Credinte si practici de Sfintele Pasti

Daca ne referim la o sarbatoare, trebuie sa spunem, mai inainte de toate, ca sarbatorile, ca si oamenii, au un trecut, un prezent si un viitor. In trecut, mai ales la sat, sarbatoarea indeplinea trei functii importante: il punea iarasi pe om in legatura cu Dumnezeu, intarea mai mult legaturile dintre oameni si innoia relatia omului cu Cosmosul, cu lumea inconjuratoare.

Dupa cum stim, Pastele este cea mai importanta sarbatoare a crestinilor. Bucuria Invierii era precedata de Postul Mare, in care taranul roman pasea cu nadejde. Spun “pasea” pentru ca postul era privit ca un drum lung, care era strabatut mai greu sau mai usor. Drumul avea si “borne” care ii aratau cat mai are de parcurs pana la Marea Intalnire.

Cele mai importante erau Joia si Vinerea Mare.
Joia Mare, denumita si Joia-neagra, Joimarica sau Joi-marele este ultima joi din post. Potrivit unei credinte din Muntenia, in trecut, trebuia ca femeile sa isi termine de tors lana si canepa pana in aceasta zi. Cele care incalcau aceasta prescriptie erau pandite de un pericol iminent: un personaj mitologic, feminin, Joimarita, umbla in aceasta zi prin sat si le pedepsea in diferite feluri, proportional cu gravitatea faptelor de care se faceau vinovate. Pe unele doar le batjocorea, pe altele le mustra aspru, altora le ardea toata canepa ramasa netoarsa sau le batea peste degete. Pe fetele lenese le rapea si le ducea la ea acasa, unde le manca. Pentru a se feri de intalnirea cu Joimarita, in Bucovina si Moldova femeile aveau grija sa nu toarca si sa nu spele in aceasta zi. Credeau ca daca vor tine sarbatoarea prin nelucrare, recoltele lor vor fi ferite de seceta si de ploaie cu piatra. Tot in Bucovina, femeile fac in Joia mare bors, despre care cred ca nu se va strica tot anul. In Transilvania, in aceasta zi se sfinteste la biserica pasca facuta cu o zi inainte. Nu este bine sa dormi in Joia Mare pentru ca se zice ca vei fi lenes si netrebnic tot anul. Aceasta joi este si o zi a mortilor. In Muntenia se crede ca sufletele raposatilor vin in fiecare an pe la fostele lor locuinte, unde raman pana in sambata de dinaintea Rusaliilor sau pana in Duminica Mare, cand se intorc in locul lor de veci cu colacii si ouale capatate de la pomana pe care cei dragi le-o fac in aceasta zi. Cei vii intampina sufletele mortilor cu focuri, pe care le fac dimineata si seara in curtea casei sau in ograda, focuri la care sufletele se vor incalzi. Tot in Joia Mare, femeile vopsesc ouale de Pasti, le impetresc, adica le ingalbenesc, sau le impestresc, adica le inrosesc, dupa care le fierb. Este recomandabil sa vopsesti ouale pentru Pasti in aceasta zi pentru ca ele nu se vor strica prea curand.

O alta zi importanta, care precede Sfintele Pasti, este Vinerea Mare sau „vinerea seaca”. I se spune asa pentru ca, fiind ziua in care a fost rastignit Mantuitorul, este un timp al postului negru, al ajunarii. In trecut, femeile credeau ca in aceasta zi nu este bine sa faci bors pentru ca, altfel, vine Necuratul si se scalda in el si ti-l strica. Nu coseau, pentru ca se spunea ca cine coase in Vinerea Mare va orbi, nu torceau, nu teseau, nu faceau piine, nu albeau camasi. In schimb, faceau oua rosii si pregateau pasca pentru Pasti. Nici barbatii nu erau feriti de o serie de interdictii legate de munca. Nu aveau voie sa semene nimic in pamant, pentru ca daca semanai ceva in Vinerea Seaca, se usca. O atentie aparte era acordata insectelor si animalelor daunatoare, „dihaniilor”. In Bucovina, locuinta pradata de ele era inconjurata de doua ori in zorii zilei si era afumata de trei ori cu tamaie sau cu un petic aprins.

