duminică, 24 mai 2015

Fundatia George Manu: Troita Caracal - 31 mai 2015

Cu ajutorul Lui Dumnezeu Fundatia Profesor George Manu ridica o noua Troita intru lupta, suferinta si biruinta fostilor detinuti politici. Aceasta va fi amplasata in centrul orasului Caracal, in vecinatatea Primariei, in curtea Bisericii Buna Vestire. Sfintirea va avea loc in Duminica Rusaliilor, 31 mai 2015, in prezenta PS Sebastian Episcopul Slatinei si Romanatilor. La ora 9 va incepe Sfanta Liturghie Arhiereasca la finalul careia va fi sfintita Troita. Troita este inchinata tuturor caracalenilor care in prigoanele carlista, antonesciana si comunista au fost: asasinati, executati, omorati in anchete, lagare, temnite, colonii de munca fortata, in mina, in sate luptand impotriva colectivizarii, pe front, in munti, in deportare, in domiciliu obligatoriu, in tara sau exil. Intre ei mentionam pe: Doctorul Dumitru Uta (23 ani de temnita antonesciana si comunista), Sofia Cristescu Dinescu (20 ani de temnita carlista, antonesciana si comunista), colonelul Ion Uta (seful rezistentei anticomuniste din Banat), poetul Virgil Carianopol, colonelul Ion Almajean, ziaristul Bunei Vestiri Ion Diaconescu etc. Pentru detalii suplimentare (localizare, transport etc) va rugam sa ne contactati. Doamne ajuta! Cezarina Condurache/ www.fgmanu.ro

Documentar despre „Fenomenul Piteşti“

(Preluare de la Fundația George Manu) Emisiunea „România te iubesc“ difuzată pe postul PRO-TV în data de 10 mai a.c. a fost dedicată “Fenomenului Piteşti”. Interviurile luate ultimilor supravieţuitori -printre care şi dl. Gelu Gheorghiu, preşedinte al Fundaţiei “George Manu”- rememorează cu emoţie aspectele cumplite ale barbariei de neînchipuit cunoscută sub denumirea de “reeducare prin tortură”. Prin aceasta comuniştii încercau să transforme tineretul animat de idealurile naţionale şi creştine, în marea lor majoritate legionari sau fraţi de cruce, într-o turmă dezumanizată de supuşi docili, cu valorile smulse din suflet, capabili să devină la rândul lor unelte zeloase ale acestei maşinării infernale a reeducării. Mărturiile cutremurătoare ale acestor ultimi supravieţuitori vin astfel să întregească într-un mod viu şi realist infernul prin care a trecut generaţia lor, care a scris şi la Piteşti o filă eroică de istorie românească prin obolul de suferinţă adus pe altarul neamului şi al credinţei în Hristos. Aceste simboluri vii ale demnităţii româneşti şi creştine merită cu prisosinţă recunoştinţa posterităţii, prin urmare nu putem decât să ne exprimăm aprecierea la adresa realizatorilor documentarului de faţă. Filmul lor aduce o contribuţie esenţială în această direcţie, prin aducerea unui asemenea capitol de istorie la cunoştinţa publicului larg, care are mare nevoie de astfel de repere morale. Fundaţia “George Manu”

joi, 21 mai 2015

Un nou titlu de Ioan Ianolide

Vă recomand o carte- „Testamentul unui nebun” care întregește portretul mărturisitorului și eroului anticomunist Ioan Ianolide, dar și mesajul pe care generația lor ni l-a transmis, în mod miraculos. Cartea a apărut în condiții grafice deosebite la Editura Bonifaciu și conține o serie de fotografii inedite cu Ioan Ianolide. În debutul nuvelei - fiindcă de o nuvelă e vorba- Ianolide scrie: „Mă simt plin ca un stup de albine harnice într-un an bogat în flori melifere. Mă simt în posesia unei viziuni proaspete a creștinismului și a lumii. Mă simt unit cu toți oamenii în tragedia vieții mele și cred în mântuirea lumii, dar numai prin focul unor purificări sincere, libere și autentice. Scriu cu inima, cu viața, cu ființa mea.” (Ioan Ianolide, 1983) Cartea poate fi cumpărată de la Librăria Sophia.

sâmbătă, 16 mai 2015

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.
Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.
„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/
„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”
Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

marți, 5 mai 2015

Înnoiesc rugămintea pe care v-am adresat-o de a redirecționa către Fundația George Manu cei 2% din impozitul pe venit. Puteți trimite formularul prin poștă la sediul ANAF de care aparțineți.

(Formularul poate fi descărcat și de aici) Adresele poștale ale ANAF pentru București, Ilfov sau alte județe. Le puteți da o mână de ajutor celor care lună de lună au grijă să fie pomeniți Sfinții Închisorilor de pe întregul teritoriu al țării, distribuind mai departe acest mesaj. Fundația George Manu cultivă memoria sfinților, mărturisitorilor și eroilor anticomuniști. Orice persoană fizică angajată poate direcționa 2% din impozitul plătit anual statului către un ONG. Se completează formularul atașat în 2 exemplare: unul se trimite la ANAF-ul de care aparține persoana respectivă, cu domiciliul (unde se plătesc și impozitul pe clădiri sau pe mașină), și unul se păstrează. Aceste formulare trebuie să ajungă la ANAF până pe data de 25.05.2015. Această operațiune nu presupune niciun fel de cost pentru cel care direcționează cei 2%. Reproduc aici informațiile esențiale din formular. Cod de identificare fiscală a entității nonprofit: 10261658. Denumire entitate nonprofit: Fundația Profesor George Manu. Cont bancar (IBAN): RO34BTRL04101205797941XX.

