Marius Ianuș: Cum mi-a ridicat Dumnezeu două griji

În dorința mea de a pleca la mănăstire, mai aveam două griji lumești (după ce am reușit să trec peste cea provocată de boala tatălui meu, că boli de acuma se vor tot ivi): grupul care a început să se coaguleze în urma taberei pe care am organizat-o la Mănăstirea Paltin și două scenarii de film. M-am gândit să rămân legat de grupul de la Paltin, chiar dacă voi merge la mănăstire. În virtutea acestui gând, le-am propus să mergem împreună, de Paște, la Athos. Brusc, lucrurile s-au complicat – veneau trei băieți, dar ar fi vrut și două fete să viziteze Ormilia, Suroti și Meteorele, cineva ar fi trebuit să renunțe și atunci mi-am dat seama că, poate, ar cam trebui să renunț eu. M-am rugat Lui Dumnezeu să îmi ridice această grijă și atunci s-a întâmplat un lucru minunat. Mihai, unul dintre băieții din grup care vrea să meargă acum la Athos, a nimerit în autocarul unor pelerini de pe Valea Oltului, iar în acel autocar l-a întâlnit pe prietenul Ciprian Voicilă, tocmai cel căruia mă gândeam să-i încredințez grupul și continuarea lucrării începută de mine. Au vorbit ce-au vorbit între ei, până și-au dat seama că au un prieten comun. Am rămas umit după ce m-au sunat amândoi, unul după altul, și mi-au povestit întâmplarea. Dar e destul de limpede că această întâmplare e voia Lui Dumnezeu și că trebuie să-i încredințez lui Ciprian continuarea lucrării mele. A doua grijă pe care mi-a ridicat-o Dumnezeu a fost cea a cinematografiei. Am fost la premiera filmului „7 Cuvinte”, la Teatrul Dramatic din Brașov. Oricât de interesantă e viața Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, și e mai mult decât interesantă, trebuie să mărturisesc că în sala aceea fără lumini, conectat hipnotic la ecranul gigantic, m-am simțit cum nu se poate mai prost. Când, la sfârșit, sala a aplaudat minute în șir, eu m-am trântit în fotoliu, epuizat. – Pentru ce aplaudă oamenii aceștia?, m-am întrebat… Pentru că au stat cu privirea și mintea lipite de imaginile acelea electronice, iar acum sunt epuizați și îi doare capul? Doamne ferește! Am urmărit mii de filme în viața mea și rău am făcut! Pentru că legătura care se creează între mintea omului și ecran nu e curată. Așa mi s-a dus și gândul cinematografiei… (Și voi scăpa curând și de calculator, pe care îl voi mai folosi maxim o zi pe săptămână, zi în care voi culege ce am mai scris. Și în cazul lui, efectul e același…) Și nici măcar ochii plânși ai pictoriței Ioana Tudor, privirea ei plutitoare, îndurerată, emoționată, surprinsă într-o frântură de clipă, în foaier, la sfârșit, nu au reușit să-mi schimbe impresia asta… de îngreunare a ființei. Dar îmi dau seama că e nevoie de astfel de filme, astăzi, pentru mărturisirea mucenicilor noștri și pentru a oferi portițe de scăpare din iad celor tineri. Ceea ce nu înseamnă că aceste mijloace de comunicare nu sunt diavolești…