marți, 21 februarie 2017

Conferință la Târgoviște - „VALERIU GAFENCU – SFÂNTUL ÎNCHISORILOR”

Asociaţia Literata, în colaborare cu Fundaţia „Profesor George Manu” şi Biblioteca Judeţeană Ion Heliade Rădulescu” organizează în data de joi, 23 februarie 2017, începând cu ora 17.00, la sediul bibliotecii judeţene din Târgovişte (Str. Stelea, Nr. 2), conferinţa cu titlul „Valeriu Gafencu - Sfântul închisorilor”. În cadrul conferinţei care se desfăşoară cu binecuvântarea Arhiepiscopiei Târgoviştei se va rememora personalitatea lui Valeriu Gafencu, unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Născut în Basarabia, în anul 1921, Valeriu absolvă şcoala primară şi liceul în zona natală (Sîngerei, Bălţi), apoi îşi continuă studiile înscriindu-se la Facultatea de Drept de la Iaşi, imediat după anexarea forţată a Basarabiei de către sovietici în anul 1940. Fire entuziastă şi idealistă, activează în cadrul Frăţiilor de Cruce – organizaţia de tineret a Mişcării Legionare, militând pentru educarea tineretului conform normelor creştine şi în spiritul iubirii de neam. La vârsta de doar 20 de ani, este arestat şi condamnat de regimul antonescian, în anul 1941, la 25 de ani de închisoare pentru vina de a fi continuat şedinţele de instruire şi după scoaterea în afara legii a Mişcării. Este încarcerat la închisoarea din Aiud, apoi la Piteşti şi Văcăreşti, ultima destinaţie fiind penitenciarul-spital din Târgu-Ocna unde a şi trecut la Domnul în anul 1952, pe când avea 31 de ani, urmare a multiplelor probleme de sănătate acumulate în timpul celor 11 ani de temniţă grea în care a trebui să îndure frigul, înfometarea, dar mai ales nenumărate torturi specifice regimului de exterminare. Valeriu Gafencu a dobândit în închisori, după multă nevoinţă personală, după un timp îndelungat de studiu al cărţilor sfinte şi după perioade de post şi rugăciune, o stare înaltă de sfinţenie care a rămas consemnată în mărturiile depuse de cei care i-au fost tovarăşi de celule: „Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos. Înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu.” – Ioan Ianolide. „Valeriu era un om care trăia cuvântul lui Dumnezeu la un nivel foarte înalt, aş spune la nivelul sfinţilor, al marilor părinţi şi anahoreţi. Valeriu era deasupra înţelegerii. Nu am nicio îndoială că este un sfânt.” – Pr. Gheorghe Calciu. Evenimentul beneficiază de prezenţa domnului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român, persoană care a studiat în profunzime fenomenul „sfinţilor închisorilor”, scriind mai multe articole şi cărţi în domeniu. Acesta va prezenta cu această ocazie şi câteva cărţi dedicate celor care au pătimit în închisori pentru credinţă, cărţi apărute la Editura Evdokimos. Un stand al acestei edituri va fi amenajat în cadrul sălii de conferinţe, doritorii putând să achiziţioneze cărţi la preţ de editură. De asemenea, actriţa Camelia Varga va recita câteva poezii scrise chiar de Valeriu Gafencu, iar formaţia instrumental-vocală „Basarabii” coordonată de dl. Alexandru Udrea va interpreta câteva melodii specifice tematicii conferinţei. Vor fi proiectate şi secvenţe din documentarul realizat de TVR Internaţional, dedicat lui Valeriu Gafencu - „Noaptea pătimirilor”. Cele de mai sus sunt doar reperele principale ale conferinţei, în cadrul acesteia urmând a se desfăşura şi alte momente. Intrarea la eveniment este liberă. Având în vedere locurile limitate, rugăm pe cei interesaţi să vină la conferinţă începând cu ora 16.30. Conferinţa va începe joi, 23 februarie 2017, la ora 17.00 şi se va termina în jurul orei 19.00. Vă rog să mediatizaţi evenimentul. Cătălin-Constantin DUMITRU/ Asociaţia LITERATA

