Tot în București aveam să-mi petrec multe după-amieze amurgite de vineri și dimineți aurorale de duminică în bisericuța de la Stavropoleos. O mică bijuterie arhitecturală, aruncată, în cel mai balcanic stil cu putință, în vizaviul „Carului cu bere”. Pe mine, însă, nu mă ademenea spre ea nostalgia vreunui trecut solar, ci firescul slujbelor săvârșite acolo.
Cântările meșteșugite ale corului condus de Sabin aminteau însă de strălucitorul Bizanț, înmuind în lacrimile pocăinței inimile necăjite. În clar-obscurul din mica corăbioară a mântuirii, care își făcuse arsana chiar în miezul Bucureștiului istoric, cu cât pe micșorai mai mult, purtat de melosul tânguitor, cu atât simțeai cum Domnul te înalță la Sine. În inima ta tristețea de cărbune se prefăcea în bucurie strălucitoare. Inima ieșea din starea de „nigredo”, căpătând culori noi din spectrul luminilor: „albedo”, „citrinitas” sau, de ce nu?, „rubedo”.
Duminicile, liturghia nu dura nici prea mult, nici prea puțin. Nu te întrebai, la sfârșitul ei, oțărât: „de ce nu se mai termină, domnule, odată?!” sau nevrotic: „ce-oi fi căutând eu aici, puteam să mă rog și la mine acasă, în fotoliu!?” Sufletul nu-ți era expulzat din sferele celeste direct în picioarele ostenite, cotropite de furnicăturile sâcâitoare. Rugăciunea nu-ți era bruiată de foiala credincioșilor mânați de dorința irepresibilă de a-și îndeplini propriul ritual, în răspărul drumului cartografiat de textul liturghiei. Nevoie manifestată în exterior, îndeobște, prin pupatul mecanic al tuturor icoanelor și prin zecile de închinăciuni exhibate grandilocvent). Cuvântul Domnului nu era fragmentat, până în punctul în care devenea inaudibil, de sporovăiala deșartă a credincioșilor împinși spre sfântul locaș de stricta nevoie de socializare.
La Stavropoleos am văzut că bunul gust poate coabita armonios cu credința în Hristos. Nu am întâlnit acele explozii ale kitsch-ului, prezente ighemonic în multe biserici, care te fac să te îndoiești amarnic de celebra apoftegmă dostoievskiană, „Frumusețea va mântui lumea”.
Nici predica părintelui Marchiș nu era una comună: cuvintele sale bine cântărite tâlcuiau, cu precizie chirurgicală, în sclipiri de oțel, învățămintele Evangheliei, în conexiune directă cu viața cotidiană a credincioșilor, ba chiar cu evenimentele recente izbucnite pe neguroasa scenă a polis-ului.
Creștinismul – iată, se dovedise! – nu era vreo piesă de inventar muzeografic, ci fapt de a fi în lume, modalitate a ființei. Duhul împăciuitor din bisericuța Stavropoleos, cultul și cultura se împăcaseră pe vecie. Zâzania dintre ele, superbia autosuficientă rămăseseră simple subiecte de arhivă. Peste amarul mileniilor scurse, Ierusalimul îmbrățișa fratern Atena. (Ciprian Voicilă)
luni, 22 iunie 2020
[ casa de-a casa ] [ 35 ] [ duminica lui Ciprian ] [Casa Domnului.05.lăcașul împăcării ]
Tot în București aveam să-mi petrec multe după-amieze amurgite de vineri și dimineți aurorale de duminică în bisericuța de la Stavropoleos. O mică bijuterie arhitecturală, aruncată, în cel mai balcanic stil cu putință, în vizaviul „Carului cu bere”. Pe mine, însă, nu mă ademenea spre ea nostalgia vreunui trecut solar, ci firescul slujbelor săvârșite acolo.
Cântările meșteșugite ale corului condus de Sabin aminteau însă de strălucitorul Bizanț, înmuind în lacrimile pocăinței inimile necăjite. În clar-obscurul din mica corăbioară a mântuirii, care își făcuse arsana chiar în miezul Bucureștiului istoric, cu cât pe micșorai mai mult, purtat de melosul tânguitor, cu atât simțeai cum Domnul te înalță la Sine. În inima ta tristețea de cărbune se prefăcea în bucurie strălucitoare. Inima ieșea din starea de „nigredo”, căpătând culori noi din spectrul luminilor: „albedo”, „citrinitas” sau, de ce nu?, „rubedo”.
Duminicile, liturghia nu dura nici prea mult, nici prea puțin. Nu te întrebai, la sfârșitul ei, oțărât: „de ce nu se mai termină, domnule, odată?!” sau nevrotic: „ce-oi fi căutând eu aici, puteam să mă rog și la mine acasă, în fotoliu!?” Sufletul nu-ți era expulzat din sferele celeste direct în picioarele ostenite, cotropite de furnicăturile sâcâitoare. Rugăciunea nu-ți era bruiată de foiala credincioșilor mânați de dorința irepresibilă de a-și îndeplini propriul ritual, în răspărul drumului cartografiat de textul liturghiei. Nevoie manifestată în exterior, îndeobște, prin pupatul mecanic al tuturor icoanelor și prin zecile de închinăciuni exhibate grandilocvent). Cuvântul Domnului nu era fragmentat, până în punctul în care devenea inaudibil, de sporovăiala deșartă a credincioșilor împinși spre sfântul locaș de stricta nevoie de socializare.
La Stavropoleos am văzut că bunul gust poate coabita armonios cu credința în Hristos. Nu am întâlnit acele explozii ale kitsch-ului, prezente ighemonic în multe biserici, care te fac să te îndoiești amarnic de celebra apoftegmă dostoievskiană, „Frumusețea va mântui lumea”.
Nici predica părintelui Marchiș nu era una comună: cuvintele sale bine cântărite tâlcuiau, cu precizie chirurgicală, în sclipiri de oțel, învățămintele Evangheliei, în conexiune directă cu viața cotidiană a credincioșilor, ba chiar cu evenimentele recente izbucnite pe neguroasa scenă a polis-ului.
Creștinismul – iată, se dovedise! – nu era vreo piesă de inventar muzeografic, ci fapt de a fi în lume, modalitate a ființei. Duhul împăciuitor din bisericuța Stavropoleos, cultul și cultura se împăcaseră pe vecie. Zâzania dintre ele, superbia autosuficientă rămăseseră simple subiecte de arhivă. Peste amarul mileniilor scurse, Ierusalimul îmbrățișa fratern Atena. (Ciprian Voicilă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu