogatoriu?” „Bineînţeles că da, doctore”, mi‑a răspuns cu supunere infirmierul. „Voi rămâne şi îi voi supraveghea pe toţi cei grav bolnavi.” „Te rog să faci aşa, pentru că, până la urmă, tu vezi ceea ce este până şi în cele mai complicate cazuri şi nu pot decât să‑ţi mulţumesc călduros pentru ajutorul tău. Şi, cât mă priveşte pe mine, voi încerca să‑i explic şefului GPU că a fost nedrept cu tine.” „O, nu vă deranjaţi pentru mine”, a strigat infirmierul foarte vivace, „şi nu‑mi luaţi apărarea. Am fost nevoit să sufăr chinuri mult mai grele fără niciun fel de vină şi nu am făcut decât să‑I mulţumesc Domnului pentru ele. Amintiţi‑vă ceea ce a spus Sfântul Ioan Gură de Aur: «Slavă lui Dumnezeu pentru toate!»” „Eşti creştin deci?” – l‑am întrebat eu, uimit. „Da, sunt evreu ortodox” – a răspuns el, zâmbind vesel. În linişte i‑am strâns mâna şi am spus: „Ei bine, la revedere. Îţi mulţumesc. Mâine vom vorbi. Roagă‑te pentru mine.” „Fiţi liniştit”, mi‑a spus infirmierul pe un ton confidenţial. „Rugaţi‑vă neîntrerupt îngerului păzitor cât veţi sta la interogatoriu. Domnul să vă aibă în pază, doctore.” Am ieşit. Pe drum m‑am rugat Domnului, Maicii Sale Preacurate, Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni, şi, în special, îngerului meu păzitor, împlinind bunul sfat al lui Alexandru. Intrând în biroul şefului diviziei GPU, pentru ultima dată m‑am rugat în gând îngerului păzitor: „Apără‑mă! Luminează‑mă!” Şeful m‑a primit în linişte, sever. Cu un deget a indicat un scaun. M‑am aşezat. „Spune‑mi când ai făcut vizite pacienţilor ieri şi de ce ajutorul tău, acest infirmier evreu, merge la muncă doar la vremea prânzului?” În minte, fără cuvinte, l‑am chemat în ajutor pe îngerul păzitor. Încercând să fiu calm, cu o voce joasă şi calmă, fără să mă grăbesc, i‑am povestit totul în detaliu. I‑am povestit că, prin directiva şefului diviziei sanitare, trebuia să vin să iau în grijă barăcile la 8 a.m. Aflând că infirmierul, după ce a deschis un nou salon, primind 300 de pacienţi şi pregătind tot ceea ce era nevoie pentru venirea mea, lucrase fără întrerupere o zi şi o noapte, l‑am trimis la odihnă pentru câteva ore, în timp ce eu însumi m‑am ocupat de vizitarea pacienţilor. Vizitele mele au durat de la 8 dimineaţa până la 3 noaptea. Şi, de fapt, ultimul grup de pacienţi, la mansardă, l‑am examinat doar între orele 2 şi 3 noaptea. Infirmierul, după tura lui de 24 de ore fără pauză, după ce a dormit trei sau patru ore, a venit din nou la muncă ieri, la ora 12 p.m., şi lucrează din nou fără întrerupere de 24 de ore, până în momentul de faţă. „Atunci, pentru ce se plâng porcii ăia?” – m‑a întrerupt şeful. „Spune‑le ălora buni de aruncat că îi voi băga în celule individuale!” „Nu este vina lor”, am răspuns eu. „Până la urmă, ei n‑au ştiut condiţiile de lucru. Ei v‑au spus adevărul, că infirmierul a venit la ei în mansardă la 12 p. m. şi că medicul i‑a vizitat abia la ora 2 dimineaţa.” „Bine”, a spus el, scărpinându‑se în cap şi căscând, „bine, mergi”. Întorcându‑mă de la interogatoriu, am plecat imediat la barăcile‑salon. Acolo l‑am găsit pe şeful diviziei sanitare, un medic care, după ce şi‑a ispăşit condamnarea sa (pentru un avort care s‑a soldat cu moarte), a rămas să lucreze ca „angajat liber”. Şeful diviziei sanitare striga la infirmier pentru ceva ce nu era în regulă. „Ce scandalos să apari atât de târziu la muncă”, a strigat el la mine. Eu i‑am explicat şi a plecat. „De ce este atât de furios pe tine?” – l‑am întrebat pe Alexandru. „Pentru că este un miros greu aici. Eu i‑am explicat că 90% dintre pacienţi au răni purulente. Apoi el a strigat «Linişte!» şi apoi aţi intrat dumneavoastră.” „Mergi la culcare”, i‑am spus. „Să vii la şase seara”. De mult voiam să îl cunosc