joi, 9 februarie 2017

Programul comemorării Valeriu Gafencu - Târgu Ocna 2017

Dragi prieteni, anul acesta comemorarea închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor mărturisitorilor din temniţa Târgu Ocna se va desfășura după următorul program: Joi, 16 februarie 2017, Târgu Ocna, Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (str. Crizantemelor, aflată în vecinătatea Penitenciarului Târgu Ocna): ORA 9 – SFÂNTA LITURGHIE; ORA 11 – PARASTAS la Troița lui Valeriu Gafencu (aflată în curtea Bisericii Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena) ORA 11:30 – 12 PROCESIUNE cu icoane, steaguri tricolore şi candele, de la Troiţa lui Valeriu Gafencu până în centrul oraşului Târgu Ocna; ORA 13 – EVOCĂRI despre mărturisitorii din temniţa Târgu Ocna, la Casa de Cultură Târgu Ocna. Comemorarea este organizată de Arhiepiscopia Romanului și Bacăului, cu binecuvântarea ÎPS Ioachim. Vă așteptăm la Târgu Ocna! Cezarina Condurache/ Fundația Profesor George Manu

marți, 7 februarie 2017

Un curs nou, mai mult decât interesant la Academia Privată: Istoria Țarilor Pravoslavnici

În urmă cu exact 100 de ani, ultimul imperiu ortodox dispărea sub presiunea trădărilor, a revoluționarilor, dar mai ales a ticăloșirii oamenilor. Rugăciunile și lucrarea stareților, a marilor duhovnci ai Rusiei nu au mai putut opri catastrofa, după cum nici martiriul Țarului Nicolae al II-lea și al familiei sale nu au putut stopa tăvălugul criminal ateist. Însă mărturia lor s-a păstrat, chiar dacă întinată de calomnii și falsificări. Cursul “Istoria Țarilor Pravoslavnici” își propune să fie o rememorare a ascensiunii și prăbușirii autocrației ortodoxe, epurată de clișeele neoconservatoare sau marxiste despre Rusia. Lecțiile vor începe cu domnia Țarului Pavel și se vor încheia cu sacrificiul mucenicesc al familiei imperiale, masacrate de bolșevici la Ekaterinburg. Prezentările se vor concentra în jurul țarilor și al familiilor imperiale, pentru a pune în evidență educația politică și viziunea ortodoxă despre lume și societate, pe care cei mai mulți dintre aceștia au întruchipat-o. În același timp, va fi prezentat conflictul cultural dintre slavofili și occidentaliști (nihiliști, liberali, socialiști), definitoriu nu doar pentru înțelegerea lumii ruse moderne. O altă constantă a cursului va fi prezentarea istoriei politice ruse din perspectiva realizării idealului simfoniei Stat-Biserică. Seminarul se adresează celor interesați de istorie, pasionaților de istoria ideilor și religie. Pentru participarea la seminar nu este nevoie de standarde formale, însă lectura materialelor care vor fi puse în discuție va fi mult apreciată. (Ninel Ganea) Temele întâlnirilor: 1.Pavel și despărțirea de Iluminism/; 2.Alexandru I, învingătorul lui Napoleon/; 3.De la Țarul Alexandru I la Feodor Kuzmici/; 4.Țarul Nicolae I, Ortodoxie, Autocrație, Naționalitate/; 5.Țarul Nicolae I, antirevoluționarul perfect/; 6.Alexandru II, Țarul eliberator/; 7.Alexandru III și războiul împotriva nihiliștilor/; 8.Nicolae II și simfonia ortodoxă/; 9.Rasputin și propaganda antiimperială/; 10. Căderea Imperiului Rus/. Perioadă de desfășurare: Cursurile vor începe pe 28 februarie și se țin în fiecare zi de marți a săptămânii. Prețul este 50 lei/ întâlnire, iar studenții beneficiază de reducere. Locul de întâlnire: Academia Privată.

