duminică, 24 ianuarie 2021

Întâmplări minunate din viața noului mucenic Valeriu Gafencu

 


– discurs ţinut la Casa de Cultură Târgu-Ocna, 16 februarie 2017

Toţi cei care l-au cunoscut pe Valeriu Gafencu au mărturisit despre el că a întruchipat desăvârşit sfinţenia. De altfel, Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, a fost primul care - în Jurnalul fericirii- l-a denumit „sfânt al închisorilor”.


Pentru cercetătorul creştin care se apleacă, plin de interes, asupra vieţii şi lucrării lui Valeriu Gafencu, semnele sfinţeniei sale reies din 3 surse majore: din mărturiile consemnate în scris de cei care au vieţuit un timp îndelungat sau mai scurt în vecinătatea sa; din întâmplările deosebite pe care le-a trăit în scurta şi dramatica sa existenţă terestră, dar şi din textele şi învăţăturile duhovniceşti care ne-au rămas moştenire de la el.


Pentru a fi cât mai concis, voi selecta doar câteva întâmplări revelatoare culese din mai multe scrieri reprezentative pentru fiecare categorie narativă descrisă mai sus.


Poate că cea mai impresionantă mărturie despre înălţimile duhovniceşti pe care le atinsese Valeriu Gafencu, în amurgul vieţii sale, ne-o oferă Ioan Ianolide, prietenul şi ucenicul său. În cartea sa Întoarcerea la Hristos, Ianolide scrie: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit, întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos: Valeriu Gafencu. (…) Rugăciunea lui era însăşi viaţa lui, sufletul lui era plin de har, mintea lui era încărcată de daruri şi lumini cereşti. Eul său era mort întru Iisus şi Iisus era viu în Valeriu”.


Pe 18 februarie 1983, Ioan Ianolide nota: „Azi se împlinesc 31 de ani de când a murit Valeriu. Am fost la biserică şi m-am spovedit. Duminică mă voi împărtăşi.


Găsesc zidită în fiinţa mea ziua aceea de sfinţenie, încât nimic nu mă poate despărţi de ea. E ziua cea mai fericită pe care am trăit-o, deşi îmi murea cel mai scump om din viaţă. Dar tocmai el, în ziua aceea, mi-a transmis starea de plinătate lăuntrică ce mă însoţeşte şi azi. Cred că am fost în ceruri. Cred că am fost şi eu lângă Hristos, fiindcă Hristos era prezent în Valeriu. Credinţa lui mi-a dat putere. Dragostea lui Valeriu m-a supus deplin dragostei lui Hristos”.


Un alt mărturisitor, Marin Naidim, într-o evocare scrisă în 1992 la un moment dat a simţit nevoia să precizeze: „Toţi îl vorbesc numai de bine, fie că l-au cunoscut personal, fie din auzite. Eu l-am cunoscut personal şi mărturisesc şi eu că cele spuse sunt adevărate; aşa era, aşa a fost, fără nicio discuţie şi fără îndoială. Pe el nu l-a făcut erou un simplu act de curaj de o clipă, ci o întreagă serie de eroisme de fiecare zi; el a murit puţin câte puţin în fiecare zi şi menţinându-se tot timpul pe poziţie creştină”.


Scurta sa viaţă a fost punctată de multe întâmplări care ne relevă diverse faţete ale personalităţii sale duhovniceşti şi pun în lumină multitudinea de virtuţi pe care Valeriu Gafencu le-a dobândit în anii grei de temniţă.


Când se vorbeşte despre noul mucenic Valeriu, cea mai evocată întâmplare biografică este episodul în care acesta - animat de dragostea pentru aproapele său şi de spiritul jertfirii de sine - renunţă la streptomicina care i-ar fi putut prelungi zilele, în favoarea pastorului Wurmbrand. Dar în biografia sa descoperim şi alte întâmplări parabolice- unele s-ar zice de o mai mică importanţă. Însă măreţia modelelor umane se reflectă, de multe ori, în întâmplările mici, cotidiene, cum se reflectă lumina incandescentă a soarelui în boabele plăpânde de rouă.


Mulţi dintre cei care au pătimit alături de Valeriu în temniţele antonesciene, iar mai târziu în cele comuniste, mărturisesc puterea blândă, dar totodată fermă, a harului dumnezeiesc ce sălăşluia în fiinţa sa, putere care anihila intenţiile diabolice ale prigonitorilor şi răufăcătorilor. Spre exemplu, în colonia de la Galda, un hoţ care evadase din Aiud a vrut să îi fure puţinele-i bunuri. Trezit din somn, Valeriu mai întâi l-a întrebat ce doreşte, apoi l-a condus, ţinându-l de mână, la şeful coloniei. Hoţul a mers spăşit, deşi avea asupra lui un cuţit pe care îl luase special pentru situaţia în care va fi descoperit sau prins.


Tot în colonia de la Galda, pronia dumnezeiască l-a acoperit pe Valeriu, ocrotindu-l de gloanţele unor hoţi care doreau să prade via. Deşi aceştia trăseseră de la mică distanţă, gloanţele, pur şi simplu nu şi-au atins ţinta.


Valeriu era un practicant asiduu şi sporit al Rugăciunii lui Iisus. Dobândise Rugăciunea inimii. Se dedicase rugăciunii numelui lui Iisus încă din anul 1943, când fiind izolat în Zarca Aiudului, în condiţii de exterminare [fusese supus unui regim de înfometare şi i se interzisese contactul cu familia] începe să rostească permanent stihul, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”Octavian Anastasescu - fost deţinut politic- ne-a mărturisit odată că Valeriu Gafencu, în închisoarea sanatoriu de la Târgu-Ocna, l-a iniţiat în practica Rugăciunii lui Iisus. Tot el ne-a încredinţat de darul înainte-vederii, de care se învrednicise Valeriu. Acesta îi prorocise că va fi eliberat din închisoarea de la Târgu-Ocna, dar şi că, după o vreme, va dobândi darul dumnezeiesc al rugăciunii neîncetate: - Fii atent, i-a spus Valeriu, va veni un moment în viaţa ta când fără să provoci inima, ea va cânta singură rugăciunea şi tu o vei auzi”.


