joi, 28 februarie 2019

Monahul Marcu Dumitrescu, cel care a învins frica torturii, prin tăcere

[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Ivit pe lume la data de 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, din județul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniță, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană și comunistă.
Cititorul vieții sale și al mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape rămâne cutremurat în fața privațiunilor și a torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenții. În același timp, se minunează când prin fața ochilor minții i se derulează momentele de cumpănă existențială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus.

Cruntele pătimiri și dumnezeiasca purtare de grijă

Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la București pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan – care i-a zugrăvit biografia și a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă și mai lată, unul mă ținea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul și doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei care mă băteau au crezut că am murit”.

Învingerea torturii prin tăcere

În fața refuzului său tranșant de a-și trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care îl acoperea darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le-am simțit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, și atunci, și după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deși fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioși. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă, i-au străpuns trupul cu un cuțit, crezând poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalți. Însă, în chip minunat, el și-a păstrat starea de muțenie. Și-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploiești la București, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe «Fachiru»! Ia uite-l cum arată! Ca un nou-născut!”
Într-un alt moment al anchetei, torționarii l-au introdus într-o cameră, amenințându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternați când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfrico­șat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămașă. Vrând probabil să-și revină din starea de uimire, conducătorul anchetei și-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”
În tentativa de a-i înfrânge voința morală, imaginația diabolică a comuniștilor a inventat noi și noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger și căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credință neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simțit ducându-mă de mână, pas cu pas”.

A doua arestare

Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primește o condamnare de 10 ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoștință cu „grupul misticilor”, care erau călăuziți în căutările lor duhovnicești de părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuți sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim -, în condițiile improprii de detenție, se dedică unei vieți de nevoință duhovnicească, conști­entizând faptul că anii grei de temniță la care fuseseră condamnați îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieții duhovnicești, de la treapta despătimirii până la iluminare și îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferința lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.
În 1951, regimul comunist, în loc să îl elibereze cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să-și închine viața lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. La 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina, unde se găsea la acea vreme părintele Arsenie Papacioc, care îi era și duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.
În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploiești. Datorită refuzului său dârz de a-și trăda frații de ideal și de suferință, la un moment dat, torționarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viața extraordinară a monahului Marcu, bucuriile și darurile duhovnicești pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu fața către răsărit (...), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub și au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc și să văd stele galbene, albastre și verzi. Atunci L-am simțit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar L-am simțit cu mult mai puternic decât aș vedea cu ochii mei și aș auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă și să pulverizez apa prin celulă. Așa am anihilat praful ucigaș și am rămas în viață”.

Din nou la Aiud

Ultimii ani de detenție și-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală își va desăvârși nevoința ascetică deprinsă în anii de temniță grea: participa zilnic la slujbele săvârșite în biserică, iar la chilie își îndeplinea pravila monahală care în ultimii ani ai vieții dura nu mai puțin de 13 ore. O altă nevoință a monahului Marcu era citirea a sute și sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturisește că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea și alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinței, al răbdării necazurilor, al umilinței și pocăinței, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufletește de părintele Ilie Cleopa, care i-a fost și părinte duhovnicesc.

Liniile unui portret duhovnicesc

Prin 2001, părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schițat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărișor decât mine cu vreo 2-3 ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. (...) Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.
Părintele Marcu va părăsi viața pământească pășind lin în Împărăția cea veșnică și nestricăcioasă la data de 28 februarie 1999.
Pelerinul care poposește în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul cuvioșilor Paisie Olaru și Ilie Cleopa, poate se va opri și la locul unde odihnesc rămășițele sale pămân­tești - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos și pentru încercatul neam românesc.(Ciprian Voicilă)

luni, 25 februarie 2019

Mărturii și Evocări. Horia Bernea - episodul 1 (14 02 2019)

„Cred în sfinți, dar și-n voinici”


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

joi, 7 februarie 2019

Dominarea furiei

 
[Articol publicat în Ziarul Lumina
 Într-o scrisoare celebră, filosoful stoic Seneca afirma că mânia este „cea mai respingătoare și mai sălbatică dintre toate”. Încă din Antichitatea greacă și romană, filosofii preocupați de etică și de idealul desăvârșirii morale a omului au căutat să descrie fizionomia acestei patimi sufletești, analizând în detaliu cauzele și moda­li­tățile ei de manifestare. Efortului filosofilor de a defini mânia i s-a alăturat în ultimii zeci de ani preocuparea psihologilor de a studia căile prin care stările de mânie sau de furie ar putea fi gestionate cu succes de persoana umană (în literatura de specialitate, fie „mânia” și „furia” sunt folosite ca sinonime, fie furia este văzută ca fiind gradul maxim al mâniei). Spre exemplu, doctorul Albert Ellis și psihologul Raymond Tafrate, inventatorii terapiei rațional-emotive și comportamentale, au demonstrat că furia este distructivă atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în ceea ce ne privește pe noi înșine. Ea poate distruge relații, familii, instituții, ne poate ruina sănătatea fizică și echilibrul lăuntric. 
  
