miercuri, 29 iulie 2020
[ casa de-a casa ] [ 84 ] [ duminica lui Ciprian ] [ casa Domnului.12.impresii pe marginea unui pelerinaj ]
Pentru omul religios, pelerinajul este o experiență dacă nu decisivă, cel puțin una importantă. Pentru o vreme, părăseşti lumea ambientală, devenită cu totul banală datorită prea marii familiarități cu ea, şi porneşti la drum atras de farmecul irezistibil al sfințeniei, în multitudinea ipostazelor ei: sfântul mormânt din cetatea Ierusalimului, o mănăstire cunoscută pentru viața aparte a celor care s-au nevoit în ea, luptând aprig împotriva patimilor şi concupiscențelor, sau trupul înmiresmat al unei ființe care a depăşit granițele comunului, atingând culmile celeste ale veşniciei.
Mi s-a întâmplat să particip în două rânduri la pelerinajul prilejuit de praznicul Sfântului Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştiului (pe 27 octombrie). Prima dată am nimerit, pur şi simplu, la rând fiindcă am zărit în marea de oameni o veche prietenă: pe Cerasela. M-am alăturat credincioşilor, alternând sporovăiala, cu clipele de adâncire în sine: mă rugam cu rugăciuni scurte, improvizate, sau citeam acatistul sfântului, uimindu-mă de delicatețea sa sufletească: fiindcă omorâse din greşeală o pasăre, păstorul teofor s-a pedepsit să meargă desculț amar de vreme.
Orele se scurgeau ca apa printre degete. Între timp, ni s-a alăturat Angela, cea care avea să-mi devină soție. După 8, 9 ceasuri de aşteptare densă, am simţit apropierea vicleană a oboselii care îți înmuia oasele, a sâcâitoarei nerăbdări, iar la mijirea zorilor acestora li s-a adăugat ca aliat frigul muşcător.
Ajuns, în cele din urmă, la poalele dealului patriarhiei, m-am simțit ca un atlet care abia de acum încolo urma să ia startul, din spatele liniei trasate ferm cu creta. Nu mai aveam mult până la țintă. Pelerinajul, deci, avea în el ceva inițiatic: trebuia să înduri cu stoicism foamea care îți rodea ca un şoarece flămând măruntaiele, vântul şficuitor, oboseala de granit pentru a accede la o altă stare, superioară, greu de cuprins în cuvinte: aveai doar câteva clipe la dispoziție să săruți mâna înmiresmată a Sfântului Dimitrie şi să îl rogi să mijlocească la Cel de sus pentru binele celor dragi, pe care îi purtai ca pe o dulce povară în inima ta: rude, prieteni, cunoscuți. Coborai dealul, cu sufletul învăluit într-o oboseală plăcută, în timp ce o mică flacără te lumina şi încălzea pe dinăuntru. (Ciprian Voicilă)
Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu