luni, 16 mai 2016

Tripla lansare de carte la Oradea, 20 mai 2016

Fundatia „Profesor George Manu” si Editura Evdokimos vor participa la Targul de carte Gaudeamus Oradea. Targul va avea loc in perioada 18-22 mai 2016, in pavilionul expozitional din Parcul 1 Decembrie, iar pe noi ne veti putea gasi la standul numarul 27. Vineri, 20 mai 2016, ora 17, vom avea o tripla lansare de carte in cadrul targului: „Cealalta fata a exilului”, autor Erast Calinescu; „Sfintii Inchisorilor. 28 de biografii exemplare”, coord. Cezarina Condurache; „Chipuri ale demnitatii romanesti. Eroi ai neamului si sfinti ai inchisorilor”, autor Cezarina Condurache. Invitatii nostri sunt: Cristina Puscas, doctor in istorie; Cornel Onaca, fost detinut politic; Ciprian Voicila, scriitor si sociolog. Va asteptam la Oradea cu zeci de carti incorecte politic: # Rezistenta anticomunista; # Sfintii inchisorilor; # Memorialistica detentiei comuniste; # Eroi si martiri ai neamului romanesc. Ne gasiti si aici. Hristos a înviat! Cezarina Condurache

Joi, 19 mai 2016, ora 19.00 - conferință despre Sfinții Închisorilor la Lugoj

Dragi prieteni, Joi, 19 mai 2016, vom ajunge in Lugoj unde va vom sustine conferinta: „SFINTII INCHISORILOR - SFINTII DE LANGA NOI”. Invitatii nostri sunt: Ciprian Voicila, scriitor si sociolog Dr. Cornel Boiangiu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici Craiova. Va asteptam joi, 19 mai 2016, ora 19, la Universitatea Europeana Dragan, Sala A1.1 (etaj 1). Evenimentul este organizat de Fundatia Profesor George Manu in colaborare cu Liga Tineretului Crestin Ortodox Lugoj. Ne gasiti si aici. Hristos a inviat! (Cezarina Condurache)