luni, 6 februarie 2017

Îndreptar pentru buna educație creștin-ortodoxă a copiilor, la vremuri de cumpănă

(Text preluat de pe anacronic.ro.)   Copiii sunt ca plantele, pe care Dumnezeu i-a dat în grija părinților, grădinarii lor. (Episcop Grigorie Grabbe)   La finele anului 2016, editura Anacronic a publicat un volum care ar trebui să își găsească locul bine-meritat în biblioteca oricărui părinte și educator creștin. Cartea cuprinde un text amplu semnat de Episcopul Grigorie Grabbe – Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre, dar și Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia ținut de prietenul său întru Hristos, Sfântul Grigorie din Nazianz. Puțin cunoscut în România, Episcopul Grigorie Grabbe – nepot al cunoscutului teolog rus Alexei Homiakov – este una din personalitățile duhovnicești marcante ale Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, el fiind, la un moment dat, investit de Mitropolitul Antonie Hrapovitsky secretar al Cancelariei Sinodale și „devenind practic principalul canonist al Bisericii Ruse din Exil”, cum menționează Ninel Ganea în densa și lămuritoarea prefață cu care se deschide volumul. Eseul semnat de Episcopul Grabbe – care a văzut lumina tiparului în 1960 – pornește de la observația creșterii alarmante a infracționalității în rândul tinerilor americani. Principalele cauze – pe care el le-a identificat la acea dată – erau reprezentate în principal de condițiile sociale (mediul social impropriu unei dezvoltări firești pentru personalitatea umană) și de educația deficitară atât la nivelul scopului, dar și al metodelor folosite. În privința educației, el constată următorul paradox: „Niciodată nu s-au scris atâtea cărți și articole despre educația tinerilor și despre psihologia lor precum se scriu în zilele noastre. Se încearcă abordarea copiilor pornind de la o cunoaștere completă a naturii lor, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic. Se realizează nenumărate investigații ale psihologiei copiilor, li se analizează toate calitățile și stadiile de dezvoltare, cu speranța rezolvării, în acest mod, a problemei creșterii unei generații sănătoase din punct de vedere spiritual. Însă există prea multe școli de gândire în domeniul pedagogiei, al psihiatriei și, acum, al psihanalizei populare. Și, se pare, cu cât încearcă specialiștii mai mult să descopere modalități mai bune de a educa copiii, cu atât aceștia din urmă provoacă motive de alarmă în societate.” Curentele psihoterapeutice divergente și, mai ales, amploarea pe care o luase psihanaliza în rândul masselor, dar și în sistemul de educație americană, nu doar că nu au reușit să diminueze gradul de agresivitate manifestat de tinerii americani, ba chiar au contribuit la proliferarea infracționalității în rândul lor.
Educație creștină vs. psihanaliză: adevărata natură umană/ Datorită trendului psihanalitic specific acelei vremi („Din nefericire, influența fondatorului psihanalizei, Sigmund Freud, marchează, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate teoriile contemporane”), Episcopul Grabbe alocă mai multe pagini psihanalizei și întemeietorului ei. El critică viziunea freudiană despre sufletul omenesc și lume, în ansamblul ei, de pe pozițiile spiritualității creștin-ortodoxe. În rezumat:   Freud era ateu, ceea ce i-a diminuat drastic înțelegerea sufletului uman și a realității („Multe lucruri nu le-a văzut, nu a fost capabil să le vadă sau nu a dorit să le vadă. În alte situații, a văzut lucururile într-o oglindă mincinoasă, chiar dacă a încercat, probabil cu adevărat, să fie un savant obiectiv”);   Prin termenul „suflet” (psyche în limba greacă) psihanaliza înțelege cu precădere funcțiile creierului. Pentru creștinul-ortodox sufletul este o realitate mistică [ (...) noi știm, desigur, că acesta este legat în mod tainic de un suflet invizibil, care alcătuiește o parte a personalității noastre”];   Nevoitorul creștin, prin rugăciune, intră în contact cu inconștientul său personal în efortul său continuu de a tinde spre comuniunea cu Dumnezeu („Prin supunerea de bună voie lui Dumnezeu și prin rugăciune constantă, săvârșită nu numai conștient, ci și subconștient - „rugăciunea minții sau interioară a lui Hristos”-, ascetismul ortodox se concentrează asupra domeniului subconștient al experiențelor, ideilor și simțirilor harului, făcând astfel ca ascetul să fie unificat din punct de vedere interior în strădania sa către Dumnezeu”). Prin urmare, nu doar adepții psihanalizei au șansa accesului la straturile inconștiente ale structurii personalității umane, la trăirea și cunoașterea integrativă, ci și creștinii care – prin viața lor evlavioasă –  atrag energiile necreate ale Duhului Sfânt și, în acest fel, (își) depășesc limitele naturii create.   Psihanaliza consideră că la originea conflictului dintre conștiință și conținuturile inconștientului stă reprimarea instinctului, a pulsiunilor sexuale. Psihanaliștii nu operează cu noțiunea de „patimă”. Dorința sexuală nu este privită ca patimă. De aceea, adepților psihanalizei nu li se recomandă abstinența sexuală, ci satisfacerea dorințelor sexuale în cadrele acceptate de societatea respectivă. Creștinul luptă cu tentațiile sexuale, iar „această luptă  – scrie Episcopul Grabbe  – este inspirată de străduința de a păstra curăția morală și duhovnicească, fără de care este imposibilă unirea cu Dumnezeu”.   În practică, psihanaliștii acceptă desfășurarea vieții umane sub imperiul instinctelor și sunt împotriva reprimării lor, convinși fiind că abstinența ar genera diverse conflicte interioare care ar putea primejdui integritatea ființei umane. În consecință, psihanaliștii recomandă predarea timpurie a orelor de fiziologie sexuală la copii și îi încurajează pe tineri să inițieze relații amoroase între ei.   Din perspectivă creștină, această abordare face ca tinerii să fie familiarizați prematur cu păcatul, ei fiind, totodată, lipsiți de un ideal de viață virtuoasă, care ar prețui virtutea fecioriei.   Natura umană invetigată de psihanaliză este natura stricăcioasă de după căderea protopărinților Adam și Eva. De aceea, ea nu poate avea valoare de etalon al normalității și al firii umane universale. Există o discrepanță enormă între descrierile făcute de psihanaliști – pornind de la cazurile extreme investigate clinic de ei [Ne amintim aici, de pildă, de „micul Hans”, „omul cu lupi”, „cazul Dora”, „omul cu șobolani”] și mărturiile narative despre asceții și sfinții creștini.   Psihanaliza nu propune comunităților umane o morală, deși ea „pretinde uneori să ia locul religiei”. Episcopul Grigorie Grabbe consideră că însăși cazurile patologice selectate, investigate și etalate de Freud și de emulii săi falsifică reprezentarea despre (adevărata) natură umană. Deși singulare și periferice, prin generalizare ele sunt propuse societății contemporane ca dovezi incontestabile ale unui model explicativ general-valabil, independent de contextul ontic, spațio-temporal, istoric în care viețuiește subiectul uman [În literatura de specialitate, este (arhi-)cunoscut contraargumentul cultural la celebra teorie freudiană a complexului lui Oedip: la populațiile de aborigeni din Polinezia sau Australia, de pildă, nu a putut fi identificat acest complex]. Preasfințitul Grigorie remarcă: „Nu știm ce concluzie ar fi tras psihologii dacă i-ar fi supus psihanalizei pe slujitorii obișnuiți ai Bisericii și, cu atât mai mult, pe sfinți. Fără îndoială că le-ar fi oferit date care le-ar fi părut cu totul extraordinare și le-ar fi oferit un standard al normalității cu totul nou”. Pornind de la observația realistă că „este imposibil să trăim în această lume fără a ne amesteca cu oamenii din ea”, autorul concluzionează că noi, creștinii, ne putem asocia cu ceilalți membri ai societății, care nu au o viziune creștină despre lume și valori aferente, putem coopera cu ei în chestiunile care țin de viața practică, dar în același timp, pentru a ne păstra identitatea spirituală „(...) trebuie să ne păzim sufletul și inima de influența lor”. Este vital să trăim în cadrele culturii creștine, esențial diferite de cele ale culturii secularizate. Un sfat în perfect acord cu acela pe care ni-l oferă Sfântul Apostol Pavel în a doua epistolă către Corinteni: „Ieșiți din mijlocul lor și vă osebiți, zice Domnul...” (Ap. II Corinteni 6,17) Scopul educației creștine este acela „de a ajuta [părinții] la dezvoltarea sentimentelor și conștiinței creștine în copiii lor din cea mai timpurie perioadă a vieții lor, indiferent de condițiile în care se află aceștia”. Importanța Sfintelor Taine în educația creștină a copiilor/ Pentru realizarea acestui ideal, foarte importantă este integrarea timpurie a copilului în viața liturgică a Bisericii. Biserica, prin Sfintele sale Taine și prin atmosfera sacră pe care o întreține, va lăsa o pecete indelebilă asupra ființei spirituale a copilului: „Dar chiar dacă copilul este învățat de timpuriu două-trei rugăciuni sau chiar relatări biblice, în afara Bisericii totuși copilul rămâne lipsit de bogăția harului pe care i-o dă Biserica Ortodoxă, mai ales prin tainele botezului, a mirungerii și a împărtășirii frecvente cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Copilul nu poate înțelege sau recunoaște semnificația Euharistiei. Mai târziu, poate va și uita că a fost adus vreodată în fața Sfântului Potir, dar harul Sfintei Taine îi luminează totuși adâncul inimii și sufletului, curățind ceea ce Sfântul Ioan Damaschin numește ˂˂partea irațională a sufletului˃˃”. Cumva, în completarea acestor sfaturi pe care ni le pro-pune Preasfințitul Grigorie, dar în același duh, Sfântul Teofan Zăvorâtul, în fragmentul reprodus în acest volum – din „Calea spre mântuire” – accentuează, importanța mediului duhovnicesc în care se va cristaliza personalitatea copilului: „Aici ar trebui să ne gândim la înrâurirea Sfintelor Taine și, odată cu ele, a întregii vieți bisericești, dar în același timp a credinței și evlaviei părinților. Toate acestea laolaltă alcătuiesc un mediu mântuitor pentru prunc. Prin toate acestea, viața în har care s-a zămislit în prunc este insuflată în chip tainic”. În fond, adaug eu, familiaritatea timpurie a copilului cu viața Bisericii, îl va feri la maturitate de cele două extreme ale vieții duhovnicești: intelectualismul arid, lipsit de inimă, și pietismul – emoția bine intenționată, dar incultă. Elementele esențiale unei educații creștin-ortodoxe/ În educația copiilor un factor important îl constituie atitudinea părintelui față de copil. Părintele trebuie să manifeste dragoste, să își tempereze supărarea (care este „un semn al slăbirii iubirii” și exprimă patimile care sălășluiesc în sufletul adultului – mânia și egoismul). Părinții și educatorii copilului trebuie să urmeze „calea împărătească”, de mijloc între permisivitate totală și constrângere maximă, arbitrară. Prea multă libertate poate da naștere unui caracter libertin, imoral. Un control prea strict exercitat asupra intențiilor și acțiunilor celor mici îi poate inhiba într-atâta încât la maturitate ei pot manifesta dificultăți de relaționare cu ceilalți și le va fi dificil să descopere răspunsul corect la problemele și provocările existenței în societate. În ambele situații, copilul va manifesta tulburări de caracter. De multe ori părinții uită că esențial în educația copiilor noștri este exemplul de virtute pe care îl întruchipăm în viața noastră de zi cu zi. Cel mai bun discurs despre virtute sunt faptele virtuoase, o viață al cărei parcurs este în deplin acord cu principiile și regulile morale. Aceeași idee o vom găsi expusă – în prezentul volum – în textul Sfântului Teofan Zăvorâtul:„(...) duhul credinței și al cucerniciei părinților trebuie socotit ca cel mai puternic mijloc de păstrare, creștere și întărire a harului din copil”.