Aceste cuvinte se vor adeveri după ieşirea lui Octavian Anastasescu din închisoare. În timpul unei anchete conduse de 5-6 securişti, dintr-odată Octavian Anastasescu conştientizează că este martorul unui fenomen care depăşea graniţele experienţelor obişnuite, comune: „Parcă am fost învăluit într-un fel de sferă luminoasă, va mărturisi el mai târziu. Am simţit un parfum ceresc, ceva ce nu se poate descrie în cuvinte. În timpul acesta, îmi auzeam inima cântând rugăciunea: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Mă simţeam foarte uşor, ca şi cum legile gravitaţiei fuseseră suspendate”.


Pentru cititorul comun, unul dintre cele mai importante episoade din viaţa mucenicului Valeriu Gafencu este momentul în care i s-a arătat Maica Domnului. Era în noaptea Naşterii Domnului, ultimul Crăciun pe care Valeriu avea să îl petreacă pe pământ. „Am ridicat privirea- îi va mărturisi el prietenului său, Ioan Ianolide- şi la capul patului meu am văzut-o pe Maica Domnului, îmbrăcată în alb, în picioare, vie, reală. Era fără Prunc. Prezenţa ei mi se părea materială. Maica Domnului era aievea lângă mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul părea nesfârşit. Atunci Ea mi-a spus: - Eu sunt dragostea ta! Să nu te temi. Să nu te îndoieşti. Biruinţa va fi a Fiului meu. El a sfinţit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile întunericului cresc şi încă vor mai înspăimânta lumea dar vor fi spulberate. Fiul meu aşteaptă pe oameni să se întoarcă la credinţă. Azi sunt mai cutezători fiii întunericului decât fiii luminii. Chiar de vi se va părea că nu mai e credinţă pe pământ, să ştiţi că totuşi izbăvirea va veni, dar ca prin foc şi prin pârjol. Lumea mai are de suferit. Aici însă e multă credinţă şi am venit să vă îmbărbătez. Îndrăzniţi, lumea e a lui Hristos!


De la Valeriu ne-au rămas texte foarte variate ca formă şi conţinut: scrisori trimise familiei, din temniţă, poeme, dialoguri purtate cu Ioan Ianolide, pe care acesta le-a încredinţat, după mulţi ani, hârtiei. Dintre cele din urmă o să vă citez aici un mic fragment, care şi-a păstrat prospeţimea, în ciuda trecerii inexorabile a timpului.


Învinuit de un camarad că ar acorda o importanţă prea mare, ba chiar exclusivă, vieţii sale interioare şi problemelor sufleteşti în defavoarea aspectului social al creştinismului, Valeriu Gafencu îi răspunde: „Soluţia pe care o dau omenirii creştinii este spiritualitatea creştină, şi ea este o concepţie integrală de viaţă. Nu e îngăduit a ne rezuma la o viaţă lăuntrică neglijându-ne semenii, dar nu se poate nici croi o lume fără a avea o viaţă duhovnicească. Spiritualitatea creştină înseamnă guvernarea Duhului Sfânt. Strădaniile noastre duhovniceşti lăuntrice sunt o pregătire pentru o vieţuire duhovnicească în societate. A sări peste ele înseamnă a merge spre dezastru, căci Îl părăsim pe Hristos. Dacă creştinismul n-ar fi şi viaţă lăuntrică, el n-ar respecta omul şi n-ar cunoaşte libertatea lui. Trăirea lăuntrică se îngemănează cu orânduirea socială”.


Merită să reflectăm asupra acestor cuvinte care ne învaţă dreapta măsură, atitudinea corectă pe care trebuie să o adopte creştinul de astăzi, situat faţă în faţă cu problemele stringente ale vremii: să ne ferim de egoismul spiritualizat (concentrat asupra eului propriu, indiferent la cele ce se petrec în lume), dar şi de activismul social al cărui fundament şi ţintă finală nu este Hristos şi mântuirea omului.


Cine va avea curiozitatea să citească „Dialogurile cu Valeriu” va descoperi în ele multe elemente de teologie socială şi o viziune creştină organică menită să răspundă la multe dileme care neliniştesc în prezent conştiinţa creştinilor.

Ciprian Voicilă

joi, 21 ianuarie 2021

Cum ne primejduieşte grăirea de rău viața duhovnicească

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]

Dacă vom privi, cu sinceritate, înlăuntrul și în afara noastră ar trebui să recunoaștem că tentația de a surprinde, plini de curiozitate, carențele spirituale ale aproapelui, bârfa, impulsul de a exacerba malițios micile lui căderi au devenit ingrediente aproape indispensabile ale vieții. Ele ne par a fi consubstanțiale.

Cu atât mai mult cu cât această tendință general-umană în vremurile noastre este speculată mediatic și financiar în asemenea grad, încât orice sferă a vieții sociale a devenit subiect de cancan.

Din punct de vedere psihologic, se poate spune că raportarea extrem de critică la cel de lângă noi, însoțită de defăimarea și osândirea lui, reprezintă expresia personalităților narcisiste, centrate asupra egoului. În acest mod, ele își întrețin nealterate imaginea și stima de sine.

Studierea cărților în care sunt consemnate viețuirea, lucrările și cuvintele părinților îndumne­zeiți din vechime ne poate ajuta să înțelegem cât de insidioasă și de nocivă este patima vorbirii de rău și în ce fel ne periclitează însuși sensul vieții noastre - comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, citim că Avva Arsenie a spus: „De multe ori m-am căit că am vorbit, iar că am tăcut, niciodată”. Iar despre Avva Ammoi aflăm că atunci când era nevoit să meargă la biserică, nu îi îngăduia ucenicului său să parcurgă drumul alături de el, ci la distanță. Iar când ucenicul venea să-și mărturisească gândurile, după ce îl asculta îl îndepărta degrabă, grăind: „Nu cumva vorbind noi pentru folos, să spunem vreo vorbă străină. Pentru aceasta nu te las aproape de mine”.

„Întinăciune a inimii”

Sfântul Ioan Scărarul - „dascălul prin excelență al celor care se nevoiesc în muntele Sinaiului”, cum ni-l prezită Patericul sinaitic - dedică treapta a zecea a scării sale patimii vorbirii de rău a aproapelui și virtuții care i se opune - dragostea. Sfinții Părinți ne învață că patimile se condiționează una pe cealaltă, se înlănțuie, anihilând libertatea omului, robindu-l cu totul, întunecându-i mintea, care este ochiul sufletului. În cazul de față, afirmă Sfântul Ioan Scărarul, „vorbirea de rău (se) naște din ură și din ținerea de minte a răului”. El portretizează în culori vii, memorabile această patimă atât de prezentă în viața noastră, urmărind să descrie în primul rând efectele nocive pe care le are asupra sufletului: grăirea de rău este „o lipitoare grasă, ascunsă și uitată care suge și prăpădește sângele iubirii, este fățărnicia dragostei, întinăciunea inimii, sarcină care împovărează conștiința, pierdere a curăției”.

Patima vorbirii de rău este perfidă și pentru că ea își ascunde chipul hidos în spatele unei măști care mimează dragostea. Sfântul Ioan mărturisește: „Am auzit pe unii care cleveteau și am rămas uimit, căci acești lucrători ai răutății se apărau răspunzând că fac aceasta din dragoste și din purtare de grijă față de cel pe care-l cleveteau”. El ne învață că nu în acest mod eronat trebuie să se manifeste dragostea față de semenul nostru, ci doar în acord cu voința lui Dumnezeu: „Dacă spui că îl iubești, roagă-te în taină pentru dânsul, nu-l lua însă în bătaie de joc. Făcând așa, vei bineplăcea Domnului”.

Remedii duhovnicești

Pentru a ne feri de păcatul greu al judecării aproapelui trebuie să facem efortul de a vedea corect, de a discerne între cel ispitit și ispititor: „Cel ce voiește a birui duhul grăirii de rău să nu ocărască pe cel ce a căzut, ci pe demonul care l-a ispitit (îndemnat)”.

Una dintre căile prin care ne putem păzi de tentația de a ne bârfi semenii este să evităm să interacționăm cu acele persoane care găsesc o plăcere deosebită în obiceiul de a-i cleveti pe alții. Fiindcă „precum focul este potrivnic apei, tot astfel de potrivnic este cel care judecă celui care voiește să se pocăiască”.

În esență, judecarea și osândirea au două efecte majore asupra vieții noastre duhovnicești: riscăm să cădem în aceleași păcate pentru care îi sancționăm pe ceilalți și ne abatem atenția de la păcatele proprii la acelea săvârșite de cei de lângă noi, ceea ce ne primejduiește starea de pocăință, atât de necesară mântuirii. Despre prima primejdie duhovnicească, Sfântul Ioan Sinaitul scrie: „Dacă este adevărat, precum și este, că «judecata cu care veți judeca veți fi judecați» (Matei 7, 2), apoi fără îndoială că vom cădea și noi în acelea (păcate) cu care osândim pe aproapele, indiferent că sunt ele trupești sau sufletești”.

În ceea ce privește risipirea duhului de pocăință prin devierea atenției de la lumea lăuntrică spre cele săvârșite de semenii noștri, Sfântul Ioan subliniază că în spatele acestei necunoașteri de sine se ascunde patima iubirii de sine: „(...) dacă ar fi privit mai cu grijă la păcatele pe care li le-a ascuns iubirea de sine, nu s-ar fi îngrijit de nici unul din cei din lume, socotind că viața întreagă nu le-ar fi ajuns spre a-și plânge păcatele proprii, chiar de ar trăi o sută de ani și chiar dacă ar vedea lacrimile ce le curg din ochi devenind un adevărat Iordan”. Egumenul de pe muntele sfânt al Sinaiului încheie memorabil și edificator, pentru noi, acest paragraf: „Am cercetat cu grijă plânsul și n-am găsit în el urmă de clevetire sau osândire”.

Cum alungă judecarea aproapelui duhul pocăinței și al vederii păcatelor proprii aflăm și dintr-un episod din viața Avvei Moise Arapul. Într-o bună zi, s-a făcut adunare în schit fiindcă un frate săvârșise un păcat. L-au chemat la judecată și pe Avva Moise, însă acesta nu voia să vină. Trimițându-i vorbă preotul schitului, bătrânul li s-a înfățișat purtând în spate o coșniță găurită, plină cu nisip. Venind în întâmpinarea sa, l-au întrebat: „Ce este aceasta, părinte?” Le-a răspuns bătrânul: „Păcatele mele sunt înapoia mea, curgând jos, dar eu nu le văd. Astăzi am venit să judec păcatele străine”. Auzind aceste cuvinte, nu l-au mai învinuit pe fratele și l-au iertat.

Sfântul Ioan Scărarul ne învață care sunt trăsăturile psihologice ale acelora care au prostul obicei de a-și bârfi semenii - plăcerea deosebită cu care fac aceasta și graba cu care se lansează în depistarea greșelilor: „Află că semnul după care poți recunoaște pe clevetitori și pizmași este acela că ei defaimă cu plăcere și cu ușurință învăță­turile, faptele sau virtuțile aproapelui, fiind cu totul cufundați în duhul urii (dușmăniei)”.

Judecarea și osândirea semenilor noștri ne perturbă și ne periclitează relația cu Dumnezeu, întrucât „a judeca pe aproapele înseamnă a răpi cu obrăznicie cinstea care-i aparține doar lui Dumnezeu; iară a osândi înseamnă a-ți ucide sufletul”.

O altă cale prin care putem evita să cădem în această patimă cumplită este să ne orientăm atenția asupra virtuților și faptelor bune săvârșite de aproapele nostru. Sfântul Ioan Scărarul ne povățuiește: „Tot astfel mintea înțeleaptă și pricepută, oricâte virtuți va vedea la aproapele, va lua aminte la ele cu grijă deosebită; cel neînțelept însă va cerceta cu lumânarea viciile și defectele fratelui său”.

Maica Gavrilia Papayannis, cea care a străbătut întreaga lume, din India până în Kenya, slujind oamenilor înrobiți de suferință, mărturisea: „Cel mai important act filantropic este de a-i vorbi de bine pe semenii noștri”.

Grăirea de rău a aproapelui este strâns legată cu o altă patimă, prin care se și manifestă în exterior: limbuția este „ușă prin care intră clevetirea”. Limbutul se situează la antipodul omului duhovnicesc, preocupat să-și cultive continuu starea de pocăință: „Cel care-și recunoaște păcatele își pune frâu limbii; limbutul însă încă nu s-a cunoscut pe sine cum trebuie”. Tăcerea este mediul benefic al întâlnirii cu Dumnezeu: „Prietenul tăcerii se apropie de Dumnezeu și, intrând într-o tăinuită legătură cu Dânsul, este luminat de către Dumnezeu”.

Cine va reuși să se abțină de la obiceiul nefast de a judeca și de a grăi de rău va dobândi dragostea și duhul pocăinței: „Cel care, biruind, a urcat treapta a zecea s-a făcut pe sine lucrător al dragostei și al plânsului”. Ciprian Voicilă

Valoarea entuziasmului în viața de zi cu zi

 

[Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Norman Vincent Peale, reputatul specialist în psihologie moti­vațională, definea entuziasmul ca fiind „acea calitate nepre­țuită care poate schimba totul”. Mai concret, „entuziasmul este impulsul emo­țio­nal care ne ajută să ne urmărim scopul”. Odată dobândit, entuziasmul produce schimbări majore în întreaga sferă a existenței umane: la serviciu, în relațiile cu membrii familiei și cu ceilalți semeni ai noștri.

Următoarea afirmație a lui Peale pare surprinzătoare: „Entuziasmul poate constitui granița dintre succes și eșec”. Mulți creatori de geniu, însă, confirmă această opinie. Fizicianul Edward Appleton declara: „După mine, entuziasmul este mai important chiar decât aptitudinile profesionale”. Entuziasmul nu poate înlocui aptitudinile, însă prezența sau absența entuziasmului poate fi determinantă în profesia noastră: lucrurile făcute din pasiune sunt mai valoroase decât celelalte.

Oamenii lipsiți de entuziasm sunt, în general, dezinteresați de tot ce îi înconjoară, „le este totuna”, nu se implică emoțional în nici o decizie majoră, trăiesc o viață monotonă, sunt apatici, iar uneori se arată a fi chiar cinici cu cei din jur. Această atitudine denotă egoism, centrare asupra sinelui propriu. În consecință, trăiesc adesea un sentiment de nefericire și de eșec existențial. Prin contrast, oamenii entuziaști sunt optimiști, pasionați de viață, se bucură de fiecare clipă, sunt dornici să-și aprofundeze cu­noaște­rea despre sine și despre lume, „ard ca o flacără”.

Cum putem câștiga entuziasmul? Mai înainte de toate - susține Peale - trebuie să ne propunem în mod conștient să îl dobândim. Apoi, trebuie să între­ținem continuu în mintea noastră dorința de a-l avea. Pasul trei constă în a ne comporta efectiv ca și cum am devenit deja ființe entuziaste. Peale merge aici pe urmele psihologului William James, care făcea următoarea recomandare: „Dacă vreți să aveți o calitate, purtați-vă ca și cum ați primit-o deja”. În plus, este bine să punem suflet în tot ceea ce trebuie să facem pe parcursul unei zile.

Gândurile și sentimentele toxice care ne asediază de dimineața până seara (frustrări, resentimente, dezamăgiri) ne pot împiedica să devenim entuziaști. Peale ne propune următorul exercițiu ca antidot împotriva acestora: înainte de a adormi, e bine să facem efortul de a rememora întâmplările dezagreabile de peste zi, proiectându-le într-o imagine cât mai clară. Analizându-le, trebuie să extragem învățătura necesară, să înțelegem unde am greșit și ce putem remedia pe viitor. În ultima etapă a exercițiului trebuie să ne imaginăm cum strângem toate întâmplările negative ale zilei și le aruncăm într-un coș (coșul uitării), rostind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „...uitând cele ce sunt în urma mea și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3, 14).

Peale afirmă că un om credincios își păstrează mult mai ușor entuziasmul decât unul lipsit de credință: „O credință profundă în Dumnezeu este factorul fundamental în cultivarea unui entuziasm fără de sfârșit”.

Noi, creștinii, folosim un sinonim pentru cuvântul „entuziasm”, cu importante valențe duhovni­cești: râvnă. Căutăm să între­ținem în sufletul nostru râvna pentru Dumnezeu, potrivit îndemnului pe care îl auzim continuu la Sfânta Liturghie, prin gura preotului: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Râvna este acea energie care ne ajută să săvârșim faptele definitorii pentru o viață orientată spre Dumnezeu: respectarea poruncilor, rugăciunea, postul, participarea la viața liturgică. Sfântul Porfirie Bairaktaris sfătuia: „Marele medicament este ca omul să se dăruiască slujirii lui Hristos. Toate se tămăduiesc. Toate lucrează după rânduială. Iubirea lui Dumnezeu le preface pe toate, le sfințește, le îndreaptă, le schimbă”. Ciprian Voicilă

miercuri, 20 ianuarie 2021

Să ne cunoaștem copilul prin desen

 


[Articol apărut în Ziarul Lumina ]

Psihiatrul Philippe Wallon considera că desenul este „un mod de comunicare al copilului care nu stăpânește încă limba”. Dacă scrisul unei persoane spune multe despre personalitatea ei, cu atât mai sugestiv este desenul, care, în fapt, este prima formă de scriere.

Desenul exprimă nevoile, do­rințele, așteptările copilului. Dintre desene, unele pot fi socotite adevărate teste de evaluare a personalității sale: arborele, omul, casa, toate fiind simboluri ale sinelui.

V. Lowenfeld a descoperit 4 stadii ale evoluției grafice. Pre­schematismul: între 4 și 5 ani, copilul începe să traseze conștient linii și forme. Fiecare copil își caută maniera proprie de a de­sena o ființă, o casă, un animal, deși, pentru cei mari, pare o mâzgăleală. Schematismul: între 6 și 7 ani, copilul simte impulsul să tragă o „linie de bază” în partea inferioară a foii și să pozi­ționeze pe ea obiectele conturate. Realismul incipient: între 9 și 11 ani, copilul dorește să deseneze ceea ce vede în realitate, după natură sau după un model. Diversificarea vizuală: între 11 și 13 ani, desenul copilului capătă trăsături personalizate, în funcție de diverșii stimuli vizuali care i-au modelat personalitatea (culori, lumină, relația afectivă cu obiectele).

Există un simbolism al culorilor. Putem extrage din desenele copilului trăsături de personalitate, în funcție de pre­ferința pe care o manifestă față de anumite culori. Roșul exprimă vitalitate, ambiție, exuberanță, dar și agresivitate și dificultatea de a se conforma regulilor. Galbenul simbolizează libertatea, energia, temperamentul extrovertit. Copilul care îl folosește des are un caracter sensibil și o nevoie imperioasă de a fi protejat de tatăl său. Verdele exprimă speranța, echilibrul, pacea lăuntrică. Poate să sugereze nevoia copilului hipersensibil, emotiv de a-și găsi echilibrul interior. Albastru este culoarea calmului, seninătății. Preferința pentru albastru arată că autorul desenului își controlează emoțiile și posedă un caracter calm. Negrul exprimă durerea, anxietatea, rigiditatea, dar și bogăția lăuntrică. Un copil care folosește cu predilecție negrul în desene își exprimă starea de tensiune sau faptul că nevoile și dorințele sale nu sunt înțelese și satisfăcute.

Unul dintre cele mai elocvente desene este așa-numitul „test al familiei”. Mai întâi părintele îl roagă pe copil să deseneze, din imaginație, o familie. Apoi îl invită să îi povestească despre ea, punându-i diverse întrebări ajutătoare: Care este cel mai simpatic sau antipatic personaj? De ce este așa? Care este cel mai fericit sau trist? Ce l-a făcut să fie fericit sau nefericit?
La final, când analizăm dese­nul, trebuie să luăm aminte la câteva aspecte importante, cum ar fi dispunerea personajelor pe foaie, prezența sau absența din de­sen a unor membri ai familiei, imaginea de ansamblu a dese­nului - cadrul.

De regulă - cum privim de la stânga la dreapta foaia -, primul personaj desenat de copil este acela pe care el îl admiră cel mai mult, îl iubește, avându-l ca model. Când copilul se desenează primul pe el însuși, aceasta denotă narcisism, dar și depen­dență și nevoia stringentă de a fi iubit. Dacă se desenează ultimul, aceas­tă alegere exprimă timiditatea sa, temperamentul introvertit, o stimă de sine scăzută sau dificultatea de a-și exterioriza sentimentele.

Când refuză să deseneze anu­miți membri ai familiei, este un semn că aceștia au probleme serioase de comunicare sau că nu îi transmit un feed-back afectiv pozitiv. Copilul nu se simte iubit și înțeles. Dacă nu se desenează pe sine în cadrul familiei, acest lucru poate să însemne că nu se simte parte din acea familie, că are o stimă de sine scăzută sau că se confruntă cu diverse probleme emoționale generate, de pildă, de gelozia pe fratele mai mic. Sau că îi este teamă de pedepsele administrate de părinți. Când copilul își reprezintă familia într-un cadru - ca la o șe­dință foto -, aceasta poate să exprime faptul că regulile de edu­cație sunt, pentru el, cons­trân­gătoare. Tainele su­fletești ale copilului, exprimate simbolic prin desen, pot fi scoase la lumină cu ajutorul întrebărilor pe care i le adresăm.

Părinții trebuie să stimuleze dorința copiilor de a desena. În acest fel, îi vor cunoaște mai bine, iar copiii vor avea prin arta dese­natului o cale ideală de eliberare a tensiunilor și frustrărilor acumulate în cursul zilei. Ciprian Voicilă



luni, 28 decembrie 2020

Pedagogia colindelor

 


[ Articol publicat în Ziarul Lumina .]

Încerc să privesc cu ochii copilului de altădată ­sărbătoarea Crăciunului. Mă fac mic, mic. Îmi șterg reperele mentale specifice adultului. Și mă întreb: Ce avea de învățat un suflet ivit pe lume nu de mult timp, ci doar de câțiva anișori, din toată forfota care ­cuprindea satul de odinioară, în zilele premergătoare Nașterii Domnului?

Copilul învăța, înainte de toate, că sărbătoarea necesită o pre­gătire aparte. Ea cere primenire. Postești, cauți să fii mai bun, mai îngăduitor cu ceilalți, mai iertător. Îți deșerți, plin de părere de rău, dinaintea preotului, sacul cu răutăți, care nu-ți lasă sufletul să zboare liber spre cer. Pui o nouă temelie, un început bun vieții tale, făgăduind să lupți cu ispitele, să ocolești mrejele patimilor. Copilul învăța și că toată această luptă culminează cu momentul cuminecării, când Trupul și Sângele Domnului ­devin una cu trupul și sângele tău, reînnoindu-te pe de-a-ntregul.

Poate că lucrul esențial pe care îl învăța un copil, în așteptarea Nașterii Domnului, era că viața omului se orientează, cu totul, spre Dumnezeu, până la detaliile ei aparent banale. Astfel, hrana nu era un simplu mijloc de întreținere a vieții terestre, efemere, ci devenea prilej de comuniune cu Hristos, Cel Care îi dăruia adevărata viață, nepieritoare. De Crăciun, gospodinele coc și astăzi turte, colaci, covrigi. Turtelor li se mai spuneau și „pelincele” sau „pelincuțe”. Aveau formă rotundă pentru că ele închipuie scutecele Domnului, despre care, în popor, se credea că au formă rotundă. Colacii vor împodobi masa de Crăciun, iar colăceii și covrigii vor fi folosiți ca materie de „troc”: gazdele îi vor răsplăti cu ei pe colindătorii care le vor ura la fereastră. Obiceiul de a-i recompensa cu bani a pătruns târziu în satul de odinioară. Asta ­fiindcă banii, gologanii, erau rari? Sau pentru că mentalitatea satului nu era confiscată, cu totul, de mentalitatea materialistă?

Fără colindători, Crăciunul nu era complet

Copilului de odinioară i se mai servea o lecție importantă pentru viață. Învăța de timpuriu că el este ceva, o celulă vie și importantă dintr-un organism social: comunitatea. Nu exista sărbătoare trăită individualist, între patru pereți. În apropierea praznicului Întrupării Domnului, colindatul, ca fenomen social, începea cu „Moș-Ajunul”. Copiii de vârstă mică porneau, de obicei, pe 24 de­cembrie, prin sat cu traistele atârnate de gât. Cu glasurile care înfruntau frigul urau: „Bună di­mineața la Moș Ajun/ Bună dimi­neața la Moș Ajun /Boi, vaci,/ Cai, oi și porci,/ Sănătate/ Bogătate,/ Că-i mai bună decât toate”. Își încheiau urările cu: „Noi ieșim, Dumnezeu intră”, arătând astfel că asupra omului respectiv și a locuinței sale va rămâne binecuvântarea lui Dumnezeu. Nici ­copiii un pic mai mari nu stăteau cu mâinile în sân. Intrau în rolul de „crai” sau de „stelari”. Le ­întrebau pe gazde: „Cine primește steaua frumoasă și luminoasă?/ Stea frumoasă, luminoasă/ De la Dumnezeu trimeasă”. Prin urmare, în satul românesc de ieri și de azi, colindătorii de orice vârstă sunt priviți ca mesageri ai Domnului, ca vestitori ai Nașterii Sale. Colindele nu sunt niște cântece banale, iar colindătorii nu sunt simpli cântăreți care își etalează repertoriul doar pentru a desfăta auzul gazdelor.

„Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau Raiul cu totul”

La rândul lor, tinerii mergeau cu Vicleimul sau Irozii. Un teatru popular, asemeni teatrelor din piețele și târgurile medievale, ­care avea darul de a readuce în prezent momentele importante ale Nașterii Domnului, care culminau cu intriga țesută în jurul planurilor urzite de Irod. Începutul Vicleimului era un veritabil memento mori, în care se reliefa importanța pocăinței, lepădării de păcate și a faptelor bune în perspectiva veșniciei, trăită în ­lumina lui Hristos: „Omule, omule, creștinule,/ Părăsește-te de păcate,/ Și fă iscusite fapte/ Că la ceasul cel de moarte/ A te găti nu se poate./ Strâns-ai pre lume/ Și nu știi cui rămâne./ Cine știe cum se va întâmpla,/ Te-or pomeni feciorii ori ba!/ Dar mai bine să-ți fii făclie gata,/ Când se va deschide poarta/ Să mergem la rai,/ Să mergem cântând și dănțuind./ Și pre Domnul lăudând./ Că la vremea cea de apoi/ O vrea să ne cheme și pre noi;/ Să ne dăm seama pre rând/ Câte am făcut pre pământ,/ Nu mai multe, numai toate,/ Numai câte sunt scrise la izvoade./ Veniți ale mele gloate,/ Să vă întind în cer cortul/ Să vă dau raiul cu totul/ Amin”.

Colinda începea de la casa preotului 

Mergând la colindat, copiii și tinerii învățau ce este aceea o ­ierarhie și cât de importantă este ea în viață. Ceata de colindători avea un șef, un vătaf. Acesta nu avea doar sarcina de a conduce grupul colindătorilor, ci și de a-i apăra, în situația în care ceata era primejduită de cei care râvneau să-i deposedeze de bani sau de bunurile primite în schimbul urărilor - colacii, covrigii, carnea sau cârnații de porc, merele, nucile. Pe de altă parte, de obicei, colindatul începea din curtea preotului, copiii sau tinerii primind binecuvântarea sa, înainte de a străbate, de-a lungul și de-a latul, satul. După casa preotului urmau alte case, în funcție de importanța rangului - recunoscut de toți localnicii: se colinda la învățător, la notar, apoi urmau rudele, prietenii, cunoștințele, ­vecinii.

Textele colindelor hrăneau sensibilitatea sufletelor aflate în plină formare. Imaginile poetico-teologice, desprinse din ele, erau pe cât de frapante, pe atât de puternice. În colinde, grâul, de pildă, un aliment esențial în hrana omului, „de ­frumos/ E frumos,/ Că-i fața ­Domnului Hristos”. Tot din textele populare aflăm că ei, colindătorii, „vă vin cu Dumnezeu,/ Să vă mântuie de rău./ Mititel/ Și-nfășețel,/ Fașă albă de mătase,/ Cu scufia de bumbac,/ Bătută cu diamant,/ Iar în vârful scufiței/ Este o piatră nestemată /Ce cuprinde țara ­toată,/ Țarigrad pe jumătate”.

Copiii aflau de la bunica și străbunica un lucru extraordinar: anume că între Crăciun și Anul Nou cerurile sunt deschise. Le văd doar cei curați la inimă, numai aceia care sunt socotiți drepți înaintea lui Dumnezeu. Un mijloc ideal pentru a-i transmite unui suflet fraged că Dumnezeu și sfinții Săi ne sunt aproape, ne ascultă rugăciunile, ne sar în ajutor când ­suntem în necaz sau nevoie.

Tradiția strămoșească îl învăța pe copil și care ar trebui să îi fie prioritățile în viață

Întreaga familie, în straie noi și curate, mergea în zorii sărbătorii Nașterii Domnului la biserică. Se rugau acolo împreună cu vecinii și cunoscuții lor, mulți se împărtășeau, apoi reveneau acasă ducând în desagă o parte din bucatele de curând sfințite de preot. Întreaga familie se așeza în jurul mesei, iar cele din care se înfruptau erau cele sfințite la biserică. Înainte de a se bucura de ele, ­făceau împreună o rugăciune. Și parcă toate (cârnații, sarmalele, carnea de pui sau de porc gătită, cozonacul, colacii, pelincuțele) ­deveneau și mai gustoase.

Anul 2020 a fost unul dificil. Ne-a solicitat toate resursele sufletești, punându-ne în situații cu totul și cu totul noi, provocându-ne stări de angoasă, frică, ­anxietate produse de incertitudinea zilei de mâine. Telemunca și teleșcoala au sporit, în multe cazuri, emoțiile negative. În pofida tuturor restricțiilor (necesare, de altfel) ne putem aminti de cei dragi. Fiindcă sărbătoarea Nașterii Domnului este o sărbătoare a familiei, a comuniunii ­între suflete. Dacă nu îi vom putea vizita, putem, în schimb, să comunicăm cu ei, să le ascultăm cu atenție grijile, nevoile, dorin­țele și, pe cât posibil, să venim în întâmpinarea lor. Le putem trimite daruri, convinși fiind că în aceste vremuri tulburi, ele își recapătă valoarea pe care o aveau odinioară. Poate nu îi vom putea primi în casele noastre pe colindători, dar nimeni și nimic nu ne va împiedica să ne desfătăm, ­ascultând colinde. Și, mai presus de toate, vom fi cu Domnul nostru Iisus Hristos - prin participarea la Sfânta Liturghie și prin împăr­tășirea cu Preacuratul Său Trup și Preacinstitul Său Sânge. Cine ne-ar putea vreodată despărți de El - începutul, sensul, deplinătatea vieții noastre? Ciprian Voicilă

joi, 24 decembrie 2020

Colindele Nașterii Domnului, un obicei creștin al Europei



[Publicat în Ziarul Lumina . Fotografia face parte din arhiva Muzeului Țăranului Român.]

