Am o rugăminte mare la cei care intră pe acest blog

O prietenă are nevoie urgentă de un medic radioterapeut, eventual la Institutul Oncologic Fundeni, pentru o persoană cu cancer cerebral care are nevoie urgentă de radioterapie.
Date de contact: mariamateoniu@gmail.com.
0767.005518.

Arhimandritul Gherasim Iscu, mucenicul cu surâs blajin

(21 ianuarie 1912, com. Poduri-Bacău – † 26 decembrie 1951, închisoarea Târgu Ocna)

Părintele Gherasim L-a iubit pe Hristos din anii copilăriei. De la doisprezece ani a auzit chemarea Sa şi a intrat frate în Mănăstirea Bogdana. Se trăgea dintr-o familie de ţărani înstăriţi, lucru care nu l-a împiedicat să lase toate şi să aleagă o cale a renunţărilor şi a jertfei.

Înzestrat cu o inteligenţă deosebită, cu râvnă pentru studiu şi mai ales cu mare sete de rugăciune şi viaţă lăuntrică, a fost trimis de către mănăstire să-şi continue studiile, ajungând să absolve ca şef de promoţie nu numai Seminarul de la Neamţ, ci şi Facultatea de Teologie. Dorind o viaţă duhovnicească mai aspră, a ajuns la Tismana, mănăstire care îi „insufla mult respect şi devotament pentru drumul monahal”, aşa cum însuşi o spunea mai târziu. După încheierea studiilor, a primit pentru scurtă vreme ascultarea de stareţ al Mănăstirii Arnota – Vâlcea, iar în anul 1942 a fost trimis de către Mitropolitul Nifon Criveanu ca preot misionar în Transnistria.

Peste tot, Părintele Gherasim s-a sârguit, cu timp şi fără timp, zi şi noapte, să fie înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu un preot adevărat, care să răspundă nevoii semenilor de dragoste, luminare şi rugăciune. Pentru sârguinţele sale pastorale, în 1943, acelaşi mitropolit l-a numit stareţ al Mănăstirii Tismana, ascultare pe care o va împlini cu vrednicie până în ziua arestării sale.

În anul 1948 nu era greu de găsit motive pentru a aresta pe cineva. Iar pentru Părintele Gherasim s-au găsit destule dovezi „incriminatorii”: o predică anticomunistă fulminantă ţinută de hramul mănăstirii, un ajutor dat celor din munţi care organizau rezistenţa şi multe altele… Toate acestea au intrat sub incidenţa Codului Penal ca şi „crime de uneltire împotriva ordinii de stat”. Ajuns în mâinile Securităţii, Părintele Gherasim a răbdat muceniceşte toate chinurile cu putinţă pe care le-au născocit minţile bolnave ale călăilor săi, fără să denunţe pe nimeni ori să recunoască învinuirile aduse. Se zice că, în urma îndelungatei anchete, Căpitanul Oancă ar fi obosit bătându-l şi-ar fi strigat: „Eşti nebun, toţi ceilalţi au recunoscut… şi tot cincisprezece ani vei fi condamnat!”

Calea Golgotei sale va trece apoi prin temniţele de la Aiud, Piteşti, Canal şi Târgu Ocna…

La sfârşit, Părintele Gherasim şi-a găsit odihna veşnică la Târgu Ocna, împreună cu Valeriu Gafencu, într-un cimitir fără mormânt şi fără cruce. A adormit cu rugăciunea lui Iisus pe buze.

Părutu-s-a în ochii celor mulţi plecarea lor de pe pământ pedepsire, dar ei sunt în pace, căci nădejdea lor era preaplin de Nemurire…

Crăciun la Târgu Ocna, 1951

„Era o iarnă liniştită, cu zăpadă, fără ger. Dealurile dimprejur încărunţiseră. Clopotele de la schit ne vesteau rugăciunile călugărilor, şi ne uneam cu ei şi cu toată suflarea creştină într-o rugăciune mută. Este cu neputinţă ca rugile tăcute, revărsate în văzduh de oamenii aceia încolţiţi între moarte şi tortură, să nu fi fost primite. Ele au fost auzite în Ceruri, ele au adus Cerurile pe pământ – şi cred că Dumnezeu se va milostivi de lumea asta şi pentru sufletele acelea mari şi credincioase din Târgu-Ocna…

M-am apropiat uşor de Părintele Gherasim, care şedea cu ochii închişi. Era slab ca o arătare. Fusese la Canal, unde se muncea şaisprezece ore pe zi, urmate de alte patru de program administrativ. Fusese repartizat în brigada specială pentru preoţi, cu un regim de exterminare rapidă. La Canal, Părintele Gherasim îşi îmbărbăta prietenii, pe mulţi îi ajuta la muncă şi tuturor le stătea la dispoziţie cu serviciile religioase. Practica Rugăciunea inimii şi avea mari resurse sufleteşti, care l-au ţinut puternic peste toate mizeriile.

Delatorii l-au turnat însă de mai multe ori că săvârşeşte spovedanii şi cuminecări – şi, drept urmare, a fost bătut, izolat, înfometat, terorizat peste teroarea generală. Omul e din carne şi oase, duhul nu poate ignora legile vieţii, astfel că ascetul îmbunătăţit întru cele sfinte s-a îmbolnăvit de tuberculoză, a căzut la pat şi, aproape muribund, a fost adus la Târgu-Ocna, ca să moară „umanitar”.

Prezenţa lui în sanatoriu se făcuse simţită prin măiestria cu care ştia să umble în sufletele oamenilor şi să-i îmbărbăteze. Era căutat ca duhovnic. Se dăruia cu bucurie deţinuţilor care-l solicitau, cu toate că se epuiza pe el însuşi.

Dădea şi îndrumări isihaste, nu numai din lecturi, ci şi din bogata lui experienţă mistică – fiindcă în camera 4 din Târgu-Ocna mistica nu numai că era reabilitată ca noţiune şi ca realitate practică, ci era şi vie, densă, intensă s-o prinzi cu mâna. De fapt, nici nu era nevoie să o prinzi cu mâna, căci acolo Dumnezeu era prezent şi te cucerea imediat, pătrunzând în sufletul şi fiinţa ta ca o mireasmă binefăcătoare… Aşa simţeam în preajma Părintelui Gherasim.

Cu sfială, deci, m-am apropiat de el, ca să văd cum îi este. M-a simţit şi a deschis ochii mari, negri, adânci:

- Ai venit?… Mă bucur… Eram departe, în locuri de verdeaţă, de cântec şi mireasmă, făurite din lumini. Acolo e minunat. E pace. De fapt, nu se poate exprima ce e acolo. E atâta fericire, încât chiar bucuria de a te vedea e o suferinţă prin contrastul dintre cele două lumi. Voi pleca în curând, poate chiar acum, în noaptea de Crăciun. Şi acesta e un dar al Domnului. Nu ştiu cum să-I mulţumesc… Nu ştiu cum să-i fac pe oameni să-L trăiască pe Dumnezeu, deplina Bucurie… Am certitudinea vieţii veşnice, particip deja la ea. Nu mă sperie nici Judecata, căci merg cu cuget smerit şi cu nădejde numai în mila şi darul Domnului… Duhurile întunericului stăpânesc acum pe oameni, dar să nu vă temeţi, Hristos este aproape, cercetează lumea; iar lumea are nevoie de multă suferinţă… Vrăjmaşii cred că am fost învinşi, dar ei neagă lucrarea lui Dumnezeu în istorie şi nu cunosc căile Lui …

S-a oprit puţin, a respirat adânc, apoi a reluat:

- Aici va fi într-o zi pelerinaj… Azi suntem puţini, dar încă mai există credinţă în lume, încât lumea va fi izbăvită. Acum pare cu neputinţă, dar dincolo de mijloacele omeneşti există o iconomie divină şi ea va renaşte omenirea. Fiţi dar binecuvântaţi!… Am cunoscut aici oameni în faţa cărora cugetul meu se smereşte. Spune-i lui Valeriu să se roage pentru mine… Rugaţi-vă şi voi! Sunt fericit că am ajuns în ceasul acesta…” (Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos”)

Dragostea pentru vrăjmaşi

„Atunci (la Târgu Ocna) am văzut o minune: l-am văzut pe preotul (Gherasim) Iscu, în agonie, cum a chemat alţi doi deţinuţi şi, sprijinindu-se pe umerii lor, încet-încet, a trecut pe lângă patul meu, s-a aşezat pe marginea patului torţionarului său şi a început să-l mângâie pe cap. Niciodată nu am să pot uita gestul acesta al lui: mă uitam la cel chinuit cum mângâia capul chinuitorului său! Aceasta este adevărata iubire: preotul, cu toată neputinţa sa, a găsit o mângâiere pentru ucigaşul său! Îl mângâia şi-i spunea: «Erai tânăr. Nici nu-ţi dădeai seama de ceea ce făceai. Te iubesc din toată inima mea!» Dar el nu rostea numai aceste cuvinte. Poţi spune «dragoste» şi să nu fie decât numai un cuvânt din opt litere. Dar preotul Iscu îl iubea cu adevărat pe torţionarul său… Apoi a continuat: «Dacă eu, care sunt un păcătos, pot să te iubesc atât de mult, închipuieşte-ţi-L pe Iisus, care este Dragostea întrupată, cât de mult te iubeşte. Şi toţi creştinii acum te iartă, te iubesc, iar Hristos te iubeşte cu ei şi prin ei. El vrea ca tu să fii mântuit mai mult decât doreşti tu să fii cu El în cer. El este Iubirea însăşi. Nu trebuie decât să te întorci spre El şi să te pocăieşti».

În acea celulă, unde nici o intimitate nu era cu putinţă, am auzit fără să vreau spovedania pe care criminalul a făcut-o victimei sale. Viaţa este mai plină de fiori decât orice roman. Nici un autor n-a putut scrie asemenea lucruri. Cel torturat şi pe moarte asculta spovedania aceluia care-l torturase. Victima i-a dat iertarea criminalului. S-au rugat împreună, îmbrăţişându-se unul pe altul, după care preotul a fost dus înapoi la patul său de către doi deţinuţi purtători.

Amândoi au murit în aceeaşi noapte. Era seara Crăciunului. Dar nu era un Crăciun în care noi ne aminteam pur şi simplu că acum aproape două mii de ani Iisus S-a născut în Bethleem. Era un Crăciun în care Iisus se născuse în inima unui comunist criminal.

Acestea sunt întâmplări pe care le-am văzut cu proprii mei ochi…” (Richard Wurmbrand)

Plecarea Părintelui Gherasim

de Constantin Aurel Dragodan

Cu faţa de ceară,

Cu trupul firav ca de sfânt bizantin,

Părintele Gherasim a fost adus într-o seară,

Învăluindu-ne cald cu surâsu-i blajin.

Zile de boală din carne i-au rupt

Şi-acum doar o piele-i înfăşură osul,

Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:

„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pre mine, păcătosul!”

Ardeau ca făcliile ochii fiecărui bolnav,

Ioan şi Valeriu şi-au împreunat mâinile în rugăciune.

Viaţa mai pâlpâia ca o candelă ce se stinge în trupul schilav;

Apoi, printre gratii, s-a văzut căzând o stea de tăciune.

Domnea-n încăpere o linişte grea.

Doar aripe de îngeri în jur fâlfâiau, mătăsos.

Departe, copii cântau un cântec de stea.

Părintele Gherasim a plecat să se-nchine la ieslea lui Hristos.

Material realizat de obştea Mănăstirii Diaconeşti.

Articol apărut în numărul 23 al revistei “Familia Ortodoxă”

Un film despre iertare: "Warrior"

Un film pe care vi-l recomand: The Way Back

Supravietuitor si dupa moarte: Slawomir Rawicz

Exista printre noi oameni facuti sa supravietuiasca in orice conditii, nascuti sa invinga toate greutatile vietii si sa traiasca, chiar si atunci cand intreaga lume pare a fi impotriva lor. In cazul celor mai puternici, cum e si polonezul Slawomir Rawicz, spiritul de supravietuitor invinge si dupa moarte.

Slawomir Rawicz (1915-2004) s-a nascut in Warsovia, fiind fiul unui latifundiar si a unei rusoaiece extrem de frumoase. Asa se face ca, inca de copil, a invatat limba rusa la perfectie. A studiat arhitectura si, in 1937, a devenit voluntar in rezervele armatei poloneze, ca ofiter cadet. In 1939, s-a casatorit cu prima lui sotie, Vera, care a murit in timpul razboiului.

Datele recent declasificate din Rusia arata ca, in 1939, cand Germania si Uniunea Sovietica au invins Polonia, Rawicz s-a intors acasa, unde NKVD-ul l-a arestat pe data de 19 noiembrie 1939.

A fost dus la Minsk, unde a fost interogat brutal, de acolo prin Harkov, ajunge la inchisoarea Lubianka, din Moscova, unde a fost torturat pentru a marturisi ca ar fi fost spion.

Intr-un proces care a durat trei ore, el si multi altii au fost condamnati, in masa, la 25 de ani de munca grea, intr-un lagar din Siberia arctica.

Drumul, cu trenul si pe jos, a durat peste o luna, pana au ajuns, langa Irkutsk,
la vreo doua sute de kilometri sub cercul arctic, la lagarul de munca Gulag 303.

In timpul unui crunt viscol Siberian, in iarna anului 1941, a reusit sa fuga din
lagar, insotit de doi polonezi, un ceh, un lituanian, un letonian si un inginer american, cunoscut numai ca "Mister Smith", care lucrase la construirea metroului din Moscova.

Dupa putin timp, acest grup de fugari a dat peste o tanara poloneza, Kristina, care i-a insotit, murind insa, dupa putin timp, muscata de un sarpe.

Dupa 11 luni, numai patru dintre ei au atins frontiera Indiei, unde au fost internati intr-un spital din Calcutta.

Dupa peste 6.000 de kilometri facuti pe jos, odata ajunsi in India, in martie 1942, si afland de razboi, majoritatea au plecat in Anglia, ca sa lupte contra nazistilor.

Rawicz a devenit pilot in Fortele Aeriene Poloneze Libere, din Anglia, supravietuind razboiul.

Incercand sa afle cine a fost acest inginer american, cunoscut numai ca
"Mister Smith", a facut diverse cereri la autoritatile engleze si americane si chiar la Crucea Rosie, dar Rawicz n-a aflat niciodata cine fusese, sau daca mai traia.

Dupa razboi, Slawomir Rawicz s-a stabilit in Anglia, la Sandiacre, langa Nottingham, s-a recasatorit si a lucrat ca arhitect.

In 1951, a publicat "The Long Walk" (Marele Drum Pe Jos), in care povesteste evadarea din lagarul Siberian. A murit pe data de 5 aprilie 2004.

Cazul acestui supravietuitor n-ar fi fost in stare sa mai creeze niciun fel de interes public, daca nu s-ar fi intamplat ca, imediat dupa moartea lui, sa apara niste impostori, cu fel de fel de revendicari, una mai exagerata ca alta, privind cartea si viata lui Slawomir Rawicz, in final avand pretentii la milioane de lire sterline.

Acest lucru a declansat un val de cercetari in arhivele devenite publice, in Anglia, Rusia, SUA si Polonia.

Polonezul Leh Jelewski sustine ca Rawicz i-a "furat" idea cartii, ca el fusese cel
ce a scapat din Gulagul 303, dar punand totul in perspectiva cronologica, acest Jelewski ar fi avut varsta de 15 ani in 1941.

Arhivele sovitice, insa, confirma existenta unor adolescenti condamnati la munca silnica in Siberia. Mai mult, acest tanar a fost eliberat din detentie si a fost inrolat in Armata Rosie, in decembrie 1941, cazand prizonier la nemti si, dupa razboi, stabilindu-se in Anglia.

Se pare ca l-a cunoscut bine pe Slawomir Rawicz. Procesul, judecat in 2005 nu i-a dat castig de cauza. Rawicz a supravietuit!

Un alt impostor, fostul ofiter sovietic Ghenadi M. Zaiatzev, a reclamat ca, de
fapt, el fusese gardian la Gulag 303 si a fugit impreuna cu Rawicz spre India, ajungand acolo in martie 1942, dar fiind un bun patriot, s-a intors in URSS, unde a devenit pilot.

Marturia capitanului Rupert Mayne, un ofiter in serviciul militar britanic de informatii, a adus o lumina noua asupra lucrurilor consumate cu atatia ani in urma.

Acesta a declarat ca in martie si aprilie 1942, a interogat patru persoane emaciate de foame, intr-o conditie fizica deplorabila, care sustineau ca au scapat dintr-un lagar de munca silnica din Siberia.

Aceste patru persoane erau toate blonde, iar Zaiatzev era brunet, usor grizonat. Rawicz a supravietuit din nou!

Si enigma acelui inginer american, "Mister Smith", a fost elucidata cu ocazia acestor
procese, pe baza documentelor obtinute de la Moscova, din care reiese ca era originar din Ohio, numele lui fiind Benjamin Smith Kellog. (Murise in 1950, intr-un accident de automobil, in California.)

Profitand de confuzie, un alt impostor, John J. Smith, a reclamat 50% din dreptul de autor, ca fiind un participant direct la procesul creativ. In final, s-a ales cu doi ani de inchisoare pentru frauda. Rawicz a mai supravietuit odata!

La ora cand Rawicz a scris cartea sa, ideea proprietatii intelectuale era doar o
problema de bun simt. In 2005, insa, lucrurile stateau altfel...

(Preluat de pe ziare.com)

O carte excelentă pentru adolescenți apărută la Editura Areopag: Cătălina Dănilă - Lacrima sufletului

Dragă cititorule,
Cărţi duhovniceşti ai citit. Romane ai citit. Romane duhovniceşti ai citit. Dar un roman duhovnicesc scris de un adolescent pentru adolescenţii săi nu ai mai citit. Ai în mână o inimă tumultoasă care riscă, expunându-şi în public - spre folosul nostru sufletesc, al tuturor- dilemele, angoasele, idealurile. Un suflet fragil, dar hotărât în a duce până la capăt lupta cea bună cu patimile şi urâtul din noi şi din afara noastră. Dincolo de toate, o înţelegere Ortodoxă a lumii în care trăim, relevată cu plusurile şi scăderile ei, viziune cu atât mai extraordinară cu cât are ca origine un suflet deschis spre suferinţa aproapelui său.
Ciprian Voicilă

Prefata la volumul "Intalnirea mea cu Hristos" de Claudiu Raducu, aparut recent la Editura Areopag

Valorile fundamentale ale tinereții sunt sinceritatea și efervescența căutării. Cele trei mărturii pe care le va parcurge nesățios ochiul cititorului sunt unite prin aceste două calități care fac dintr-o carte o carte vie, iar dintr-un om, un om viu.

Nostalgicii anilor 90 vor retrăi ceva din emulația spirituală postrevoluționară, în care majoritatea românilor erau însetați să redescopere dimensiunile duhovnicești și culturale ale unei Românii puse la index de comuniști, dar și zorii unei epoci întunecate care amestecă indistict tradițiile religioase forțând cu orice preț evidențele spre o concluzie falsă: „toți oamenii din toate timpurile s-au închinat aceluiași Dumnezeu” - premisa fundamentală a New-Age-ului.

Așa se face că mulți tineri au părăsit Ortodoxia sub mirajul religiilor orientale, la vremea respectivă apărând o sintagmă absurdă: yoga creștină.

La acest miraj a contribuit din plin un nume evocat în carte: Mircea Eliade. Cine i-a citit Jurnalul știe că un Allen Ginsberg, un guru al generației beat, îl cerceta pe românul stabilit în America ca să afle din experiența acestuia, dobândită la Rishikesh, secretele tantrismului. Eliade credea într-o nouă religie exprimată de tinerii hippie, care manifestau chipurile o nostalgie după starea paradiziacă și își căutau propriile forme de a intra în extaz, de a ieși din „teroarea istoriei”.

Mircea Eliade a fost, alături de Carl Gustav Jung și René Guenon, unul din părinții curentului New-Age.

Autenticitatea mărturiilor de față este dată și de privirea cu care aceștia își revizuiesc experiențele: este o vedere exigentă care taxează înșelarea drept înșelare, rătăcirea drept rătăcire, îndrăcirea ca îndrăcire.

Pentru că tinerii de oriunde și din totdeauna iubesc deopotrivă autenticitatea și judecata clară a faptelor îndrăznesc să spun că această carte va fi ușa prin care mulți vor întra în singura biserică: Biserica lui Hristos.

Ciprian Voicilă

Noutati de la editura Areopag