Educația creștin-ortodoxă presupune nu doar să le transmitem copiilor noștri valorile spiritualității ortodoxe ci și să le rezolvăm dilemele care apar ca urmare a incongruenței, ba chiar a conflictului major dintre viziunea ortodoxă despre lume și alte concepții concurente - cum este cea evoluționistă, de care învățământul actual de stat este suprasaturat:„Părinții ar trebui să-i determine pe copii să le descrie ce s-a petrecut la școală și, la rândul lor, să ofere explicații cu privire la întrebările care au apărut, potrivit punctului de vedere creștin-ortodox”. De la cult≠cultură la cult←cultură. Cultura ca mijloc de comuniune cu Hristos/ Una dintre hibele majore ale educației noastre contemporane o constituie dezacordul flagrant dintre cult și cultură, dintre Biserică și societate, dintre cultura creștină și cea laică. Mai precis, intelectualii sunt mefienți sau chiar refractari la viața eclezială și la valorile constitutive Bisericii, în vreme ce credincioșii care viețuiesc în și prin Biserică manifestă adesea dezinteres față de cultura clasică sau umanistă, întrucât o consideră fie păgână, fie secularizată, în orice caz anticreștină. Editorii volumului Educația creștin-ortodoxă a copiilor în zilele noastre au avut inspirația să adauge articolului semnat de Episcopul Grigorie Grabbe două texte care ne reamintesc – și ne ajută să recuperăm- dreapta cumpănire dintre credință și cultură, dintre cultura clasică și cea creștină: Cuvântarea către tineri despre dreapta folosire a literaturii grecești, ținută de Sfântul Vasile cel Mare și un fragment din Discursul funerar despre Marele Sfânt Vasile, episcop al Cezareei din Cappadocia, care îl are ca autor pe Sfântul Grigorie din Nazianz. Sfântul Vasile cel Mare le recomanda tinerilor creștini din vremea sa să discearnă între valorile trecătoare ale lumii și cele veșnice: „Nimic dintre cele omenești care pot fi considerate grozave, nici mândria originii, nici puterea trupului sau frumusețea, sau măreția, sau slava de la oameni, sau autoritatea regală nu le considerăm demne de a fi râvnite, nici pe cei ce le au nu îi invidiem; în schimb speranța noastră este în cele de dincolo, și tot ce facem este pentru a ne pregăti pentru viața de veci”. El recunoștea un rol propedeutic literaturii și filosofiei grecești și le recomanda junilor creștini să se îndeletnicească o vreme cu ele, urmând modelele de virtute pe care acestea le zugrăvesc; „(...) dacă dorim să păstrăm neștearsă ideea adevăratei virtuți, trebuie să ne inițiem mai întâi în știința păgână, pentru ca apoi să acordăm pe larg atenție specială învățăturilor sacre și divine, chiar așa cum mai întâi ne obișnuim cu reflecția soarelui în apă pentru ca apoi să fim în stare să ne îndreptăm privirile către soarele însuși”. De pildă, în cazul poeților „când povestesc despre cuvintele și faptele unor oameni buni, trebuie să îi iubiți și imitați pe aceia, copiind cu sârguință astfel de comportament”. Frecventarea literaturii greceșt i- prin extensie, a literaturii laice - este utilă sufletului atâta vreme cât nu îl vatămă prin descrieri care trezesc în el patimile. Dragostea pentru cultură [se înțelege, cultura laică, necreștină] trebuie temperată cu discernământ, având totdeauna privirea sufletului îndreptată spre