 Într-o societate de consum, principala calitate a indivizilor care o compun este capacitatea lor de a cumpăra bunuri și servicii. „A cumpăra” devine un act la fel de necesar ca „a te hrăni” sau „a te îmbrăca”. În fapt, primul devine condiție necesară pentru celelalte. Dar cât cumpărăm și cât de mult ne putem identifica cu rolul nostru de cumpărători fideli?

Ne putem întreba și în ce măsură sărbătorirea unuia dintre cele mai semnificative praznice ale creștinilor - Nașterea Domnului - este dependentă de capacitatea financiară a fiecăruia dintre noi. Este firesc să cumpărăm? Cât? Dar dacă am ajunge „la sapă de lemn”, cum spuneau străbunii noștri, fără nici o resursă financiară, acest lucru ne-ar umbri total bucuria lăuntrică a Nașterii Domnului?

Bunul simț și inteligența noastră practică ne îndeamnă să nu cumpărăm mai mult decât avem de gând să consumăm. Uneori ne abatem de la această regulă, când cumpărăm din impuls sau când încercăm să compensăm prin acest act nevoi superioare, spirituale, pe care le conștientizăm doar parțial: nevoia de afecțiune, nevoia de recunoaștere socială, nevoia de a fi stimați. Cine se identifică total cu rolul social al cumpărătorului își neglijează ființa profundă, spirituală. Etologul Konrad Lorenz considera că unul din atuurile unei tradiții este acela că ea îți pune la dispoziție răspunsurile corecte, verificate în timp, la marile întrebări ale vieții. Este suficient, deci, să privim atent la mărturiile despre cum prăznuiau românii de odinioară sărbătoarea Întrupării Domnului pentru a recâștiga dreapta măsură, buna raportare la timpul sacru, sărbătoresc. Cu atât mai mult cu cât raportarea noastră la stricta actualitate ar putea fi riscantă, înșelătoare: observăm, an de an, cum în apropierea sărbătorii Nașterii Domnului, Moș Crăciun este folosit ca un ideal agent de vânzări: vinde orice - de la tichete de vacanță sau decorațiuni interioare până la pizza („Pizza Moș Crăciun”) și smartphone-uri.

Din colindele românești transpare, în primul rând, bucuria pură a omului, a întregii creații că Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru a pune capăt morții, păcatului, stricăciunii. Pentru țăranul român, Nașterea Domnului era un moment unic, în care era recapitulată geneza universului. Ai impresia că toate stihiile cosmosului au fost chemate să ia parte la acest eveniment grandios. Un colind pe care cetele de colindători îl cântă în ajunul Crăciunului spune: „Ce sară-i această sară?/Sara mare-a lui Ajun,/ Mâne-i ziua lui Crăciun,/ De-a născut și Fiul-sfânt,/ Fiul sfânt/pe-acest pământ/Mititel, înfășățel;/ Fașa-i verde, de mătasă,/ Scuticel/de bumbăcel,/ Cârpe-s albe de fuior,/ Legănel/de păltinel./ Ploaia caldă/ de mi-l scaldă,/ Neaua ninge,/ nu-l atinge./ Vânt tragănă,/ de-l leagănă,/ Tri zânioare mi-l apleacă./ Dacă Domnul sfânt năștea,/ Mare lucru ce-mi făcea?/ Face ceriul și pământul,/ Face ceriu-n două zile/ Și pământu-nalte două”. Într-un alt colind se cântă: „În ­curtea lui Moș Crăciun/ S-a născut un Domn prea bun;/ S-a născut un Domn frumos,/ Cu numele lui Hristos,/ Mititel,/ Îi mititel,/ Râde Dumnezeu la el,/ Că e Fiul cerului/ Și Domnul pământului”.

Timpul sacru al Întrupării Domnului transfigurează întreaga realitate

Actele obișnuite care compun viața cotidiană - așezarea la masă, faptul de a mânca sau de a bea devin mijloace prin care ființa umană intră în contact cu sacrul, iar aceste gesturi mărunte devin puternice, semnificative. Într-un colind românesc ne este descrisă starea de așteptare a stăpânului casei, din ajunul Nașterii Domnului, și minunile care o însoțesc: „Șade dumnealui la masă/ C-un pahar de vin pe masă;/ Pe toarta paharului,/ Scrisă-i floarea soarelui;/ În fundul paharului,/ Scrisă-i floarea raiului./ Arde nouă lumânări./ Pică-și nouă picături,/ Dintr-aceste picături,/ A purces pârău de vin”.

Colindul de Crăciun și Anul Nou este o datină specifică întregii Europe și, totodată, o datină creștină fiindcă - potrivit afirmației etnografului Petru Caraman - „o găsim numai la popoarele creștine, și anume având loc cu prilejul uneia din cele mai mari sărbători creștine: Naș­terea Domnului”. Etnografii au identificat opt tipuri de colinde care se cântau pe teritorul României, care, în marea lor majoritate, au supraviețuit în timp. În primul rând, colindatul propriu-zis, care se desfășoară fie în noaptea de dinaintea Crăciunului, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului. Apoi, colindatul copiilor, care are loc în ajunul Crăciunului, colindele micuților fiind, în fapt, urări scurte, percutante. Al treilea fel de colind este Plugușorul, care se cântă la Anul Nou și are ca scop influențarea benefică a recoltei care va fi obținută de gospodari în anul ce vine. Vine la rând umblatul măștilor, acestea însoțind de Anul Nou fie plugușorul, fie cetele de colindători. Vasilca reprezintă un obicei dispărut astăzi, în care se mergea cu uratul din casă-n casă, fie în dimineața Anului Nou, fie în ajun, cu o tavă pe care se găsea un cap de porc (tăiat de Ignat, pe 20 decembrie) ornat cu flori, fructe, panglici și oglinzi. Sorcova a rămas un obicei păstrat. De obicei, copiii între 3 și 9 ani colindă casele, în dimineața Anului Nou. În timp ce le urează să aibă spor și sănătate, micuții îi ating ușor pe cei mari cu mlădițe proaspăt înmugurite, înverzite sau chiar artificiale, cum am văzut că au apărut în ultimii ani. Cu Steaua merg tot copiii, fie în cele trei zile ale Nașterii Domnului, fie de la Crăciun la Bobotează. Ultima categorie de colinde, Vicleimul sau Irozii,este un teatru religios cu care se colindă, în anumite zone etnografice, satele, de la Crăciun până la Bobotează.