Orice discutie despre sarbatoarea Sfintelor Pasti trebuie sa se refere direct sau indirect la trei alimente ritual-simbolice: pasca, mielul si ouale. In Bucovina exista o legenda conform careia Iisus Hristos, inainte de a fi prins si rastignit, le spune discipolilor ca daca pana acum au mancat copturi nedospite si nesarate, adica turte sau azime, de acum inainte vor manca pasca, o coptura dospita si sarata. Pasca are o forma rotunda pentru ca se crede ca asa au fost scutecele Mantuitorului. Continutul ei variaza. De obicei se pun in ea sare, lapte, cuisoare, scortisoara, sofran. Ea are uneori la mijloc o cruce, alteori este simpla. Pe langa pasca, se mai fac tot felul de copturi: babe, mosi, cozonaci, invartite, colaci, prescuri, placinte. „Mielul Pastilor” se duce in ziua de Pasti, impreuna cu pasca la sfintit. Mielul il simbolizeaza chiar pe Fiul lui Dumnezeu, Care „ca un miel spre jertfa S-a adus”.

Simion Florea Marian, unul dintre parintii etnografiei romanesti, afirma ca „oul se zice ca reprezinta pre Creatorul lumii, care produce tot si contine in sine totul”. Despre ouale de Pasti exista mai multe povesti. Una dintre ele, culeasa din Bucovina, ne spune ca afland jidovii de nasterea lui Iisus, cautau sa il omoare. Maica Lui afla de intentia lor, isi ia fiul si fuge. Jidovii o urmaresc iar ea le arunca in spate oua rosii. Jidovii isi inceteaza urmarirea cand ajung in fata oualelor, le ridica, le intorc pe toate fetele si raman fara grai in fata frumusetii lor.

De Pasti se vopsesc oua in mai multe culori. Pot fi rosele, galbinele, albastrele, verdete, negrele. Cele negre erau facute pentru sufletele raposatilor. Taranii credeau ca daca vor ciocni oua in numele lor, acestia vor afla ca pe pamant a venit Pastele si se vor bucura si ei. In mare, sunt doua categorii de oua: care au o singura culoare - „merisoare”, rosii si „impiestrite”, incondeiate („scrise”, „muncite”, „chinuite”). Desenele, motivele de pe oua pot si ele varia. Poti gasi pe ele Braul sau desagii popii, Vartelnita, Suveica, Furca de tors sau de lucrat, Grebla, Hirletul, Scara, Roata carului, Floarea Pastilor, Bradutul, Ciubotica cucului, Frunza stejarului, Laba gainii sau a broastei, Painganul, Laba cartitei, Carja sau steaua ciobanului, Racul, Berbecele, Pestele, Albina, Calea ratacita. Ultimul motiv este intalnit adesea. Se zice ca odata o femeie sarmana a plecat la padure sa aduca niste lemne si s-a ratacit, nemaigasind drumul de intoarcere.

In ziua de Pasti, toata familia, de la mic la mare, se spala intr-un lighean in care s-au pus unul sau mai multe oua rosii, bani (odinioara se punea bani de argint sau de aur). Se spala cu ou rosu ca sa fie sanatosi ca oul si cu bani ca sa fie prosperi tot anul. Tot in trecut, dupa ce se spalau, se imbracau in haine noi, cele mai frumoase pe care le aveau si plecau spre miezul noptii la slujba de Inviere, ducand cu ei pasca si oua, pe care preotul le sfintea. La intoarcere, luau masa impreuna, gustand mai inainte din alimentele sfintite. Exista si o ordine destul de riguroasa in care erau ciocnite ouale. Ciocneau mai intai sotii intre ei, apoi copiii cu parintii, dupa care parintii ciocneau cu celelalte neamuri, amici, vecini etc. Se zice ca persoanele care ciocnesc oua de Pasti se vor vedea si pe lumea cealalta. In prima zi de Pasti se ciocnea numai cap cu cap, a doua zi se putea ciocni si cap cu dos, iar in a treia si dos cu dos. Daca ti se sparge oul, trebuie sa il dai invingatorului, altfel il vei manca innegrit cu pacura pe lumea cealalta.

In ultimii ani, vechile credinte si practici coexista cu unele de data recenta. Este cazul iepurasului de Paste, asociat sarbatorii crestine, iepurele fiind un simbol precrestin al fertilitatii, al reinnoirii vietii sub toate aspectele ei. Informatiile istorice legate de geneza iepurasului sunt destul de vagi. Se pare ca pe la inceputul secolului al XV-lea, iepurasul apare ca simbol al Pastelui in diferite carti, iar in secolul al XVII-lea, in Germania se iveste „iepurasul comestibil” facut din aluat si zahar. Iepurasul in rol de Mos Craciun, adica de distribuitor de cadouri, este ulterior dus in America de emigrantii nemti.

Staretul Ambrozie de la Optina

Colectia ,,Cuviosi stareti de la Optina"

21 lei


Aparuta la editura Doxologia.

Mănăstirea Optina sau Pustia Optinei (Optinakaya Pustyn) ocupă un loc aparte în istoria vetrelor de duhovnicie ale Bisericii Ortodoxe. Acest fapt a fost consfinţit în 1996 când Biserica Ortodoxă Rusă a canonizat 14 stareţi care se nevoiseră în Mănăstirea Optina. Evenimentul a oficializat ceea ce evlavia credincioşilor statuase de aproape un secol: locul Stareţilor Optinei era în calendarul Sfinţilor Bisericii dreptmăritoare. S-a mai hotărât ca 11 octombrie să fie data de prăznuire obştească a acestora.
Cunoscând dragostea credincioşilor români faţă de stareţii Optinei, Editura Doxologia întâmpină primăvara lui 2010 cu un proiect de anvergură, publicarea unei impresionante colecţii de 14 volume, intitulată: „Cuvioşi stareţi de la Optina”. Ineditul acestei iniţiative constă în publicarea integrală a vieţilor celor 14 mari stareţi din Pustia Optinei, acest demers fiind unic pe piaţa de carte creştină din România şi poate fi comparat cu editarea de către Mănăstirea Sihăstria a binecunoscutei de acum colecţii „Vieţile Sfinţilor”. Colecţia dedicată Stareţilor de la Optina este cu atât mai importantă pentru spaţiul cultural românesc în condiţiile în care renaşterea duhovnicească a Rusiei secolelor XVIII-XIX nu ar fi fost posibilă fără lucrarea providenţială în Moldova a Sfântului Paisie de la Mănăstirea Neamţ (1722-1794). Traducerile sale în slavonă şi numeroşii săi ucenici care au împânzit întreaga Rusie, împământenind şi acolo învăţăturile paisiene, au dus la apariţia unui curent duhovnicesc restaurator a vechii tradiţii monahale ruseşti.
Primul volum este dedicat celui mai renumit dintre stareţii Optinei: Sfântul Ambrozie (1812-1891), cel care a fost nu doar o remarcabilă personalitate duhovnicească ci şi un reper moral autentic pentru intelectualii Rusiei din vremea sa. Deşi era păstorul celei mai importante mănăstiri din Rusia, Sfântul Ambrozie s-a nevoit întreaga sa viaţă într-o chilie smerită, aceeaşi chilie în care i-a primit şi pe Dostoievski, Soloviov, Leontiev sau Tolstoi. Atât de desăvârşită i-a fost nevoinţa încât a fost învrednicit de Dumnezeu cu diverse harisme prin care tămăduit duhovniceşte şi trupeşte numeroşi credincioşi care doreau să se adape din izvorul sfinţeniei sale.
Sfaturile sale au fost consemnate de fiii săi duhovniceşti şi astfel, Sfântul stareţ Ambrozie ne vorbeşte peste veacuri despre cum poate omul modern să-şi agonisească mântuirea. Ne vorbeşte despre probleme care acum sunt la ordinea zilei precum: angoasa, incertitudinea, frica pentru ziua de mâine. Ar trebui ca cel doborât de grijile societăţii de consum să ia aminte la poveţele Stareţului: „Crucea dată este greu de dus, dar mai bine este ca în simplitatea inimii să te încredinţezi voii lui Dumnezeu”. „Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine“. „Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre”. „Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului”.
Citind cartea „Stareţul Ambrozie de la Optina”, vedem cum un suflet care se afla în pustia lumii cea nepăsătoare la poruncile Bisericii lui Hristos, a înţeles că înţelepciunea şi prietenia lumii înseamnă vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (Iacov, 4) şi că adevărata agoniseală a minţii este rugăciunea neîncetată ocrotită de înţelepciunea duhovnicească, iar „înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri”.

