[ casa de-a casa ] [ 63 ] [ duminica lui Ciprian ] [ Casa Domnului.09. ] Mirajul Sfântului Munte

Se zice că cine a pus o dată piciorul în „grădina Maicii Domnului” se molipseşte de un dor dulce, neostoit, ce nu-şi găseşte alinarea până ce omul nu revine acolo. Odată instalat pe vaporaşul „Aghia Ana”, întorci spatele modernismelor, cugetelor lumeşti, şi porneşti într-o călătorie care întotdeauna poartă cu ea un sâmbure de surpriză. Înaintezi pe marea azurie acompaniat de stolurile de pescăruşi îndrăzneți, care mai mereu se încumetă să îți culeagă din zbor, din mână bucățile de pâine. Ți se perindă dinaintea ochilor vestitele lăcaşuri cu nume rezonante: Zografu, Hilandar, Sf. Pantelimon şi mai ales Simonos-Petras (la a cărei vedere sufletul se umple de teamă, bucurie şi entuziasm; te întrebi de fiecare dată cum se face că această fastuoasă cetate a lui Dumnezeu stă tot neclintită pe buza hăului?). Privirile pelerinului se întorc magnetic, în răstimpuri, spre luminosul Athon, vârful Sf. Munte, ca spre un pol plus. Drumul nostru are ca țintă micul schit românesc Colciu. În mica familie a monahilor români totul pare neschimbat, de parcă aici timpul muşcător şi-a tocit de tot colții. Îi regăsim cu bucurie pe starețul cel blând Dionisie, pe părintele Paisie - primitorul de străini, oricând dispus să te trateze cu celebra cherasmă (drumețul ostenit se îndulceşte aici cu lukumi şi bea un păhărel revigorant de uzo), dar şi o glumă numai bună să împrăştie falsa cucernicie, pe diaconul Dionisie „cel mic” (iubitorul de folclor românesc), pe Siluan ― impresionant ca un munte ―, pe monahul Mamant (mărunțel, agil, priceput la orice meşteşug). Din când în când te poți reculege la mormintele bătrânilor Dionisie şi Ioan. O vorbă de duh, ca o inscripție nemuritoare, aşezată paradoxal chiar pe mormântul bătrânului Dionisie le reaminteşte pelerinilor însetați de cuvinte edificatoare că cel mai important este să păzească dragostea, fiindcă dragostea este de la Dumnezeu. Această dragoste domneşte în restrânsa familie de la Colciu. Cu acest dar neprețuit revii în lume, hotărât să o transmiți, ca pe un foc binefăcător, şi altora. (Ciprian Voicilă)