Episcopul Ierotei ŞI PRIETENUL SĂU, IEROSCHIMONAHUL SERAFIM. Pomeniţi la 31 mai (†1928)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982). Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. (Ioan 10: 11) Primul mucenic al Bisericii din catacombe, care a murit pentru curăţia Bisericii lui Hristos chiar la începutul izbucnirii necuviosului serghianism, a fost un tânăr şi zelos ierarh, bine cunoscut Patriarhului Tihon, episcopul Ierotei Athonik de Nikolsk, din eparhia Ustiug cel Mare, un vicariat al Vologdăi. Şi pământul muceniciei sale, câmpiile din nordul Rusiei, cândva bogat în sfinţi călugări glorioşi ai „Tebaidei nordice”, a devenit acum şi mai plin de sfinţi, de mucenicii şi mărturisitorii Bisericii lui Hristos. Episcopul Ierotei era mult iubit şi foarte popular printre membrii turmei sale. Sinceritatea lui şi refuzul său de a se supune Mitropolitului Serghie şi noii sale politici bisericeşti sau de a se ruga, în timpul slujbelor bisericeşti, pentru statul sovietic urâtor de Dumnezeu, l‑a condus la cununa mucenicească. În mai 1928, când autorităţile sovietice au venit să îl aresteze, oamenii s‑au adunat în număr mare şi nu au permis ca el să fie arestat. Fără a mai pierde timpul, autorităţile l‑au împuşcat în cap şi l‑au omorât. Astfel, căzând mort în braţele turmei sale iubite, mucenicul a împlinit literal cuvintele lui Hristos, pe care tocmai le citase în epistola sa către turmă (a se vedea mai jos): Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Şi, ca o jertfă aleasă, el a mers direct la tronul lui Dumnezeu ca primul mijlocitor ceresc al Bisericii din catacombe, ai cărei membri, începând din acel moment, aveau să treacă prin cele mai groaznice suferinţe şi chinuri, cu toate acestea crescând şi devenind purtătorii curăţiei adevăratei Biserici Ortodoxe în Rusia. Episcopul Ierotei avea un tânăr prieten, părintele Serafim. Următoarea povestire din viaţa lui este descrisă de o rudă a sa, E. Konţevici. „Părintele Serafim s‑a născut în 1897 şi i s‑a pus numele Serghie. Şi‑a petrecut copilăria la Petersburg, unde tatăl său, Constantin Voenski, era paznicul şef al arhivelor Ministerului de Educaţie Publică şi istoric. Ciudat de spus, era ceva asemănător între familia Voenski şi Karamazovii romanului lui Dostoievski. Tatăl familiei, ducând din copilărie o viaţă imorală, avea o minte uşuratică şi soţia lui, Olga, fiind exasperată de comportamentul lui, era în permanenţă în război cu el, fapt care crea scene neplăcute, aşa încât atmosfera căminului era dificilă. Acest lucru s‑a reflectat în mod negativ asupra băiatului, care era fragil şi sensibil. El a realizat curând că tatăl său trăia pentru patimile lui. Serghie nu voia să fie astfel. Prin urmare, el a început să‑şi dezvolte cu putere voinţa. El a citit cărţi cu acest subiect, dormea pe podeaua goală şi chiar a fost pe punctul de a se apuca de yoga. Apoi, într‑o zi a mers la Valaam. Grandoarea marii mănăstiri a lăsat o impresie adâncă asupra lui; acolo, sufletul său şi‑a găsit casa. El a început să meargă des în pelerinaj la Valaam; chiar l‑a convins şi pe tatăl lui să meargă acolo. În acel loc, tatăl lui a renunţat printr‑o minune la fumat, lucru pe care nu a fost capabil să‑l facă până atunci. În 1917, Serghie a terminat Academia Militară. Vârtejul revoluţiei a împrăştiat membrii familiei: tatăl său a murit în Malta, iar Serghie şi mama lui s‑au dus în oraşul Nikolski, unde s‑au aşezat în casa unui preot şi au trăit în mare sărăcie. Aici a avut loc cea mai semnificativă întâlnire a lui Serghie cu tânărul episcop Ierotei. Episcopul l‑a hirotonit preot şi a slujit într‑o parohie. Între timp, Revoluţia se întindea şi clerul era exterminat. Episcopul Ierotei l‑a prezentat pe părintele Serghie Patriarhului Tihon în calitate de candidat pentru episcop. Patriarhul l‑a chemat la Moscova. El a mers, s‑a întâlnit cu patriarhul şi la întoarcerea sa la Nikolsk a fost arestat. În închisoare a trecut prin torturile obişnuite care se aplicau membrilor clerului de către regimul ateist. A făcut tuberculoză. A fost în cele din urmă eliberat din închisoare ca „să moară acasă”, fapt care s‑a întâmplat de altfel foarte curând, în anul 1923, când avea doar 26 de ani. Pe patul de moarte, prietenul său, episcopul Ierotei, l‑a tuns în schima mare cu numele de Serafim şi l‑a înmormântat după obiceiul Bisericii. În 1915 l‑am întâlnit pe părintele Serafim pentru prima dată. Era pe atunci studentul Serghie, un prieten apropiat al fratelui meu, care urma şcoala în Petersburg. Era un tânăr scund şi slab, cu părul negru şi cu un chip extraordinar de drăguţ şi de atrăgător. El avea ochi frumoşi, de un albastru închis. Era în el ceva de dincolo de lumea aceasta. Când a venit vestea morţii părintelui Serafim, i‑am scris tatălui său: „Dragă unchiule Kostea, cât de fericit sunteţi. Sunteţi tatăl unui sfânt! În ziua morţii va veni la dumneavoastră şi vă va duce în acel pământ unde se află el acum, unde nu vor mai fi lacrimi şi tristeţe, ci bucurie veşnică”. O, Doamne, odihneşte cu drepţii sufletele robilor tăi, episcopul Ierotei şi ieroschimonahul Serafim, şi, pentru rugăciunile lor, dă‑ne şi nouă tăria de a mărturisi adevărata ortodoxie până la ultima noastră suflare. Amin. Separarea lui Ierotei, episcop de Nikolsk/ Document din 12 ianuarie 1928/ Către toţi împreună‑lucrătorii cu mine în numele Domnului în pământul duhovnicesc, către clerul şi către laicii din eparhia Ustiug: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt. Şi ne învredniceşte pe noi cu o singură gură şi cu o singură inimă să slăvim Numele Tău preaslăvit. Dragi păstori şi credincioşi fii ai Bisericii Ortodoxe, voi ştiţi că fără unitate nu există mântuire. Organismul Bisericii este unul: Hristos este capul Bisericii; gura, ochii, mâinile şi picioarele sunt păstorii şi învăţătorii, organele Bisericii; iar trupul Bisericii sunt toţi cei ce cred în numele Domnului nostru Iisus Hristos. Întregul trup se mişcă cu un singur suflet şi este animat de o singură inimă. Partea trupului care nu este hrănită de sângele inimii se desprinde şi piere. Astfel, în faţa ochilor noştri, au căzut din Biserică renovaţioniştii; ei nu voiau să fie în comuniune cu întâi‑stătătorul Bisericii, cu Preafericitul Patriarh, şi acum putrezesc treptat, ca o mână sau un picior nefolositor, care a fost tăiat şi aruncat pe pământ. După renovaţioniştii „Bisericii Vii”, au fost „autocefaliştii” – cei care l-au urmat pe arhiepiscopul Grigorie de Ekaterinburg (gregorienii), care nu îl recunoşteau ca locţiitor patriarhal pe Mitropolitul Petru. Iar acum, unitatea Bisericii a fost ruptă de Mitropolitul Serghie, înlocuitorul Mitropolitului Petru. Atâta timp cât a fost un păzitor credincios al scaunului patriarhal care i‑a fost încredinţat, întreaga Biserică l‑a considerat călăuzitorul ei; dar când a desfăşurat acţiuni arbitrare care n‑au fost aprobate nici de oamenii Bisericii, nici de Sinodul Episcopilor, şi fără binecuvântarea Mitropolitului Petru, atunci nimeni nu este obligat să urmeze calea erorilor lui. În perioada renovaţionismului Bisericii Vii, toţi fiii adevăraţi ai Bisericii s‑au separat de Sinodul renovaţionist din 1923 şi de Sinodul Bisericii Vii, şi, treptat, s‑au adunat în jurul Preafericitului Părinte Patriarh şi în jurul episcopilor care se aflau în comuniune bisericească cu el. Tot astfel şi acum, Mitropoliţii Petru şi Chiril, Mitropoliţii Iosif al Leningradului, Arsenie al Novgorodului şi Agatanghel al Yaroslavlului, episcopul Arsenie – vicar al Moscovei (fost al Serpuhovului, acum retras), arhiepiscopul Serafim de Uglich, arhiepiscopul Atanasie al Kievului, episcopii Dimitrie al Gdovului, Victor de Votkinsk, Serafim, fost al Dimitrievului (Zvezdinski, retras), Irinarh al Marelui Ustiug, episcopii din exil şi mulţi alţii, şi, de asemenea, un grup al clerului din capitală şi delegaţii autorizate de comunităţi de credincioşi – toţi, în forme diferite, au declarat Mitropolitului Serghie dezacordul şi separarea lor de el.

