vineri, 31 iulie 2015

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (4)

„Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81)

Micile fapte mari ale Sfinților Închisorilor

(Text apărut în numărul 39 al Revistei Atitudini) Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă. Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru. Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință, fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față. Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației „Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti; fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului. „Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”. Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” . Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit pe Dumnezeu! ”. „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paști . Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai lovească. Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură: „Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”. În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (Ciprian Voicilă)

joi, 30 iulie 2015

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (3)

„Dintre exponenții mișcărilor de reconstrucție națională apărute în perioada interbelică pe care am avut prilejul să-i cunosc, îmi amintesc de Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier din România, ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere și mai nobile. L-am întâlnit în primăvara lui 1936, la București, în timpul uneia dintre călătoriile de cercetare pe care le întreprindeam pe atunci în mai multe țări europene. (...) Dintre temele discuției noastre, îmi amintesc de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascismului, național-socialismului german și propriei sale Mișcări. El spunea că în orice organism coexistă trei principii: forma, forța vitală și spiritul. Același lucru e valabil și pentru o țară în cadrul căreia o mișcare renovatoare poate acționa punând accentul pe unul sau pe altul din cele trei principii. Potrivit lui Codreanu, în fascism prevala principiul formei,ca idee politică formativă și ca stat; era moștenirea forței organizatoare a Romei. În schimb, național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referirea la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier, punctul de plecare ar fi fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin „spirit” Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice. (...) De altfel, valori religioase, ba chiar mistice și ascetice, se aflau la baza organizației Gărzii de Fier din România. O parte a sa purta numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Din practicile lor făceau parte nu numai rugăciunea, ci și postul. Căpeteniile se consacrau de bunăvoie traiului auster; ei nu trebuiau să se arate în public la distracții, teatre și sărbători profane. Nu trebuiau să facă paradă de lux și bogăție. (...) Trebuiau să iubească o anumită ținută spartană de viață; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămână. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli. (Julius Evola - Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar; Editura Fronde, 1998, p. 101-109)

miercuri, 29 iulie 2015

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (2)

„Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte) este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii, și național-socialiștii.” (Petre Țuțea, în Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 286) „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (Petre Țuțea, în Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, editura Humanitas, București, 1992, p. 105) „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională din acest veac, din România” (Petre Țuțea, în Jurnal cu Petre Țuțea, ed. cit., p. 108)

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (1)

„Dacă, după cum se spune, nazismul se fundamentează pe rasă și fascismul pe Stat, Mișcarea Legionară are dreptul să se revendice ca singura mistică creștină, o revoluție spirituală, ascetică și bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria Europei” (Mircea Eliade - „O revoluție creștină”, în Buna Vestire, nr. 100, 24 iunie 1937)

luni, 27 iulie 2015

Cezarina Condurache: Cine sunt “criminalii de război”?

