La Editura Areopag a apărut "Viața Sfântului Ignatie Briancianinov"

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Volumul are 432 de pagini și se găsește la Librăria Sofia. Alte traduceri.

La Editura Areopag a apărut cartea pentru copii „La Tine mi-e nădejdea. Din copilăria Sfântului Teofan Zăvorâtul” de Maria Volkova

Cartea a fost tradusă din limba rusă de Angela Voicilă și poate fi achiziționată de la librăria Sophia. „- Mamă, întreabă câteodată Egor, de ce sfinții sunt atât de triști? [...] - Egorușca, oare cum ar putea să fie veseli?! Doar oamenii vin la ei, fiecare cu durerea sa. Vine fierarul, el este bătrân, îl doare piciorul. Și îl roagă: "Ajută-mă, îmi este atât de greu să merg!" Sau vine tușa Maria, fiindcă i-a dispărut vaca din ogradă: "Ajută-mă să o găsesc", îl roagă ea. Fără vacă este greu, de unde să ia lapte, smântână, unt? Iar fără lapte și unt nu se poate fierbe terciul și atunci micuții Petia și Tania ar rămâne flamânzi. Ce să facă? - Și sfântul îi ajută? - Da, însă nu îndată. - De ce? - Fiindcă el vrea ca mai întăi noi să-i ajutăm.”

„Calea singuratică” a ieromonahului Roman Matiușin

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Interviul a apărut în nr. 89 al revistei Lumea monahilor) Ieromonahul Roman Matiușin (în lume - Alexandru Ivanovici Matiușin) s-a născut pe 16 noiembrie 1954 în satul Riabcevsk din regiunea Breansk. A studiat filologia la Universitatea de Stat a republicii Kalmîkia. În anul 1983 a fost tuns în monahism la Mănăstirea Peșterilor din Pskov. În 1985 este hirotonit ieromonah. Din 1994 viețuiește și slujește la schitul Vetrovo (din eparhia Pskov). Este autor de poezii și cântece duhovnicești, membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia. În conștiința multora chipul lui se contopește cu definiția „monahul cu chitara”, deși părintele Roman a lăsat chitara de aproape douăzeci de ani. În perioada dintre anii 1991 - 2008 au fost publicate cinci volume de poezii, precum și albumele sale de cântece: „Toate cele adevărate și veșnice nu se află aici”, „Întreaga Rusie a devenit câmpul de la Kulikovo”, „Comoara sufletului meu” și altele. Pe rafturile multor biblioteci parohiale, alături de unele cărți lucioase neatinse, se pot găsi ușor jerpelitele volume de poezii, având pe cotor inscripția: „Ieromonahul Roman Matiușin”. Cu ale sale cântece-rugăciuni, răsunând încet, „în particular” de pe casete, s-au înrudit mulți dintre acei care în anevoioșii ani 90 își căutau drumul lor către Dumnezeu. La întrebarea, „de ce sunt scumpe pentru voi aceste poezii?”, admiratorii părintelui deseori strâng din umeri: este greu de spus. Dar aproape fiecare al doilea, adaugă gânditor la acestea: „Aș vrea foarte mult să-l întâlnesc…” La schitul său, Vetrovo, locuiește un pisoi mare și pufos pe nume Barsic; pe rafturile ce acoperă pereții stau sute de cărți. Nu departe de chilie se află o biserică din lemn în stil rusesc. Și nici un suflet pe o rază de câțiva kilometri. Fără barcă, fără o călăuză din aceste locuri, nu poți să răzbați până aici. În mediul lumesc despre părintele Roman se vorbesc și se scriu diferite - de la legende eroice până la născociri ordinare. Poate aceasta e urmarea inevitabilă a faptului că despre traiul lui prezent nu se știe practic nimic. De altfel, nici nu se întâmplă nimic deosebit, părintele-poet slujește ca mai înainte, muncește, scrie poezii noi și își continuă nevoința lui de călugăr. Opt ani el a tăcut - și-a pierdut glasul și auzul, dar nu a fost surd la evenimentele societății, nici la durerea omenească. Opera sa actuală este o publicistică în versuri, plină de durere pentru lume, care se afundă tot mai mult într-o existență „unicelulară”. Însă și în aceste versuri se deslușește „eroul liric” - monahul și filosoful, despre care noi deocamdată cunoaștem atât de puține. Asupra concepției dumneavoastră despre lume și asupra creației dumneavoastră au avut influență unele impresii puternice din copilărie și tinerețe? Am dori să cunoaștem puțin despre acea vreme când nu erați monah, nici poet. Credința a fost în mine din anii copilăriei, dar s-a întărit în tinerețe. Mama era profesoară, preda la școală, iar când ajungea acasă, scotea un geamantan secret, scotea de acolo icoanele și se ruga. Când m-am îmbolnăvit, ea a început să-mi citească din Evanghelie. Era în limba rusă, cu niște ilustrații minunate. Din toată Evanghelia eu i-am ținut minte pe Hristos și pe Iuda. Și sufletul l-a primit pe Hristos îndată, fiindcă nu cunoștea încă păcatele. Dar ce este credința fără Biserică…Viața fără spovedanie, înmulțirea patimilor, atunci când fără pocăință, fără harul lui Dumnezeu fierbi în suc propriu. În anii studenției eu am început să caut sensul vieții în afara pereților bisericii. Cu oricine vorbeam atunci, prima întrebare pe care o puneam era: pentru ce trăiți? În căutarea unui răspuns, am dorit să citesc Biblia. Dar preotul la care venisem cu aceste frământări mi-a dat numai „Jurnalul Patriarhiei Moscovei”… Cel mai tragicomic moment a fost când m-am apropiat de profesorul de filosofie și l-am întrebat: „În ce constă sensul viețuirii omului?” Iar el mi-a răspuns: „Lasă, nu te mai gândi la asta. Trăiește ca o plantă”. Aceasta m-a omorât. Doar aceste cuvinte le spusese acela care, se părea că trebuia să-i răspundă exact unui student, pentru ce trebuie să trăiască. Omul nu e o plantă. Chiar și pisica e mai presus decât o plantă. Reieșea că el nu îmi propusese nici măcar o viață de câine. Eu m-am gândit: ei bine, fie și așa. Și m-am apucat de aritmetică: mi-am închipuit un cântar. Pe un taler am pus viața mea trecătoare, iar pe celălalt - viața veșnică. Să ne închipuim că eu voi trăi aici optzeci de ani. Deși pentru o socoteală rotundă, să luăm șaizeci. O treime din viață dormim, deci să o scoatem. Mai aproape de bătrânețe încep cârjele, farmaciile, spitalele… Rămân doar douăzeci de ani productivi, din care, poate, se va aduna un an fericit. Oare acest an, fie chiar și zece ani, pot înlocui veșnicia? Chiar dacă în ea nu ar fi nimic, chiar dacă…Și îndeobște, de ce trebuie tu să te bucuri de o clipă fericită, iar apoi să mori și să devii îngrășământ? Ai fost bun sau rău, nu-i nicio diferență, fiindcă ești îngrășământ. Pe mine m-a uluit această concluzie și următorul gând a fost: „Doamne, ajută-mă! Păzește-mă de această înfiorătoare autodistrugere, de drumul spre nicăieri”. Eu am înțeles că este imposibil să devii om, petrecându-ți viața fără Dumnezeu. „Chemarea lui Dumnezeu s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu”/ Atunci ați luat hotărârea să lăsați lumea și să vă legați viața de Biserică? Fiind încă elev, am îndrăgit frumusețea dumnezeiască a naturii. Puteam să privesc ore întregi dealurile, stelele, sau revărsarea râului Desna. Doream să trăiesc așa, încât să nu mă despart niciodată de această frumusețe. Și în penultimul an de liceu, eu am anunțat că voi merge la seminar. Dar mama m-a rugat: „fiule, așteaptă să lucrez măcar până la pensie”. Doar în caz că intram la seminar, ea ar fi fost pur și simplu alungată, ar fi fost lipsită de postul de profesoară. Am fost nevoit să mă înscriu la Universitate, la facultatea de filologie. Dar „scânteia” rămăsese, nu dispăruse nicăieri. Odată, fiind student, am ajuns întâmplător la o stână. Aceasta era un „punct” în imensitatea stepei: căsuța ciobanului, în jur, pe o rază de zece-cincisprezece kilometri nu era nimeni, doar turma de oi. Și iată că, în singurătate, în mijlocul câmpului de pelin, deodată s-au născut aceste rânduri: Eu vreau să ajung schimnic, un schelet uscat,/ Să fiu cu părul lung, ca un anahoret,/ Și în oglinda lacului să văd nu un poet,/ Ci chipul unui înțelept pribeag. Aveam optsprezece sau nouăsprezece ani. Eu nu știam nimic despre viața în mănăstiri, nici unde se află ele. Pe atunci nimeni nu vorbea nimic, nu explica, și dintr-o dată - aceste gânduri despre călugărie. A fost o chemare, Dumnezeu bătea la ușa inimii mele. Și iată că această vestire - glasul lui Dumnezeu - s-a auzit în mijlocul liniștii și s-a atins de sufletul meu. Am intrat în monahism mai târziu. Nu puteam să o las pe mama, sora mea lucra în Nord. După Universitate am lucrat în mai multe locuri, am cântat la casa de cultură. Eram într-o astfel de situație în care toată lumea este mulțumită de tine, și tu ești mulțumit de toți, dar te dăruiești pe tine și nu dobândești nimic. Oamenii pleacă, rămâi față în față cu acea aparatură și începe întâlnirea cu tine. Deodată înțelegi cât ești de mărunt. E un moment strașnic…Simțeam că mă sufoc, deși nimeni nu mă considera abătut sau trist. Iar la un moment dat am înțeles: așa nu mai pot să trăiesc. Mama în acea vreme își rânduise viața (mai târziu a fost tunsă monahie) și eu am plecat la mănăstire.

„Dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, ea își îndeplinește cea mai înaltă menire”/ Ca poet, ca om de creație, v-ați format fiind deja monah? Compusesem poezii și cântece în lume. Primele caiete sunt chiar din copilărie, mai târziu, în clasa a zecea scriam foarte mult. Am avut povestiri, câteva nuvele, o satiră… Pe toate le-am distrus. Și slavă Domnului! Doar aceea era opera unui om nebisericesc - ce putea ea să ofere?… Înainte de perestroikă, în anii optzeci, am dus toate culegerile mele, de proză și poezie, la o editură din Breansk. Hotărâsem să intru în literatură cu tot „bagajul” meu - nu prin intermediul gazetelor și revistelor, ci ca autor de cărți. Mi-au promis: vom vedea, veniți peste o lună. Și la următoarea întâlnire, îmi spuseră, așa, cu respect: vom publica, dar ne trebuie o „locomotivă” - o poezie despre Lenin și partid. Doream foarte mult să am un volum al meu, dar să fac un compromis cu propria conștiință… Dacă îndeplineam atunci propunerea lor, nu știu cine eram. Apoi aș fi umblat încoace și încolo cu acel volumaș: uitați-vă cât sunt eu de măreț! Apoi ar fi apărut al doilea volum, al treilea - iar despre duhovnicie nu aș fi avut habar. Doar orgoliul ar fi crescut. Cu mila Domnului, m-am temut să fiu fățarnic și El m-a ferit de această cale. Îmi aduc aminte cum, fiind deja în mănăstire, am deschis o carte duhovnicească - „Războiul nevăzut” a lui Nicodim Aghioritul. Și am fost atât de uluit, încât aproape am plâns. Citeam și mă gândeam: iată ce îmi trebuia mie în tinerețe! Iar pe noi în Universitate ne hrăneau cu Boccaccio și cu „capodoperele” lui. Nu vreau să evaluez poezia mea. Dar dacă poezia atinge inimile celor care o ascultă sau o citesc și îi aduce în biserica Domnului, aceasta și este cea mai înaltă menire a ei. Cel ce stă în fața oamenilor și nu în fața lui Dumnezeu, încă nu s-a format ca personalitate: el nu are sprijin, iar sprijinul este numai Dumnezeu.

De mai mult de zece ani, viețuiți absolut singur, în adâncul pădurii, la schit. Acolo scrieți mai ușor? Din cauza stării mele de sănătate eu am plecat, cu binecuvântarea arhiereului și starețului, la schitul Vetrovo. Mai întâi din cauza sănătății, apoi acolo am și rămas. Lucrez acolo, pictez icoane, deși nu mă socot pictor de icoane, doar învăț. Întotdeauna m-a atras singurătatea, fiindcă altfel poți percepe frumusețea. Auzi cântecul privighetorilor, fluieratul războinic al graurilor, strigătele cocorilor. Nu te mai saturi de mirosul teilor înfloriți. Nu obosești să te minunezi de frumusețea crinilor albi. Dar cât de frumoasă este pădurea înzăpezită! În orice anotimp natura îl slăvește pe Dumnezeu. Procesul creației este inexplicabil. Citești Psaltirea și dintr-odată vezi rândul „apă întunecoasă în norii văzduhului” (Psalmul 17; 13) - ce imagine! Și eu desigur am inclus-o în una din poeziile mele. Apă întunecoasă în norii văzduhului, Neagră e apa zilelor mele trecute. Stările sunt diferite. Nu scriu atunci când nu simt nevoia să scriu. Să fiu un meșteșugar - de ce? Dacă ceva în mine începe să vibreze, atunci mă strădui să dezvolt acea temă, să o conturez în versuri. Dacă nimic nu vibrează, mai bine merg și citesc sau muncesc. Lucrând la versuri, țin lângă mine o Bibie veche slavonească și dicționarul lui Vladimir Dali. Câtă armonie…Deschideți dicționarul și citiți măcar despre culoarea cailor: ca pana corbului, pag, roib…Câte cuvinte uitate! Îi învățăm pe copii să ciripească în limbi străine, dar uităm măreața noastră limbă. Acum am mai mult de o mie de poezii publicate. Dar majoritatea dintre ele nu le pot spune pe de rost. Pur și simplu nu le țin minte - de ce?… Să ne dea Domnul nouă, monahilor, să nu uităm numele Lui, al lui Dumnezeu - acesta e cel mai important. Iar poeziile sunt doar o cale către Biserică. Înțelegeți - o cale, dar nu însuși țelul. Țelul e Hristos. Ultimul dumneavoastră volum apărut, editat într-un tiraj mic anul trecut, include multe poezii sociale, de actualitate. Și se numește „Calea singuratică”. După cum se pare, sunteți într-adevăr singur în multe privințe. De ce e așa? Aceasta e soarta „prorocului în țara sa”? Proroc e acela care vorbește prin voia lui Dumnezeu, și anume ceea ce Dumnezeu voiește să le spună oamenilor. Dar există pur și simplu o privire trează asupra lucrurilor. Dacă vezi că un prunc se târăște spre un fier de călcat fierbinte, nu e nevoie să fii proroc, ca să spui că el se va arde. Dacă noi vedem spre ce se îndreaptă toți, și cu o viteză din ce în ce mai mare, nu trebuie să fii proroc, ca să înțelegi unde vom ajunge. Câteodată versurile vin după rugăciune. Este ca un răgaz pentru suflet, înainte de de a te cufunda în lumea înconjurătoare. Alte versuri le scriu potrivit problemelor la ordinea zilei. Probabil, pe acestea nici nu trebuie să le numim poezie în înțelesul deplin al cuvântului - este greu să vorbești într-un limbaj poetic despre actualitatea noastră. Însă ca patriot, nu pot să tac. Deși uneori „încasez” pentru aceasta și din din dreapta, și din stânga. Poeziile care exprimă o poziție cetățenească nu le convin tuturor. Am o carte nepublicată, se numește „Poezii ostășești”. Și deocamdată nu este o editură care ar fi de acord să o tipărească. Sunt prea curajoase, îmi spun. Însă monahul, creștinul, este ostașul lui Hristos. Mă doare sufletul pentru Țara mea, pentru poporul meu, nu-mi calc pe conștiință, de aceea mă interesează și aceste teme. Este imposibil să-i mulțumești pe toți. Dostoievski are următoarele cuvinte: „Direcția mea este cea pentru care nu se dau titluri”. Unii au nevoie să vorbească, fără a ține seama de persoane, funcții, fără a face compromisuri cu propria conștiință. (Interviu realizat de Dmitri Andreev, Elena Sapaeva) sursa: „Pravoslavie i sovremennosti” („Ortodoxie și actualitate”)

La Editura Areopag a apărut volumul „Viața Cuvioasei Starețe Pelaghia din Zaharovo - o lumină în întunericul ateist (1890- + 1966)” de I.V. Evsin

Cuvioasa Pelaghia din Zaharovo este o sfântă care, fiind oarbă din naștere, a primit de la Dumnezeu darul vederii cu duhul. Citind despre harismele ei și despre minunile pe care le-a săvârșit, vom vedea cum, în vremuri de prigoană împotriva Bisericii din Rusia secolului XX, Dumnezeu i-a binecuvântat pe robii Săi și le-a dat putere să biruie toate încercările veacului... (Editorul) (Cartea a fost tradusă de Angela Voicilă. Alte cărți traduse de Angela Voicilă.)

O nouă apariție la Editura Areopag: Iacov Tupikov - „Starețele ascete în lume”

Într-un mod gresit, viata crestina este împartita de multe ori între viata jertfelnica, dedicata lui Hristos, în monahism, si viata comoda, care poarta pecetea compromisului, în lume. Dar la sfintenie sunt chemati si mirenii, nu doar monahii. Hristos nu S-a rastignit doar pentru monahi, împaratia cerurilor nu este doar a monahilor. Cartea de fata ne arata pilde vii de jertfelnice, care au mers pe calea nevointei în Rusia secolului XX în regiunea satk. Sfântul Porfirie Bairaktaris, marele facator de minuni din Grecia, a vazut cu duhul aceasta regiune plina de sfinti. În aceasta carte, cunoastem o parte din ei. Figurile centrale sunt surorile din familia Petrin, care au avut harisma staretiei... Acest titlu a fost publicat de Editura Areopag si este distribuit de Meteor Press. O puteți cumpăra de aici cu reducere. (Cartea a fost tradusă din limba rusă de Angela Voicilă)

“Cititorii necititori” şi alte fenomene ale vieţii noastre; interviu cu Arhimandritul Tihon Şevkunov, autorul volumului “Nesfinţii sfinţi” – de Elena Beilina

Traducere din limba rusă de Angela Voicilă. Interviul a apărut în ultimul număr al revistei Lumea monahilor. Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al cărţii „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). El s‑a născut pe 2 iulie 1958, într‑o familie de medici, şi a absolvit în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la mănăstirea Donsk din Moskova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei şi membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Părinte Tihon, povestiţi‑ne despre istoria apariţiei cărţii, cum s‑a născut ideea de a o scrie şi de ce anume acum? Deseori eu am povestit aceste istorii studenţilor mei, prietenilor, fraţilor din mănăstire. Unii dintre cei care le auzeau, mă rugau să le scriu şi, fiindcă eu aveam deja o anumită obişnuinţă de a scrie, la un moment dat s‑a format structura cărţii şi mi s‑a părut interesantă. Ştiţi, eu cred că fiecare scriitor se adresează, în primul rând, unor oameni concreţi. Şi al doilea principiu destul de important, chiar dacă este egoist – trebuie negreşit să‑ţi placă ţie însuţi ceea ce scrii. Iată că eu am simţit că şi unul, şi altul sunt prezente. Munca a durat doi ani. Mi‑au fost necesare 11 redactări pentru a pune totul în ordine şi a trimite apoi lucrarea altor redactori. Ca rezultat, a apărut această carte. Sincer vorbind, când o scriam, mi‑am pus conştient un ţel principal – să‑l introduc pe cititor în ALTĂ lume, populată cu eroii săi, cu spaţiul şi timpul său. Mă gândeam astfel: dacă îmi va ieşi aceasta, va ieşi totul. UN BESTSELLER ORTODOX.

In ciuda acestui ţel suprem, dumneavoastră aţi spus de mai multe ori că, totuşi, sunteţi uimit de acest „succes neaşteptat”. Cum explicaţi fenomenul acestei cărţi in cercul larg de cititori? E greu de apreciat. Deoarece aceste istorii nu sunt inventate, eu sunt doar povestitorul evenimentelor şi martorul, în cazul dat, al vieţii de astăzi a Bisericii, create de Hristos cu două mii de ani în urmă. Pesemne, cartea a atins o oarecare realitate duhovnicească foarte importantă a oamenilor, chiar a acelor destul de îndepărtaţi de viaţa bisericească şi de mersul în fiecare duminică la biserică. Pentru mine a fost neobişnuit de important şi interesant faptul că mulţi oameni au reacţionat, găsind în carte multe în comun cu propria viaţă. Cum spunea scriitorul din vechime, Tertulian, „sufletul fiecărui om, prin firea lui este creştin”. Cartea are deja viaţa ei absolut independentă: zeci de mii de ecouri şi în scrisori, şi pe internet. Pe 5 octombrie, la Biblioteca Congresului din Washington s‑a desfăşurat prezentarea traducerii în limba engleză, în toamnă va fi gata varianta franceză a cărţii, iese de sub tipar al doilea tiraj în limba greacă, spaniolii lucrează la traducere. În Rusia cartea s‑a răspândit intr‑un mare tiraj, 1.100.000 de exemplare şi, cum mi‑au spus specialiştii, are în jur de 4.000.000 de descărcări pe internet. In treacăt fie zis, pe internet nu sunt copii legale… Dar noi nici nu ne‑am opus accesului liber la versiunea electronică. Personal nu pot indrăzni să descarc versiunea piratată a acestei cărţi… Mulţi cititori ai internetului mi‑au povestit că au descărcat cartea de pe unele site‑uri pirat, au citit primele capitole, dar apoi au mers la magazin, au cumpărat‑o şi au citit‑o in continuare in versiune tipărită. Este o situaţie unică pentru o carte in zilele noastre, sunteţi de acord? Da, cartea îşi are pe deplin viaţa ei independentă, eu chiar mă detaşez de viitoarea ei soartă. Se întâmplă cu adevărat lucruri uluitoare: nu demult părintele Matei Samohin mi‑a spus că la el a venit o femeie şi i‑a povestit că trecuse printr‑o situaţie atât de deznădăjduită, încât se hotărâse să‑şi pună capăt zilelor. Ea îşi pregătise pastilele, însă zăbovea. Atunci privirea i s‑a oprit pe cartea primită în dar de curând – „Nesfinţii sfinţi”. Şi, în starea aceea gravă în care se afla, ea a început să o citească, a citit‑o întreaga noapte, iar dimineaţa a venit la biserică să se spovedească. Ce recompensă mai mare poate avea un preot, un scriitor, un om? Atunci înţelegi că, în cazul dat, tu – un nimeni şi un nimic – te‑ai învrednicit să fii arma proniei lui Dumnezeu, că ai făcut ceva, fără să înţelegi până la capăt ce anume…şi deodată acel ceva a început să lucreze cu o putere nemărginit mai mare decât ai presupus. O intrebare absolut firească a cititorilor – va exista şi o continuare? Mă gândesc la aceasta. În ultimul timp a trebuit să călătoresc mult prin ţară, să mă întâlnesc în principal cu un auditoriu studenţesc. Deseori interlocutorii încep să‑şi împărtăşească propiile lor istorii de viaţă. Şi iată că mi‑a venit gândul să alcătuiesc „Nesfinţii sfinţi 2” şi să le propun să trimită, să zicem, pe site‑ul nostru pravoslavie.ru, astfel de povestiri neinventate. Pe unele mai bune le vom publica pe site pentru a fi apreciate, iar dintre cele mai bune pe care le va alege publicul, vom alcătui o carte. În ceea ce mă priveşte pe mine personal, desigur că este o bună idee să scriu o continuare, dar din păcate nu am deloc timp. Sunt preot şi stareţ al mănăstirii, rector al unei instituţii superioare de învăţământ, în plus sunt funcţionar bisericesc cu anumite obligaţii de rutină. De aceea cartea nu a fost scrisă practic la masă, ci în general pe genunchi, în maşină, în avion, în delegaţii, în hoteluri, în diferite ţări – din Japonia până în Grecia. În general, vorbind despre planuri, eu am visat să scriu nu numai o carte, ci să realizez şi un film. Deja făcusem o înţelegere cu unul din canalele noastre centrale de televiziune pentru realizarea unu film artistic cu opt episoade, ale cărui personaje principale ar fi fost doi oameni. Unul – arhiepiscopul Luca Voino‑Iaseneţki, un sfânt rus, profesor, un medic talentat, care a devenit preot în anul 1927, în toiul prigoanelor asupra bisericii, apoi a devenit episcop. A fost întemniţat intr‑un lagăr, de unde l‑au eliberat temporar în timpul războiului pentru a lucra ca şi chirurg. Fiind arhiepiscop, el devine mai marele spitalelor de evacuare din Siberia, duce o activitate cu adevărat plină de abnegaţie, devine laureat al premiului de gradul I dat de Stalin pentru cartea despre chirurgia septică, din care au învăţat câteva generaţii de medici sovietici. Iar al doilea personaj ar fi fost Stalin. Două lumi care nu se intersectau în Rusia acelor vremuri. Aşadar, mi‑am luat pentru prima dată un concediu de o lună şi am plecat în Grecia, în apropiere de Athos, am scris toate momentele de bază ale scenariului, apoi am ajuns în Tesalonic. Acolo, mi‑am lăsat geanta cu calculatorul în maşină şi am intrat intr‑un magazin. Când m‑am întors, geamul era spart şi geanta furată. Aşa că pentru îndeplinirea acestui vis mi‑ar trebui cel puţin încă o lună de timp relativ liber. CĂDEREA CULTURII. Pe langă faptul că sunteţi preot, dumneavoastră mai sunteţi şi un cunoscut activist social, de asemenea, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru in Consiliul de Cultură al Preşedinţiei Ruse. Făcand parte din aceste structuri, comunicand cu funcţionarii din cercurile inalte, cum vedeţi situaţia de astăzi a culturii ruse?

Se vede o cădere evidentă, necamuflată cu nimic, a culturii în general, chiar comparativ cu perioada sovietică. Se vede şi o degradare morală şi etică, spre adânc regret. Se văd problemele de cultură socială, problemele cu mijloacele de informare în masă. Acestea au devenit, desigur, mai numeroase şi aparent mai libere, însă legământul lăsat de A. S. Puşkin întregii culturi ruse – „cu lira mea bunele simţăminte trezeam” – majoritatea mijloacelor de informare în masă de astăzi şi o parte considerabilă a culturii contemporane, nu îl îndeplinesc. Sunt trezite simţăminte rele, murdare, duşmănoase. Televiziunea noastră a ajuns de batjocură. Cu excepţia a două canale, celelalte sunt în esenţă, cât de rău ne‑ar părea să constatăm, nişte manuale despre cum să urăşti, despre cum să trăieşti fără ruşine doar pentru tine, cum să te adaptezi cu obrăznicie la orice, despre cum să râzi cu cinism de faptele bune, de sinceritate, de puritate şi, în sfârşit, despre cum să ucizi şi cum să găseşti satisfacţie în a fi extrem de crud. Pe deasupra aceste manuale sunt prezentate cu insistenţă, sunt eficiente şi sunt bine lucrate. Nu cred că realizatorii acestor producţii îşi impun ţeluri canibale. Pricina este orientarea neînţeleaptă spre aceeaşi faimoasă şi vulgară piaţă care dictează cele mai grosolane, josnice şi deci cele mai distrugătoare cerinţe. Justificarea evidentă pentru toate producţiile denaturate şi primitive se ştie care este: raitingul şi profitul. Este clar şi rezultatul: scăpătarea culturală a societăţii şi criminalizarea ei. Nu ar trebui să se întâmple aceasta. Statul nostru a renunţat în ultimii douăzeci de ani, sub motivul respingerii unei societăţi totalitare, la funcţia sa milenară de educare a omului. Dar renunţarea la ideologie este tot o ideologie. Şi ceea ce vedem pe acele canale de televiziune, este tot o ideologie, distrugătoare şi neduhovnicească. Cuvântul „cultură” în limba latină înseamnă „a educa”, „a cultiva”. E vorba de o cultivare, de un sprijin, de o păstrare a acelei esenţe înţelepte, bune şi veşnice, asupra căreia se chicoteşte acum prosteşte şi cu atâta uşurinţă. Şi despre plivirea buruienilor. Dacă s‑ar proceda altfel (nu ar fi plivite buruienile), orice bucată de pământ, inclusiv şi câmpul duhovnicesc al ţării noastre, prelucrat cu atâta grijă de marii făuritori ai literaturii şi artei ruse, de cei mai buni politicieni, oameni de ştiinţă, de generaţiile străbunilor noştri care au clădit Rusia, şi în sfârşit, prin nevoinţele sfinţilor noştri, acest câmp duhovnicesc ar fi acoperit tot mai mult de buruieni. Nenorocirea care domină astăzi arhetipul social constă în faptul că noi am izbutit să denaturăm concepţia despre bază şi suprastructură. Se consideră că economicul, materialul este baza. Dar este o mare rătăcire. Duhul îşi creează formele şi nu invers. Până nu vom înţelege aceasta şi nu ne vom reorienta priorităţile, puţin folos vom avea. Desigur, această situaţie se va schimba şi raţiunea va triumfa. Dar întrebarea este când şi dacă oare nu va fi prea târziu? Trebuie creată o strategie de stat în domeniul culturii, învăţământului şi educaţiei şi această strategie va fi constructivă numai atunci când, evoluând, îşi va păstra continuitatea morală, spirituală şi istorică. Cărui om din generaţia viitoare îi vom preda ţara noastră? Unuia neruşinat, fără principii, nemilos, dispreţuindu‑şi ţara sa, orientat spre a imita Occidentul, înţeles greşit în mod vulgar şi primitiv. Sau unui om puternic, drept, înţelept şi milostiv, pregătit pentru a sluji jertfelnic ţării şi oamenilor? Dar calităţile bune nu vor apărea de la sine, fără cultivare şi îngrijire, fără plivirea buruienilor. Nu demult în Consiliul Prezidenţial de cultură şi artă a avut loc o foarte importantă întrunire condusă de preşedintele statului. Cele ce vorbim acum, au fost rostite acolo de către mulţi. Cred că vine vremea nu numai a conştientizării, nu numai a cuvintelor adevărate, ci şi a faptelor. PROVOCĂRILE VEACULUI. Din 1 septembrie in toate şcolile din Rusia va fi introdus un curs cu denumirea „Bazele culturii spirituale şi morale ale popoarelor Rusiei”, care este poziţionat ca fiind laic, şi o disciplină in cadrul acestui curs – „Bazele culturii ortodoxe”. Care este atitudinea dumneavoastră faţă de aceasta? În condiţiile unei pregătiri cum se cuvine şi corecte, cu un nivel adecvat al materialelor didactice, introducerea cursului de ştiinţe a religiei şi cel al religiilor tradiţionale din Rusia, desigur este un obiectiv necesar şi corect. În ţările din Vest, de exemplu în Germania, există în şcoli studiul religios obligatoriu, şi nu doar o jumătate de an în clasa a patra, cum e la noi, ci în toţi cei doisprezece ani. La fel e şi în Grecia, şi în Finlanda. Oricum ar fi, trebuie să înţelegem că Rusia nu este deloc o ţară religioasă. Aici merg la biserică regulat 2 – 2,5% din populaţie, iar în America, duminica este prezentă jumătate din populaţie. Chiar în ţări ca Anglia şi Franţa sunt în jur de 20%, adică de zece ori mai mulţi decât la noi. Dumneavoastră călătoriţi mult, comunicaţi cu tineretul, ce intrebări primiţi de la studenţi? Din discuţiile noastre este intr‑adevăr clar ce probleme principale îi preocupă acum pe tineri că şi pe întreaga societate. Problema principală, pe lângă întrebările despre credinţă, este cea a relaţiilor internaţionale. A doua problemă importantă – beţia obişnuită şi alcoolismul, narcomania. Vă amintiţi, noi am salvat popoarele Nordului care căzuseră în patima beţiei. Acum aceea şi problemă trebuie pusă şi în privinţa poporului rus. Dacă populaţia de bază a Rusiei nu va fi sprijinită acum cu adevărat, atunci provincia rusească va continua să bea şi să se degradeze. Pentru a rezista acestui fapt astăzi se face o muncă neştiută de mulţi, dar, fără a exagera, o muncă imensă şi complexă. Treptat sunt adoptate legi noi şi rezonabil restrictive, tineretului i se propun alternative sănătoase. Încă o problemă care este ridicată negreşit şi oriunde – lipsa unei politici umanitare distincte şi sănătoase. Ni se spune deseori: în Occident nu există ideologie. Dar, de exemplu, Hollywoodul nu e o maşină ideologică, una care „construieşte” toată America, şi chiar lumea întreagă, după nişte tipare absolut precise? Eterna problemă – conflictul intre părinţi şi copii – in vremurile noastre a căpătat noi trăsături. Internetizarea, computerizarea din ziua de astăzi este şi un bine, şi un pericol in acelaşi timp. Cititoarele noastre care sunt mame, ingrijorate de dependenţa copiilor faţă de reţelele de socializare, de jocurile pe calculator, gadgeturilor, v‑au adresat o intrebare. Ce ar trebui făcut ca adolescentul să se simtă adecvat nu numai in lumea virtuală, dar să fie şi un om integru in lumea reală? Cum se poate găsi un echilibru? Educaţia este o măreaţă creaţie zilnică, munca părinţilor şi permanenta şi înţeleapta atenţie faţă de copiii lor. De multe ori a trebuit să‑i spovedesc pe unii oameni înainte de moarte. În spovedaniile lor ei nu sunt niciodată mâhniţi că nu au câştigat un milion în plus, nu au construit o casă luxoasă, nu au avut succes în afaceri. Oamenii în ultimele ceasuri ale vieţii lor sunt îndureraţi că nu au putut face un anume bine, că nu au putut să ajute, să‑i susţină pe apropiaţii, pe rudele lor, chiar şi pe oamenii necunoscuţi. Iar al doilea lucru care îi chinuie înainte de moarte pe aproape fiecare: faptul că au acordat puţină atenţie copiilor… Eu m‑am convins foarte clar că la noi părinţii nu cunosc viaţa copiilor lor. Noi am făcut nişte filme cu tematică antialcoolică şi am vorbit cu fetiţe adolescente care învaţă în şcoli foarte bune. Aceste fetiţe folosesc alcool în fiecare zi – cocteiluri energizante foarte bine popularizate, apoi bere, apoi altceva de pe listă… În fiecare zi! Potrivit matrialelor Uniunii asociaţiilor consumatorilor, la noi în fiecare zi folosesc băuturi alcoolice 30 % din băieţi şi 20 % din fete, începând cu 13 ani. Iar părinţii nu ştiu despre aceasta. Şi sunt multe despre care părinţii nici nu bănuiesc. De exemplu, depre faptul că mulţi adolescenţi de 13‑14 ani trăiesc o viaţă adultă şi până la 17 ani schimbă o mulţime de „parteneri”. Astfel de fenomene nu sunt deloc rare, din păcate. Dar eu nu înţeleg răspândirea lor în masă. Ce procent din generaţia de acum îşi va întemeia o familie normală, dacă un mare număr de căsătorii chiar în ziua de astăzi se destramă după doi ani? De aceea, dacă vorbim despre relaţiile dintre părinţi şi copii, în primul rând, se pare că trebuie să vorbim despre atenţia permanentă, zilnică, însă înţeleaptă şi neagasantă faţă de copii. Aceasta e o muncă imensă. Să ne intoarcem la carte. Eu ştiu că din veniturile vanzării cărţii, dumneavoastră construiţi o biserică. La noi în mănăstire este o biserică, singura care s‑a păstrat din cele patru. Dar în ea nu încap toţi oamenii şi mulţi sunt nevoiţi să se roage afară, chiar iarna. Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) se află pe strada Bolişaia Lubianka şi noi ştim ce s‑a înâmplat aici în secolul trecut. Noi dorim să construim o biserică care se va numi „Biserica Înălţată Pe Sângele Noilor Mucenici şi Mărturisitori Ruşi, de pe Lubianka”. Plănuim să o sfinţim în februarie, 2017. Toate câştigurile dobândite din vânzarea cărţii în Rusia şi în străinătate vor merge la construcţia acestei biserici. PREFERINȚE LITERARE ȘI PATRISTICE.

Conduceţi editura mănăstirii. Care este strategia editorială şi de selecţie? Editura noastră este în primul rând una bisericească, noi edităm cărţile asceţilor din vechime, ale sfinţilor părinţi, cărţi despre istorie, apologetică, destul de multă literatură, albume, manuale pentru instituţiile noastre de învăţământ. Apropo, de ele se folosesc şi în instituţiile laice. În fiecare an noi edităm 250‑300 de cărţi. Aceasta este, la drept vorbind, principala noastră ascultare şi, în acelaşi timp, şi principalul nostru sprijin economic. În plus, avem şi o instituţie superioară de învăţământ – seminarul, unde 200 de oameni învaţă timp de şase ani, şi ei de asemenea se află în întreţinerea noastră. Avem un ofelinat cu 100 de copii din familii cu probleme grave. Dar acolo noi ajutăm doar financiar, iar de educaţia lor se ocupă pedagogi profesionişti, inclusiv preoţi care au o pregătire pedagogică. Site‑ul Pravoslavie.ru este, la fel, o sursă de cheltuieli. Aşadar editura are o sarcină şi umanitară, şi culturală, şi materială. Din cate ştiu, ea este una din cele mai de succes edituri bisericeşti din ţară. Unde se mai pot cumpăra cărţile editurii? Cărţile noastre sunt prezente deja de mulţi ani în magazinele „Biblio‑Globus”. Suntem foarte recunoscători conducerii acestei reţele de magazine pentru că aici se acordă o mare atenţie publicaţiilor noastre. Aceasta este foarte important pentru orice editură. Conduceţi editura mănăstirii. Care este strategia editorială şi de selecţie? Editura noastră este în primul rând una bisericească, noi edităm cărţile asceţilor din vechime, ale sfinţilor părinţi, cărţi despre istorie, apologetică, destul de multă literatură, albume, manuale pentru instituţiile noastre de învăţământ. Apropo, de ele se folosesc şi în instituţiile laice. În fiecare an noi edităm 250‑300 de cărţi. Aceasta este, la drept vorbind, principala noastră ascultare şi, în acelaşi timp, şi principalul nostru sprijin economic. În plus, avem şi o instituţie superioară de învăţământ – seminarul, unde 200 de oameni învaţă timp de şase ani, şi ei de asemenea se află în întreţinerea noastră. Avem un ofelinat cu 100 de copii din familii cu probleme grave. Dar acolo noi ajutăm doar financiar, iar de educaţia lor se ocupă pedagogi profesionişti, inclusiv preoţi care au o pregătire pedagogică. Site‑ul Pravoslavie.ru este, la fel, o sursă de cheltuieli. Aşadar editura are o sarcină şi umanitară, şi culturală, şi materială. Din cate ştiu, ea este una din cele mai de succes edituri bisericeşti din ţară. Unde se mai pot cumpăra cărţile editurii? Cărţile noastre sunt prezente deja de mulţi ani în magazinele „Biblio‑Globus”. Suntem foarte recunoscători conducerii acestei reţele de magazine pentru că aici se acordă o mare atenţie publicaţiilor noastre. Aceasta este foarte important pentru orice editură.

Care sunt preferinţele dumneavoastră ca cititor? Ştiţi, eu am fost mai demult un cititor împătimit. Operele preferate scrise de Dostoevski le citeam de două ori pe an. Iubeam foarte mult marile romane ale lui Tolstoi. Clasicii din Occident. Desigur, Puşkin… Dar cu mine s‑a întâmplat ceva cu 30 de ani în urmă, când eu aproape am încetat să mai citesc toate acestea, pentru că am descoperit un întreg continent cu o literatură complet diferită – Ioan Scărarul, Isaac Sirul, Ioan Gură de Aur, Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul. Operele lor sunt atât de grandioase, încât după ce le‑ai cunoscut, nu este deloc simplu să te întorci la beletristică. Câteodată citesc memorii, nu îmi plac povestirile inventate. Sincer vorbind, simt o oarecare pagubă din faptul că nu citesc literatură contemporană, dar ce să mai spunem?, toate au timpul lor. Trebuie să citeşti în tinereţe, când este timp mult şi toată viaţa e înainte. Mulţumesc pentru convorbirea interesantă! (6 noiembrie, 2012. Sursa: pravoslavie.ru)

Arhimandritul Tihon Şevkunov: „Viaţa unui creştin este cea mai importantă operă din lume” – interviu de Natalia Gorenok

(Traducere din limba rusă de Angela Voicilă, apărută în ultimul număr al revistei Lumea monahilor). Arhimandritul Tihon Şevkunov (în lume Gheorghe Alexandrovici Şevkunov) este cunoscut credincioşilor din România în primul rând ca autor al minunatei cărţi „Nesfinţii sfinţi şi alte povestiri” (Editura „Egumeniţa”, 2013). Născut pe 2 iulie 1958 într-o familie de medici, viitorul arhimandrit Tihon absolvă în 1982 Facultatea de Scenaristică a Universităţii Cinematografice Ruse de Stat. Tot în acest an ajunge la mănăstirea Peşterilor din Pskov şi, în urma întâlnirii cu părintele Ioan Krestiankin, îşi descoperă vocaţia monahală. În 1991 este tuns în monahism cu numele Tihon la Mănăstirea Donsk din Moscova. În prezent părintele Tihon Şevkunov este arhimandrit al Mănăstirii Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir), rector al seminarului teologic de pe lângă această mănăstire, secretarul executiv al Consiliului Cultural al Patriarhiei, membru în consiliul de cultură al Preşedinţiei Ruse. Tihon Şevkunov a realizat mai multe filme, printre care un film despre viaţa stareţilor de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov („Mănăstirea Peşterilor din Pskov”- 2007), şi altul despre căderea Constantinopolului („Căderea unui imperiu. Lecţia Bizanţului” – 2008), film pentru care a luat marele premiu pentru film documentar la festivalul de film „Vulturul de Aur”. În interviul de faţă, părintele Tihon răspunde la o serie de întrebări privind relaţia dintre viaţa duhovnicească şi creativitatea umană, viaţa monahală a mănăstirilor situate în mediul citadin, arta postmodernă, problema alcoolismului.

„Subiectele inventate sunt neinteresante”. Părinte Tihon, am avut ocazia odată să mă întâlnesc cu un compositor cunoscut, tatăl unui coleg de facultate al dumneavoastră de la Universitatea Cinematografică Rusă de Stat. Văzând interviul cu dumneavoastră în revista noastră, el a spus: „Eu l-am cunoscut pe părintele Tihon în anii lui de studenţie. Era un om foarte interesant, viu. Dar întrebarea este: oare nu și-a îngropat talantul în pământ, alegând, după părerea lui, o cale mai înaltă, religia?” V-a preocupat această întrebare pe dumneavoastră atunci când vă pregăteaţi să primiţi monahismul? Știţi, în acea vreme eu am înţeles că viaţa unui preot, a unui monah, a unui creștin (doar monahul este în primul rand un creștin) – este cea mai adevărată, cea mai înălţătoare operă din lume, accesibilă omului. Pictorul înfrumuseţează pânza și o aduce în dar oamenilor, compozitorul creează o operă muzicală. Iar creștinul se străduiește să-și curăţească, să-și reînoiască sufletul și să-l aducă lui Dumnezeu. Este cea mai extraordinară, cea mai interesantă creaţie din toate care sunt pe pământ. De aceea mie mi se pare că toţi creștinii sunt niște oameni uimitor de creativi. Când te întâlnești cu un om care are o viaţă înaltă duhovnicească, ești încălzit sufletește de prezenţa lui. Și, pe de o parte, vrei să oprești clipa, să o prinzi cumva, să o păstrezi, iar pe de altă parte, înţelegi că aceasta practice este imposibil. Filmul despre stareţii de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov este un caz rar când aţi reușit să opriţi clipa. Aveţi absolută dreptate: într-adevăr, vrei să prinzi și să păstrezi acea impresie, stare, acea amintire despre un om, care treptat pălește. Când m-au transferat în Moscova de la Mănăstirea Peșterilor din Pskov, cel mai dureros și supărător mi se părea faptul că nu îi voi mai vedea pe acești mari oameni purtători de duh – stareţii – despre care mai târziu am turnat un film de amator. În mâinile mele a nimerit o cameră video care era pe atunci, în 1986, o mare raritate. Mi-a dat-o mitropolitul Pitirim, în slujba căruia eram atunci. Și îndată am înţeles în sinea mea că primii pe care trebuie să-i filmez, să-i imortalizez, sunt, desigur, stareţii mănăstirii Peșterilor din Pskov. Apoi, mult mai târziu, eu am adunat aceste materiale disparate într-un film destul de lung, de o oră și jumătate. El era de două ori mai lung decât l-au văzut spectatorii. Eu l-am arătat și prietenilor mei, și la școala duminicală de la mănăstirea Sretenie ( Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) și la seminarul nostru. Apăruse chiar o tradiţie, înainte ca acest film să fie în general cunoscut – obștea mănăstirii îl viziona înainte de Postul Mare, în Duminica iertării. Vederea lui ne înmuia atât de mult inima, ne pregătea pentru post, ne însufleţea, încât l-am vizionat cu toţii în Duminica Iertării, timp de mulţi ani. Pentru mine e o mare fericire că am reușit să-i imortalizez pe acești oameni – stareţii, pe schimonahia Margareta, ale cărei convorbiri au stat la baza filmului „Povestirile maicii Eufrosina despre mănăstirea Diveevo”. Aceștia sunt într-adevăr niște oameni uimitori, ei au trăit într-o vreme excepţională din istoria creștinismului – secolul XX. Astfel de oameni nu mai sunt și nu vor mai fi. De ce filmul care a ieșit pe ecrane durează doar 40 de minute? Atât a necesitat formatul televizat, când filmul era prelucrat pentru a fi difuzat pe canalul RTR. Nu cred că a suferit mult din cauză că a fost scurtat. Deși multe lucruri interesante au rămas în spatele cadrului, principalul, ceea ce era mai important, a intrat sub o formă mai concentrată în filmul de 40 de minute.

(Afişul filmului regizat de pr Tihon şi coperta volumului Nesfinţii sfinţi). Prin ce este interesant pentru dumneavoastră genul filmului documentar? Prin posibilitatea de a păstra trecutul, de a trasa niște paralele cu timpul prezent? Plănuiţi să mai filmaţi ceva? Beletristica în literatură, subiectele inventate în filmele artistice nu sunt foarte interesante pentru mine. Ce e mai uimitor, mai frumos în viaţă, este însăși viaţa. În ceea ce privește filmul, pentru mine el este o ocupaţie, nu o creaţie, anume o ocupaţie, pentru că cea mai importantă pentru mine este slujirea preoţească și îndeplinirea ascultării mele din Biserică. Avem o mănăstire mare, un seminar, o editură, un orfelinat cu o sută de copii, un site pe internet și încă multe alte griji și activităţi foarte interesante și importante. Am realizat zece filme și patruzeci de reclame sociale, care sunt transmise pe canalul central de televiziune, și ceea ce e mai important, pe canalele regionale. Desigur, acest proiect a fost realizat de un grup întreg de oameni, dar, credeţi-mă, zece filme documentare de lung metraj, sunt un mare volum de muncă. Mai lucrez și la o carte.* Aceasta mă însufleţește și îmi ocupă tot timpul care poate fi numit liber. În jur de douăzeci de povestiri sunt gata, dar vor fi în total, probabil, cincizeci. Unele dintre ele au fost publicate deja pe site-ul pravoslavie.ru. … Și au avut un mare răsunet din partea cititorilor. Reiese că încă nu este scrisă în întregime cartea? Ea este gata în mintea mea. Dar pentru a scrie fiecare povestire, am nevoie de timp, pe care practice nu îl am. Pe toate le scriu mai ales în drumurile mele, pe genunchi. „Mănăstirea din centrul metropolei” Mănăstirea Sretenie (Întâmpinarea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir) a renăscut mai întâi ca metoc a mănăstirii Peșterilor din Pskov. Cum vedeau această mănăstire din centrul Moscovei stareţii de la mănăstirea Peșterilor, v-au dat sfaturi în privinţa orânduirii ei?

(Mânăstirea Peşterilor din Pskov) Bineînţeles, în primul rând, am primit sfaturi de la părintele Ioan Krestiankin, care a și binecuvântat înfiinţarea metocului din Moscova. Am fost nu demult în Peciora doar pentru o singură zi, am mers la mormântul lui. Apoi am stat împreună cu arhimandritul Tavrion, care în present este duhovnicul mănăstirii, în biserică, la slujbă. Și în timpul catismei, el îmi spune pe neașteptate: „Tu îţi amintești – „Ce zi?” – „A icoanei Maicii Domnului Iverskaia. În 1993, părintele Ioan a blagoslovit anume în această zi înfiinţarea metocului mănăstirii Peșterilor din Pskov”. Și de la acea coincidenţă semnificativă, de la acele cuvinte, am simţit o mare căldură și bucurie. Într-adevăr, anume cu 17 ani în urmă, părintele Ioan, total pe neașteptate pentru mine, dar și pentru ceilaţi, a spus: „Tu vei întemeia un metoc al mănăstirii Peșterilor din Pskov în Moscova. Să nu te temi de nimic!” Când metocul a început să crească, părintele Ioan a binecuvântat să întemeiem o mănăstire, care oricum va rămâne legată de mănăstirea din Pskov. Aici se opresc monahii din Peciora** și noi mergem deseori acolo, și, ca și altădată, mănăstirea Peciora, tradiţiile slujbelor, învăţăturile duhovnicești ale stareţilor influenţează în multe privinţe viaţa noastră. Părintele Ioan scria foarte mult despre orânduirea vieţii mănăstirești, urmărea, mai ales în primii ani, cum se dezvoltă mănăstirea, urmărea acea situaţie complicată care s-a format în jurul metocului, în urma cuoscutelor evenimente ale anilor 1994–1995 din viaţa bisericească a Moscovei. Pentru noi atenţia lui era, bineînţeles, nepreţuită. Părintele Ioan nu ne spunea în principiu nimic diferit de ceea ce e scris în scrisorile lui despre monahism. Dar acestea erau gândurile lui tainice, căile lui de rânduială a vieţii monahale, încercate și verificate prin experienţă. “Cred că toţi cei care visează la monahism nici nu bănuiesc în ce loc vor trebui să ajungă şi ce ascultări vor trebui să ducă”. Viaţa mănăstirii din chiar centrul metropolei, probabil, se deosebește foarte mult de viaţa unei mănăstiri cu o așezare mai tradiţională. Se poate spune că ea este mai complicată? Desigur, ea este cu mult mai complicată, deși „complicat” nu e o noţiune cu totul potrivită. Mănăstirea nu se află pur și simplu în centrul Moscovei, ea se află în epicentru. Pe de altă parte, nu e mai puţin complicată, probabil, viaţa monahilor din Lavra Sfintei Treimi – Sfântul Serghie. Acolo vine o mulţime nemaipomenită nu numai de pelerini, ci chiar de turiști, iar la noi totuși sunt de câteva ori mai puţini. Aproximativ în aceeași situaţie este Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg, mănăstirile muscovite Danilov, Novospassky. Multe mănăstiri din Rusia se află astăzi în centrele orașelor. Dar aceasta e pronia lui Dumnezeu, altfel nici nu percepem acest fapt: de aici vine și misiunea de propovăduire a mănăstirii, și cea duhovnicească, și de slujire. Mănăstirea este locul unde oamenii pot participa la viaţa liturgică, pot găsi o îndrumare duhovnicească. Principala sarcină a duhovnicului, împreună cu omul care a venit la el, este să caute voinţa lui Dumnezeu în ce privește o situaţie sau alta de viaţă, sau în rezolvarea problemelor duhovnicești care se ridică în faţa omului. O mănăstire modernă din oraș sau din sat are obligaţia să ducă o misiune creștină educativă. Și ea este strâns legată de acea cale a mântuirii personale, pe care o parcurge aici fiecare locuitor al mănăstirii, așa cum calea mântuirii preotului, duhovnicului, este legată trainic de acei oameni care vin la el: Iată eu și pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu (Isaia 8,18). Și totuși sensul iniţial al monahismului este îndepărtarea de lume și orice „activitate exterioară”, pentru un monah este însoţită de niște greutăţi inevitabile. Ce îi ajută pe locuitorii mănăstirii Întâmpinării să-și păstreze alcătuirea interioară? Da, nevoia de însingurare, și interioară, și exterioară, o simte fiecare monah. Dacă cineva mi-ar fi spus la început, când am fugit din capitală, venind la mănăstire, că voi ajunge din nou nu pur și simplu în Moscova, ci chiar în centrul ei, probabil m-aș fi îngrozit. Cred că, la fel, toţi cei care visează la monahism, nici nu bănuiesc în ce loc va trebui să ajungă și ce ascultări vor trebui să ducă. Însă Dumnezeu ne duce milostiv pe căile Sale spre ceea ce noi trebuie să îndeplinim. Noi, desigur, ne străduim să păstrăm cumva însingurarea interioară – aceasta este o parte necesară vieţii duhovnicești. Majoritatea locuitorilor mănăstirilor orășenești, nu numai a noastră, se străduiesc să aibă o viaţă adunată. La noi sunt monahi care nu ies îndeobște din mănăstire – vieţuiesc și știu doar chilia și biserica. Avem câteva reguli întocmite de noi, care sunt îndeplinite indiscutabil. De exemplu, pe lângă faptul că noi slujim în fiecare zi, în zilele de joi se săvârșește o slujbă a obștii: se împărtășesc toţi fraţii din mănăstire – și preoţii, și monahii, și novicii. Mulţi monahi duc o viaţă liturgică foarte bogată și se împărtășesc, în medie, de patru ori pe săptămână. E foarte importantă și pregătirea pentru Împărtășanie, și însăși Sfânta Împărtășanie. Nici nu se poate evalua această parte a vieţii duhovnicești. La noi deseori se ţin slujbe de noapte, la care se roagă și se împărtășesc, de regulă, numai monahii. Noi chiar am cerut binecuvântare de la Părintele Patriarh Kiril să construim câteva paraclise înăuntrul corpurilor de chilii, ca trei sau patru oameni din obște să poată sluji noaptea Liturghia și să se împărtășească în deplină izolare. E posibil ca pentru mănăstirile care sunt situate la depărtare de orașe, acest fapt nu e atât de actual, dar pentru noi este cu adevărat esenţial. În Moscova sunt foarte multe biserici și în jurul fiecărei biserici se formează o parohie care are individualitatea sa. Am auzit de la locuitorii Moscovei că parohia mănăstirii Sretenie este o parohie de bărbaţi. Dumneavoastră aveţi această senzaţie? La noi vin într-adevăr mulţi bărbaţi. Eu nu știu de ce, poate pentru că este o mănăstire de monahi? În jurul nostru practic nu sunt case de locuit, în principal sunt instituţii de stat, de aceea oamenii vin la noi din toată Moscova. Enoriașii cunosc foarte bine regulile ce ţin de biserică și le respectă cu drag: nu vorbesc în timpul slujbei, în dreapta stau bărbaţii, în stânga – femeile. Pesemne că această cohortă de tineri și de bărbaţi în vârstă care stau serioși și se roagă produce această impresie. Avem mult tineret: cred că mai mult de jumătate din enoriașii noștri sunt oameni mai tineri de 45 de ani. Ţin minte, când au apărut la noi primele bătrânele, a fost un mare eveniment! Pur și simplu tremuram pe lângă ele, nu mai știam cum să le facem pe plac, atât de mare era bucuria noastră.

Probabil, acest fapt a fost o confirmare a tradiţionalismului, a apropierii bisericii de tradiţia moscovită. Desigur, aceasta a fost în felul ei o recunoaștere. Cea mai bătrână enoriașă a noastră a fost fiica duhovnicească a Sfântului Mucenic Ilarion Troiţki. Ea avea 100 de ani când a murit, noi am înmormântat-o. Acum, chiar dacă mai rar, vine la biserică Evghenia Matveevna, ea are 98 de ani. Este o bătrânică ieșită din comun – umblă cu două genţi, iar în fiecare geantă se află câte o cărămidă, în dreapta și în stânga. Genţile și le atârnă pe după gât cu un fel de batic. Eu am întrebat-o: „De ce vă trebuie cărămizile?” Și ea mi-a răspuns: „Pentru a nu mă clătina, îmi trebuiesc pentru echilibru”. Ea vine la slujbe din Beliaev, cartier aflat chiar la marginea Moscovei. În general, enoriașii noștri sunt minunaţi, noi îi iubim foarte mult. Unii, ce-i drept, se plâng: „La voi nu prea răzbaţi în biserică”. Da, din păcate, avem o biserică nu prea mare, iar oameni sunt atât de mulţi, mai ales la sărbători și în zilele de duminică, încât, chiar dacă am construit o galerie lângă biserică, oricum mulţi sunt nevoiţi să se roage afară. Visul nostru este să construim o nouă biserică mare, dar deocamdată sunt multe probleme în privinţa aceasta. „În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate” Aţi amintit de proiectul „Cauza comună” prin care mânăstirea se implică în lupta cu alcoolismul. Scopul proiectului „Cauza comună” și a lucrării consiliului obștesc-bisericesc pentru protecţia împotriva alcoolismului este să influenţeze generaţia tânără pentru a nu aluneca cu supunere în acea strașnică prăpastie în care se pierd în fiecare an 700 de mii de compatrioţi de-ai noștri. Urmările abuzului de alcool sunt lipsa de voinţă comună, degradarea (să spunem lucrurilor pe nume), pierderea acelei dorinţe înalte de afirmare care a fost întotdeauna specifică poporului rus, indiferenţa, pierderea chipului duhovnicesc, pierderea culturii, pierderea a toate. Nimeni nu vorbește despre nevoia unei abstinenţe totale, ar fi nereal și ridicol, să mă ierte colegii noștri abstinenţi care pledează pentru renunţarea totală la alcool. În Rusia vinul a fost întotdeauna un mijloc ajutător în comunicare, înfăptuind un fel de unitate. Eu, de exemplu, pot să beau câteodată puţin vin. Noi îi chemăm pe oameni la o atitudine responsabilă. Criteriul aici e următorul: dacă omul poate să stea împreună cu prietenii la masă, apoi se oprește din băut, nu devine o problemă nici pentru cei apropiaţi, nici pentru sine însuși, nici pentru mântuirea propriului suflet (iar aceasta e cea mai importantă) – atunci are o atitudine responsabilă, normală. Însă dacă omul, după ce a băut, devine o nenorocire și o mare pacoste pentru cei mai apropiaţi oameni ai săi, dacă paharul este o piedică în calea mântuirii lui, în acest caz, o atitudine responsabilă va fi renunţarea totală la alcool. Pe parcursul ultimilor ani, în relaţiile dintre societate și biserică, în sfera culturii, s-au întâmplat mai multe incidente, de exemplu, s-au desfășurat unele expoziţii de artă cu un conţinut pe care oamenii credincioși l-au considerat profanator. Opinia lor a fost exprimată cu un ton atât de tăios, încât s-a format un stereotip ferm: Biserica este adversara artei contemporane. Dumneavoastră, fiind și secretar al Consiliului Cultural al Patriarhiei, ce părere aveţi despre arta contemporană? Eu nu prea înţeleg ce înseamnă arta contemporană. Nu înţeleg ce înseamnă aceasta. Și cu cât mă gândesc mai mult la aceasta, cu atât mai mult realizez că, din principiu, nici nu vreau să înţeleg! Există artă și neartă. Ceea ce nu este artă, pur și simplu nu este artă, și nici nu mai trebuie discutat. Cât de mult ar încerca cineva să ne convingă sau câte etichete ale modernităţii ar atârna… Ceea ce astăzi, de cele mai multe ori, se numesc capodopere moderne sunt niște surrogate pe care cineva le numește artă pentru că este avantajos să le numească așa din anumite pricini, și adeseori aceste pricini sunt destul de murdare. Ce vă place dumneavoastră înșivă să citiţi, să vizionaţi? Mă interesează cu adevărat arta bisericească, atunci când este rafinată, nobilă și înălţătoare. Din păcate, printre operele literare, muzicale și de artă, eu nu am întâlnit nimic comparabil măcar cu mostrele de artă adevărată, create în perioada sovietică. Acesta este un proces mondial sau este caracteristic doar pentru Rusia? În parte, este un proces global, însă pe noi ne interesează mai mult ţara noastră. Poate vremurile noastre sunt astfel – nu ne dau motive de inspiraţie, de creare a unor opere de artă înălţătoare? Există încercări interesante, dar am dori ceva mai mult. Ultima întrebare, un pic personală. Ce aţi dori să schimbaţi în viaţa dumneavoastră și pentru ce îi sunteţi mai cu seamă recunoscător lui Dumnezeu? Cu cât mai mult trăiești, cu atât mai mult înţelegi cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur :„Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Și chiar dacă noi nu putem să repetăm aceste cuvinte așa cum le-ar spune el – din tot sufletul, din toată inima, mărturisind aceasta prin întreaga viaţă, în orice caz, tot mai mult înţelegem că nimic întâmplător, nimic zadarnic, în afară de păcat, nu există în viaţă. Dar și păcatele noastre și slăbiciunile noastre Dumnezeu ni le preschimbă întru mântuire. Dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea, cum a spus un proroc. (Ieremia 15, 19). Nu aș dori să schimb nimic. Cum mă conduce Dumnezeu, așa este bine! Și acest gând nu este un fatalism lipsit de voinţă, ci este cu adevărat o convingere. Să trăiești pe pământ cu bucurie și interesant. Mai ales omul pravoslavnic, pentru că el înţelege mai adânc multe lucruri și lui îi sunt dezvăluite mai multe. Însăși viaţa alături de Hristos, atunci când noi ne străduim să fim creștini adevăraţi, cu un succes mai mare sau mai mic, când ne străduim din toate puterile să îndeplinim datoria noastră, chemarea noastră – este cea mai înaltă fericire. –––-Sursa: pravoslavie.ru––––––––––––––––––––––––- * Interviul a fost realizat înainte de apariția cărții „Nesfinții sfinți”. ** Denumire prescurtată a mănăstirii Peşterilor din Pskov.

Cărți traduse din limba rusă de Angela Voicilă, apărute la Editura Areopag

La Editura Areopag a apărut cartea despre viața, minunile și prorocirile Schimonahiei Nila Kolesnikova

Traducere de Angela Voicilă. Volumul se găsește la Librăria Sophia și la Librăria Evanghelismos. …Cartea de faţă descrie viaţa ascetei ortodoxe şi mărturisitoarei secolului XX, schimonahia Nila (Evdochia Andreevna Kolesnikova -1904-1999). La vârsta de 12 ani a plecat la mănăstire, unde a fost tunsă călugăriţă, primind numele Eufrosina. După distrugerea mănăstirii în timpul regimului sovietic, a trecut prin cumplitele deportări şi lagăre comuniste. Fiind eliberată în anii de după război, a locuit în Tula, apoi în sătucul Fosforitnîi, care se află în împrejurimile Moscovei. In anul 1960 a primit schima mare, cu numele Nila. Dumnezeu a înzestrat-o cu mari daruri: înainte-vederea, vindecarea şi prorocirea. La stareţa plină de har ajungeau oameni din toate colţurile Rusiei pentru a primi ajutor, mângâiere şi vindecare de boli. Cartea este alcătuită pe baza amintirilor şi mărturiilor celor care au cunoscut-o pe maică în timpul vieţii, fiind completată cu ajutorul scrisorilor şi observaţiilor fiilor duhovniceşti şi oamenilor apropiaţi stareţei. ...Schimonahia Nila Kolesnikova este cunoscuta crestinilor romani prin profetiile pe care le-a facut despre viitorul Rusiei, despre viitorul intregii omeniri si despre sfarsitul lumii. Putini dintre cuviosii secolului XX au tras semnale de alarma atat de clare despre apropierea vremurilor din urma. Ceea ce este insa de mare importanta in cuvintele maicii Nila este ca totul este spus cu un duh de nadejde, cu un duh de liniste, fara tulburare. Ea nu vrea sa sperie pe nimeni, ci doar se face trambita dumnezeiasca pentru a-i pregati pe credinciosi pentru vremurile de prigoana care se apropie... CUPRINS: Notă/ Cuvânt înainte/ VIAŢA SCHIMONAHIEI NILA Anii copilăriei/ În mănăstire/ În tranzit, spre închisoare/ Lagărul/ Pe pământul natal/ Tula/ Orăşelul Fosforitnîi/ Boala şi trecerea ei la Domnul/ AMINTIRI DESPRE MAICA NILA/ PROROCIRILE. ÎNDRUMĂRILE. RUGĂCIUNEA/ Cuvântul coordonatorilor volumului.

La Editura Areopag a aparut volumul „Sfantul Iov din Uglea (1902-1985). Viata, minunile si acatistul”. Volumul se gaseste la libraria Sophia