Unii dintre ei declară că Serghie şi‑a întins mâinile spre tronul patriarhal, luptându‑se să îl răstoarne, întrucât în Sinodul său sunt persoane în care Biserica nu are încredere. Alţii spun că Serghie a introdus o tendinţă politică în viaţa Bisericii (a se vedea Declaraţia lui din Izvestia, 19 august 1927). Totuşi, alţii indică faptul că Mitropolitul Serghie a ales o cale infamă de duplicitate diplomatică, de înţelegeri şi compromisuri – ca pentru salvarea Bisericii – şi a lăsat deoparte calea dreaptă, dar plină de necazuri, a Crucii, adică a răbdării şi a fermităţii. În sfârşit, el a făcut uz de înşelăciune, numindu‑şi Sinodul „ortodox şi patriarhal”, în timp ce în realitate organizarea lui este o călcare în picioare a canoanelor Bisericii: Mitropolitul Petru, locţiitorul patriarhului, nu şi‑a dat acordul pentru un astfel de lucru, el nereuşind să obţină nici binecuvântarea Preafericitului Patriarh în 1924. Ceea ce renovaţioniştii şi gregorienii nu au reuşit să facă, a făcut cu viclenie Mitropolitul Serghie: a legat Biserica de autoritatea civilă, exprimând supunere duhovnicească faţă de ea. Decretul asupra separării Bisericii de Guvern nu există pentru Serghie şi pentru cei care‑l urmează. Prin urmare, pentru realizarea planurilor sale, Mitropolitul Serghie, încălcând Canonul 9 al Sinodului de la Calcedon, face uz chiar şi de puterea non‑bisericească. În ceea ce mă priveşte, recunoscându‑mi responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu şi a turmei încredinţate mie, am declarat, la 10/23 ianuarie anul acesta, episcopului Sofronie, care a fost numit pe scaunul Marelui Ustiug de către Sinod (cel al lui Serghie), că turma mea şi clerul din Nikolsk – cu excepţia clerului de catedrală, care a fost respins de către oameni – nu putem să îl acceptăm pe el, deoarece ne‑am separat de Serghie şi de Sinodul lui. Şi, pe de altă parte, eu l‑am informat pe Mitropolitul Iosif (al Leningradului) că unesc canonic cu el clerul şi laicii eparhiei Marelui Ustiug, în acord cu binecuvântarea Vlădicăi Irinarh, al cărui înlocuitor legitim sunt în momentul de faţă pentru întreaga eparhie a Marelui Ustiug. A trebuit să sufăr mult tot felul de calomnii şi jigniri pentru lucrările mele arhipastorale pentru binele Bisericii. Dacă sunt canoane apostolice conform cărora clerul nu trebuie să facă nimic fără voia episcopului lor, atunci voia mea exprimată în epistola de faţă este prin urmare cu atât mai mult vrednică de a fi acceptată. Cu toate acestea, dorind să aud de la voi, dragi copii, că sunteţi într‑un singur suflet şi într‑un singur cuget cu mine şi, de asemenea, respectând libertatea voastră de auto‑determinare, propun ca epistola mea să fie citită şi să se mediteze asupra ei la adunările credincioşilor, astfel încât toţi să ştie cum stau lucrurile şi să intre în comuniune cu mine în mod liber, rămânând credincioşi locţiitorului tronului patriarhal, Mitropolitului Petru, şi întregii Biserici Ortodoxe Ruse, pentru care lucru vă cer să‑mi trimiteţi o declaraţie scrisă. Numai clerul de la catedrala Întâmpinării Domnului din Nikolsk, preotul de la renovaţionişti Serghie Aranovici (din Kudrilo) şi protopopul Ioan Golubev (din Şango) s‑au manifestat în mod deschis împotriva mea, împrăştiind tot felul de ştiri rele, de bârfe şi absurdităţi. Ei au scris plângeri nefondate împotriva mea către Sinod şi protopopul Mihail Krasov (din Vokhma) a dus personal aceste plângeri la Moscova; fapt pentru care au fost opriţi de la slujirea celor sfinte şi sunt în stare de excomunicare din partea mea până când nu vor arăta părere de rău sinceră în forma stabilită pentru renovaţionişti, sau până când un sinod complet al episcopilor nu va judeca situaţia Mitropolitului Serghie şi a celor care sunt cu el (Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli). Îi pun înaintea voastră pe aceşti mercenari, care văd lupul apropiindu‑se şi fug; să nu‑i urmaţi, fraţii şi copiii mei, ci să avem înaintea noastră un alt exemplu: pe păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Amin. Pe 12/25 ianuarie 1928, am primit răspunsul Mitropolitului Iosif: „Conduceţi‑vă independent. Justificarea noastră: credinţă faţă de Mitropolitul Petru. Iosif.”Ierotei, episcop de Nikolsk