ținta sa finală - comuniunea cu Hristos: „Atunci însă când descriu comportamente reprobabile, trebuie să-i părăsiți și să vă închideți urechile, așa cum se spune că a trecut Odiseu pe lângă cântecul sirenelor, deoarece cunoașterea profundă a scrierilor rele pavează drumul spre fapte asemănătoare. De aceea, sufletul trebuie apărat cu grijă, ca nu cumva din dragostea noastră față de cultură să fie întinat fără voie, așa cum beau unii otravă cu miere”. [Un comentariu marginal: Ar fi interesant de revăzut, în lumina acestei abordări, mesajul paideic pe care îl propune Jurnalul de la Păltiniș, care are în centru un „Dumnezeu al culturii” în fața căruia C. Noica și emulii săi - „catarii de la Păltiniș”, cum i-a numit monahul Nicolae Delarohia - își plecau „genunchii spiritului” în așteptatea unei judecăți de apoi a culturii. O imagine a divinității mai degrabă hegeliană decât creștin-ortodoxă. Un model paideic care nu poate explica - și înțelege - sacrificiul de sine pe care l-a făcut Mircea Vulcănescu în temnița Aiudului.] În textul Sfântului Vasile cel Mare întâlnim celebra metaforă a albinei înțelepte care știe de unde și cât să se hrănească: „Acum, întrutotul în maniera albinelor, trebuie să folosim și noi aceste scrieri pentru că albinele nu vizitează toate florile, fără deosebire, nici nu caută să care toată floarea pe care se așază, ci, luând atât cât le este necesar, lasă restul. La fel și noi, dacă suntem înțelepți, vom lua din cărțile păgâne numai ce ne este de folos și este aliat adevărului, restul trecându-l cu vederea”[se referă în special la anumite pasaje în care virtutea este elogiată, întâlnite la Hesiod, Homer, Solon, Theognis]. Din portretul pe care i-l zugrăvește prietenul său, Sfântul Grigorie din Nazianz – „Părea că aveam un singur suflet, care locuia în două trupuri” –, înțelegem că Sfântul Vasile a întruchipat exemplar modelul paideic creștin, făcându-se toate tuturor, pentru Hristos: a fost„orator printre oratori”, „filosof între filosofi”, „preot între creștini”. Cuviosul Serafim Rose despre necesitatea de a-ți forma și a transmite o cultură creștină. Ortodoxia inimii, nu doar a minții/ Ideea conform căreia creștinul are nevoie (și) de o formație culturală laică o întâlnim în scrierile rămase de la Părintele Serafim Rose - o altă figură duhovnicească marcantă a Bisericii Ortodoxe Ruse din Exil. Eugene Rose trăise pe viu apostazia culturii apusene. Îi cunoscuse pe Jack Kerouac și Allan Watts - idolii tinerilor americani, din vremea sa [autori ale căror scrieri sunt popularizate asiduu în anii din urmă, în România]. În vara anului 1975, părintele Serafim a ținut la Mănăstirea Platina un curs de „supraviețuire ortodoxă”, pentru patru tineri proaspăt convertiți la Ortodoxie. Scopul său era să le ofere o „temelie ortodoxă”. Din contactul cu tinerii din America, Cuviosul Serafim Rose observase o realitate psihologică și duhovnicească care, peste ani, s-a extins în toată lumea. Cum? Prin difuzionismul curentelor subculturale, a cărei viteză de propagare ideologică a fost accelerată semnificativ de canalele mass-media și de mediile virtuale. În introducerea la cursul său de „autoapărare ortodoxă”, părintele Serafim remarcă: „O mare primejdie a vremurilor noastre și a mișcării celor ce vin