miercuri, 27 aprilie 2016

Modelul deplin: Profesorul George Manu

(Articol preluat din revista Permanențe. Din cuvântul rostit la întâlnirea „George Manu - Rectorul din Zarca Aiudului” (Librăria Sophia, 5 aprilie 2016). Motto: „Ori de câte ori suntem seceraţi de voi ne facem şi mai numeroşi: sămânţa e chiar sângele creştinilor!” (Tertulian- Apologeticum) Pe 12 aprilie s-au împlinit 55 de ani de la trecerea profesorului George Manu la cele veşnice. Anul 2016 a fost proclamat an omagial al educaţiei religioase a tineretului creştin ortodox. Ce legătură există sau ar putea să existe între cele două teme? Relaţia tematică poate fi descoperită chiar în existenţa profesorului George Manu, dacă o vom privi dintr-o dublă perspectivă: profesorul George Manu a întruchipat exemplar idealul mentorului spiritual şi a mizat, ca nimeni altul, pe educaţie şi pe valoarea culturii pentru definirea şi supravieţuirea persoanei umane (în particular), dar şi pentru neamul românesc (în ansamblu), pentru dăinuirea sa demnă în istorie. Eu cred că profesorul George Manu este un ideal uman din mai multe puncte de vedere: intelectual, etic şi creştin. De aceea, nu cred că este întâmplătoare sau hazardată descrierea esenţializată pe care i-a făcut-o biograful său, domnul Gheorghe Jijie: „miracolul George Manu”. Memoria sa prodigioasă, devenită mai târziu proverbială, şi educaţia aleasă pe care a primit-o în familia sa de viţă nobilă (bunica, Alexandrina George Manu era fiica caimacamului Constantin Cantacuzino, bunicul, generalul George Manu, era sfetnic al regelui Carol, iar tatăl său, Constantin G. Manu, îndeplinise funcţia de ministru plenipotenţiar la Londra şi Constantinopol) au făcut ca fiinţa sa interioară să manifeste deschidere atât pentru domeniul ştiinţelor exacte, cât şi pentru ştiinţele umaniste. Performanţele sale intelectuale, recunoscute la Paris (să nu uităm că în România interbelică Franţa „dădea tonul” din punct de vedere intelectual: Bucureştiul era „micul Paris”, intelectualii români erau „la zi” cu toate noutăţile editoriale apărute pe piaţa de carte franceză), dovedesc genialitatea personalităţii sale. Geniul schimbă paradigma (modelul) domeniului spiritual în care alege să se manifeste prin elementele de noutate pe care le aduce, „ridică ştacheta”, impune prin creaţia sa un alt standard ideatic (această caracteristică a geniului este vizibilă în orice domeniu: în ştiinţe exacte, literatură, filosofie, sau teologie, indiferent dacă luăm ca reper pe Dante, Shakespeare, Eminescu, Newton, Einstein, Thomas Kuhn sau pe Sfinţii Dionisie Areopagitul, Augustin sau Maxim Mărturisitorul). Profesorul George Manu a dovedit că posedă această calitate intrinsecă genialităţii prin realizările sale exemplare din domeniul fizicii nucleare: teza de doctorat din ‘33 (Cercetări asupra absorbţiei razelor), supervizată de Madame Curie; titlul obţinut cu această ocazie, de doctor în ştiinţe fizice al Universităţii din Paris, „cu menţiunea très honorable”; comunicările sale publicate în Comptes Rendus de l’Académie des Sciences de Paris şi cele opt lucrări originale tipărite între 1932 şi 1937.Înalta ţinută intelectuală şi vastitatea culturii profesorului George Manu se vor dovedi rodnice, în anii de închisoare, când în temniţa Aiudului (închisoarea intelectualilor anticomunişti) le va împărtăşi din cunoştinţele sale tinerilor întemniţaţi de regimul comunist, cărora bolşevicii le tăiaseră aripile, curmându-le traiectul personal, evoluţia culturală şi profesională. Pe cât de sărace erau mijloacele de comunicare în temniţă, pe atât de variate erau cunoştinţele pe care le preda „rectorul Aiudului” tinerilor avizi de cultură: limbă engleză, istorie (istoria Angliei, a Franţei, a Statelor Unite), geografie, literatură, filosofie, articolele din Magna Charta Libertatum (prima constituţie a poporului englez), constituţia Statelor Unite, Declaraţia Drepturilor Omului. Profesorul George Manu şi-a continuat lupta împotriva comunismului mizând pe educaţie şi cultură, dedicându-şi timpul şi investindu-şi energia în tinerii care reprezentau, la acea dată, viitorul României: un tineret de care regimul comunist nu doar că se dispensa. Căuta cu încrâncenare să-l extermine, uzând de toate mijloacele: teroare, foame, frig, tortură… După 1989 s-a făcut mult caz de rezistenţa prin cultură. Au trâmbiţat-o - confecţionându-şi din ea o înfumurată şi epatantă carte de vizită - disidenţii regimului comunist. Dacă este să vorbim despre cum s-a rezistat prin cultură, ce resorturi interioare şi spirituale îi oferă cultura omului ajuns la ananghie, ar trebui să îi chestionăm, în primul rând, pe opozanţii regimului bolşevic, nevoiţi să îşi petreacă viaţa - foarte mulţi dintre ei să şi-o şi încheie - în subteranele unei Românii sovietizate şi asta într-un timp în care, la suprafaţă, disidenţii au pus umărul, fie şi în parte, la construirea socialismului şi a oglinzii sale ideologice: realismul socialist. Opozanţii comunismului au rezistat cu adevărat, acolo, prin cultură, iar profesorul Manu a fost unul din izvoarele limpezi şi bogate ale acestui nou şi eficace tip de rezistenţă. Cât de disonant sună astăzi, din păcate, această miză pe cultură pentru viitorul deschis, luminos, al tinerimii şi, implicit, al României (de ieri sau de mâine! Într-un prezent în care programele şcolare sunt permanent bruiate din zona politicului, când elevilor (încă de la şcoala primară) li se predă o puzderie de informaţii, dar nu şi sensul culturii şi al unei bune educaţii, când educatorii şi profesorii sunt desconsideraţi şi marginalizaţi, când omul cultivat, intelectualul, este perceput social ca un individ care nu a ştiut ce şi cum să aleagă în viaţă pentru a trăi prosper şi a se înfrupta din cornul abundenţei! Dar, cu cât prezentul nostru cultural şi educaţional este mai cenuşiu şi dezolant, cu atât mai mult ne impresionează astăzi înfăptuirile personalităţii iradiante a profesorului George Manu şi altitudinea viziunii sale. Am spus că George Manu a constituit un model şi sub aspect moral. Câteva amănunte biografice îndreptăţesc această judecată etică. Amintesc aici faptul că într-o perioadă istorică extrem de tulbure pentru România, când era evident că Rusia va câştiga în cele din urmă războiul, profesorul Manu îşi asumă rolul de lider al Mişcării Naţionale de Rezistenţă - în 1943 a fost comandant interimar al Mişcării - în faţa pericolului pe care îl reprezenta comunismul. Un alt episod biografic pune în lumină rectitudinea sa morală, impresionantă: închis la Aiud, ţinut în condiţii de exterminare fizică şi morală, profesorul refuză invitaţia „colegială” a comuniştilor sovietici de a lucra la centrul atomic de la Dubna. A refuzat, deopotrivă, reeducarea orchestrată la Aiud de colonelul Crăciun. Ţinut vreme îndelungată în condiţii de exterminare (fără hrană adecvată şi mai ales fără să i se administreze medicamentele necesare) tuberculoza pulmonară, de care suferea profesorul, s-a agravat, evoluând în meningită tuberculoasă. Directorul închisorii Aiud, colonelul Crăciun, l-a chemat, i-a arătat medicamentele care ar fi putut să îl scape de la moarte şi l-a întrebat cinic: – Le vezi? Sunt flacoane occidentale de streptomicină, din acelea în care aveţi voi încredere. Îmi dai declaraţia şi te salvez! Doar că profesorul George Manu a refuzat să scrie o declaraţie prin care şi-ar fi renegat idealurile creştine şi anticomuniste, care i-au însufleţit întreaga existenţă. I-a răspuns categoric NU, întorcându-i, sever şi elocvent, spatele. Cât de uimitoare şi de atipică ni se pare această atitudine în prezentul nostru imediat în care atât intelectualii, cât şi oamenii politici acţionează conform principiului - expus cu mult haz de Nicolae Steinhardt în Jurnalul fericirii: „Una zice, alta face, asta-i lupta pentru pace!” Inteligenţa „directorilor de conştiinţă”, a „formatorilor de opinie”, hiperactivi în viaţa noastră socială, le impune să se adapteze oricărei situaţii, dispreţuind în mod scandalos simţul moral şi eludând orice trimitere la principiile morale. Efectele prestaţiei lor publice sunt pe măsură: cameleonul uman îşi schimbă tot atât de repede culoarea (politică), precum o face cameleonul comun, în mediul său natural din Madagascar. Asumându-şi această poziţie radicală, de neconlucrare cu regimul comunist, îmbrăţişând, totodată, ferm, perspectiva morţii apropiate, George Manu avea să facă saltul final, de la nivelul etic al existenţei sale la cel superior, ultim: nivelul religios (creştin), martiric. Cu câteva ore înainte de „marea trecere” îi va mărturisi arhitectului Nicolae Goga: „Să spui tuturor că nu am făcut nici cel mai mic compromis. Să ne vedem dincolo”. (Gheorghe Jijie - George Manu - monografie, Editura Elisavaros, p. 447)Inteligenţa sa încreştinată avea să se exprime şi în principiul epistemologic, după care s-a orientat în activitatea ştiinţifică: „A studia ceea ce Dumnezeu a creat, este o rugăciune. A căuta să modifici sau să distrugi ceea ce El a creat, este cel mai mare păcat, avându-şi originea în neascultare”. Prin fiinţa sa plămădită armonios - în care gândul se acorda cu rostirea şi cu fapta - profesorul George Manu rămâne un reper pentru noi, dar mai cu seamă pentru cei care stau să vină după noi. Pentru toţi tinerii însetaţi de veşnicia nemărginită, de cunoaşterea tainelor ascunse în creaţia lui Dumnezeu şi de claritate morală. (Ciprian Voicilă)