(Text preluat din Revista „Permanențe”) Modificările aduse odonanţei de urgenţă 31/2002 sunt grave şi nedrepte. Cu toţii aţi aflat despre ele în ultimele săptămâni, dintr-o serie întreagă de articole, scrisori deschise, petiţii - inclusiv din numărul special al revistei noastre. Mă voi referi la un aspect despre care nu s-a scris aproape nimic, deşi este la fel de important ca şi incriminarea în masă a legionarilor. Potrivit acestor noi modificări, legea va interzice şi promovarea cultului persoanelor vinovate de crime de război. Legea spune că: „prin persoană vinovată de săvârşirea unor crime de război se înţelege orice persoană condamnată definitiv de către o instanţă judecătorească română şi străină sau prin orice hotărâre recunoscută în România, potrivit legii”. Mai mult, „criminalii de război” sunt scoşi cu totul din memoria şi spaţiul public de prezenta lege, care prevede următoarele măsuri: –„se interzice ridicarea sau menţinerea în spaţiul public, cu excepţia muzeelor, a unor statui, grupuri statuare, plăci comemorative referitoare la persoane vinovate de crime de război”. –„se interzice acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de crime de război unor străzi, bulevarde, scuaruri, pieţe, parcuri sau alte locuri publice”. –„se interzice deasemenea acordarea numelor persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni de crime de război unor organizaţii cu sau fără personalitate juridică”. Aşadar, cine sunt oamenii condamnaţi în ţara noastră pentru crime de război? În primii ani după instaurarea regimului comunist au existat condamnări masive la închisoare pentru delictele de “crime împotriva umanităţii” şi “crime de război”, acestea au vizat în special cadrele Armatei Române care luptaseră în timpul celui de-al Doilea Război Mondial împotriva Uniunii Sovietice. Pe lângă militari, aceste sentinţe au vizat cadrele fostei conduceri antonesciene şi diverşi legionari consideraţi periculoşi de noul regim. Majoritatea elitei militare a României interbelice a fost condamnată politic de către regimul comunist pentru “crime de război”. Epurarea armatei şi distrugerea elementelor militare de valoare a început în aprilie 1945, odată cu înfiinţarea Tribunalelor Poporului care acţionau în baza legii 312/1945, pentru urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război. Comuniştii urmăreau, astfel, sancţionarea celor care luptaseră pe front împotriva Uniunii Sovietice, dar şi a celor care erau sau urmau să se implice în lupta cu armata anticomunistă. Actuala lege recunoaşte valabilitatea sentinţelor politice date de regimul comunist şi, practic, îi recunoaşte pe aceşti militari drept infractori. Armata Română a dat un tribut uriaş flămândelor temniţe comuniste. Doar din categoria generalilor au fost 107 întemniţaţi, dintre care 47 au sfârşit în temniţele comuniste. Astăzi cu toţii sunt consideraţi infractori şi criminali! Mai mult decât atât, legea recunoaşte şi sentinţele date de o instanţă de judecată străină. Aşadar legea recunoaşte şi sentinţele politice date pe teritoriul Uniunii Sovietice! Toţi românii din Basarabia condamnaţi politic, drept „criminali de război”, de către regimul sovietic sunt consideraţi acum infractori de către statul român! Am să dau un singur exemplu. Legea nu face însă referire doar la români. În 1949 URSS a semnat Convenţia de la Geneva prin care s-a angajat să elibereze toţi prizonierii de război. Neavând însă intenţia de a elibera prizonierii din lagăre - întrucât aveau nevoie de mână de lucru gratuită - ruşii le-au schimbat încadrarea din „prizonieri de război”, în „criminali de război”. Acest fapt a constituit unul dintre motivele pentru care 250.000 de prizonieri (de diverse naţionalităţi) din lagărul siberian Vorkuta au intrat în grevă în 1953, grevă înăbuşită dur prin execuţia a 2000 de persoane! După actuala lege putem spune că şi Amiralul Alexander Kolchak, conducătorul luptei antibolşevice şi liderul Rusiei Albe, este considerat de statul român drept infractor, întrucât a fost executat de bolşevici pentru „crime de război”...Tot pentru „crime de război” au fost condamnaţi şi foştii demnitari ai statului din timpul regimului Antonescu. Mircea Vulcănescu a deţinut funcţia de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanţe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944. În baza acestei funcţii a fost condamnat pentru „crime de război”. De aici înainte şi el este un infractor.„Criminalii de război” sunt şi protagoniştii celebrului proces al „ziariştilor naţionalişti” din 1945. Între ei enumerăm pe: Nichifor Crainic, Romulus Dianu, Radu Gyr, Stelian Neagoie etc. Care era „crima lor de război”? Faptul că au scris articole împotriva bolşevicilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial! Cum este posibil să nu existe o reacţie de opoziţie şi de rezoltă din partea actualilor membri ai Armatei Române? Unde sunt reacţiile Ministerului Apărării, Oficiului Naţional pentru Cultul Eroilor, Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război, Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi Retragere, Asociaţiei Tradiţia Militară, Muzeului Militar etc? Unde sunt reacţiile istoricilor români? Ce va urma odată cu intrarea în vigoare a legii? Se va dărâma bustul lui Mircea Vulcănescu, amplasat în sectorul 2 al Capitalei? Se vor redenumi liceul şi strada care îi poartă numele? Se va redenumi strada General Gheorghe Avramescu din Botoşani sau i se va dărâma bustul din centrul Clujului? Se va redenumi şcoala General Nicolae Şova din Poduri/ Bacău şi i se va dărâma bustul din curtea Comandamentului Brigada 4 Logistică Dej? Ce facem cu Mitropolitul Visarion Puiu, şeful misiunii Ortodoxe din Transnistria în timpul celui de-a Doilea Război Mondial? Sfinţia sa este singurul ierarh ortodox condamnat la moarte în contumacie de regimul communist, pentru crimă de dezastrul ţării prin săvârşirea crimei de război. Şi de parcă asta nu i-ar fi fost de ajuns pentru a fi incriminat de noua lege, a făcut parte şi din Guvernul Român de la Viena sub conducerea lui Horia Sima! Cu binecuvântarea IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei, o echipă de jurişti caută de ani buni o soluţie juridică care să permită anularea sentinţei date de comunişti. Până în prezent nu au găsit-o, cu atât mai puţin vor avea şanse de reuşită după promulgarea modificărilor la OUG 31/2002. Unde este reacţia Bisericii Ortodoxe Române? Va accepta tacit incriminarea lui, aşa cum a facut-o acum 70 de ani? Pe tot cuprinsul ţării numele acestor eroi a fost dat străzilor, şcolilor, instituţiilor; în memoria lor s-au ridicat monumente individuale sau colective, întru veşnica lor pomenire se săvârşesc parastase publice şi activităţi comemorative. Ştergem totul cu buretele uitării forţate şi ne vedem în continuare de vieţile noastre, ca şi când aceşti oameni nu au existat, ca şi când nu ar fi eroii neamului nostru? (Cezarina Condurache )