Afectează sistemul cardiovascular 
 Potrivit profesorului de biologie și neuroștiințe de la Universitatea Stanford, Robert Sapolski, activarea repetată a stărilor fiziologice care însoțesc furia afectează sistemul cardiovascular și favorizează apariția arteriosclerozei. Furia naște întotdeauna agresivitatea. Ea stă la originea vio­len­ței domestice (de pe urma căreia suferă nenumărate femei) și a agresiunii îndreptate împotriva copiilor. Psihologii care au studiat această emoție distructivă au concluzionat că, în pofida preju­de­că­ților noastre curente, tindem să ne manifestăm furia nu împotriva persoanelor care ne provoacă antipatie și aversiune, ci față de cei care trăiesc în imediatul vieții noastre curente: membrii familiei, colegii de serviciu, prietenii. La fel de grav este și un alt aspect al furiei: cel care se lasă dominat de ea, nu o conștientizează, nu își asumă efectele ei și este tentat permanent să proiecteze asupra celorlalți vina pentru neîmplinirea proprie și pentru eșecul relațional. Psihologii Ellis și Tafrate au identificat o serie de mituri privind modalitățile prin care am putea să ne controlăm mânia, idei pe cât de eronate, pe atât de asiduu vehiculate în mass-media. Enumăr aici câteva: exteriorizarea fizică și verbală a furiei conduce la diminuarea ei (în realitate, o amplifică); ne eliberăm de mânie evitând contextele exis­tențiale care o favorizează (ceea ce ar putea să ne creeze ima­ginea inconfortabilă de persoane slabe, pasive, evitante); furia ne ajută să depășim obstacolele care ne împiedică să ne atingem scopurile pe care ni le-am propus (în realitate, acest tip de comportament provoacă în rândul membrilor familiei și în rețeaua de prieteni și cunoscuți neîncredere, resentimente, impulsul de a ne ocoli); evenimentele externe cauzează întotdeauna declan­șarea furiei (dacă ar fi adevărat, în aceleași condiții date, toți oamenii ar trebui să reacționeze la fel: de pildă, ar trebui ca toți par­ti­cipanții la traficul superaglomerat să se înfurie). În urma cercetărilor aprofundate care au avut ca obiect furia, Ellis și Tafrate au ajuns la concluzia că orice persoană care se înfurie și-a alimentat în prealabil această stare prin câteva idei care au căpătat forța unor convingeri subiective. Să presupunem că am fost tratați nedrept de colegii noștri de serviciu. Ne înfuriem și ne alimentăm în forul nostru interior mânia, spunându-ne, de regulă: 1. „Este groaznic că acești oameni mă tratează nepoliticos și nedrept!”; 2. „Nu suport să mă trateze astfel!”; 3. „Nu ar trebui absolut deloc să mă trateze așa de rău!”; 4. „Fiindcă se poartă atât de rău, sunt persoane îngrozitoare și ar trebui pedepsite!” Între cele 4 idei există o înlănțuire cauzală și împreună fac să credem că o persoană este prin natura ei fundamental rea doar pentru că într-o anumită situație ea adoptă un comportament inadecvat, greșit față de noi. Cu alte cuvinte, generalizăm. Este aceeași eroare pe care o facem atunci când ajungem să judecăm și să osândim un om pentru păcatele pe care le-a săvârșit sau despre care noi credem că le-a săvârșit. Îl etichetăm pentru totdeauna, deși răul pe care l-a comis a fost poate neintenționat sau s-a ivit din necunoaștere.  

„Vinul dracilor” 
Putem să ne gestionăm cu succes momentele în care suntem tentați să reacționăm cu furie dacă ne vom deprinde să identificăm acele convingeri personale, iraționale, care în mod obișnuit amplifică mânia. Ele ar putea fi formulate astfel: 1. „Trebuie neapărat să fac bine lucrurile importante și să primesc aprobarea celor care sunt importanți pentru mine, iar dacă nu, sunt lipsit de valoare”; 2. „Trebuie să mă tratezi cu amabilitate și cu atenție, iar dacă nu o faci, ești o persoană îngrozitoare”; 3. „Condițiile trebuie neapărat să fie așa cum îmi doresc eu să fie și să nu îmi blocheze în mod nejustificat plăcerile și obiectivele, iar dacă nu, viața mea este oribilă”. Cei doi inițiatori ai terapiei rațional-emotive recomandă ca antidot împotriva acestor credințe care generează adesea furia așa-numitele „tehnici cognitive de distragere”. Printre ele, rugăciunea ocupă un loc important. Următorul pas este să îi acceptăm necondiționat pe cei care trăiesc alături de noi. Chiar dacă nu ne plac, în urma unei analize raționale vom ajunge la concluzia că ne este util să îi acceptăm. Deși sunt atâtea diferențe majore între noi și ei, în cele din urmă este preferabil să trăim sau să muncim alături de ei. Doctorul Ellis scrie: „Accepți păcătoșii, dar nu și păcatele lor. Accepți realitatea socială că ei sunt cu toții - fiecare dintre ei - incredibil de imperfecți și îi accepți cu slăbiciunile lor”. În tradiția creștin-ortodoxă, mânia sau furia este considerată patimă. Creștinul trebuie să o înfrunte și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se elibereze de sub tirania ei. Încă din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul a surprins o trăsătură specifică mâniei: a numit-o „vinul dracilor”. Este adevărat: omul mânios nu doar că își pierde stăpânirea de sine, ca în beția alcoolică, dar această stare nefirească se amplifică de la o clipă la alta, ca o vâlvătaie care se întețește, amenințând tot ce îi stă în cale. Patericul egiptean îl învață pe creștin să nu se bazeze pe propriile puteri în lupta cu patima mâniei, ci doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Avva Amona mărturisea: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Sfinții Părinți au arătat că, de cele mai multe ori, ne mâniem în momentul în care nu ne este satisfăcută o anumită patimă, fie ea trupească – de pildă, lăcomia -, fie mai subtilă – mândria, slava deșartă. Pentru a ne izbăvi de patima cumplită a mâniei trebuie să cultivăm cât mai mult virtutea smereniei. (Ciprian Voicilă)

joi, 31 ianuarie 2019

Invidia și efectele ei nocive

[Articol apărut în Ziarul Lumina
Trăind în societate, invidiem și suntem invidiați. Invidia se naște atunci când întâlnim o ființă mult mai înzestrată decât noi înșine, mult mai bine situată în ierarhia socială sau care posedă anumite bunuri la care noi doar jinduim. Ce trăsături esențiale are această emoție toxică? Cum am putea-o controla astfel încât să ne redobândim libertatea interioară? Psihiatrii Cristophe André și François Lelord afirmă că invidia este o emoție universală, un „amalgam de iritare și ură față de cel care este mai favorizat de soartă decât noi”. Cuvântul vechi „pizmă” reflectă fidel această complexitate. În limbajul comun, despre omul dominat de invidie se spune că este „ros de invidie”. Analizând această expresie, vom descoperi câteva trăsături specifice acestei emoții negative. Invidia, deci, este o emoție chinuitoare, dar și insațiabilă: totdeauna vreun apropiat sau un cunoscut de-al nostru va avea o calitate care ne va stârni invidia sau va poseda un bun material pe care noi doar ni-l dorim. Invidia, această emoție ascunsă, este paradoxală: deși nenumărați oameni suferă de ea, este riscant să ți-o exprimi în societate, fiindcă ea va stârni dezaprobarea celorlalți.  

Trei tipuri de invidie 
Invidia se ivește pe neaștep­tate și se manifestă ca „o reacție bruscă, involuntară, însoțită de manifestări fizice”. Cei doi psihiatri menționați mai sus împart invidia în 3 categorii. Pentru a le înțelege mai bine, vom pleca de la un exemplu: să presupunem că un coleg de serviciu a fost promovat. Invidia se manifestă mai întâi la nivelul gândirii, apoi al comportamentului uman. Dacă vom gândi „Mie nu mi se va întâmpla asta”, și vom simți nevoia să ne retragem, să ne închidem în sine, evitând pe viitor să inte­racționăm cu persoana nou-promovată, putem spune că trăim un episod de invidie depresivă. Invidia ostilă se manifestă altfel. În acest caz, invidiosul gândește „Nu suport faptul că acest incapabil a fost promovat înaintea mea!”, apoi începe să își bârfească față de cunoscuți colegul, spunându-și sieși: „Lasă că îi arăt eu lui cine sunt!” Invidia admirativă este mai rar întâlnită. Persoana atinsă de acest tip de invidie gândește complet diferit: „E normal să-l promoveze, a muncit din greu”. Ea are puterea să se ducă și să îl felicite sincer pe colegul respectiv. Pe viitor, va lucra mai mult pentru a le dovedi superiorilor că și ea merită să fie promovată.  

Comparație-invidie-stimă de sine scăzută 
Cum se naște în sufletul nostru invidia? Această emoție complexă are întotdeauna la origine o comparație: invidiosul își compară propria situație cu a persoanei pe care o invidiază. Consecința nefastă a compa­rației este că invidiosul se va simți inferior și va înțelege că această inferioritate nu poate fi depășită curând, ceea ce va conduce la scăderea stimei de sine. Sentimentul de inferioritate poate produce, la rândul său, alte emoții toxice: tristețe, furie... Devenim cu atât mai invi­dioși cu cât ne simțim mai inferiori decât ceilalți într-un domeniu pe care îl considerăm reprezentativ pentru noi. Acel domeniu este o piesă importantă în edificiul stimei de sine. Un elev care a obținut rezultate foarte bune la matematică nu îl va invidia pe un coleg care excelează la literatură. Studiile psihologice au relevat faptul că, de obicei, îi invidiem pe cei care ne sunt mai apropiați (frați, prieteni, vecini). Sunt două cauze majore ale acestei stări de fapt: fiind mai apropiați de ei, tindem adesea să ne evaluăm atuurile personale, prin com­parație cu ei. În plus, ei și noi formăm același grup. Avem o viziune comună, de grup, privind valorile și atributele necesare pentru dobândirea unui anumit statut social, iar atunci când ne comparăm cu ei și ne conști­entizăm defectele, stima de sine ne scade simțitor. Să nu uităm că stima de sine este o componentă esențială a identității noastre. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că invidia poate avea și efecte sociale pozitive. În limitele legalității, invidia creează emulație și contribuie la atingerea unor noi standarde de performanță în domeniile sportului, afacerilor sau al științei. În aceste cadre competitive putem vorbi de un alt tip de invidie: invidia emulativă. La nivel instituțional, invidia poate fi stimulată prin compararea regulată a rezultatelor obținute de angajați, ceea ce va conduce la creșterea perfor­manței.  
Antidoturi psihologice 
Cum am putea controla această emoție negativă, care se ivește în sufletele noastre brusc și care ne periclitează stima de sine? Psihologii care au studiat-o îndeaproape ne sfătuiesc să nu o refulăm, adică să nu o alungăm din conștiința noastră ca pe ceva inexistent sau neadevărat. Dimpotrivă, să recunoaștem că suntem invi­dioși pe o anumită persoană. Trebuie să înțelegem că nu putem controla condițiile obiective care favorizează invidia (ea este întotdeauna o reacție involuntară), dar că suntem responsabili dacă o vom controla sau nu, din momentul în care ea își face simțită prezența în sufletul nostru. În mod paradoxal, ne putem elibera decent de invidie exteriorizând-o, dar nu cu ostilitate, ci cu umor și autoironie. De pildă, îi putem declara colegului nostru proaspăt promovat: „Îmi pare bine pentru tot ce ți se întâmplă; era și mai bine dacă mi se întâmpla mie!” Psihologii le recomandă persoanelor mai puțin înzestrate cu umor să facă efortul de a nu exterioriza invidia, dar, în același timp, să conștientizeze faptul că sunt animați de invidie. Tot ei ne sugerează să ne analizăm gândurile de inferioritate provocate de invidie: de unde vin? Sunt cumva legate de anumite întâmplări din copilărie? O altă strategie pe care ne-o propun psihologii este relativizarea avantajului celuilalt: ne putem întreba dacă acel statut social, bun material sau trăsătură de personalitate care ne-a stârnit invidia a ajutat-o pe respectiva persoană să fie fericită. Una din cele mai eficiente căi de combatere a invidiei este să ne ferim să provocăm invidia apropiaților noștri. O viață socială discretă ne poate feri de neplăcerile stârnite de invidia celor din preajma noastră. În tradiția creștină, invidia este etichetată, pe bună dreptate, ca patimă. Invidiosul încalcă porunca a 10-a din Decalog: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. El încalcă porunca dragostei față de aproapele și se arată și ne­mulțumit de darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu. Pentru a ne feri de patima invidiei este bine să nu ne comparăm prea des cu ceilalți oameni. A ne aduce aminte măcar la sfârșitul zilei, la ceasul rugăciunii, de clipele în care am primit ajutorul lui Dumnezeu constituie un alt mijloc eficace de a ne veni în fire. Citind Patericul egiptean învățăm că cel mai eficient mijloc de potolire a invidiei aproapelui nostru este smerirea de sine. Ava Ioan Colov ședea odată în fața bisericii, înconjurat de frații care îl întrebau despre gândurile lor. La un moment dat, un bătrân „ros de invidie” îi spuse cuviosului: „Urciorul tău, Ioane, e plin de otravă”. Cuviosul Ioan îi răspunse: „Așa e, avvo. Ai spus așa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?” (Ciprian Voicilă)

marți, 22 ianuarie 2019

„Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută!”


[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Proverbele românilor sunt asemănătoare apoftegmelor din Pateric: te surprind prin acuitatea observației și prin forța cu care transmit opinii și judecăți de valoare privind viziunea țăranului asupra vieții. Cea mai mare colecție de proverbe românești a fost realizată de Iuliu Zanne. Ea adună nu mai puțin de 10 volume. Paremiologia românească, portul și jocurile populare care fac parte din zestrea satului nostru ar merita o atenție mai mare din partea educatorilor care activează în învățământul de la noi.
Prin psihologie, în sens larg, se înțele­ge reprezentarea pe care o are un om despre sine și despre realitățile care îl înconjoară. Psihologia țăranului român subzistă în basmele orale, în baladele și zicerile înțelepte pe care le-a plămădit de-a lungul existenței sale milenare și, mai ales, în proverbele care i-au sintetizat bogata-i experiență. Exploatarea îndelungată a țăranului, obijduit de vremi și de numeroasele stăpâniri, și-a găsit expresia în formule ca: „Țăranul paște vaca, iar arendașul o mulge”. Sau: „Bogatul greșește și săracul cere iertăciune”. Iar spectacolul cotidian al bogăției nemilostive a născut proverbe ca acestea: „Averea bogatului mănâncă bucățica săracului” sau „Bogatul mănâncă când voiește și săracul când găsește”. Dacă era strâmtorat și trebuia să se împrumute, țăranul se ducea la un semen de aceeași condiție socială: „Sărac la sărac aleargă”.
Despre omul care se căpătuia pe căi imorale, țăranul român spunea că acela „adună unde n-a risipit”. Înțelepciunea înain­tașilor noștri propune ca ideal moral viața chibzuită, bine cumpănită: „Adună cu firul ca să ai cu grămada” sau „Adună la tinerețe ca să ai la bătrânețe”.
Când omul devenea risipitor, înțelepciunea populară sancționa actele nechibzuite, iraționale: „Aduni cu țârâita și împarți cu nemiluita”. Țăranul era conștient că o viață nechibzuită te poate condamna la sărăcie: „Cine cheltuiește peste ceea ce câștigă/ N-are-n casă nici mămăligă”.
„Omul lucrător de pâine nu duce dor”
În schimb, despre cel care le făcea pe toate de-andoaselea se spunea că umblă „pe brumă desculț și pe rouă încălțat”.
În același timp, străbunii noștri aveau o viziune realistă despre viață: conștientizau efemeritatea bunurilor materiale. Spuneau deseori: „Averea n-are stăpân”. Deși, de obicei, viețuia în lipsuri de tot felul, țăranul român nu prețuia excesiv avutul, ci îl cântărea la adevăratele-i dimensiuni: „Averea străină nu ține de cald”. Era convins că „nu averea face pe om, ci omul averea”.
Socotea vremelnice plăcerea și bucuria produsă de lucrurile acestei lumi: „Totdeauna desfătarea are soră întristarea”. Sau: „Bucuria înșelătoare, ca roua trecătoare”.
Țăranul valoriza știința de carte. De altfel, cei mai impor­tanți oameni ai satului erau știutori de carte: preotul, dascălul sau învățătorul, primarul. De aceea, se spunea că „cine știe carte are patru ochi”. Iar despre omul care grăia frumos și drept se spunea că „vorbește ca o carte”.
Țăranul prețuia munca, fiind­că „pâinea nu vine singură la tine”. Credea că „omul lucrător/ De pâine nu duce dor” și că „omul cu meșteșug nu piere”. De aceea, „orice fel de meserie, nu e rău omul să știe”. Românul de odinioară punea preț pe muncă, dar se bucura și de sărbătorile din calendar: „Viața fără sărbători, ca un drum fără conac”.
În fața unei dileme, a unei situații care necesita luarea unei decizii, țăranul își spunea că „stă în cumpănă” și că, la urma urmei, „nu se poate și în căruță și în teleguță”.
Nici omul care se apuca de mai multe lucruri deodată, fără să isprăvească vreunul, nu era bine văzut în sat: „Multe știe, multe croiește/ Și nici una nu isprăvește”. Țăranul știa că, de multe ori, pentru a realiza ceva în viață, trebuie „să te faci luntre și punte”.
Românul de odinioară era darnic, crezând cu tărie că „dar din dar se face raiul” sau că „dar la dar trage”. Iar despre unul care nu se achita de datorii sau nu îți întorcea ajutorul, când ai fi avut mai mare nevoie de el, grăia: „Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare vițelul”.
„Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”
Țăranul iubea dreptatea, de care atât de rar a avut parte în existența lui urgisită (de unde și proverbul conform căruia, pe pământ „dreptatea umblă cu capul spart”). Îi plăcea să spună că „ce-i drept și lui Dumnezeu îi place”. Și credea că virtutea dreptății va ieși învingătoare, în cele din urmă, în această lume plină de nedreptăți: „Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei”.
Țăranul român era milostiv. Gândea că „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.
Lăcomia și obrăznicia - astăzi am numi aceste patimi „dorință de autoafirmare”, de a ieși cu orice preț în față - erau taxate în proverbe de tipul: „Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”.
Grăirea de rău, clevetirea și osândirea aproapelui erau descrise în proverbe de felul: „Vorba rea se duce ca glonțul”. Sau: „Vorba de rău se duce peste nouă țări și nouă mări”.
Sau: „Vorba ce zboară odată, nu se mai întoarce”. De aceea, „vorba puțină și mâncarea cumpătată niciodată nu strică pe om”. Înțelepciunea populară avertizează: „Cine va umbla cu pizma își va sparge singur cizma”.
Țăranul nu răbda fudulia: „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia”. Despre omul fudul se spunea că „se fudulește ca musca în lapte”.
Multe proverbe sunt dedicate prostului și prostiei: „Prostului nu-i stă bine dacă nu-i și fudul”; „Cu omul prost să nu ai a face nici în clin, nici în mânecă”; „Prostul crede pe oricine mai prost decât dânsul”; „Omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor”; „Prostul mănâncă postul și Vinerea cu dulce”; „Prostul se cunoaște după vorbă și șiretul după ochi”; „Omul prost din fire/ N-are lecuire”; „Ce face un prost nu pot desface 10 înțelepți”.
Beția, o patimă din păcate des întâlnită în viața cotidiană, era obiectul multor proverbe și ziceri. Despre omul beat se vorbea că s-a cătrănit, adică s-a făcut negru la față precum catranul. Când dependența de alcool se dovedea a fi incurabilă, vocea poporului spunea că „beția o vindecă sapa și lopata”. Întâlnim și o variantă românească a celebrei expresii latine, „in vino veritas”: „Arama omului la beție se arată”. De multe ori, patima beției stă la originea altor patimi: „Beția este ușa tuturor răutăților”. Beția era văzută ca un soi de nebunie: „Fie omul cât de bun, vinul îl face nebun”. Sau: „Cine bea vin mult își bea și mințile”. Despre deprinderile rele, dobândite la tinerețe, de care greu te dezbari la bătrânețe, se spunea: „Cine se învață, la groapă se dezvață”.
Prietenul fals, „frate la câștig și străin la pagubă”
Țăranul român iubea omul dintr-o bucată și ura fariseismul, prefăcătoria: „Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul”. Iar despre omul care își schimba brusc opiniile se zicea că „și-a întors cojocul pe dos”. Când viața îl vădea pe câte unul că este prieten fals, se spunea despre respectivul că este „frate la câștig și străin la pagubă”.
Țăranul român poseda elemente de psihologie empirică, necesare în viața de zi cu zi: „Omul se cunoaște din umblet, ca și după vorbă”. Știa din experiență că „vorba dulce oase frânge”. Era adeptul învățăturii evanghelice care ne învață să răspundem la rău cu bine, cu dragoste: „Cine îți zvârle o piatră, zvârle-i o pâine”. Știa să învețe din lipsuri („Nevoia învață pe om și nuiaua pe copil”), dar și din greșeli: „Cine cu capul de multe praguri se lovește, acela în urmă mai bine se socotește”. Sau: „Până nu guști amarul, nu știi ce e dulcele”.
Își iubea casa și ograda, chiar dacă erau sărace: „E mai bine în coliba ta decât în palatul altuia”. Nu privea cu ochi buni viața scursă în pribegie, printre străini: „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”. Ținea să fie bine văzut în sat: „Decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap”.
Când îi venea sorocul să se însoare, de obicei se ghida după precepte, care au circulat din gură-n gură, de la cei bătrâni la cei mai tineri, ca acestea: „Nevasta cu mintea bună e bărbatului cunună”; „Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne”.
Credea, cu tărie, că toate încercările vieții devin suportabile dacă vei ști să Ți-l faci pe Dumnezeu prieten, aliat: „Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută”.
Merită să ne întoarcem, când și când, la înțelepciunea stră­moșilor noștri și să ne hrănim cu ea sufletele, mai ales în vremuri când relativismul și nihilismul sunt curentele la modă în societatea actuală. (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 29 decembrie 2018

Adevărul despre părintele Arsenie Boca (2). „Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!”


(Publicat în Revista Lumea Monahilor)

Părintele Nicolae Bordaşiu a trecut la Domnul în seara zilei de 9 noiembrie. Interviul de faţă, a cărui primă parte a fost publicată în numărul anterior, este ultimul interviu pe care l-a oferit înainte de a trece de marginile acestei lumi. Puţini ştiu că sfinţia sa a fost unul dintre apropiaţii părintelui Arsenie Boca. Nu numai că duhovnicul de la Prislop a avut curajul să îl caute atunci când se ascundea de Securitate, dar, după eliberarea din temniţă, părintele Nicolae Bordaşiu a locuit împreună cu părintele Arsenie Boca şi maica Zamfira în aceeaşi casă din Bucureşti, timp de trei ani la rând. Este, aşadar, interlocutorul ideal pentru a lămuri multe minciuni lansate în ultimul timp pe seama părintelui Arsenie. Parte din aceste dezinformări fac subiectul unui roman jurnalistic al Tatianei Niculescu dedicat vieţii „sfântului Ardealului”. Intitulat Ei mă consideră făcător de minuni. Viaţa lui Arsenie Boca, volumul a fost lansat anul acesta de Editura Humanitas.

Părinte Nicolae Bordaşiu, cum ați trăit reîntâlnirea cu părintele Arsenie în timpul refugiului dumneavoastră din 1949?
Până să mă „refugiez” am avut o activitate anticomunistă, de apărare a Bisericii creștine, care m-a adus în atenția Securității. S-a întâmplat într-un an când ziua de 1 mai, marea sărbătoare comunistă, a căzut în Săptămâna Patimilor –, pe atunci comuniștii chemau lumea la petreceri, la chermeze cu mititei și bere.
Sărbătorirea asta, cu mici și bere de 1 mai chiar în Săptămâna Patimilor, era o sfidare directă la adresa religiei noastre. Voiam să îi oprim pe oameni să păcătuiască, să se îndepărteze de Biserică, așa că eu și colegii mei ne-am hotărât să redactăm un manifest, pe care l-am bătut la mașină și l-am multiplicat în sute de exemplare, iar apoi l-am împărțit în rândul muncitorilor. Autoritățile au văzut în acest gest o înfruntare directă. Nu mi-au reproșat în ziua aceea că am făcut ceva neplăcut, dar incriminarea a venit mai apoi pe baza acestor manifeste distribuite către frații creștini. Pentru mine toți muncitorii erau frați creștini atrași de o lume pe care, de fapt, nu o cunoșteau.
Am aflat că sunt căutat de Securitate printr-o minune a lui Dumnezeu. Eram în ultimul an de studii la Facultatea de Farmacie și mergeam la examen. Trebuie să precizez că și Facultatea de Farmacie și cea de Teologie erau pe atunci pe aceeași scară. Cei care voiau să mă aresteze, neavând o adresă a mea sigură, s-au dus la facultate. Știau că sunt student și la Teologie, s-au dus să ia adresa, dar l-au întâlnit pe un secretar, care, fiind preot, era anticomunist. Când a aflat de ce mă caută, el le-a dat o adresă eronată: pe aceea pe care o avusesem eu în anul întâi de facultate. În acel loc era refugiată familia mea. Și când m-a văzut pe mine părintele secretar că urc scările, mi-a făcut un semn discret că vrea să-mi spună ceva, apoi mi-a zis că sunt căutat pentru arestare. Așa am început drumul pribegiei – din clipa aceea, scopul meu principal a fost să-mi găsesc un adăpost. Întâi m-am ascuns la o familie extraordinară prin bunătatea și atitudinea ei românească, familia domnului Augustin Chirilă, care cândva fusese primarul orașului Oradea. Le-am spus că am nevoie de un acoperiș deasupra capului, iar dânsul, care era bine orientat în lume, a înțeles fără cuvinte în ce situație sunt și mi-a îngăduit să stau în casă la dânșii – ei tocmai plecau în concediu. De acolo am plecat la Timișoara, cu gândul de a găsi o modalitate de trecere în Iugoslavia. După ce m-am sfătuit cu rudele, am așteptat o călăuză de încredere. Nu voiam pe cineva care să mă treacă doar granița în Iugoslavia și să mă abandoneze. Voiam să găsesc un om și să am siguranța că mă trece și în Austria. În această așteptare am petrecut în Timișoara mai bine de un an.
În 1949, în luna octombrie cred, într-una din zile, stăteam singur în casă într-o zi și citeam. Ruda la care locuiam era cadru universitar și avea o bibliotecă extraordinar de frumoasă și de bogată. Îmi umplea timpul frumos. Și am văzut prin geamul care avea jaluzele rabatabile o umbră. Când m-am uitat, era părintele Arsenie Boca! A fost o surpriză extraordinară! M-am întrebat de unde știa că eram acolo. Era un consemn în familie să nu spună nimănui nimic despre existența mea. În mod real nu știau decât câteva persoane.
Părintele Arsenie Boca era îmbrăcat în haine călugărești. Am deschis ușa ca să nu atragă atenția vecinilor, l-am chemat în casă. Întâi m-am bucurat, dar după aceea m-am întristat fiindcă nu avea ce căuta în situația aceea acolo. De unde știa de mine? Mi-a spus că a fost mai întâi acasă, la tatăl meu. Tata nu îl cunoștea, dar știa cine este părintele Arsenie, așa că i-a spus unde mă aflu. Și atunci a venit la Timișoara ca să mă invite într-un adăpost, zicea părintele, mai sigur – voia să mă ia la mânăstire la el, la Prislop. Tocmai reînființase mânăstirea și avea acolo cei dintâi călugări, pe prietenii mei de la București, studenții Leonida Plămădeală și Stelian Manolache, cu care redactasem și manifestul către lume și cu care fraternizam în lupta anticomunistă. După ce părintele mi-a expus motivul pentru care a venit, atunci m-am întristat și mai mult.

Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara

L-ați urmat, în cele din urmă, pe părintele Arsenie la mânăstire?
Părintele Arsenie Boca primise de la Mitropolitul Nicolae Bălan însărcinarea ca acolo, la Prislop, să reînvie viața monahală ortodoxă – tradiție care dura de la Sfântul Ioan de la Prislop. Mânăstirea aparținuse o vreme greco-catolicilor. Părintele Arsenie i-a avut aproape pe cei doi studenți ucenici care, în ziua de 8 mai 1946, au depus voturile monahale la Prislop: Stelian Manolache, viitorul Dometie, și Leonida Plămădeală, care a devenit Antonie.
Nu i-a fost ușor părintelui Arsenie să vină la mine, la Timișoara. Nu era prea ușor să te plimbi prin țară într-un regim comunist care îi urmărea pe toți cei aflați în vizorul Securității… Cu toate acestea, a avut acest curaj să vină și să mă caute. Eu aflasem că m-au condamnat în lipsă de la cumnatul meu, care era deja condamnat într-un proces în care era implicat și Leonida Plămădeală. Deci constituiam un pericol mare pentru mânăstire. I-am spus părintelui Arsenie asta, că nu pot să îl urmez fiindcă pun în pericol viața mânăstirii, poate chiar existența ei. Dacă m-ar fi găsit securiștii acolo, ar fi fost posibil ca autoritățile comuniste să desființeze mânăstirea, care de-abia revenise la viață. Pentru aceasta am hotărât să nu îl urmez. Ne-am împăcat cu această situație, părintele a înțeles-o și m-a lăsat acolo, la Timișoara. Dar atunci părintele Arsenie mi-a spus niște cuvinte puternice, pe care le-am purtat cu mine toată viața. Zice: „Să nu treci în Iugoslavia fiindcă vei fi împușcat! Să rămâi aici. Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Atunci, în această atmosferă oarecum tristă, ne-am despărțit.
După ce a plecat părintele, gazdele mele s-au supărat că a venit la mine o persoană străină de familie, care nu avea voie să știe unde mă aflu. Și atunci mi-au spus că nu mă mai țin. Așa că m-am reîntors în zona Bihorului, unde se născuse tatăl meu și aveam rude. M-am adăpostit acolo până când am fost arestat, în 1955. Dar tot timpul am păstrat aceste cuvinte ale părintelui Arsenie Boca: „Vei face închisoare, dar nu vei muri în închisoare!” Am crezut cu putere în ele! Nu știam când voi fi arestat. Aveam datoria să mă apăr. Și de aceea am putut rezista. În total au fost șapte ani de fugă, de ascundere, care mi-au îngreunat foarte mult situația. După șapte ani de comunism, Securitatea se simțea foarte puternică și erau supărați pe mine pentru că am putut să înfrunt o astfel de instituție, perfectă după părerea lor. Se întrebau cum am reușit să sucesc mințile atâtor oameni care m-au adăpostit, fără să mă trădeze nimeni atâta timp.

V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?