Traducere de parintele Sava Marin si Angela Voicila. Cartea de fata a fost tiparita pentru a-l face cunoscut pe Sfantul Iov Codrea credinciosilor din Romania. Vremurile pe care le traim sunt vremuri de ratacire a credintei, vremuri de apostazie si desfrau, si de aceea fiecare nou sfant canonizat de Biserica aduce multa mangaiere in sufletele credinciosilor. Sfantul Iov Codrea este un sfant contemporan, nou facator de minuni, cu moaste intregi si binemirositoare. A trecut la Domnul in anul 1985 si a fost canonizat de Biserica Ortodoxa din Ucraina in anul 2008. Aici puteti afla mai multe despre Sfantul Iov. Viața Sfântului Iov din Uglea. Sfântul Iov din Uglea, care purta în lume numele Ioan Codrea, s‑a născut pe 18 mai 1902, în satul Iza, care acum face parte din raionul Hust, regiunea Zakarpatie din Ucraina. Satul Iza se află în ţinutul Maramureşului de dincolo de Tisa. Sfântul Iov s-a născut într‑o familie evlavioasă, din părinţii Gheorghe şi Ana. Gheorghe se trăgea dintr-o veche familie românească, Codrea, iar mama sa aparţinea unei familii de ruteni, Madear. În familie erau cinci fraţi şi trei surori. Naşterea sfântului coincide cu perioada în care avea loc o renaştere a Ortodoxiei, după o lungă perioadă de oprimare. Din copilărie, Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, s‑au implicat activ în mişcarea ortodoxă, care era oprimată de către autorităţile austro‑ungare, deoarece Imperiul Austro‑Ungar, în componenţa căruia intra pe atunci Maramureşul, era un imperiu catolic, în care Ortodoxia era o religie interzisă. Odată cu trecerea anilor, persecuţiile deveneau tot mai înfiorătoare, astfel încât ‑ de la naşterea sa şi până la vârsta de şaisprezece ani ‑ Ioan a fost martorul unei jertfe continue a poporului său, când fiecare zi a acestor ani sângeroşi aducea noi şi noi suferinţe. Astfel, dragostea pentru Hristos a sporit în sufletul copilului încă din primii săi ani de viaţă: Ioan trăia, respira şi se sfinţea cu credinţa în Dumnezeu. De mic copil, Ioan a năzuit spre viaţa ascetică. I‑a fost hărăzit să devină monah la o vârstă fragedă. În anul 1914, în satul Iza venise de la Sighetul Marmaţiei ieromonahul Amfilohie Kemin. Pentru că pe timpul şederii sale în Maramureşul din dreapta Tisei săvârşea pe ascuns slujbe ortodoxe, autorităţile îl prigoneau şi călugărul era nevoit să se ascundă. El şi‑a găsit adăpost la evlavioasa familie Codrea. Viitorul nevoitor pentru Hristos, Ioan, împreună cu fratele său Vasile, îi duceau ieromonahului mâncare. Ieromonahul Amfilohie era foarte slăbit din cauza înfrânării şi a multor încercări, dar strălucea de har. Răspândea har şi crucea mare de aur de pe pieptul lui – era crucea pe care Sfântul Ţar Nicolae al II-lea i-o trimisese prin el Sfântului Alexie Carpatinul, care fusese închis la Sighet pentru mărturisirea dreptei credinţe. De fiecare dată când copiii priveau spre această cruce, aveau respiraţia tăiată. Crucea de la pieptul părintelui li se părea cel mai frumos lucru din această lume. Fraţii voiau cu înfocare să sărute acea cruce, astfel că odată, făcându‑şi curaj, s‑au adresat părintelui Amfilohie cu această rugăminte. Răspunsul ieromonahului i‑a surprins pe băieţi. Mărturisitorul lui Hristos le‑a spus că acea cruce era una neobişnuită, iar cel care o va săruta trebuie să devină neapărat călugăr. Fraţii nu au dormit toată noaptea. Sufletele lor de copii ardeau de frumuseţea nepământească a acelei cruci minunate şi de dorinţa, aprinsă în sufletul lor, de a‑şi închina întreaga viaţă Domnului Dumnezeu. Dimineaţa, ambii fraţi i‑au comunicat părintelui Amfilohie hotărârea luată şi au sărutat minunata cruce. Astfel au făcut alegerea vieţii lor şi amândoi au devenit ulterior monahi. În satul natal, Ioan a absolvit opt clase ale şcolii populare, iar în anul 1920 a absolvit şi cursurile administrative. În anii 1924‑1925 a fost soldat în armata cehoslovacă, în localitatea Mihailovţî (Slovacia). În anii ’20 ai secolului XX, în Mănăstirea rusească Sfântul Pantelimon din Muntele Athos se nevoiau un număr mare de slavi din Carpaţi. Tocmai acolo a hotărât să se ducă Ioan Codrea după satisfacerea serviciului militar. Dar intrarea în mănăstire i‑a fost refuzată. Cauza principală a constituit‑o politica autorităţilor elene, care urmăreau grecizarea Muntelui Athos. La 10 septembrie 1926, guvernul Greciei a adoptat o lege conform căreia toţi monahii, indiferent de naţionalitatea lor, erau consideraţi supuşi ai grecilor. Pe baza acestei legi, mănăstirilor din Muntele Athos li s‑a interzis să accepte persoane fără cetăţenie elenă, fapt care oferea ocazia de a refuza eliberarea paşapoartelor şi a vizelor. După aceasta, Ioan Codrea a mai încercat o dată să ajungă la Athos, dar şi această încercare s‑a încheiat cu un eşec. În acest timp, în satul Iza se deschisese mănăstirea de bărbaţi cu hramul Sfântului Nicolae, unde sfântul şi‑a terminat cursurile pastoral‑teologice în anul 1928. După absolvirea acestora, împreună cu câţiva colegi, s‑a decis să construiască o mănăstire în locurile sale natale, în apropiere de satul Iza, şi anume la Gorodilov. În anul 1930, Ioan Codrea, Vasile Oros, ieromonahul Pantelimon Codrea şi alţii, în schimbul terenurilor personale din satul Iza, au cumpărat un mic teren la Gorodilov. Construcţia mănăstirii a fost însoţită de o muncă imensă, dar tinerii nu s‑au descurajat. Ei au îndurat prigoane cumplite pe parcursul multor ani şi nimic nu‑i înfricoşa pe drumul slujirii lui Dumnezeu. Era o adevărată fericire pentru ei să construiască un nou lăcaş de cult, în pofida eforturilor foarte mari, datorate şi locului ales pentru construcţie, spre care nu era amenajat nici măcar un drum. Acel duh eroic, mărinimos al tinerilor nevoitori, întemeietori ai schitului, s-a imprimat parcă şi locului. Din primii ani de existenţă a schitului, cu binecuvântarea arhiereului Serafim Ivanovici, episcopul de Prizrensk, conducătorul eparhiei Muncaci, monahii au construit o capelă mică în cinstea Preasfintei Treimi şi un corp de chilii pentru fraţi. În acest fel a fost pusă baza lăcaşului monahal. Primul stareţ al schitului nou‑creat în cinstea Sfintei Treimi a fost Sfântul Alexie Kabaliuk Carpatinul (care a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Ucraineană în anul 2001), iar apoi această misiune i‑a revenit părintelui Amfilohie Kemin. Fratele Ioan se distingea prin cordialitate şi simplitate. Trăia cu blândeţe şi hărnicie şi în toate era un exemplu pentru ceilalţi. I‑au fost de folos deprinderile sale gospodăreşti, mai ales îndeletnicirea de viticultor. Monahii creşteau albine şi vite, aveau grădină şi livadă de pomi fructiferi, pentru toate depunând o muncă foarte grea. Aceste realizări într‑o zonă din munţi, atât de dificilă pentru cultivarea pământului, păreau o adevărată minune în ochii celor din jur. Astfel, sub o îndrumare duhovnicească înţeleaptă, creştea întru Domnul sufletul ales al viitorului mare stareţ. Sfântul Alexie Carpatinul l‑a tuns în monahism pe fratele Ioan Codrea, dându‑i numele de Iov, în cinstea multpătimitorului Iov. Alesul lui Dumnezeu iubea îndeosebi sfintele slujbe şi a fost numit canonarh la schit. Aceasta a fost o adevărată fericire pentru el. I s‑a împlinit dorinţa pe care o avea de mulţi ani – a devenit monah, iar slujbele dumnezeieşti îi desfătau sufletul în fiecare zi. Nu avea cum să ştie că în curând va trece printr‑o perioadă înfricoşătoare, când va fi rupt pentru mulţi ani de aceste slujbe. Încercările sufletului ales de Domnul Dumnezeu au început în anul 1939, odată cu venirea la conducere a ungurilor. Sfântul Iov nu a vrut să se supună acestei autorităţi, care era potrivnică Ortodoxiei şi care intenţiona să‑i recruteze pe monahii ortodocşi pentru lupta împotriva Rusiei. Nevoitorul a fugit în Rusia, împreună cu alte nenumărate persoane, peste lanţul Munţilor Carpaţi. Dar, cum a ajuns în Uniunea Sovietică, împreună cu alţii, a fost învinuit de spionaj şi a fost condamnat la cinci ani de lagăr. Sfântul a fost mutat dintr‑un lagăr în altul. O perioadă de timp a fost închis la Vorkuta, apoi la Kolâma şi Norilsk. Mai târziu, el povestea adeseori despre această perioadă fiilor săi duhovniceşti. Iată ce îi spunea ucenicei sale Nina Soboleva: „M‑am gândit să fug în Rusia la fraţii noştri ruşi, ortodocşi. M‑am îmbrăcat simplu. Am luat o traistă de pânză, am pus în ea Evanghelia, pâine, sare şi o cană. M‑am încălţat cu cizmele, mi‑am luat la revedere de la egumen şi de la fraţi şi am plecat în noapte. O parte din drum am mers pe jos, o parte cu mijloace de transport (…). Domnul m‑a păzit. În sfârşit, am ajuns la graniţa cu Rusia Sovietică. Era anul 1939, m‑am rugat fierbinte şi am trecut graniţa cu URSS‑ul. M‑am lovit direct de un grup de grăniceri. A sărit la mine un câine ciobănesc şi eu l‑am respins cu băţul. Am auzit cum şi‑au pregătit armele să tragă şi au strigat: «La pământ». Eu m‑am aşezat, iar ei au alungat câinele. M‑au controlat. Eu le spuneam că plâng de bucurie: «Fraţilor scumpi, eu vin la voi tocmai din Carpaţi, am venit aproape pe jos, în sfârşit Domnul m‑a adus în Sfânta Rusie». Am sărutat pământul. Ei tăceau, cu nişte feţe ca de piatră. Apoi, cel mai mare în grad a zis: «Scoală‑te, să mergem la post, acolo se vor lămuri ce fel de pasăre eşti». La post m‑au declarat imediat spion al unei agenţii străine şi m‑au trimis în oraş, la închisoarea NKVD. Acolo am intrat «în conveier» (pe bandă rulantă). Acesta e un interogatoriu continuu. Anchetatorii se schimbau, dar eu rămâneam în acelaşi loc. Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare, chiar şi fără a mă întoarce în cameră. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Eram într‑o stare de semidelir. Mi‑am pierdut cunoştinţa şi am căzut pe podea. M‑au udat cu apă rece şi mi‑au dat să miros ţipirig (clorură de amoniu). Îmi cereau să recunosc că sunt spionul unei oarecare ţări. Gura mi se uscase, buzele mi se sfărâmaseră, limba era ca o răzătoare şi îi repetam celui ce mă interoga: «Eu sunt simplu monah, am venit la fraţii mei, la fraţii mei ruşi. Eu sunt rutean. Sunt din Carpaţi». Anchetatorul a răsuflat şi mi‑a pus pistolul în faţă: «Recunoaşte, animalule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m‑a lovit cu patul armei peste cap.” Stareţul i‑a povestit Ninei Soboleva şi despre încercările grele pe care a fost nevoit să le îndure în perioada de detenţie grea în lagăr: „Au fost etape lungi şi chinuitoare. Până la prima etapă i‑au ţinut într‑o mănăstire distrusă. Conducătorul convoiului a întrebat cum se îngroapă monahii, cum îi îngropau pe egumeni şi dacă se puneau în mormânt crucile de aur şi câte cruci?… Seara, pe neaşteptate, i‑au scos din camera comună şi i‑au băgat într‑o pivniţă, unde nu era lumină, dar erau mulţi şobolani. Părintele Iov s‑a rugat, fără să mai aibă nădejde că va ieşi din această pivniţă; se temea să nu calce pe vreun şobolan, ştiind că la ţipătul lui se vor aduna o ceată întreagă şi nu va putea scăpa. Nu mai ştia câtă vreme trecuse… Dar au deschis beciul şi i‑au scos afară. Se lumina de ziuă. «Ne‑au adus în încăpere. Pe podea zăcea supraveghetorul convoiului, chircindu‑se de o grea suferinţă. Crezând că în mormântul egumenului sunt cruci de aur, el i‑a scos noaptea pe arestaţi şi le‑a poruncit să deschidă mormântul. Şi s‑au supus, au săpat pământul, dar au refuzat să deschidă sicriul. Toţi au refuzat. Şi atunci, cu mânie, supraveghetorul convoiului l‑a lovit pe unul dintre ei cu lopata şi a intrat singur în mormânt, ca să spargă sicriul… Şi, dintr‑odată, a început a se chirci, ca într‑o criză de epilepsie. Cu greu l‑au scos din groapă, dar şi deasupra se zbătea, părea că îi trosnesc oasele». Atunci şi‑au adus a­min­te de arhimandrit. L‑au adus şi i‑au poruncit să‑l izbăvească pe şef de convulsii. Făcându-şi semnul crucii, Sfântul Iov a răspuns: «Dumnezeu l‑a pedepsit şi aici eu sunt neputincios». Spre seară, supraveghetorul convoiului a plecat pe lumea cealaltă”. Părintele Iov le povestea şi rudelor sale despre viaţa în lagăr. După spusele sale, a fost extrem de greu în lagărul de la Norilsk, în timpul războiului. Patria avea nevoie de blindaj de o înaltă calitate pentru tancuri şi mulţi deţinuţi sovietici au fost transferaţi din alte lagăre în Norilsk, localitate amplasată pe locul unui zăcământ de metale rare, cu ajutorul cărora era posibilă realizarea unor aliaje ultrarezistente pentru blindajul tancurilor. În lagărul de la Norilsk, deţinuţii aveau să se confrunte cu suferinţe mult mai grele decât până atunci. Locul unde se află Norilskul depăşeşte cu mult prin asprimea sa alte locuri din Extremul Nord. Este situat între două lanţuri muntoase paralele, care se întind de la sud‑vest către nord‑est. Din această cauză, locul acesta este numit „ţeava Norilsk”, căci vânturile din sud‑vest, nimerind între lanţurile muntoase, ating o viteză foarte mare, iarna suflând aproape fără încetare. Aceasta face ca gerurile aprige să fie aproape de nesuportat. Sfântul Iov povestea cum oamenii mergeau spre mină în lanţ, unul după celălalt, iar pe sub braţul fiecăruia trecea o funie foarte groasă, de care toţi se ţineau foarte strâns. Cei care nu reuşeau să se ţină erau luaţi de uraganul de gheaţă şi îngheţau foarte repede în tundră. Dar nici măcar asta nu era cel mai groaznic, moartea prin îngheţ li se părea multora o moarte uşoară, o fericită izbăvire de chinuri. Mult mai înfricoşătoare era foamea. Hrana extrem de săracă, care era servită pe timp de pace, a devenit aproape inexistentă pe timp de război, când aproape toate alimentele erau îndreptate spre front. Stareţul îşi amintea cum odată au scos din pământul veşnic îngheţat un os gol, fără carne. Foametea era atât de mare, încât deţinuţii l‑au lins fiecare, pe rând. În lagărul transpolar, sfântul îşi împărţea raţia copiilor orfani, care erau exilaţi acolo. Şeful s‑a supărat din această cauză şi i‑a spus: „Am să am eu grijă de tine dimineaţă!” La dispoziţia acestuia, monahul a fost închis într‑o cameră mică de la subsol. Era atât de mică, încât pe pat se putea sta doar semiîntins. Din tavan apa îi picura pe cap, iar pe jos se făcuse o baltă. Stareţul a petrecut în rugăciune continuă către Domnul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nicolae. Nu‑şi amintea cât timp trecuse ‑ vreo două‑trei zile. A auzit că cineva umbla pe sus, zăngănind nişte chei. Pe neaşteptate, uşa s‑a deschis şi a intrat şeful închisorii: „Cine este aici atât de slab?”. Părintele, deşi era înalt de statură, cântărea doar 45 de kilograme. Drept răspuns la această întrebare, sfântul le-a povestit despre şeful care voia „să aibă grijă” de el. Atunci a auzit ceva cu totul neaşteptat: „Ieşi! A murit!”