vineri, 1 mai 2015

SINAXAR 30 APRILIE: Sf. Ignatie Briancianinov, povatuitorul celor ce cauta sfintirea in vremurile de pe urma

Sf. Ignatie Briancianinov a fost si este dascalul si povatuitorul duhovnicesc al multor dintre calugarii dar si mirenii care cauta sa se sfinteasca si in vremurile acestea de seceta duhovniceasca. Astazi in manastiri prea putin intalnim duhovnici sau stareti care sa mai poarte lucrarea duhovniceasca launtrica, majoritatea se orienteaza dupa legea materiei, dupa nevoile materiale, iar muncile fizice de cele mai multe ori inabusa nu doar trupul dar si sufletul. Munca fizica este buna si binecuvantata de Dumnezeu, dar nu atunci cand ea impiedica porunca lui Dumnezeu si cand nu este orientata si spre o lucrare launtrica. Putini sunt cei care ajung sa gaseasca in osteneala muncii harul dumnezeiesc, putini sunt cei care sa stie sa se lupte cu gandurile si patimile chiar atunci cand sunt istoviti de munca, putini sunt cei care reusesc sa castige raiul launtric fara povatuitori. Ba mai mult, Sfintii Parinti spun ca fara povatuitori iscusiti mai mult ne ratacim pe cale. Sf. Ignatie insa este darul lui Dumnezeu pentru aceste vremuri secetoase, el este povatuitorul celor fara povatuitori. Scrierile Sf. Ignatie tin loc de povatuire duhovniceasca, asa dupa cum insusi Sfantul marturiseste in scrierile sale. Si azi te poti sfinti, si azi poti castiga harul lui Dumnezeu inlauntrul tau si atunci de cine ne vom mai teme? Rostul sufletului este sfintirea, si atunci medicamentul impotriva deprimarilor, ce isi au cauza in negasirea rostului existential nu este oare castigarea Harului dumnezeiesc in inima omului? Cine se lipseste de acest har cu adevarat se lipsteste de toata seva vietii. Castigarea si simtirea harului nu sunt basme din vechime, sunt realitati vii, la care suntem cu totii chemati, dar peste care trecem cu multa nebagare de seama, de cele mai multe ori pentru ca nu stim sau pentru ca suntem povatuiti gresit, uneori de chiar duhovnicii nostri. Sfantul Ignatie ne arata metoda si calea desavarisirii, accesibil tuturor, si cult si incult, si bogat si sarac – asa cum Evanghelia este vestita nu doar unor elite, ci tuturor. Citiți continuarea la www.atitudini.com.

miercuri, 29 aprilie 2015

Arhiepiscopul Pahomie de Cernigov. FRATELE SĂU, ARHIEPISCOPUL AVERCHIE, ŞI EPISTOLA LOR. Pomeniţi la 15 mai (†1938)

(Din volumul Russia’s Catacomb Saints, de Ivan Andreev, apărut la Saint Herman of Alaska Press, Platina, 1982) Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare ceas şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Dumnezeu. (Sfântul Isaac Sirul) În familia Kedrov erau trei fraţi episcopi, originari din regiunea Viatka. Tatăl lor, Petru Kedrov, era citeţ la biserică şi le‑a dat fiilor săi o educaţie bisericească şi teologică bună. Fiul cel mai mare, Petru, viitorul ierarh mărturisitor Pahomie de Cernigov, s‑a născut în 1877. El era serios, modest şi smerit din fire, gânditor şi orientat spre biserică pe măsură ce creştea. După ce a absolvit Şcoala Teologică Secundară, el a intrat la Academia Teologică din Kazan în perioada în care rector era Antonie Hrapoviţki, viitorul mitropolit şi primul ierarh conducător al Bisericii Ortodoxe din afara Rusiei. Duhul şcolii în acea perioadă era deosebit de fervent; era cu adevărat o familie duhovnicească sau, mai degrabă, o mică armată de studenţi cu o mentalitate monahală, iar inima ei era tânărul episcop‑rector. Cu o iubire plină de modestie, el le inspira ucenicilor săi o sete nepotolită pentru aplicarea adevărului ortodox în viaţă, şi aceasta într‑o perioadă în care ideile revoluţionare se răspândeau în Sfânta Rusie ortodoxă. Studenţii, temeinic pregătiţi şi cunoscând bine duhul vremurilor, ardeau de dorinţa de a merge să‑i înveţe pe oameni Evanghelia adevărului. Slujbele bisericeşti ale Academiei, săvârşite după Tipic, la care luau parte toţi, erau un izvor viu de inspiraţie pentru studenţi. Tânărul Petru avea ca ascultare aprinderea candelelor, pe care o împlinea cu seriozitatea profundă care îl caracteriza. Fiind puţin prea zelos în religiozitatea sa, Petru s‑a hotărât să împlinească literal porunca Domnului: Iar dacă ochiul tău cel drept te sminteşte pe tine, scoate‑l şi aruncă‑l de la tine (Matei 5: 29), şi într‑o noapte a încercat să‑şi ardă ochiul drept cu o candelă. Colegul său de cameră de atunci era Vasile Maximenko, viitorul arhiepiscop Vitalie de Jordanville. El a fost trezit în miezul nopţii de scrâşnitul dinţilor colegului său, care încerca în acest fel să îndure durerea. Văzând ceea ce se întâmplase, el a strigat şi a salvat ochiul colegului său. Cu toate acestea, arsurile erau atât de grave, încât a fost nevoie de operaţie la pleoapă şi la sprânceană, iar cicatricea a rămas pentru tot restul vieţii sale. În 1898, Petru a absolvit Academia şi Mitropolitul Antonie l‑a tuns monah, numindu‑l Pahomie; în urma transferului la eparhia Volhinia, Mitropolitul Antonie l‑a luat cu el pe tânărul ieromonah şi, aici, cel din urmă a făcut misiune, trăind în Mănăstirea Derman, de lângă Lavra Sfântului Iov de la Poceaev. În 1911, el a fost hirotonit episcop de Novgorod‑Severski, un vicariat al Cernigovului şi curând a fost ridicat chiar pe scaunul vechii Eparhii a Cernigovului, recunoscute pentru sfintele moaşte ale Sfântului Teodosie, episcopul de Cernigov care fusese canonizat în 1896. În timpul revoluţiei, el a luat parte la Sinodul din 1917‑1918 şi, pe 30 octombrie 1917, a susţinut un raport privind procedura de alegere a patriarhului; în acest raport, el a reflectat opinia mentorului său, Mitropolitul Antonie, pe care nu doar că îl iubea din tot sufletul, ci al cărui zel pastoral i se întipărise şi în inimă. Această conştiinţă pastorală a păstrat‑o întreaga sa viaţă, lucru care se vede clar în epistola sa împotriva „legalizării” din 1927, precum şi în activitatea sa pastorală din perioada de după Războiul Civil rus. Când Armata Albă s‑a retras împreună cu Mitropolitul său iubit, Antonie, şi Armata Roşie a pus stăpânire complet pe Rusia, ţara se afla în colaps total, cu transportul paralizat, dar acestea nu l‑au oprit pe bunul păstor. Cu colaboratorii săi, arhiepiscopul Pahomie a mers pe jos pe la toate bisericile din eparhia lui! De vreme ce malul stâng al râului Nipru, conform cu noua împărţire administrativă, aparţinea eparhiei Cernigov, el trebuia să viziteze şi periferia Kievului, şi astfel a vizitat şi Lavra Peşterilor din Kiev. Fiind arhiepiscop de Cernigov, el era şi stareţul unei mănăstiri din zonă, în care locuia. Oraşul Cernigov încă mai trăia viaţa Sfintei Rusii în acea perioadă, iar pe străzile lui încă mai umblau bărbaţi şi femei credincioase; unul dintre aceştia era nebunul pentru Hristos, Mihail Binecuvântatul. În lume, dreptul Mihail a fost un inginer civil foarte respectat. Odată a fost însărcinat cu construirea unui pod mare. Podul a fost construit după instrucţiunile lui. Într‑o zi, acest pod s‑a prăbuşit, omorând mai mulţi oameni. Atât de lovit a fost inginerul de vestea tragediei, încât şi‑a dat jos costumul de afaceri scump şi, punându‑şi o cămaşă lungă, el a plecat de acasă fără să se mai întoarcă vreodată. El a devenit nebun pentru Hristos. Mânca foarte puţin, aproape că nu avea unde să doarmă, îngenunchea în toate nopţile în rugăciune şi vorbea foarte puţin, spunând doar: „Mă pocăiesc”. Binecuvântatul Mihail a dobândit o mare sfinţenie şi îl vizita adesea pe arhiepiscopul Pahomie. Când a murit, în 1922, întregul oraş a plâns moartea lui dreaptă şi a participat la înmormântarea săvârşită de arhiepiscopul Pahomie cu lacrimi amare în ochi. Tainele descoperite prin acest sfânt nebun pentru Hristos despre viitorul Rusiei şi al întregii lumi erau fără îndoială împărtăşite arhiepiscopului Pahomie, pentru că acesta din urmă i se asemăna în caracter şi era în stare să înţeleagă şi să păstreze tainele lui Dumnezeu în inima lui. În acelaşi an, autorităţile comuniste au făcut multe încercări de a‑l aresta pe arhiepiscopul Pahomie. Într‑o zi au dat buzna în catedrală, în timp ce se oficia Sfânta Liturghie, ca să‑l aresteze pe loc. Cu toate acestea, mulţimea de credincioşi s‑a îngrămădit direct spre altar şi a împiedicat pentru o vreme arestarea iubitului arhipăstor. Dar GPU nu s‑a lăsat uşor convins să‑şi abandoneze planul viclean. Arhiepiscopul avea obiceiul de a rămâne în altar mult după terminarea slujbei din ziua respectivă şi, când a rămas doar ucenicul său de chilie, agenţii GPU au dat buzna în altar şi au capturat victima cea sfântă. Astfel a fost arestat arhiepiscopul Pahomie. El a fost eliberat doar pentru a fi arestat iar şi iar. Toate aceste aresturi îi păreau o succesiune neîncetată de coşmaruri, care în cele din urmă au început să‑i slăbească pacea sufletului. Aproape în aceeaşi perioadă, autorităţile comuniste din întreaga Rusie au început o „investigaţie” blasfemiatoare a sfintelor moaşte, deschizând raclele multor sfinţi pentru a încerca să dovedească „ştiinţific” publicului presupusa falsitate a incoruptibilităţii sfinţilor. Această mişcare a produs spectacole înfricoşătoare şi sacrilegii, determinând proteste enorme şi rezistenţă din partea oamenilor, dintre care mulţi au suferit închisoare şi exil. Dar „investigatorii ştiinţifici” au fost ei înşişi ruşinaţi, pentru că ei înşişi au fost nevoiţi să admită incoruptibilitatea moaştelor, pe care nu o puteau explica ştiinţific, şi acest lucru a fost scris în toate ziarele. Credincioşii ortodocşi s‑au bucurat de rezultat, dar, cu toate acestea, autorităţile şi‑au făcut treaba: ei au pus moaştele sfinţilor în muzee anti‑religioase ca „mumii”. Această campanie i‑a făcut pe unii episcopi conştiincioşi chiar să moară din cauza durerii provocate de batjocorirea sfinţilor, aşa cum s‑a întâmplat cu arhiepiscopul Anatolie de Irkuţk.
Arhiepiscopul Pahomie a avut şi el de suferit în această campanie. Moaştele Sfântului Teodosie au fost cerute ca să fie descoperite şi expuse publicului. De obicei, comisia ateistă de „oameni de ştiinţă” zgâlţâiau şi mişcau moaştele, dar arhiepiscopul Pahomie şi‑a păstrat poziţia şi, punându‑şi epitrahilul şi mânecuţele, a dezvelit el însuşi moaştele, vărsând lacrimi dureroase în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi, care plângeau şi suspinau văzând cum comuniştii nu îi lăsau în pace nici pe morţi. Viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, un prieten apropiat al arhiepiscopului Pahomie, a păstrat o fotografie rară cu deschiderea moaştelor Sfântului Teodosie de Cernigov, arătându‑l pe arhiepiscopul Pahomie mâhnit, ţinând moaştele, înconjurat de turma sa lovită de mâhnire. După aceasta, sfintele moaşte au fost confiscate, au fost aduse la Petrograd şi expuse într‑un muzeu anti‑religios împreună cu şobolani morţi şi oase fosilizate. Dar credincioşii, mituind paznicii, slujeau în secret slujbe în faţa moaştelor, în mijlocul nopţii. Bineînţeles, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat în legătură cu acest fapt. După eliberarea sa în 1923, el nu a putut să se întoarcă în eparhia sa, ci a găsit adăpost la Mănăstirea Sfântul Daniil din Moscova, al cărei stareţ a fost ultimul rector al Academiei Teologice din Moscova, arhiepiscopul Teodor Pozdeev, care reuşea într‑un anumit fel să facă şcoala să funcţioneze în continuare. Arhiepiscopul Teodor a adăpostit mulţi episcopi exilaţi; uneori erau câte zece episcopi care locuiau în mănăstire, care, după 1927, a devenit un centru al clericilor anti‑serghianişti. Arhiepiscopul Teodor se afla în opoziţie chiar şi cu Patriarhul Tihon, despre care considera că are un contact prea apropiat cu regimul comunist. În această mănăstire, fratele Vasile, viitorul arhiepiscop Leontie de Chile, l‑a întâlnit pe arhiepiscopul Pahomie şi l‑a văzut luând parte la un sinod cu Patriarhul Tihon. El a primit chiar şi o scrisoare de la arhiepiscopul Pahomie (care s‑a păstrat) în care mărturisitorul, dându‑i binecuvântarea, spune că se îndoieşte „că Domnul va face să ne mai întâlnim din nou”. Fratele mai mic al arhiepiscopului Pahomie, Procopie, care de asemenea era teolog, înainte de a deveni călugăr, preda Noul Testament la Seminarul Teologic de la Vilna. Fiind tuns cu numele de Averchie, el a fost curând făcut episcop de Zitomir şi locuia în Mănăstirea Teofania de acolo. El a fost bine primit de turma sa. Era tânăr, cu părul blond şi ondulat, foarte pios, energic, prietenos şi arăta plin de viaţă şi sănătate. Era puternic în credinţă, binevoitor, accesibil şi era foarte iubit de toţi. El ţinea întotdeauna predici. Slujea cu mare solemnitate şi îi plăcea să facă procesiuni pe distanţe mari, vizitând oraşe şi sate, cântând tot drumul cu oamenii, ţinând predici în care indica în mod deschis calea pe care ar trebui să meargă creştinii în acele vremuri periculoase pentru credinţă. Curând, însă, procesiunile au fost interzise. El iubea, de asemenea, şi privegherile de toată noaptea, care se terminau în zori, şi făcea adesea astfel de privegheri, adunând mulţi oameni pentru ele. Apoi a fost arestat, bătut, apoi eliberat, doar pentru a fi arestat din nou după ce a scris împreună cu fratele său Epistola împotriva Declaraţiei Mitropolitului Serghie, după care nu s‑a mai auzit de el. În 1927, infama Declaraţie a Mitropolitului Serghie cu „legalizarea” Bisericii (după condiţii sovietice) a dat lovitura finală credincioşilor ortodocşi, care s‑au bucurat doar atâta timp cât persecuţiile veneau din exterior, dar nu puseseră stăpânire pe inima Bisericii. Arhiepiscopul Pahomie a fost unul dintre primii care au protestat, scriind, împreună cu fratele său, arhiepiscopul Averchie, importantul document redat mai jos, care nu era adresat direct Mitropolitului Serghie, ci credincioşilor în general. Ni se oferă o imagine completă a condiţiilor bisericeşti la care s‑a ajuns după Declaraţie. La scurt timp după scrierea acestei epistole, arhiepiscopul Pahomie a fost arestat şi trimis la Solovki, apoi, în 1931, în lagărul de muncă silnică de la Mai‑Guba, unde se construia canalul Marea Albă – Marea Baltică. Profesorul Nesterov, care se afla acolo în acea perioadă, relatează că arhiepiscopul Pahomie a ajuns acolo aproape invalid, cu o paralizie a nervilor faciali. Din cauza slăbiciunii sale fizice nu putea fi folosit la construcţii şi, prin urmare, a fost trimis în 1932 într‑un lagăr pentru invalizi la Kuzema; dar chiar şi aici era scos afară, la muncă fizică, ceea ce era foarte dificil pentru el: să care apă, să coacă pâine etc. Profesorul Nesterov povesteşte un incident din această perioadă, caracteristic pentru arhiepiscop. Unul dintre profesorii deţinuţi lucra la biroul lagărului Kuzema ca funcţionar. El trebuia să alcătuiască o listă a celor care fuseseră trimişi la un punct de lucru diferit în lagărul Kuzema şi trebuia să lucreze toată noaptea. Profesorul era chinuit şi iritabil. Dimineaţa, arhiepiscopul Pahomie a venit în birou şi l‑a întrebat pe profesor dacă ştia unde şi când erau trimişi. Profesorul a răspuns tăios: „Mă deranjaţi, vlădica!”, şi a adăugat un comentariu vulgar. Arhiepiscopul Pahomie s‑a plecat cu smerenie la picioarele lui, cerându‑şi iertare pentru că îl iritase cu această întrebare. Profesorul, tulburat, şi‑a cerut la rândul său iertare de la arhiepiscop pentru vulgaritatea sa. În conversaţiile personale cu profesorul Nesterov, arhiepiscopul Pahomie condamna adesea politica Mitropolitului Serghie mult mai tăios şi mai categoric decât în epistola sa. La acea vreme, rezultatele politicii Mitropolitului Serghie deveniseră clare, atât cu privire la soarta Bisericii în general, cât şi cu privire la episcopii exilaţi, în particular. În locul legalizării promise, avea loc lichidarea bisericilor şi a clerului într‑un ritm alert. Episcopi şi preoţi piereau în închisori fără nicio speranţă de eliberare. Exilările şi arestările nu doar că nu încetau, ci chiar creşteau. Arhiepiscopul Pahomie îl recunoştea în calitate de conducător al Bisericii nu pe Mitropolitul Serghie, ci pe Mitropolitul Chiril, ceea ce era urmarea logică a învăţăturilor Patriarhului Tihon. Şi, când în locurile de detenţie s‑a format un fel de biserică, având un număr imens de episcopi, preoţi şi credincioşi, arhiepiscopul Pahomie l‑a recunoscut drept conducător al Bisericii pe Mitropolitul Serafim (Samoilovici) de Uglich, care pe atunci era închis şi lucra ca funcţionar în lagărul de concentrare pentru femei de la Mai‑Guba. În lipsa arhiepiscopului Pahomie, toate bisericile din eparhia Cernigov l‑au pomenit pe Mitropolitul Serghie până în 1930, iar cei care şi‑au urmat arhipăstorul – refuzând să accepte „legalizarea” – au fost nevoiţi să meargă în Kiev, la comunitatea stareţei Sofia, pentru a primi Sfintele Taine. Fraţii episcopi mai aveau un frate, Mihail, care între cele două războaie a fost profesor de teologie în Polonia, la Seminarele Kremeneţ şi Vilna. După cel de‑al Doilea Război Mondial, el a devenit călugăr şi a fost hirotonit episcop de Vraclaw, unde curând a murit. Fraţii episcopi, Pahomie şi Averchie, aşa cum arată clar documentul lor, aparţin categoriei de mărturisitori ai Adevăratei Biserici Ortodoxe a Rusiei din secolul XX. Epistola lor, deşi moderată ca ton şi chiar descurajând o rupere imediată de comuniune cu Mitropolitul Serghie (ruptură pe care mai târziu au considerat‑o necesară), este atât de precisă în diagnosticul pus greşelilor noii politici a Mitropolitului Serghie, încât pare actuală şi acum, cincizeci de ani mai târziu, când rezultatele acestor greşeli sunt foarte evidente pentru toţi. Peste toate acestea, la fel ca la toţi părinţii fondatori ai Bisericii ruse din catacombe, accentul acestei epistole este pus pe libertatea duhovnicească, fără de care Biserica poate deveni o altă simplă instituţie a puterilor lumeşti. Epistola nu se găseşte în sursele obişnuite ale vremii, (tipărituri sau manuscrise), dar a fost păstrată de către E.N. Lopeşanskaia, secretara vicarului arhiepiscopului Pahomie, episcopul Damaschin de Glukhov, un alt opozant înflăcărat al Declaraţiei. Ea şi‑a dedicat întreaga viaţă păstrării lucrărilor episcopului Damaschin şi, cu puţin înainte de a muri în San Francisco, în 1972, a reuşit să publice această epistolă împreună cu alte materiale despre „Episcopii mărturisitori” care s‑au opus Mitropolitului Serghie.
EPISTOLA FRAŢILOR EPISCOPI ARHIEPISCOPUL PAHOMIE DE CERNIGOV ŞI ARHIEPISCOPUL AVERCHIE DE JITOMIR/ Document de la sfârşitul anului 1927. S‑ar părea că până acum nu am reuşit să cădem de acord cu guvernul, şi nu ne bucurăm de drepturile care se presupune că sunt acordate de legile Republicii sovietice fiecărei religii; şi aceasta nu este nicidecum pentru că Biserica noastră este contra‑revoluţionară. Arhipăstorii noştri şi laicii, care se sting în exiluri şi munci grele, nu s‑au ocupat defel cu vreo activitate anti‑guvern. Acest fapt este acum evident pentru toată lumea. Adevăratul motiv pentru manifestările serioase trebuie găsit în divergenţa fundamentală a vederilor noastre religioase despre lumea lui Dumnezeu şi viaţa omenească, despre ţintele şi scopurile vieţii noastre pământeşti, faţă de vederile comuniste care sunt puse de guvernul sovietic ca fundament al vieţii cetăţenilor lui: ceea ce pentru noi este sfânt şi adevăr indiscutabil, pentru atei este opium, superstiţie, înşelăciune, şarlatanie şi poate chiar contra‑revoluţie – de exemplu, ideea patriarhiei, a sfintelor icoane, a sfintelor moaşte, a Sfintelor noastre Taine şi a sfintelor noastre slujbe şi însăşi credinţa în Hristos cel răstignit. Astfel, se confirmă din nou pentru întreaga lume veşnicul adevăr al cuvintelor marelui Apostol Pavel: Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, Puterea lui Dumnezeu şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1: 18, 23‑24). Şi înţelepciunea o propovăduim la cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci propovăduim înţelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care niciunul dintre stăpânitorii acestui veac n‑a cunoscut‑o (I Cor. 2: 6‑8). Dumnezeul veacului acestuia a orbit minţile necredincioşilor (II Cor. 4: 4); omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte (I Cor. 2: 14). Prin urmare, nu poate fi nicio unire între Biserică şi Stat, când este vorba despre Biserica noastră ortodoxă şi Uniunea Sovietică, din cauza diferenţei fundamentale dintre perspectivele de bază ale unei părţi şi ale celeilalte. Este posibilă doar o înţelegere condiţională ca relaţie mutuală practică, doar pe baza principiului separării Bisericii de Stat. În fapt, se poate măcar concepe Uniunea Sovietică în unire cu Biserica? O religie de stat într‑un stat anti‑religios! Un guvern al Bisericii într‑un guvern ateu! Aceasta este o absurditate; contrazice firea Bisericii şi a Statului sovietic; acest lucru este inacceptabil atât pentru o persoană sincer religioasă, cât şi pentru un ateu onest. Cu toate acestea, ei încearcă să realizeze această absurditate înaintea ochilor noştri. Conducătorii actuali ai vieţii bisericeşti, având un orizont limitat, au început să aplice „o nouă direcţie a politicii bisericeşti”. Dar această nouă cale se abate spre vechile căi, ajungând la încercarea de a organiza o Biserică statală ca pe vremea Imperiului rus. Deja în Declaraţia Mitropolitului Serghie şi a sinodului său, care a fost publicată cu o prefaţă batjocoritoare şi blasfemiatoare în Izvestia la 19 august 1927, printre alte aserţiuni şi expresii nefericite s‑a permis ceva ce dovedeşte ştergerea de către autorii acestui document trist a graniţei dintre Biserică şi Stat. Cum este posibil pentru o persoană sinceră să declare fără rezerve că bucuriile şi supărările Uniunii Sovietice, ca pământ în care ne‑am născut, sunt aceleaşi pentru Biserica Ortodoxă? Uniunea Sovietică este un stat, şi Biserica Ortodoxă nu poate să aibă o astfel de identitate a bucuriilor şi supărărilor cu niciun guvern, cu atât mai puţin cu cineva care nici măcar nu ascunde faptul că ar vrea să lichideze orice religie în general. Fiind implicaţi în politica bisericească, conducătorii noştri au uitat îndemnul Sfântului Apostol: Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are un necredincios cu un credincios? (II Cor. 6: 14‑15). Dacă majoritatea arhipăstorilor, păstorilor şi laicilor, citind acestea şi alte expresii similare în Declaraţia Mitropolitului Serghie, nu s‑au grăbit să protesteze, este şi din cauza temerii ca nu cumva un anunţ prematur să provoace o divizare în Biserică şi ca urmare a speranţei că, în fapte, Mitropolitul Serghie şi sinodul lui îşi vor corecta greşelile pe care şi le‑au permis în scris. Dar, vai, realitatea nu a justificat speranţele noastre. Trebuie avut în vedere că, în general, când e vorba despre unirea dintre Biserică şi un Stat care are la dispoziţia sa puterea externă şi toate mijloacele acţiunii pur fizice, atunci la cea mai mică încălcare a relaţiilor – care sunt doar în mod ideal mutuale –, partea care va pătimi va fi întotdeauna Biserica; chiar şi libertatea vieţii ei lăuntrice este cu uşurinţă încălcată din cauza strădaniei obişnuite a Statului de a transforma instituţiile administrative ale Bisericii în organe ale propriului său guvern. Mai mult decât atât, un Stat anti‑religios, care este ostil faţă de Biserică, Stat pentru care unele dintre fundamentele indiscutabile ale vieţii interne a Bisericii şi autoritatea ei morală sunt superstiţii, nemeritând nicio atenţie, un astfel de Stat, bineînţeles, nu va sta cu braţele încrucişate. Va folosi aparatul bisericesc (sinodul servil, conducătorii care cooperează) pentru