Părinte, în cartea Tatianei Niculescu Ei mă consideră făcător de minuni există și o dezvăluire șocantă, anume că dumneavoastră ați fi fost iubitul Julietei Constantinescu, viitoarea maică Zamfira, care a fost împiedicată să se sinucidă în tinerețe de părintele Arsenie Boca. Autoarea spune că părintele ar fi venit la dumneavoastră, la Timişoara pentru vă determina să o luați de soție pe Julieta și, nereușind, a luat-o cu el la Prislop. Vă dau un singur exemplu: la pagina 100 citim: „Duhovnicul și fata (Julieta – n. red.) îl caută la București pe iubitul ei. Îl cheamă Nicolae Bordașiu și, fiind student la Teologie, ar trebui să locuiască la internatul Radu Vodă. Dar Bordașiu e de negăsit. Se pare că a părăsit capitala și s-ar ascunde fie acasă, la părinți, în satul Sabolciu de lângă Oradea, fie la niște rude din Oradea. Duhovnicul îi promite însă tinerei îndrăgostite că vor continua să-l caute și că, treptat, lucrurile se vor așeza în matca lor firească.” Există vreo fărâmă de adevăr în ceea ce scrie autoarea aici? V-a rugat părintele Arsenie Boca să vă împăcați cu studenta, pe atunci, Julieta Constantinescu?
Dragul meu, aspectele acestea de viață intimă sunt cele mai gingașe lucruri pe care le are omul în viață. Autoarea acestei cărți violează această intimitate. Chiar dacă un duhovnic a fost preocupat să aplaneze o situație neplăcută dintr-o parte sau din alta, ea nu are dreptul să dezvăluie în public aceste lucruri fără asentimentul celor în cauză. Este un semn de lipsă de respect față de o terță persoană. Și mă mir pentru că am auzit despre dânsa că este o scriitoare cunoscută, într-o vreme a reprezentat un post de radio străin, dar să rănească sensibilitatea unor persoane este un lucru absolut condamnabil.
Eu nu spun că nu a existat ceva între mine şi Julieta. Nu eram nici prost, nici urât și atunci eram în centrul atenției multora, dar eu n-am ales niciodată pe cineva. Eram ucenicul Episcopului Nicolae Popovici, care nădăjduia ca pe cei care îi eram apropiați să ne orienteze în așa fel încât să cunoaștem și aspectele unei vieți și ale celeilalte [adică atât calea căsătoriei, cât și viața călugărească – n. red.]. Fiind, deci, student la București aveam multe fete în jurul meu, la Facultatea de Farmacie majoritatea erau fete, nu era numai Julieta, care să zicem că era una dintre simpatizantele mele. Dar eu nu pot spune că eram atașat de cineva. Nu făcusem încă o alegere. S-a exagerat foarte mult simpatia pe care o avea Julieta Constantinescu față de mine. Că eram colegi, aceasta este adevărat. Colaboram, este adevărat, fiindcă ea îi cunoștea pe Nichifor Crainic, pe Emilian Vasilescu și pe alții dintre profesorii mei de Teologie. Când avea nevoie de alte informații mi se adresa ca unuia care se descurca, oarecum, în domeniu. Dar nu se putea spune că era o relație amoroasă, așa cum are tendința să prezinte lucrurile autoarea acestei cărți. Totul este foarte tendențios și foarte eronat în carte. Ca dovadă este faptul că după ce au trecut anii și eu m-am eliberat și m-am căsătorit, am putut să locuiesc în aceeași casă cu părintele Arsenie, cu maica Zamfira (fostă Julieta) și cu mama ei ca să-i ajutăm. Trebuia o justificare, oarecum, în fața lumii. Au avut acest curaj – și părintele, și maica Zamfira –, să apeleze la mine să locuiesc cu ei în casă și să ne ajutăm – și economic, și altfel. Au dus această conviețuire într-o casă care era organizată ca o mânăstire, de altfel, și unde am mers împreună în bună înțelegere până când am fost avertizați că se urmărește să se creeze un grup infracțional, de uneltire contra ordinii sociale comuniste, condus chipurile de părintele Arsenie împreună cu mine. Pe părintele îl mai căuta lumea care venea acolo. Și familia mea constituia
pavăza pentru cei care veneau, dar tot s-a ajuns la această bănuială a regimului comunist. Am fost avertizați că trebuie să ne separăm fiindcă altfel vom ajunge toți la închisoare.
În ce perioadă ați locuit alături de părintele Arsenie și pentru câtă vreme?
Doi, trei ani am stat împreună, până când a venit acest avertisment. Atunci, ca să parăm orice bănuială, am pretextat o neînțelegere pornind de la cele materiale, economice: am spus că nu ne-am înțeles la cheltuielile de întreținere.
În toată această perioadă părintele Arsenie și maica Zamfira au dus o viață monahală?
Da, absolut. O viață foarte corectă, foarte dedicată rugăciunii. Făceam rugăciuni în comun. Fiecare făcea și rugăciunile lui aparte. În același timp, părintele muncea la atelierele Institutului Biblic și era reținut mult acolo, iar maica Zamfira dactilografia ca să câștige și ea un ban. Trebuia ca fiecare să aducă o contribuție oarecare.
O altă idee dominantă în cartea doamnei Tatiana Niculescu este că părintele ar fi fost, de fapt, antropozof. Vă dau doar un mic citat de la pagina 197: „Arsenie Boca și Julieta crezuseră că, departe de București, de mașinațiunile Securității și de supravegherea Patriarhiei, vor avea parte de o bătrânețe tihnită, lucrând în taină la răspândirea ideilor lui Rudolf Steiner despre viața creștină.” În opinia autoarei, inclusiv pictura de la Biserica Drăgănescu trebuie citită prin grila antropozofiei. Din relația sufletească directă, de durată, pe care ați avut-o cu părintele știți să
fi fost interesat sau chiar influențat de antropozofie?
Ca teologi, toți am studiat aspectele gândirii anticreștine și pe acelea care vizau, oarecum, diferite sfere ale vieții omenești. Și eu, și alții am studiat ce este antropozofia și cine este Rudolf Steiner, dar nici unul, niciodată, nu a fost nici teozof, nici antropozof, ci toți am fost slujitori ai adevărului creștin. Și dacă era o antropologie pe care o urmam, aceea a fost antropologia paulină, de unde știam că trupul este locaș al Duhului Sfânt. Dumnezeu a insuflat din Duhul Sfânt sufletul omului, care este nemuritor. Aceasta constituie cea mai puternică parte a creștinismului: credința în nemurirea sufletului. Și acest suflet nu se manifestă în spiritul antropozofic al lui Steiner, nici în ideile teozofice ale lui Blavatsky. Și părintele Arsenie Boca și maica Zamfira erau niște oameni credincioși. Părintele Arsenie, în pictura de la Drăgănescu, nu a făcut altceva decât să spiritualizeze aspectele unei picturi bizantine și să încorporeze artistic unele Taine ale Bisericii. Este o pictură spiritualizată, care te face să pătrunzi cu gândul, prin artă, în adâncimile învățăturii creștine despre nemurire, depășind orice bariere și orice neînțelegeri între confesiuni, acestea ridicându-se la ceea ce dorea Mântuitorul Iisus Hristos: ca toți să fie o turmă și un păstor.
În ultimii ani ai vieții părintelui Arsenie Boca ați mai ținut legătura cu el?
Nu, nu am mai ținut legătura tocmai ca să apărăm această integritate politică a părintelui. Eu eram vulnerabil, aveam legături cu foștii deținuți. Ca să nu poată fi învinuit niciodată de uneltire, am evitat să mai am contact direct cu părintele, dar indirect, prin alții, eram – cum s-ar zice – părtaș la comuniune.
Interviu realizat de Ciprian Voicilă