duminică, 24 aprilie 2016

„Paştele falnice, cu cămaşă nouă, cu găoci de ouă“

„Suitu-Te-ai pe cruce Cel ce Te-ai pogorât din cer, venit-ai la moarte, Viaţa cea fără de moarte; către cei din întuneric Lumina cea adevărată; către cei căzuţi ridicarea tuturor.“ „În mormânt fiind închis cu Trupul Tău cel mărginit ai înviat, Hristoase, Cel ce eşti nemărginit; şi uşile fiind încuiate, ai venit înaintea ucenicilor Tăi, atotputernice.“ Pentru români, Săptămâna Mare este un timp dedicat cu precădere lui Dumnezeu. Cine nu s-a spovedit şi împărtăşit până la sărbătoarea Floriilor caută să o facă acum. De la Florii până în Vinerea Mare, creştinii participă seară de seară la Denii şi la Prohodul Domnului. În Joia Mare este scoasă în faţa Altarului crucea Domnului, iar „aerul“ sau „mormântul Domnului“ este aşezat pe o masă în mijlocul bisericii. Mii de credincioşi trec de trei ori pe sub ea şi sărută cu evlavie crucea, noul Pom al Vieţii veşnice. Ţăranul român ţinea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte“. În Joia Mare nu se lucra şi nu se dormea. Despre cel care dormea se credea că va fi leneş tot anul. În mitologia noastră românească, o figură memorabilă o are Joimăriţa sau Joia Neagră, o personificare a Joii Mari, care, zice-se, mergea prin sate şi le pedepsea pe gospodinele care nu terminaseră de tors cânepa, lovindu-le peste degete şi arzându-le degetele. Femeile împărţeau în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori şi lumânări. Legende despre ouăle de Paşti/ Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merişoare (ouăle roşii) şi împistrite (numite şi încondeiate, muncite, chinuite, scrise). Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, Maica Domnului sau Maria Magdalena aşază la baza crucii pe care stătea răstignit Mântuitorul un coş plin cu ouă, cu gândul de a înmuia prin acest gest inima împietrită a soldaţilor romani. Ouăle se fac roşii de la sângele care s-a scurs din rănile Mântuitorului. Potrivit unei alte legende, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roşii. Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare“ se chema cearcă. Ouăle de Paşti erau vopsite în vechime în roşu, galben, verde, albastru, negru şi aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească (având forma unei cruci simple), crucea rusească, crucea Paştelui, vârtelniţa, suveica, grebla, furca, roata carului, hârleţul, floarea Paştelui, brăduţul, grâul câmpului, calea rătăcită, mâneca sucită, peştele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ciuboţica-cucului, ghiocelul, măgheranul, trandafiraşul, păianjenul, laba-gâştei, berbecele, urechile iepurelui, creasta-cocoşului, laba cârtiţei, laba broaştei, porumbaşul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei, pălăria. În trecut, ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morţi. Cine vizitează Muzeul Ţăranului poate vedea câteva mostre în expoziţia permanentă, în faţa Pomului cu Cruci. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradiţională, pătimirea Domnului. Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară. Se ciocneau „capul“ cu „capul“ şi „dosul“ cu „dosul“. În prima zi a Sfintelor Paşti se ciocnea doar „cap“ cu „cap“. Persoana mai puţin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ţinea oul, iar cealaltă „dădea cioc“, spunând: „Hristos a înviat!“. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!“ Ca şi astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate“. Străbunii noştri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor, cât şi obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiţii. Ouăle roşii aduc bucurie în sufletele curate ale copiilor. O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toţi copiii din lume s-au trezit cu un ou roşu în mânuţă. Vinerea Mare şi pasca/ În Vinerea Mare, ţăranul român ţinea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar şi alte beteşuguri. În această zi nu se lucra: nu se ţesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe şi să coacă pasca. Ţărăncile făceau pasca rotundă având convingerea că scutecele în care a fost înfăşat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colţuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereţi ai cuptorului şi rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră“. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare. Din aluatul rămas de la pască erau făcuţi cozonacii. Noaptea Învierii şi prima zi de Paşti/ În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopţii, toţi creştinii merg la biserică aşteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Ţăranul român se pregătea pentru acest moment unic primenindu-se: se spăla pe faţă cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint şi un ou roşu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se şi spunea în popor: „Paştele falnice/ Cu cămaşă nouă/ Cu găoci de ouă“. Acest obicei a creat şi zicala populară consemnată pentru prima dată de Anton Pann: „Paştele săracului este când îmbracă cămaşă nouă şi când are pe masă ouă“, de unde reiese că oricât de sărman ar fi fost ţăranul, în ziua Învierii Domnului sărbătorea în haină nouă, curată şi cu ouă roşii pe masă pentru că aşa moştenise el obiceiul din bătrâni. În noaptea Învierii, lua pasca, dar şi alte alimente - dacă avea - pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfinţite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnaţi, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineaţa se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă şi o stingea de grindă, făcând cu fumul scos de flacăra ei o cruce acolo. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle şi celelalte bucate sfinţite la biserică, împreună cu toţi casnicii săi, aşeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp şi prelungind, astfel, bucuria de care se împărtăşise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii Sfintelor Paşti un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi aliment ritual, dar şi un simbol hristic. Urmează Săptămâna Luminată, un timp al bucuriei pentru creştini, când fiecare suflet meditează asupra înţelesurilor adânci cuprinse în imnografia bisericii. (Ciprian Voicilă, sociolog, Muzeul Ţăranului Român)