la Ortodoxie este ceea ce am putea numi, într-un limbaj mai puțin academic fenomenul ˂˂maimuțelor duhovnicești˃˃- oameni care sunt ortodocși în exterior, ba chiar se și mândresc pentru că sunt foarte corecți în ortodoxia lor, însă în adâncurile lor nu sunt schimbați cu adevărat, nu sporesc în Ortodoxie, rămânând în mare măsură tributari lumii moderne, care își are rădăcinile în anticreștinism. Pentru că nu sporesc, aceștia nu văd cât de profund este conflictul dintre adevărata Ortodoxie și lumea pe care ei nu au lăsat-o în urmă. În opoziție cu aceasta, o convertire la adevărata Ortodoxie trebuie să fie totală; trebuie să schimbe tot ceea ce faci, felul cum privești lucrurile, cum valorizezi tot ceea ce se întâmplă în viață”. O educație creștin-ortodoxă îi va ajuta pe copiii noștri să identifice curentele de gândire moderne care ne afectează profund credința. Într-un alt loc, părintele Serafim Rose spune: „Ortodoxia înseamnă viață. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur și simplu nu suntem ortodocși, indiferent de credințele formale pe care le susținem”. Din această perspectivă,  „un copil căruia i se formează gustul pentru muzica bună, pentru literatură, istorie și artă, chiar și pentru știință, este cel puțin parțial vaccinat împotriva culturii consumeriste și a ispitelor acesteia”.
Părintele Serafim accentua importanța sentimentelor creștine, a trăirilor inimii în procesul mântuirii noastre și a celorlalți, potrivit unui principiu formulat de Sfântul Tihon din Zadonsk: „Ortodoxia noastră trebuie să fie una a inimii, nu numai a minții”. Un exemplu practic de pedagogie creștină îl găsim în scrisorile și în viața cuviosului, scrisă cu atâta acribie de ieromonahul Damaschin Christensen: părintele Serafim încearcă să tempereze duhul criticist-atotștiutor al lui B.A. – tânăr convertit de pe Coasta de Est, care socotea întreaga literatură de sorginte demonică –, punându-l să citească Arhipelagul Gulag al lui Soljenițân, Oliver Twist și Crimă și pedeapsă. Ca „să i se înmoaie inima”. Într-un alt contex,t părintele Serafim îi îndeamnă pe adolescenții convertiți la Hristos să aprofundeze „studiile pre-teologice”, printre altele să îl citească pe Platon. În acest chip, el nădăjduia să îi ferească pe aceștia de sindromul „trecerii bruște la teologie” care, în opinia sa, „pare să fie pricina multor probleme atât individuale cât și în Biserică ca întreg”. Aștept cu interes viitoarele titluri editate de Anacronic, adevărate cărți de identitate, menite să ne întrețină trezvia inimii și discernământul intelectual și moral. Ciprian Voicilă  

luni, 30 ianuarie 2017

Comemorarea din acest an a mucenicului Valeriu Gafencu

Comemorarea anuală Valeriu Gafencu: Joi 16 februarie 2017 Târgu Ocna. Dragi prieteni, Comemorarea închinată lui Valeriu Gafencu şi tuturor deţinuţilor politici din temniţa Târgu Ocna, va avea loc joi, 16 februarie 2017, sub organizarea Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului. Ca în fiecare an, ne vom întâlni la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena, biserică aflată în vecinătatea penitenciarului Târgu Ocna. Vom reveni în zilele următoare cu programul detaliat al comemorării. Vă așteptăm la Târgu Ocna! Cezarina Condurache/ Fundația Profesor George Manu