. Acest şef care l‑a eliberat pe sfânt i‑a încredinţat o muncă uşoară ‑ şi sfântul a continuat să‑i ajute pe copii. Cum şi din ce cauză a murit omul care îi dorea moartea, sfântul nu a mai aflat. Iată ce încercări grele a trebuit să îndure Sfântul Iov; încercări asemănătoare celor ale Dreptului Iov multpătimitorul, în cinstea căruia şi‑a primit numele de monah. Dar îl aşteptau alte suferinţe, şi mai grele. Ieşind din iarna extrem de grea dintre anii 1941‑1942, când chiar şi în împrejurimile Moscovei gerurile atingeau -50˚, sfântul a fost mobilizat în corpul de armată al generalului Ludwig Svoboda, deoarece era cetăţean al Republicii Cehoslovace. A fost trimis la artilerie, însă, din cauză că a refuzat să împuşte oameni, i s‑a ordonat să care proiectile. După sfârşitul războiului, a păzit pentru o vreme ambasada cehoslovacă din Moscova. În anul 1945, Sfântul Iov s‑a întors pe meleagurile natale. În scrisoarea datată cu 14 noiembrie 1945, adresată episcopului Nestor Sidoruk de Muncaci‑Ujgorod, arhimandritul Alexie Kabaliuk Carpatinul scria: „Vă rog să‑l hirotoniţi ierodiacon pe monahul Iov Codrea, care este locţiitorul meu în Schitul Gorodilov”. Episcopul a împlinit rugămintea arhimandritului la 16 noiembrie 1945. La 10 decembrie 1945, monahii Schitului Gorodilov s‑au adresat episcopului cu rugămintea de a‑l hirotoni ieromonah pe Sfântul Iov. Sfântul Iov a fost hirotonit preot în anul 1946, la Mănăstirea Sfântul Nicolae din Iza. La adunarea monahilor, fraţii l‑au ales stareţ. În timpul stăreţiei Sfântului Iov, schitul s‑a extins şi s‑a consolidat. Monahii au construit o cantină, chilii, o bucătărie. Pentru modul în care a slujit Biserica, Sfântul Iov a fost ridicat în anul 1947 la treapta de egumen. Arhimandritul Efrem Molnar, care îl cunoştea bine pe Sfântul Iov, a descris astfel activitatea acestuia: „Conducând schitul între anii 1946‑1958, a fost pentru monahi şi pentru mirenii simpli un exemplu viu. Părintele Iov aproape că nu a utilizat ordinele administrative. Săvârşea zilnic Sfânta Liturghie. După terminarea Liturghiei şi după masă, înştiinţa monahii ce ascultări are fiecare şi el însuşi se alătura muncii. Calităţile sale umane erau hărnicia, simplitatea în relaţii, milostivirea şi smerenia…”. Renumele rugătorului, văzătorului cu duhul şi făcătorului de minuni de la Gorodilov se răspândise deja în Zakarpatie (Maramureşul din dreapta Tisei a primit această denumire după anul 1946). Oamenii au început să vină la smeritul şi purtătorul de har dumnezeiesc cu tot felul de boli, cu necazurile şi tristeţile lor. Este semnificativ exemplul lui Dimitrie Petrovici Plisca, un locuitor din satul Iza, care în timpul războiului a suferit o rană foarte gravă la cap: glonţul i‑a spart craniul sub ochiul stâng şi s‑a oprit lângă creier. Jumătate de an s‑a perindat prin spitale, fiind lipsit de darul vorbirii, astfel încât numele şi prenumele îi erau scrise pe mână. A trebuit să înveţe din nou să meargă şi să vorbească. Vindecându‑se şi părăsind spitalul, el continua să sufere în urma rănii, pierzându‑şi adeseori cunoştinţa. Odată, în timp ce căra făină de la moară, şi‑a pierdut cunoştinţa, a căzut în râu şi, ca prin minune, nu s‑a înecat. În anii de după război, acest om evlavios i s‑a adresat pentru ajutor Sfântului Iov. Timp de trei săptămâni a lucrat la mănăstire spre slava lui Dumnezeu, ajutând la culesul merelor. Stareţul văzător cu duhul i‑a spus că trebuie să mai poarte un oarecare timp această cruce, cu voia Domnului, şi i‑a prezis că, atunci când se vor apropia bătrâneţile, Dumnezeu îi va lua această încercare şi va mai trăi mulţi ani. Pentru rugăciunile sfântului, peste 17 ani toate consecinţele rănii grave au dispărut, astfel încât a început să‑i întreacă în muncă pe cei tineri. Şi nu doar că a ajuns la adânci bătrâneţi, ci la începutul secolului XXI era persoana cea mai înaintată în vârstă din satul Iza, trecând la Domnul la vârsta de 93 de ani. Darul deosebit al duhovniciei pe care sfântul l‑a primit de sus atrăgea mulţime de oameni veniţi chiar de la mare depărtare. În anul 1950, Prea Sfinţitul Macarie, arhiepiscopul de Lvov, Ternopol şi Muncaci‑Ujgorod, i‑a încredinţat sfântului îndrumarea duhovnicească nu doar a Schitului Gorodilov, ci şi a Mănăstirii Muncaci, care de puţin timp, din anul 1947, revenise ortodocşilor. În anul 1951, Ilarion, noul episcop de Muncaci‑Ujgorod i‑a retras sfântului atribuţia de duhovnic al Mănăstirii Muncaci, încredinţându‑i parohia Bisericii Sfântul Ilie din satul Veleatin şi funcţia de administrator al mănăstirilor din Zakarpatie, cu obligaţia de a se înregistra la împuternicitul cu treburile Bisericii Ortodoxe Ruse. Datorită acestei numiri, sfântul a devenit, după vlădica şi secretarul acestuia, persoana duhovnicească cea mai influentă din eparhie. Dar a sporit şi autoritatea sa duhovnicească. Sfântul Iov a avut şi mai multe posibilităţi de a ajuta oamenii. S-a folosit de această ocazie, depunând toate eforturile şi în curând tot Maramureşul din dreapta Tisei a început să vorbească de minunatul nevoitor. Schitul de la Gorodilov a înflorit nespus de mult, devenind un loc de pelerinaj. Au început să vină la Sfântul Iov tineri râvnitori. O parte dintre aceştia au devenit ulterior arhierei, arhimandriţi, stareţi de mănăstire. Doar în câţiva ani, a apărut o adevărată şcoală de ucenici devotaţi. În schit se aflau deja douăzeci şi cinci de fraţi. În anii de după război, Sfântul Iov a transformat lăcaşul său în cel mai renumit schit din tot ţinutul. Fraţii din obşte îl iubeau şi îl cinsteau foarte mult. În timpul păstoririi episcopului Varlaam Borisevici, în eparhia Muncaci‑Ujgorod a început un asalt planificat împotriva drepturilor mănăstirilor şi schiturilor. Sfântul Iov s‑a opus acestei politici şi a fost unul dintre semnatarii scrisorii colective adresate Preafericitului Alexie I, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, care era o reclamaţie împotriva episcopului Varlaam Borisevici, cu rugămintea de a‑l demite pe acesta. Însă, cu sprijinul puterii atee, Varlaam a început să se răzbune pe clerul care s‑a opus politicii sale antibisericeşti. În anul 1958 l‑a înlăturat pe Sfântul Iov din ascultarea de stareţ al schitului şi, cu ajutorul noului stareţ, în scurt timp schitul a fost închis. În clădirile schitului autorităţile au amenajat o şcoală agricolă. Însă, fără harul lui Dumnezeu, elevii nu doar că nu au reuşit să cultive ceva în această zonă dificilă pentru agricultură, dar au distrus şi gospodăria ridicată cu atâta iubire de monahi. Părăsindu‑şi mănăstirea de metanie, sfântul stareţ a luat din avuţia mănăstirii doar un cearşaf, pe care dormea. Astfel au început pribegiile părintelui. Din toamna anului 1958 până în anul 1959, sfântul s‑a aflat la Mănăstirea Sfântul Nicolae din satul Iza, raionul Hust. În curând şi asupra acestui centru de renaştere a Ortodoxiei a început să plutească pericolul de a fi închis, pentru că mănăstirea deranja foarte mult autoritatea atee. Prigonitorii erau, de asemenea, iritaţi nespus de mult de faptul că în acea mănăstire şi‑a găsit refugiu sfântul exilat. Împreună cu Sfântul Iov s‑a aflat mereu Mihail, care a devenit mai apoi monahul Sava. Acesta provenea din Verhovina şi suferea de îndrăcire. Era orfan de mamă şi de tată. Era şi analfabet. Din cauza crizelor de îndrăcire nu fusese tuns în monahism. Stareţul a alungat din acesta duhul necurat, iar apoi a insistat să fie tuns în monahism, tundere pe care tot el a săvârşit‑o. Însă nu a putut fi preoţit, din cauză că nu ştia carte. Părintele Sava nu avea unde să plece după închiderea mănăstirii, pentru că nu putea sluji ca preot într‑o parohie şi nici rude nu avea. Plângea cu amar, neştiind ce să facă. Sfântul Iov l‑a liniştit, zicându‑i: „Unde mă voi afla eu, acolo vei fi şi tu, atâta timp cât voi fi în viaţă!”. De atunci, părintele Sava a început să locuiască cu sfântul şi a devenit ajutorul său de chilie. Mulţi monahi, văzând că închiderea mănăstirii este inevitabilă, au început să împartă între ei avuţia mănăstirii, însă nevoitorul le‑a spus: „Ce faceţi? Mai bine este să împărţiţi totul nevoiaşilor!”. Stareţul însuşi şi‑a strâns puţina sa avere într‑o cuvertură şi cu această legăturică şi un toiag a plecat pe jos, punându‑şi în totalitate credinţa în Unul Dumnezeu. Sfântul Iov a ajuns pe jos până la mănăstirea de bărbaţi cu hramul Schimbării la Faţă a Domnului, din satul Şesul, în adâncul Maramureşului, în munţi. În perioada 1959‑1960 a stat în această mănăstire, iar când părintele stareţ Veniamin Kerecianin a fost arestat, i‑a ţinut locul. În curând, autorităţile atee au închis şi Mănăstirea Schimbării la Faţă. În acest fel, pe tot cuprinsul Maramureşului, unde până nu demult se afla aproape pe fiecare deal o mănăstire ortodoxă sau un schit, nu mai rămăsese nicio mănăstire de bărbaţi. În perioada 1960‑1961, Sfântul Iov a slujit ca preot paroh în satul Uglea, din raionul Tiacev, iar între 1961‑1962 a slujit în satul Monastîreţ. Din anul 1962 şi până la trecerea sa la Domnul a fost preotul paroh al Bisericii Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de mir din satul Malaia Ugolka, raionul Tiacev, unde în vechime se afla o mănăstire. Pe atunci, satul avea puţine gospodării şi locuitori. Valea era îngustă, exista puţin pământ, iar rezervaţia naturală restrângea şi mai mult activitatea agricolă. De aceea, sfântul îi ajuta mereu pe oameni. Ascetul, căruia în semn de recunoştinţă oamenii îi aduceau sau îi trimiteau multe bunuri, împărţea tot ce avea localnicilor. Zicea că împrumută, dar era conştient că oamenii nu vor putea să returneze niciodată acei bani, ci îşi vor construi case şi vor avea unde să locuiască împreună cu familiile lor. Reprezentaţilor autorităţii atee nu le era deloc pe plac o astfel de activitate. Îl opreau pe Sfântul Iov, îi interziceau să mai ajute astfel, îl ameninţau, dar la toate acestea părintele răspundea cu înţelepciune: „Dacă autorităţile nu‑i ajută pe oameni să‑şi construiască locuinţe, atunci aceasta trebuie să o facă obştea bisericească!”. Făcuţi de ocară, funcţionarii sovietici n‑au mai putut spune nimic şi l‑au lăsat pe sfânt în pace. Cu trecerea anilor, aşezarea din preajma bisericii, până atunci puţin populată, s‑a extins şi a înflorit datorită sfântului stareţ, care împărţea binecuvântări cu mâna lui darnică. Până în prezent, aici locuiesc oameni cu o deosebită recunoştinţă pentru Sfântul Iov.Stareţul se străduia întotdeauna să‑i ajute pe oameni, iar el însuşi purta haine ponosite, dar curate, spunând că îmbrăcămintea monahului trebuie să fie în aşa fel încât, dacă ar fi aruncată, nicio persoană nu ar vrea să o poarte. Într‑o iarnă au venit la sfânt nişte huţuli din zona localităţii Rahovscin şi i‑au dăruit, ca mulţumire pentru rugăciunile sale, un pieptar frumos împodobit, la care huţulii sunt foarte pricepuţi. Stareţul s‑a îmbrăcat cu el, dar s‑a simţit stânjenit, pentru că alături de el stătea un bătrân foarte sărac. Stareţul l‑a îmbrăcat pe acesta cu pieptarul primit în dar. Huţulii s‑au tulburat, iar părintele a observat bucuros că omului i se potrivea de minune bundiţa. El i‑a liniştit pe vizitatori, spunând că darul lor este primit, iar pe bătrân l‑a întrebat dacă îi este cald. Când acela i‑a răspuns că îi este cald şi bine, părintele a zâmbit atât de luminos şi plin de bucurie, încât huţulilor nu le‑a mai părut rău pentru pieptarul dăruit. La fel, sfântul împărţea adeseori oamenilor cojocele, cămăşi, încălţăminte şi alte lucruri pe care i le aduceau oamenii înstăriţi din tot ţinutul. În cazul în care vreunei persoane din sat îi murea vaca, părintele îi dădea bani pentru a‑şi cumpăra altă vacă. Era mereu pregătit să‑i ajute pe oameni, indiferent de problemele pe care le aveau. În sat locuia o bolnavă psihic, Mariika Nemţoaica. Într‑o iarnă, acoperişul casei acesteia s‑a prăbuşit, iar Sfântul Iov, de sărbătoarea Naşterii Domnului, a anunţat la sfârşitul slujbei că banii adunaţi cu colindul vor fi folosiţi la construirea unei căsuţe noi pentru ea. La aceşti bani, sfântul a adăugat şi economiile sale. Astfel, au fost cumpărate toate cele necesare pentru construcţie. În afară de aceasta, sfântul a plătit şi muncitorii, şi noua casă a fost construită într‑un timp scurt. Cu ocazia sărbătorilor, în satul Ugolka se aduna o mulţime de cerşetori, fiindcă toţi cunoşteau bunătatea sfântului. Aceştia se înghesuiau în preajma lui, iar sfântul îi hrănea pe toţi şi le dădea pomană, fapt care îi bucura sufletul nespus de mult. Adeseori, sfântul le dădea bani tinerilor, preoţilor, seminariştilor, studenţilor, oamenilor săraci sau, de exemplu, şoferului „pentru benzină”, pentru că l‑a dus cu maşina. Aceştia se ruşinau să ia banii, dar era imposibil să‑l refuze, cu atât de multă bunăvoinţă îi ajuta sfântul. Părintele îi ajuta pe toţi oamenii din parohie şi se străduia să nu le ia bani pentru diferite slujbe. Soacra localnicei Olena Pilipeţ a povestit despre o faptă asemănătoare a Sfântului Iov, petrecută în timpul sfinţirii casei sale. Femeii îi era milă de părinte, deoarece el trebuia să facă un drum destul de lung, casa aflându‑se la o distanţă de 2 km de biserică, pe un deal. Din această cauză, i‑a dat sfântului 25 de ruble, însă el nu a vrut să le accepte. Atunci, femeia i‑a spus că ea dă banii pentru rugăciunile lui şi, dacă el nu‑i va accepta, rugăciunea nu‑I va fi plăcută lui Dumnezeu. Stareţul nu a răspuns nimic, dar, atunci când stăpâna casei a trecut într‑o altă cameră, sfântul a aşezat încet banii sub muşamaua de pe masă. Femeia era foarte mulţumită, gândindu‑se că el a luat banii. Dar, peste o lună, când a spălat faţa de masă, a găsit acei bani şi a înţeles că Sfântul Iov i‑a pus acolo, nedorind să o supere. Sfântul ajuta şi în treburile lumeşti, gospodăreşti. Îi plăcea să cureţe copacii şi, fiind un bun specialist în acest domeniu, mergea pe la oameni şi îi ajuta. De asemenea, sfântul ajuta în căutarea locului pentru săpatul fântânilor. El căuta, iar atunci când oamenii săpau în locul indicat de sfânt, găseau imediat apă. În acest loc străvechi de nevoinţe monahale, Sfântul Iov ducea o viaţă ascetică, viaţa unui mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. El săvârşea zilnic pravila monahală întreagă. Se culca la miezul nopţii, iar la ora 4.00 dimineaţa se scula şi se ducea la biserică. Proscomidia dura câteva ore, părintele scoţând părticele pentru foarte mulţi oameni. De asemenea, citea un mare număr de pomelnice. Unele erau extrem de vechi şi erau păstrate zeci de ani. Cu ajutorul harului dumnezeiesc, sfântul ştia care dintre oameni sunt vii şi care dintre ei au trecut pe lumea cealaltă şi îi pomenea după rânduială. Din cauza şuvoiului mare de pelerini, sfântul îşi făcea pravila monahală în timpul nopţii. El zicea că atunci când, dintr‑o oarecare cauză, ieromonahul nu poate săvârşi Sfânta Liturghie, trebuie să citească în afară de pravila de rugăciune, Ceasurile şi celelalte rugăciuni. În fiecare zi, nevoitorul citea Acatistul Mântuitorului, al Maicii Domnului, al Sfântului şi Făcătorului de minuni Nicolae şi al sfântului zilei. De când a fost hirotonit, Sfântul Iov a săvârşit Dumnezeiasca Liturghie şi tipicul zilnic al slujbelor. Urmând rânduielii Sfântului Ioan din Kronştadt, el a procedat astfel pe parcursul a zeci de ani. A încălcat doar de trei ori această rânduială în timpul celor patruzeci de ani de slujire. La sfârşitul anului 1977, s‑a îmbolnăvit de apendicită acută. Din smerenie, a apelat la ajutorul doctorilor. A fost nevoie să fie operat de urgenţă. Imediat după operaţie, el a dorit să fie externat, pentru a putea sluji Sfânta Liturghie, dar, bineînţeles, nu i s‑a permis să părăsească spitalul. Dar, în cea de‑a treia zi după operaţie, sfântul a plecat pe ascuns înapoi în munţii Maramureşului, la locul slujirii sale. Încă din vremea războiului, sfântul avea în piept o schijă mare de fier, căreia nu i‑a dat niciodată importanţă. Dar, la bătrâneţe, aceasta începuse să‑i împiedice respiraţia şi smeritul nevoitor a alergat din nou la ajutorul doctorilor din Muncaci. După operaţie, doctorii au rămas surprinşi, văzând cât de rapid s‑a însănătoşit sfântul şi cât de repede s‑a vindecat rana. Stareţul se străduia mereu să ascundă nevoinţa sa de ochii oamenilor, aceasta fiind una dintre trăsăturile sale distinctive. După cum se cuvine adevăratului monah, el nu mânca carne decât în Duminica Învierii Domnului, când, în timpul mesei de praznic, rupea o bucăţică de carne şi o mânca, pentru că aceasta fusese sfinţită. Era un mare postitor, dar întotdeauna dădea dovadă de ospitalitate şi, dacă cineva, în pofida tuturor îndemnurilor lui, nu voia să mănânce, trebuia obligatoriu să bea măcar un ceai. Pentru cei care nu încăpeau în căsuţa părintelui era amenajată o masă în curte. În timpul mesei erau întotdeauna servite porţii mari. Maica Anghelina, nepoata sfântului, a fost ajutorul lui pe tot parcursul vieţuirii sale la Malaia Ugolka. Ea îi punea şi sfântului porţii mari. El însă nu se aşeza imediat la masă, ci se plimba, apropiindu‑se când de o persoană, când de alta şi, când nepoata sa nu era atentă, lua din mâncarea lui, de care nici nu se atingea, şi adăuga la porţiile din farfuriile celorlalţi. La sfârşitul mesei, când toţi deja terminau de mâncat, maica observa că farfuria părintelui era golită, însă el nici nu se aşezase la masă. Din această cauză, îl certa pe părinte, iar el zâmbea. Totdeauna părintele radia o bucurie binecuvântată. Cu toată milostivirea sa faţă de oameni şi cu toată bunătatea sa, sfântul era neiertător faţă de păcat, mai ales dacă acesta avea legătură cu cele sfinte. Odată, când a văzut că după citirea Psaltirii pentru o persoană decedată rudele au pus pe masă băutură, s‑a indignat şi şi‑a ridicat vocea: „Oameni buni! Ce faceţi?! Eu plec de aici! S‑au citit psalmii şi voi procedaţi astfel?” Odată, sfântul a fost vizitat de un profesor al Universităţii de Stat din Moscova împreună cu femeia sa, cu care era căsătorit civil, dar nu era cununat în biserică, în pofida faptului că era credincios. Venise să discute cu sfântul nişte treburi duhovniceşti importante. Ascetul i‑a spus direct: „Voi trăiţi în curvie, dar aţi venit la mine să discutaţi chestiuni înalte”. Nevoitorul era blând nu doar cu oamenii, ci şi cu animalele. El hrănea mereu păsările, iar veveriţelor le dădea nuci. Văzându‑l, veveriţele coborau repede din copac şi luau nucile din mâinile sfântului. Păsările zburau către el, văzându‑l din depărtare. Bunătatea Sfântului Iov atrăgea la sine şi oamenii, şi animalele, şi păsările. Ca un păstor binecuvântat, Sfântul Iov era delegat de episcopul său la sfinţirea altarelor, iconostaselor, bisericilor. Sfântul a fost în diferite locuri cu astfel de misiuni. În afară de aceasta, vizita adeseori Mănăstirile Ciumuleşti şi Muncaci. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Cu cinci ani înainte de moartea sa, pe 25 februarie 1980, Sfântul Iov şi‑a alcătuit testamentul, în care scria: „Eu, subsemnatul Arhimandrit Iov, am slujit 20 de ani în satul Malaia Ugolka la Biserica Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Viaţa mea ajunge la sfârşit, în curând voi împlini 80 de ani. Nu ştiu ziua morţii mele. Mulţi preoţi lasă cu testament să fie înmormântaţi în mănăstire sau în satele natale. Eu însă interzic să‑mi fie dus undeva trupul păcătos. Al Domnului este pământul şi plinirea lui. Poruncesc să mi se facă înmormântare de monah şi să mă îngroape lângă crucea din mijlocul acestui cimitir.” - 24. II. 1980, Arhimandritul Iov” La 28 iulie 1985, arhimandritul Iov a trecut în pace la Domnul. În ziua morţii sale, duminica, a slujit Sfânta Liturghie şi a ţinut o predică lungă. În acea zi, în jurul orei 22.00, i s‑a făcut rău, şi cu rugăciunea pe buze şi‑a încheiat calea sa pământească. Înmormântarea a avut loc la 31 iulie. Slujba a fost condusă de arhimandritul Efrem Molnar. Cuvintele de învăţătură au fost rostite de protoiereul M. Kelemen şi arhimandritul Eufimie Şutak. A fost prezent un mare număr de clerici, care au cântat cântările înmormântării, ajutaţi de corul Mănăstirii Ciumalevsk şi de mirenii care se adunaseră să‑l conducă pe ultimul drum pe duhovnicul lor. Pentru viaţa şi meritele sale înaintea lui Dumnezeu, Sfântul Iov primise daruri minunate – darul vederii cu duhul şi darul vindecării bolnavilor prin rugăciune. Sfântul era vizitat deseori de renumiţi profesori, învăţaţi, academicieni ‑ şi mireni şi reprezentanţi ai clerului ‑, pentru a discuta pe diferite teme. Aceştia erau uimiţi de faptul că sfântul, fără să fi făcut seminarul teologic, neştiind până la sfârşitul vieţii sale să scrie bine şi neplăcându‑i să se ocupe cu aceasta, pentru că scria cu multă dificultate o scrisoare, răspundea celor mai dificile întrebări ale acestora, mulţumindu‑l pe deplin pe fiecare. „De unde are el cunoştinţele pe care noi le avem? Îl întrebăm despre diferite probleme şi el ne răspunde la fiecare întrebare!”, spuneau ei, foarte uimiţi. Stareţul cunoştea din timp cine îl va vizita. Adeseori îi spunea Maicii Anghelina să pregătească toate cele necesare, pentru că „astăzi vom fi vizitaţi de oameni mari!”. O femeie din satul Mârova a pierdut doi berbeci, pe care i‑a luat să‑i crească până spre toamnă. Femeia s‑a dus cu necazul său la sfânt, care i‑a spus să nu‑şi facă griji. Şi într‑adevăr, în lipsa femeii, şefii veniseră şi luaseră berbecii pentru o distracţie pe care o organizau, iar femeia nu avea de ce să îşi facă griji. Nina Soboleva împreună cu o prietenă care era maică au cumpărat o căsuţă la Zagorsk şi cărau apă de la o distanţă mare, neştiind unde să sape o fântână. Stareţul, care nu văzuse niciodată acele locuri, le‑a spus unde trebuie să sape. Şi, atunci când au început să sape, imediat a apărut şi apa. Domnul Dumnezeu i‑a descoperit alesului Său taine minunate, legate de sfinţenia locului unde i‑a fost dat să slujească. Stareţul le‑a povestit rudelor sale, că sus, în munţi, a găsit un izvor cu o apă minunată, care avea o culoare ca a laptelui şi un gust minunat. Aceasta aminteşte cuvintele Sfintei Scripturi despre pământul binecuvântat din care curgea lapte şi miere. Stareţul i‑a povestit părintelui Ştefan Pristae, căruia i‑a dat binecuvântare pentru a intra la seminarul teologic din Moscova, despre o mănăstire dintr‑o peşteră, pe care el a descoperit‑o. În acel loc tainic, s‑au nevoit monahii străvechiului aşezământ monahal din Ugolsk. Nina Soboleva îşi aminteşte cuvintele sfântului despre un ascet necunoscut lumii: „Nevoinţa îl proslăveşte pe om… Ce nevoitori suntem noi? Iată, locuieşte un om în munţi, singur, nu vede niciun suflet de om, nu schimbă o vorbă cu nimeni. Şi numai eu, păcătosul, merg o dată pe an la peştera lui şi îl împărtăşesc… Şi astfel au trecut douăzeci de ani. Şi omul acela petrece necontenit în rugăciune către Dumnezeu. Şi el, poate, este singurul drept de aici şi datorită rugăciunii lui suntem vii şi vom fi iertaţi”. Cine a fost acel sihastru necunoscut, pe care doar Sfântul Iov s‑a învrednicit să‑l cunoască, a rămas o taină, la fel ca şi locul izvorului minunat şi al străvechii mănăstiri din munţi. Sfântul Iov era cunoscut ca un mare izgonitor de demoni. În memoria poporului s‑au păstrat multe întâmplări de acest fel. Astfel, într‑un sat din raionul Irşavsk, regiunea Zakarpatie, s‑au petrecut următoarele: preşedintele colhozului, a cărui soţie era bolnavă de patima beţiei, avea casa situată chiar lângă biserica din sat. De praznicul Sfintei Treimi, femeia s‑a îmbătat din nou şi, în timp ce preoţii şi credincioşii mergeau în procesiune în jurul bisericii, femeia cânta cât o ţinea gura. Pentru această blasfemie, Domnul a îngăduit o mare pedeapsă: fiul acestei femei s‑a îndrăcit şi se chinuia foarte mult. Vecina acestor oameni era o femeie evlavioasă, fiică duhovnicească a Sfântului Iov. Aceasta i‑a sfătuit pe nefericiţii părinţi să ceară ajutorul Sfântului Iov. Aceştia au plecat la părinte, împreună cu fiul lor, cu o maşină. Când au ajuns acolo, duhul necurat nu‑l lăsa pe băiat să coboare din maşină. Sfântul a spus: „Lăsaţi‑l în pace, imediat totul va fi bine!” şi i‑a dus pe toţi în biserică. În timp ce sfântul citea rugăciunile, mama băiatului plângea amarnic, stând în genunchi şi implorându‑L pe Dumnezeu să o ierte şi să‑i vindece fiul. Pentru rugăciunile sfântului şi pentru căinţa mamei, băiatul a primit vindecare de la Dumnezeu. Ulterior, tatăl copilului a mai trecut deseori pe la Sfântul Iov, ca să îi mulţumească. Îi aducea mereu multe roşii, ştiind faptul că părintele este vizitat de o mulţime de oameni, care trebuiau hrăniţi. Unele cazuri de vindecare s‑au petrecut în prezenţa unui mare număr de oameni şi au rămas întipărite mai bine în memoria martorilor. Astfel, odată, în timpul Postului Mare, uşile s‑au deschis şi în biserică a fost adusă o tânără în vârstă de 18 ani, care tocmai sosise cu o căruţă. Din pieptul acestei tinere a izbucnit un urlet neomenesc, încât era imposibil să mai fie continuată slujba. La îndemnul sfântului, biata fată a fost aşezată pe bancă în biserică. Atunci când Sfântul Iov s‑a apropiat de ea, a auzit, împreună cu credincioşii, următoarea întâmplare, plină de tristeţe, spusă de rudele ei. Fata fusese vorniceasă la o nuntă, iar în timpul petrecerii, o femeie îi dăduse un pahar cu băutură ca să‑l bea împreună cu ea. Fata simţise în inima ei că ceva nu este în regulă şi a răspuns că nu vrea să bea. Dar, pentru că femeia insista, a băut, fiindu‑i ruşine să o mai refuze. Peste câteva minute i s‑a făcut rău. Fata s‑a apropiat de părinţii ei, rugându‑i să o conducă acasă. Părinţii au mers acasă cu fata imediat, întrucât se vedea chiar şi pe faţa ei cât de rău îi era. Nici spre dimineaţă fata nu s‑a simţit mai bine, iar părinţii au dus‑o la spital, unde doctorii nu au reuşit să‑i pună niciun diagnostic. Au început peregrinările neîncetate şi fără rost pe la doctori, iar fetei îi era tot mai rău. Un doctor de la spitalul din Tiacev (din centrul raionului Tiacev, de care aparţine şi Malaia Ugolka), i‑a sfătuit pe părinţi să nu mai piardă timpul pe la doctori, ci să se ducă la Ugolka, la părintele de acolo. Dar, părinţii nu s‑au grăbit să‑i urmeze sfatul, continuând să spere în ajutorul medicinei şi al medicamentelor, neînţelegând că numai Unul Dumnezeu este Domnul vieţii, al morţii şi al sănătăţii. Pentru această nesocotinţă, părinţii au fost pedepsiţi ‑ fiica lor a început să aibă crize puternice de demonizare, astfel încât au fost nevoiţi să lase doctorii şi să meargă la sfântul stareţ. Sfântul Iov a început imediat să citească rugăciuni pentru fată. În timpul citirii rugăciunilor, ţipetele posedatei au început să se diminueze, până când au încetat cu totul. Fata a fost ridicată. Ea putea sta, dar nu putea răspunde, nu putea vorbi, nu putea scoate nici măcar cel mai mic sunet, doar plângea. Stareţul a poruncit să fie scoasă în curtea bisericii. Apoi, după încheierea slujbei, părintele s‑a apropiat de fată. Aceasta continua să plângă încet, aşezată pe bancă. Părinţii l-au întrebat pe sfânt dacă i se va întoarce darul vorbirii. El a răspuns că totul va trece peste două‑trei zile – şi darul vorbirii i se va întoarce. Părinţii au mai întrebat dacă nu cumva o să fie necesar să mai treacă o dată pe la el. Sfântul le‑a spus că nu va fi necesar, că totul va fi bine. Această vindecare minunată, petrecută în faţa unei mulţimi de oameni, s‑a întipărit foarte bine în memoria celor prezenţi. Odată, a venit la Sfântul Iov un mare funcţionar din oraşul Lvov, care avea acasă un copil demonizat, şi a aşezat pe masă un pachet mare cu bani. Sfântul a numărat din acel pachet exact atâţia bani câţi erau necesari pentru un pomelnic de patruzeci de zile, iar restul banilor i‑a dat înapoi. Funcţionarul, mirat, nu a reuşit să‑l convingă să ia banii. În marea lui smerenie, sfântul a motivat că nu ştie ce se va întâmpla în continuare cu copilul şi a promis să se roage. Peste un oarecare timp, a primit o scrisoare de mulţumire de la funcţionarul din Lvov, care spunea că fiul lui se vindecase. Ca şi în cazul funcţionarului de la Lvov, prin rugăciunile Sfântului Iov au avut loc deseori vindecări la distanţă. Într‑o zi, a venit la părintele o femeie din Vinogradovşcin (raionul Vinogradov, regiunea Zakarpatie) şi îl implora să se roage pentru fiul ei, care suferea atât de mult din pricina demonizării, încât nici măcar nu a reuşit să‑l aducă la părinte. Sfântul a chemat‑o pe femeie în biserică şi s‑a rugat în prezenţa ei. După aceea, fiul ei s‑a vindecat pe deplin. Nevoitorul binecuvântat a ajutat foarte mulţi oameni, i‑a ajutat pe toţi cei care i‑au cerut ajutorul şi care, într‑adevăr, aveau nevoie de mijlocirea lui. Sfântul îi ajuta pe credincioşi în orice fel de nenorocire. Prin rugăciunile lui mulţi soţi care nu aveau copii au primit urmaşi de la Dumnezeu. O pereche din Iza nu avusese copii timp de treisprezece ani, dar, după rugăciunile sfântului, în familie au apărut câţiva copii. Fetele care nu reuşeau să se căsătorească îşi întemeiau prin rugăciunile sfântului o familie fericită, iar tinerii care nu‑şi găseau perechea se căsătoreau. Din perechile cununate de părintele nu s‑a destrămat niciuna. Odată, un grup de oameni din zona Muncaci intenţionau să vină la părintele. Adunându‑se în oraşul Muncaci, s-au urcat într‑un camion şi au pornit la drum. Mai aveau de parcurs încă puţin şi ajungeau la sfânt, când în faţa lor a apărut un râu care ieşise din albia lui. Râurile de munte din Carpaţi sunt foarte sprintene, dar sunt puţin adânci, aşa că şoferul a hotărât să treacă râul accelerând. Însă, deşi nu sunt adânci, apele de munte sunt viclene. La mijlocul râuleţului, maşina s‑a oprit pe neaşteptate într‑un loc adânc şi alunecos. Apa a început să intre în motor. Mai era încă puţin şi motorul s‑ar fi oprit, iar maşina ar fi fost luată de apă. Şoferul a strigat: „Părinte Iov! Ajută‑ne!”. Şi maşina, de parcă ar fi împins‑o cineva din apă, a ţâşnit spre mal. Oamenii încă nu reuşiseră să‑şi revină, când l‑au văzut pe celălalt mal al râului pe Sfântul Iov, vesel ca de obicei, spunându‑le: „Vă aştept de multă vreme!”. O lungă perioadă de timp oamenii nu şi‑au revenit, fiind impresionaţi de minunea la care au fost martori. Sfântul stareţ a oferit ajutor în cele mai diverse cazuri. El s‑a rugat pentru aflarea vitelor pierdute – în acest fel a ajutat un om cuprins de deznădejde, care pierduse doi cai care aparţineau colhozului. S-a rugat şi pentru aflarea oamenilor pierduţi – pe o mamă care plângea după fiul ei care plecase a trimis‑o acasă, spunându‑i că fiul ei s‑a întors. Şi într‑adevăr, femeia şi‑a găsit fiul tăind lemne în curte. Sfântul se ruga şi pentru îndreptarea tinerilor pe calea adevărului – cu rugăciunile lui, doi fii neisprăviţi ai unei femei au devenit preoţi buni. Sfântul stareţ i-a ajutat mult pe cei care voiau să‑L slujească pe Dumnezeu. Numărul total al celor care au intrat la seminarul teologic cu binecuvântarea sfântului ajunge la 160 de persoane. Este o întreagă oştire duhovnicească, educată de către sfânt pentru slujirea şi înflorirea Bisericii lui Hristos. Ucenicii sfântului slujesc în prezent în diferite sate, oraşe şi ţări. Sfântul Iov a trecut la Domnul pe 28 iulie 1985. A fost înmormântat la trei zile de la trecerea sa la Domnul, pe 31 iulie 1985. La slujbă au participat mai mult de o sută treizeci de clerici şi monahi. În timpul slujbei, în biserică a intrat o pasăre albă ca zăpada, care a zburat pe deasupra tuturor, s-a aşezat de trei ori pe umărul nepoatei sfântului, apoi s-a aşezat pe prestol şi a ciripit, apoi a înconjurat de trei ori biserica, iar la urmă s-a aşezat în altar. Nu toţi oamenii au văzut pasărea. Dar toţi au văzut cum, atunci când trupul sfântului a fost scos din biserică, un stol mare de păsări a zburat spre coşciug. După moartea sa, sfântul a făcut şi mai multe minuni, arătându-se aievea sau în vis credincioşilor. În fiecare an, în ziua de 28 iulie, la Biserica Sfântului Dimitrie din satul Uglea se făceau parastase pentru stareţul Iov, la care veneau pelerini din toată Ucraina şi din Rusia. În tradiţia slavă, parastasele pentru cei consideraţi sfinţi, dar nu sunt canonizaţi, sunt o formă de prăznuire a acestora (chiar înaintea canonizării unui sfânt, se mai poate face un ultim parastas, dar după canonizare parastasele nu îşi mai au rostul). Datorită evlaviei populare din ce în ce mai mari, în data de 12 octombrie 2007 Consiliul Eparhial din Hust, la iniţiativa Episcopului Ipolit de Hust şi Vinogradov, a decis dezgroparea sfintelor moaşte ale Sfântului Iov. Dezgroparea s-a făcut în data de 22 octombrie 2007. De faţă erau o mulţime de stareţi, protopopi, preoţi, călugări, mulţi dintre ei fiind ucenici ai Sfântului Iov (între ei fiind şi arhimandritul Stratonic, stareţul Mănăstirii Sfântul Mihail din Gruşinsk, care era membru în comisia eparhială pentru canonizare). Când trupul a fost găsit întreg şi neputrezit, s-au auzit strigăte de bucurie: „Cruce! Întreg!” Sfintele moaşte emanau o mireasmă bineplăcută, de flori abia tăiate. Canonizarea Sfântului Iov a avut loc în ziua de 18 septembrie 2008. La canonizare au luat parte mulţi clerici, monahi şi mireni. Racla cu sfintele moaşte a fost depusă în biserica din localitatea Uglea Mică. Mulţime de pelerini vin să se închine acolo, strângându-se multe mărturii despre minunile săvârşite de Sfântul Iov. (material prelucrat de Danion Vasile după Viaţa, minunile şi acatistul preacuviosului şi purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Iov din localitatea Uglea, traducere de George Zapotinschi şi Angela Voicilă şi volumul lui Grigorie Raciuk, Ascetul Rusiei Carpatine, Stareţul Iov Codrea, Editura Areopag, Bucureşti 2013)