De Crăciun, „Domnu-ți calcă prin ogradă...”

În tot spațiul creștin-european colindătorii sunt primiți în casele oamenilor ca vestitori ai Domnului. Într-un colind românesc se afirmă: „Cu colindul azi venim/ Și pe Domnul vi-L vestim,/ Că S-a născut Domn frumos,/ Numele lui e Hristos”. Iar la sfârșit, colindătorii le urează casnicilor să se împărtășească din darurile alese ale Domnului, bucuria, pacea, sănătatea, izbăvirea de vrăjmași: „Să vă dea Hristos de toate:/ Bucurie, sănătate,/ Pace-n casă și în țară,/ Și nici un dușman pe-afară”. Iar într-un final de colind, celor care i-au primit în bătătură li se urează: „Sus în poarta lui Hristos,/ Rămâi, om bun, sănătos/ Cu-ai tăi frați, cu-ai tăi părinți,/ Ai lui Dumnezeu să fiți,/Să trăiți./ Să mărginiți,/ Ca stelele cerului,/ Ca florile mărului”.

Rostul simbolic al colindatului este să aducă prosperitatea în casele și țarinele oamenilor care îi primesc. Într-un colind ucrainean întâlnim un scenariu în care Dumnezeu Însuși, prin intermediul colindătorilor, îi înmul­țește gazdei animalele, grânele, iar în final sănătatea: „Ei, panul nostru gospodar.../ Ia privește luna nouă,/ Domnu-ți calcă prin ogradă,/ Dă la vaci câte trei bolfe,/ Binecuvântând pe cele sterpe,/ Iar la anu care vine îți va da și mai mult bine.../ (...) Domnu-ți calcă prin căsuță,/ Să ai spor, pânza-n trei ițe,/ Suveicile-n fire patru.../ (...) Ei, vă calcă Domnu prin ocol,/ Ei, și să fiți toți sănătoși,/ Toți sănătoși, la mulți ani”.

Aceleași urări le întâlnim la polonezi. După ce au primit darurile, colindătorii le spun gazdelor: „Domnul să te răsplătească, gospodare, pentru ăst colind,/ Și dumitale, gospodino, așa să ți se întâmple:/ În casă și pe câmp, în grădină, pe ogor,/ Fiecare văcuță să vă fete, o doniță de lapte să vă dea,/ Fiecare găinușă de trei ori să cadă cloșcă,/ Porcii și purceii, mieii, vițeii/ Să vi se înmulțească, să fie grași...”

Textele colindelor ne reamintesc un adevăr pe care îl uităm adesea: Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu este însoțită de prosperitate, de reînnoirea vieții. Noi, însă, nu trebuie să ne fixăm atenția asupra bunăstării, riscând să devenim captivii ei, ci, după Cuvântul Domnului, să căutăm mai întâi Împărăția Lui, iar toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Ciprian Voicilă



joi, 26 noiembrie 2020

O nouă mărturie despre minunile săvârșite de Cuvioasa Parascheva


 
În luna ianuarie 2019 am fost depistat cu cancer de colon (un polip la distanță de 30 cm de rect), pentru care am urmat mai multe investigații (colonoscopii cu biopsii repetrate).
Toate acestea întâmplându-se în plină pandemie. Menționez că sunt un pensionar în vârstă de 81 de ani și care deja sunt cunoscut cu mai multe afecțiuni, printre care și un cancer sangvin, pentru care urmez de 7 ani un tratament: merg lunar la control la hematologie, la Spitalul Fundeni.
Am încercat să găsim un doctor de specialitate unde puteam să facem mai multe investigații și ulterior operația. Inițial, am început demersurile prin investigații medicale mai amănunțite (markeri tumorali, CT, analize de sânge). Cu ajutorul Bunului Dumnezeu, între timp am găsit și un chirurg dispus să mă opereze, în cadrul Spitalului Sfânta Maria.
În urma multiplelor tentative de internare (amânări survenite din cauza depistării mai multor cazuri de Covid în spital, inclusiv în ATI), procedura s-a prelungit cu aproximativ 3 luni. În tot acest timp am căutat chiar și varianta intervenției chirurgicale în alt spital, dar din nou am întâmpinat problema listelor lungi de așteptare. În final, în data de 12 octombrie 2020, am primit telefonic confirmarea internării.
M-am prezentat și am urmat toate procedurile pentru intrarea în operație. În ziua de 14 octombrie, de ziua Sfintei Cuvioase Parascheva, au început investigațiile amănunțite cu o nouă colonoscopie, urmând să așteptăm decizia chirurgicală. În urma acestei investigații, s-a constatat că locul de unde fusese extirpat polipul în luna martie nu se mai poate observa, inclusiv noul rezultat al biopsiei nu relevă urmă de cancer.
Concluzia este că Bunul Dumnezeu, prin sfinții Săi, inclusiv prin Sfânta Cuvioasă Parascheva, prin rugăciunile familiei, prietenilor si a acatistelor date la sfintele biserici (printre care și la un schit din Orșova) s-a petrecut această mare minune cu subsemnatul.
Nu am cuvinte să mulțumesc Bunului Dumnezeu întru totul față de binele pe care l-a făcut cu mine. Totuși, cu simplele mele cuvinte scrise, mulțumesc din tot sufletul și din toată inima, cu recunoștință față de Bunul Dumnezeu si de Maica Preacurată si Binecuvântată, Sfânta Maria, și să mă sprijine în faptele bune pe care doresc să le îndeplinesc. Amin! (Vasile Clănțău)