sâmbătă, 23 aprilie 2016

Praznicul singuratatii si masura copilariei

(Text scris în 2010) Cand ai pierdut sensul religios al unei sarbatori arunca-ti o privire spre icoana in care se reflecta sarbatoarea si ea te va invata totul. Textul evanghelic simte nevoia sa se desfasoare. Are nevoie de spatiu, de timp si de cuvinte ca sa se faca inteles. „A doua zi, multime multa, care venise la sarbatoare, auzind ca Iisus vine in Ierusalim, au luat ramuri de finic si au iesit intru intimpinarea Lui si strigau: Osana! Binecuvintat este Cel ce vine intru numele Domnului, Imparatul lui Israel! Si Iisus, gasind un asin tanar, a sezut pe el, precum este scris: „Nu te teme, fiica Sionului! Iata Imparatul Vine, sezind pe manzul asinei”. Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El, si ca acestea I le-au facut Lui. Deci da marturie multimea care era cu El, cand l-a strigat pe Lazar din mormant si l-a inviat din morti. De aceea L-a si intimpinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta” (Ioan, 12, 12-18). Icoana reda printr-o singura imagine esenta sarbatorii. Daca ochiul tau, cel mai spiritual simt pe care il ai, va intalni o icoana a intrarii Domnului in Ierusalim vei intelege intr-o clipa. Cel ce s-a golit pe sine de dumnezeire si s-a facut om, Fiul Omului nascut nu intr-un palat, ci intr-o iesle intra in Ierusalim ca sa-si intalneasca propria moarte. Nu intra purtat de slugi, ci pe asin. De ce pe asin? Parintii Bisericii interpreteaza asa aceasta actiune parabolica a Mantuitorului: “Stim din Sfanta Scriptura ca asinul era socotit la evrei animal necurat.. Pentru aceea nici nu se primea intre cele ce se aduceau jertfa lui Dumnezeu, dupa Lege (Levitic 11, 26). El simboliza popoarele pagane care nu credeau in adevaratul Dumnezeu. Necurate erau toate neamurile pamantului pentru necredinta lor, salbatice si cu anevoie de imblanzit, pentru ca erau lipsite de legile lui Dumnezeu. Sederea Mantuitorului pe manzul asinei insemna supunerea neamurilor inaintea lui Hristos” (Arhimandrit Ilie Cleopa- „Predici la praznice imparatesti”, editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 182). Femeile, batranii, tinerii nu stiu ca ei insisi implinesc o prorocie cand Ii canta: „Osana, intru cei de sus, binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului”. Mai inainte regele David anticipase acest moment intr-unul din Psalmi: „Din gura pruncilor si a celor ce sug ai savarsit lauda”(Psalm 8, 2). Apostolul Ioan ne spune foarte clar: „de aceea L-a intampinat multimea, pentru ca auzise ca El a facut minunea aceasta”, a invierii lui Lazar. Iesisera sa vada un vindecator. Aceiasi oameni care ii strigau acum „Osana!”, aveau sa ii strige lui Pilat: ia-L, rastigneste-l! pentru ca fusesera dezamagiti: se asteptau ca Hristos sa coboare Imparatia lui Dumnezeu pe pamant nu sa inalte natura umana de-a dreapta Tatalui. Voiau un Paradis terestru, nu o Imparatie spirituala. Cunoscand inima lor, ne putem imagina cat de singur a intrat Iisus in Ieusalim. Evangheliile sunt scrieri pentru oamenii singuri si insingurati. „Vulpile au vizuini si pasarile cerului cuiburi; iar Fiul Omului nu are unde sa-Si plece capul” (Matei 8, 20). “ In lume era si lumea prin El s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut. Intru ale Sale a venit, dar ai sai nu l-au primit” (Ioan 1, 10-11). „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu de ce m-ai parasit?” (Marcu 15, 34). Singurii care ii alina singuratatea sunt copiii. Nu ii gasim in nici una dintre Evangheliile sinoptice, dar ii vedem in icoana Intrarii in Ierusalim. Stau pe jos si isi intind hainutele peste care va trece El. Copiii s-au bucurat sincer si dezinteresat de venirea Lui in Ierusalim. Copiii sunt masura la care trebuie sa ajunga oamenii mari. Fericiti cei singuri, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)