Staretul Nectarie de la Optina

Cartea a aparut la editura Doxologia
12 lei.

Stareţul Nectarie de la Optina a fost ultimul dintre păstorii alesi ai acestei vestite mănăstiri din Rusia centrală. Ieroschimonahul Nectarie (1853-1928) a purtat crucea slujirii stăreţeşti în anii celor mai grele încercări ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi pentru poporul rus, în anii persecutării creştinilor, ai ateismului, ai războiului fratricid şi ai foametei. Însuşi Stareţul a trecut prin aceste încercări, a fost persecutat şi exilat. În anii groaznicelor ispite, el nu a purtat numai crucea încercărilor sale ci a luat asupra lui şi nenorocirile, privaţiunile şi jugul păcatelor multor oameni. Întreaga sa viaţă a fost întruparea propriului său îndemn: „Totul se dobândeşte prin rugăciune... Când vei fi supărat şi deznădăjduit atunci să spui doar - Doamne cruţă-mă, mântuieşte-mă şi miluieşte pe robul Tău!... În orice timp vă veţi afla, orice aţi face: şedeţi, mergeţi sau lucraţi, spuneţi din toată inima: «Doamne miluieşte!». Când vor fi dureri şi nu le veţi putea duce, atunci îndreptaţi-vă către Domnul, către Născătoarea de Dumnezeu, către Sfântul Nicolae, către sfântul al cărui nume îl purtaţi şi durerea se va uşura”. El s-a rugat pentru întreg poporul care se afla în suferinţe trupeşti şi duhovniceşti, a vindecat oameni şi i-a întărit în credinţă.
După cum mărturisesc autorii acestei cărţi, în viaţa stareţului Nectarie nu s-au petrecut evenimente deosebite din care să se poată alcătui o biografie. El a petrecut cincizeci de ani în schitul Pustiei, dintre care douăzeci întru zăvorâre. Apoi a urcat pe scara duhovnicească de la zăvorâre la slujirea poporului, dar calea cea duhovnicească a Stareţului a rămas ascunsă tuturor. Când cineva îl întreba despre viaţa lui, Părintele Nectarie răspundea: „Am stat în chilia mea şi m-am căit, iar apoi, încă reizeci de ani, m-am rugat pentru păcatele mele”. Această carte a fost alcătuită din puţinele mărturii documentare cunoscute nouă, din corespondenţa rămasă, din sfaturile consemnate de ucenicii săi, din însemnările celor care s-au învrednicit să îl cunoască pe fericitul ieroschimonah Nectarie.
În veacul de acum se vorbeşte mult despre iubirea de Dumnezeu şi de aproapele dar puţini ştiu sau vor să ştie ce înseamnă cu adevărat aceasta. Să citim viaţa Stareţului Nectarie de la Optina şi să luăm aminte la cuvintele sale: „Vreţi să te înveţi să-L iubeşti pe Dumnezeu? Indepărtează-te de orice lucru, cuvânt, cuget şi simţire oprite de Evanghelie. Prin vrăjmăşia ta împotriva păcatului arată-ţi şi dovedeşte-ţi iubirea faţă de Dumnezeu. Păcatele în care se va întâmpla să cazi din pricina neputinţelor, încredinţează-le pocăinţei. Dar mai bine stăruie să nu se atingă de tine aceste păcate printr-o severă veghere asupra propriei persoane... Studiază cu atenţie poruncile Evangheliei şi stăruie să le împlineşti prin faptă, stăruie să prefaci virtuţile evanghelice în obişnuinţă şi în calităţi personale. Pentru cel ce iubeşte este firesc să împlinească voia celui iubit” (Scrisoare către Nina Konstantinovna, 15 decembrie 1921, Schitul Pustiei Optina).

Praznicul singuratatii si masura copilariei

Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie se spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18).

Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182).

Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2).

Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala.
Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34).

Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari.

Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu!

Între Şantiere?- dezbatere internă la Muzeul Ţăranului privind viitorul instituţiei

Iată textul invitaţiei:


"Deschisă pe data de 5 februarie, dezbaterea despre viitorul MNŢR trebuie să continue. De data aceasta este vorba despre o dezbatere internă, un dialog colegial, nonierarhic, cu privire la toate aspectele unei posibile viitoare demontări a expunerii permanente, precum şi ale reconstituirii ei.

Şantierul de consolidare a clădirii muzeului ne găseşte pe mulţi nepregătiţi, cu probleme şi întrebări fără răspuns. Încotro se îndreaptă Muzeul Ţăranului Român? Există o viziune care să-i susţină acţiunile? Ce rol ocupă expunerea permanentă în programul actual şi mai ales cel viitor al muzeului? Dacă expoziţia va fi refăcută, cum, cu ce mijloace şi de către cine? Care sunt problemele pe care o astfel de refacere le ridică şi cum ar putea fi depăşite?

Pentru dezbaterea pe marginea acestor probleme vă propunem constituirea unui atelier de reflecţie antropologică şi muzeologică, informal şi deschis pentru toţi cei preocupaţi de viitorul muzeului. Sunteţi invitaţi să participaţi la o primă întâlnire pe data de 25 martie, la ora 14, în sala de lectură a bibliotecii. Durata întâlnirii: 90 de minute.

Experienţa muzeografică împărtăşită, opiniile de orice fel ar putea contribui în mod direct la găsirea unor soluţii. Tematica discuţiilor viitoare va fi stabilită de comun acord în măsura în care acest lucru va fi considerat util şi necesar.

Au fost de acord cu această dezbatere:
Mihai Gheorghiu, Costion Nicolescu, Maria Mateoniu, Ciprian Voicilă, Mirela Florian, Ruxandra Grigorescu, Lila Passima, Cosmin Manolache, Carmen Mihalache."

O carte pe care o aştept de multă vreme

Olga Moss-In lagarele japoneze

Editura Egumeniţa
Format: 13 x 20 cm; pag.217
ISBN: 978-606-550-010-5

În prima parte a cărţii de faţă ne este descrisă supravieţuirea în lagărele japoneze, în timpul celui de-al doilea război mondial. „Iadul pe pământ…”, aşa a simţit tânăra Olga viaţa de lagăr. Atmosfera era într-adevăr groaznică, iar şobolanii care mişunau prin celulele care musteau de apă umpleau paharul răbdării. Totuşi, Dumnezeu era prezent, atât de prezent încât după ieşirea în libertate Olga simţea nevoia să Îl simtă la fel de aproape. Din cei treizeci şi doi de colegi de celulă pe care îi avusese la început şaisprezece muriseră… Dar ei îi era rânduit de Dumnezeu să supravieţuiască pentru a da mărturie despre credinţa cea adevărată, credinţa ortodoxă.
Semnele minunate pe care le relatează în partea a doua a acestei cărţi sunt o dovadă a credinţei ei.
Într-o lume cvasi-păgână, Olga reuşeşte să aibă o credinţă neatinsă de virusul secularizării şi al apostaziei…
10 lei

Pentru cei care îl iubesc pe Părintele Arsenie Papacioc:

Pr. Arsenie Papacioc - Frumuseţea înţelepciunii - sfaturi duhovniceşti DVD 18,00 Lei noi


Cum trecem mai uşor peste încercările vieţii? Cum primim în viaţa noastră linişte în loc de tulburări? Cum împăcăm obligaţiile profesionale cu programul de rugăciune?

Răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele ne oferă Părintele Arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii "Sfânta Maria" - Techirghiol, într-un material video realizat de Televiziunea TRINITAS a Patriarhiei Române.

La vârsta de 96 de ani, Părintele Arsenie are o excepţională experienţă duhovnicească şi de viaţă. La întrebările lumii de azi, el răspunde cu seninătatea celui care cunoaşte adevărul, pentru că a trăit în lumina credinţei.

Format: DVD video, PAL, color, 4:3

Limba: română

Durata: 61 minute