mai bine pe Alexandru şi să avem o discuţie de la inimă la inimă; dar, pentru că eram atât de ocupaţi şi epuizaţi, de multă vreme nu reuşeam să facem aceasta. Cu toate acestea, odată, la praznicul Naşterii Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, sub pretextul inspectării unui punct de lucru depărtat, am reuşit să îi determin să ne trimită pe amândoi împreună. Dimineaţa devreme am venit cu el chiar de la Mănăstirea Solovki, pe strada Sfântul Savatie, şi, după ce am mers câţiva kilometri, am ieşit de pe stradă şi am intrat într‑o pădure de pin. Era o zi de toamnă minunată, senină şi caldă, aşa cum se vede rareori în Solovki. Sub razele soarelui, mestecenii străluceau într‑un auriu ca nişte pete mari în pădurea de pin. Acest peisaj levitanian dădea o tristeţe liniştită de bucurie duhovnicească sărbătorii Maicii Domnului. Mergând spre adâncul pădurii, m‑am aşezat cu Alexandru pe nişte buturugi şi i‑am cerut să‑mi vorbească despre el. El mi‑a spus următoarele: era fiu al unui negustor de la Piaţa Sfântul Alexandru din Petersburg. Şi‑a pierdut părinţii de timpuriu şi a început să meargă pe drumul său în viaţă. Fiind student în anul II la Medicină, el a cunoscut şi a devenit prieten cu un anumit geolog, un evreu care era tolstoit, care l‑a atras cu poveştile lui despre Lev Tolstoi şi cu învăţăturile tolstoiţilor. O impresie puternică au avut asupra lui Alexandru nu lucrările teologice ale lui Tolstoi, ci poveştile şi istoriile sale: „Dumnezeu este acolo unde este iubire”, „Ce om trăieşte în conformitate” şi altele. Într‑un an, fiind de acum student în anul III, el a întâlnit un medic bătrân care îl cunoscuse personal pe Lev Tolstoi. Acest medic, un creştin ortodox convins, i‑a explicat lui Alexandru esenţa sectei lui Tolstoi şi i‑a descoperit „comoara inestimabilă a Bisericii Ortodoxe”. După trecerea unui alt an, Alexandru a fost botezat şi a devenit creştin ortodox. „După botezul meu”, a povestit Alexandru, „nu puteam să‑i privesc cu indiferenţă pe evreii credincioşi. Evreii atei, aşa cum sunt majoritatea acum, nu mă interesau prea mult. Dar acei evrei care credeau în Dumnezeu începeau să mi se pară pur şi simplu nişte oameni lipsiţi de soartă, aflaţi în eroare, faţă de care eram obligat moral să îi aduc la Hristos. Îi întrebam de ce ei nu erau creştini. De ce nu Îl iubeau pe Hristos?” Disputele şi predicile noului convertit au devenit cunoscute, iar Alexandru a fost arestat. „La unul din lagărele de concentrare”, a continuat Alexandru, „unde lucram la obişnuitele munci foarte grele, la supraveghere era o bestie groaznică pe post de şef. Dimineaţa şi seara, înainte şi după muncă, el alinia toţi deţinuţii şi le poruncea să cânte «rugăciunile de dimineaţă şi de seară»: dimineaţa, «internaţionala», iar seara, un fel de cântec sovietic în care erau cuvintele «toţi ca unul vom muri pentru puterea sovieticilor». Toată lumea cânta, dar eu nu puteam; eu tăceam. Trecând printre rânduri, şeful a observat că eu tăceam şi a început să mă lovească în faţă. Apoi am cântat tare, în mod neaşteptat chiar şi pentru mine, uitându‑mă la cer: «Tatăl nostru care eşti în ceruri». Această bestie de şef a devenit posedat de răutate şi, aruncându‑mă la pământ, m‑a lovit până la inconştienţă cu călcâiele. După ce am fost eliberat din lagărul de concentrare, am primit un «exil voluntar» la oraşul Viatka.” „Ei bine, şi cum te‑ai stabilit în Viatka?”, l‑am întrebat eu. „Când am venit în Viatka, un oraş total necunoscut pentru mine, mai întâi de toate am întrebat unde este biserica. (Pe atunci, încă nu fuseseră închise toate bisericile.) Când am venit la biserică, am întrebat dacă se afla acolo o icoană a Sfântului Trifon de Viatka şi care este ziua lui de pomenire. Ei mi‑au arătat o icoană şi mi‑au spus că sfântul era pomenit a doua zi, 8 octombrie. Inima mi‑a tresăltat de bucurie pentru că Sfântul Trifon mă adusese în oraşul lui chiar de ziua lui. Căzând în genunchi înaintea icoanei sfântului, i‑am spus că nu aveam niciun prieten în Viatka în afară de el şi că nu aveam pe altcineva de la care să cer ajutor. I‑am cerut să‑mi aranjeze viaţa şi munca în Viatka. După rugăciune, inima mea era liniştită, în pace şi plină de o bucurie calmă – un semn evident al faptului că rugăciunea mea fusese ascultată. Ieşind afară din biserică, după privegherea de toată noaptea, am luat‑o încet pe strada principală, ţinând în braţe bocceluţa cu lucrurile mele. „Ei bine, dragul meu, tocmai ai ieşit din spital?” – am auzit dintr‑odată o voce plăcută de femeie. În faţa mea se oprise o doamnă în vârstă şi durdulie, cu o eşarfă albă, curată pe cap, îmbrăcată modest, curat şi îngrijit, privindu‑mă cu ochi senini şi blânzi. „Nu, mătuşă”, i‑am răspuns eu, „nu am venit de la spital; am venit de la închisoare. Am fost eliberat din lagărul de concentrare şi am fost trimis la Viatka.” „O, pentru ce crime ai suferit pedepse: pentru tâlhărie, pentru furt, pentru ucidere?” „Nu, pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru că, evreu fiind, am devenit creştin”, i‑am răspuns eu. S‑a iscat o discuţie. Ea m‑a invitat să intru în casa ei. În camera ei totul era curat şi ordonat, şi colţul de deasupra patului era plin cu icoane, în faţă cărora ardeau trei candele de culori diferite. „Mâine este pomenirea Sfântului Trifon de Viatka, apărătorul şi protectorul oraşului”, a spus femeia şi mi‑a arătat o mică icoană a sfântului. Eu am căzut în genunchi înaintea icoanei şi am plâns de bucurie recunoscătoare şi, astfel, am aranjat să locuiesc cu această văduvă evlavioasă; două zile mai târziu am găsit de lucru ca şofer de camion. Astfel, am trăit în pace, slavă lui Dumnezeu, timp de jumătate de an, dar în primăvară am fost arestat din nou şi de data aceasta am primit zece ani, şi am venit în această sfântă insulă Solovki. Acum sunt Sfinţii Zosima şi Savatie cei care mă ajută cu rugăciunile lor.” În tăcere am mers mai departe cu Alexandru în adâncurile pădurii. Şi, dintr‑odată, cu totul pe neaşteptate, am dat peste un paraclis de piatră veche şi pe jumătate părăginită, cu ferestrele şi uşa blocate cu scânduri. Scândurile erau vechi şi foarte uşor de înlăturat cu puţin efort. Am intrat în paraclis şi am văzut pe perete o icoană mare a Maicii Domnului din Smolensk. Pictura de pe icoană era cojită, şi doar chipul Maicii Domnului se păstrase clar – de fapt, doar iubiţii ei ochi. Alexandru dintr‑odată a căzut în genunchi în faţa acestei icoane, ridicându‑şi în sus amândouă mâinile şi cu voce tare a cântat „Cuvine‑se cu adevărat”. El a cântat rugăciunea până la sfârşit. Ceva mă ţinea de gât şi nu am putut să cânt cu vocea mea; dar întregul meu suflet a cântat şi s‑a bucurat, uitându‑mă la cele două perechi de ochi: minunaţii ochi ai Maicii Domnului şi ochii trişti ai lui Alexandru. La o lună după această plimbare, Alexandru a fost arestat şi trimis nu se ştie unde. Arestul unui deţinut sfârşea de obicei cu plutonul de execuţie. Aproape patruzeci de ani au trecut de atunci şi în faţa mea apare adesea cu o claritate de neuitat minunata imagine a rugăciunii acestui evreu ortodox mărturisitor înaintea ochilor icoanei Maicii Domnului. Şi aud vocea lui veselă răsunând cu credinţă de neînvins şi cu o dorinţă arzătoare şi profundă de a o slăvi pe ea, care este „mai cinstită decât heruvimii...” *** (Profesorul S.V. Grotov, care se afla atunci în Solovki şi îl cunoştea bine pe Alexandru Jacobson ca un confrate oponent al serghianismului, dă mărturie despre faptul că a fost împuşcat în 1930.)