ţelurile sale politice (care nu sunt deloc spre beneficiul sfintei credinţe) şi va aduce Biserica într‑o poziţie înjositoare. Principiul libertăţii duhovniceşti a Bisericii şi neamestecul Bisericii în politică vor fi imediat încălcate de un astfel de Stat – un lucru pe care l‑am văzut deja pus în practică. De aceea, Mitropolitul Serghie, acţionând împotriva legii sovietice privind „separarea Bisericii de Stat”, a pătruns pe o cale foarte periculoasă. Şi care este rezultatul? Acum a devenit deja clar faptul că Mitropolitul Serghie şi sinodul său au căzut sub presiunea înfricoşătoare a agenţilor de guvernare, chiar şi în ceea ce priveşte propria lor activitate bisericească. Astfel, numirea şi transferul de episcopi sunt realizate cu participarea extrem de atentă a guvernului sovietic; local, organele administrative şi de securitate urmăresc să vadă dacă locuitorii acceptă episcopii care au fost trimişi de sinodul Mitropolitului Serghie (aceşti episcopi ortodocşi se prezintă comunităţilor lor sub protecţia poliţiei), dacă numele Mitropolitului Serghie este pomenit la sfintele slujbe şi dacă se face şi o rugăciune pentru guvern (un guvern care consideră rugăciunea o şarlatanie şi o ridiculizează). Oamenii activi ai Bisericii care nu îl recunosc pe Mitropolitul Serghie sunt trimişi în exil la Solovki, unde numărul episcopilor creşte în fiecare an; şi chiar chestiunea distribuirii şi transferului clerului este hotărâtă mai mult de guvernul sovietic decât de autoritatea bisericească. Scaunele arhiepiscopale, în ciuda decretelor soborului din 1917‑1918, sunt desfiinţate în număr mare, ceea ce slăbeşte Biserica; iar episcopii care sunt numiţi, când vin la posturile lor, sunt obligaţi mai întâi de toate să raporteze binecunoscutului guvern intenţiile şi planurile lor pentru activitatea bisericească, şi să primească de la el instrucţiuni de ghidare. Autoritatea civilă nu mai are nevoie acum să îşi folosească propriile mijloace pentru a înlătura oamenii Bisericii care sunt incomozi; pur şi simplu dă un ordin (secret) pentru aceasta Sinodului sau episcopului local. Mitropolitul Serghie este cu totul sclav, un instrument obedient în mâinile unor persoane bine cunoscute nouă, reprezentanţii instituţiilor sovietice separate, şi şi‑a pierdut complet autoritatea moral‑bisericească, în ciuda cuvântului Apostolului (cf. II Tim. 2: 15); deoarece, chiar şi în spatele fiecăruia dintre ordinele sale bisericeşti, pentru noi, care suntem înfricoşaţi şi suspicioşi, trebuie văzută o instigare din partea celor care „sunt din afară”. Pe lângă aceasta, aparatul nostru administrativ bisericesc este pus într‑o apropiere de nepermis faţă de organele poliţiei în guvernul sovietic, un fapt fără precedent în istoria Bisericii şi care nu poate fi tolerat. Într‑un cuvânt, o astfel de înjosire şi o astfel de pată Sfânta Biserică nu a mai îndurat până acum. Dar Sfântul Apostol Pavel ne‑a predanisit: Hristos a iubit Biserica şi S‑a dat pe Sine pentru ea, ca s‑o sfinţească, curăţind‑o cu baia apei prin cuvânt, şi ca s‑o înfăţişeze Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efes. 5: 25‑27), ca mireasă a lui Hristos. Aşadar, nu înjosiţi Sfânta Biserică, nu îi murdăriţi veşmintele imaculate. Biserica poate să fie supusă necazurilor exterioare, persecuţiilor şi situaţiilor dificile, dar nu poate renunţa la libertatea şi demnitatea ei duhovnicească. Dimpotrivă, în necazuri străluceşte încă şi mai mult şi este necontenit reînnoită (cf. II Cor. 4: 16‑17). Astfel este legea vieţii duhovniceşti, atât a fiecărui creştin în parte, cât şi a întregii Biserici a lui Hristos; şi, din acest motiv, noi înţelegem lanţurile şi necazurile ca fiind mila lui Dumnezeu, pentru că Domnul îi încununează pentru ele pe robii Săi credincioşi (cf. II Cor. 4: 17). Dar Biserica nu va fi niciodată de acord cu degradarea Sfintei Biserici, cu călcarea în picioare a libertăţii ei lăuntrice. Nu se poate îngădui ca libertatea şi demnitatea Bisericii să fie călcate în picioare, numai ca să nu fim prigoniţi pentru Crucea lui Hristos (Gal. 6: 12), după cuvintele Apostolului. Legalizarea pe care Mitropolitul Serghie şi sinodul său se străduiesc să o realizeze este cu totul inacceptabilă şi imposibilă, deoarece contrazice legile sovietice (este nelegitimă, ilegală), este contrară firii lucrurilor, deoarece încearcă să unească ceea ce nu poate fi unit. O astfel de reformă nu poate fi aplicată în viaţă în mod practic şi, destul de evident, duce la prăbuşire. În ceea ce priveşte Biserica, este un act criminal, deoarece vinde libertatea vieţii lăuntrice a Bisericii şi îi înjoseşte în mod blasfemiator sfinţenia şi demnitatea. Ca un plan al adversarilor Bisericii lui Dumnezeu şi religiei creştine, reforma Mitropolitului Serghie este o măsură logică, bine gândită (dar nu de el, bineînţeles), cu scopul de a produce dezordine în Sfânta Biserică şi de a distruge viaţa religioasă a ţării. Dar un mitropolit ortodox şi un sinod patriarhal nu pot susţine astfel de scopuri. Chiar dacă în noua politică bisericească a Mitropolitului Serghie nu ar fi nimic nelegiuit sau reprobabil cu privire la Biserică, tot ar fi necesar să fie respinsă din acest singur motiv, şi anume că, fără a fi îmbunătăţit starea exterioară a Bisericii, pe care s‑a prefăcut că o îmbunătăţeşte, a stârnit mare tulburare şi scandal între oamenii Bisericii şi, în general, în rândul majorităţii credincioşilor, de la ierarhi până la mireni. Inima unui bun păstor este în mod firesc îndurerată de o mâhnire de nesuportat la vederea acestui peisaj şocant de mare dezolare bisericească, deja pe jumătate realizat de mâna unui conducător al Bisericii. Nu avem nevoie de astfel de reforme bisericeşti. Mai degrabă să mergem iar şi iar în lanţuri şi în exiluri, dar să păstrăm sufletele oamenilor lui Dumnezeu care ne‑au fost încredinţaţi nouă; deoarece cu toţii vom da un mare răspuns pentru pierzarea copiilor noştri. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala! (Matei 18: 7). Sfântul Apostol Pavel ne învaţă: dacă tu personal ai o astfel de libertate şi o înţelegere superioară, astfel încât ceea ce este în afara ta nu te tulbură, şi chiar dacă eşti corect în toate faptele tale care sunt neobişnuite pentru majoritatea, cu toate acestea, dacă aceste fapte tulbură conştiinţa slabă a unui frate, păzeşte‑te ca nu cumva libertatea ta să fie pricină de poticnire pentru cel slab şi ca nu cumva din pricina cunoştinţelor tale să piară fratele tău mai slab, pentru care a murit Hristos, şi, astfel păcătuind împotriva aproapelui tău şi rănind conştiinţa lui slabă, să păcătuieşti împotriva lui Hristos (cf. I Cor. 8: 9‑13). Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul (Rom. 14: 15‑20). Acestea le‑a spus Apostolul cu privire la mâncare, dar printre noi chestiunea vieţii bisericeşti în general este mult mai importantă decât problema mâncării şi a faptelor noastre proprii, şi ocazia de poticnire în această arie este mult mai profundă. Nu fiţi piatră de poticnire nici iudeilor, nici elinilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, precum şi eu plac tuturor în toate, necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se mântuiască (I Cor. 10: 24, 32‑33). Aceasta este regula obligatorie pentru toţi păstorii Bisericii: să nu caute folosul lor, ci folosul celor mulţi, ca să poată fi mântuiţi. Fundamentul canonic suprem al legitimităţii autorităţii în Biserica rusă, atât a Mitropolitului Petru, cât şi a Mitropolitului Serghie (a celui din urmă în perioada în care Mitropolitul Petru este absent), se găseşte în faptul că atât unul cât şi celălalt au fost chemaţi şi susţinuţi în învestitura lor temporară de întregul episcopat al Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe lângă aceasta, în problema noastră este important să ne reamintim anumite calităţi personale ale Mitropolitului Serghie. El este un călugăr ireproşabil, un arhipăstor modest şi cuviincios, un gânditor bisericesc profund, autor al unei lucrări teologice de un duh patristic entuziast, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, un bun părinte pentru viitorii clerici în academiile teologice şi un bun şi activ om al Bisericii, pe care toţi îl respectam şi îl iubeam. E adevărat că, având o voinţă slabă, Mitropolitul Serghie era nevoit să fie dependent de voinţele mai puternice ale prietenilor săi în lucrurile practice. Iar când, din cine ştie ce motiv, nu mai avea această susţinere, el devenea şovăielnic şi făcea greşeli din slăbiciunea voinţei. (Din păcate, în 1922 Mitropolitul Serghie a mers până acolo încât a recunoscut autoritatea bisericească superioară a „Bisericii Vii”!) În momentul de faţă, Mitropolitul Serghie nu doar că a fost lipsit în mod deliberat de prietenii săi, ci a fost şi înconjurat de un grup de oameni pre‑determinat, care au intrat în sinod nu după alegerea sa proprie. Sub influenţa acestui nou mediu şi a presiunii celor „din afară”, după mai multe exiluri în „închisoarea internă” a Moscovei, Mitropolitul Serghie a acceptat acest nou „curs” de politică bisericească, pe care după o lungă rezistenţă l‑a recunoscut în cele din urmă ca fiind „corect” şi obligatoriu pentru creştini şi corespunzător nevoilor Bisericii. În plus, nu trebuie să se pună la îndoială faptul că această iniţiativă a Mitropolitului Serghie nu a avut intenţii rele faţă de Sfânta Biserică. Bineînţeles, el a sperat să dobândească pacea în viaţa bisericească şi eliberarea deţinuţilor. Altfel spus, un om încrezător a sperat să obţină prosperitatea exterioară a Bisericii (după ce ar fi făcut ce i se ceruse, iar promisiunile care i se făcuseră ar fi fost împlinite) şi aştepta de aici şi buna rânduială interioară a vieţii religioase. Adevăratul scop urmărit de Mitropolitul Serghie – aducerea formelor exterioare ale vieţii bisericeşti în acord cu condiţiile socio‑politice contemporane, într‑un mod legal – este în esenţă corect şi, repetăm, este în conformitate cu duhul învăţăturii apostolice. Dar conducătorul nostru cel lipsit de voinţă, chiar dacă nu rău intenţionat, fiind supus unei influenţe exterioare insistente, nerămânând cu fermitate între limitele bisericeşti ale acestui principiu şi supraevaluând importanţa condiţiilor exterioare pentru viaţa religioasă, a ales ca mijloace pentru scopul său corect nu mărturisirea adevărului Bisericii, ci mai degrabă viclenia personală, lipsa de sinceritate şi intrigile politice. Folosind o astfel de armă, nepotrivită în activitatea bisericească, Mitropolitul Serghie a suferit el însuşi de pe urma ei, pentru că fiii veacului acestuia sunt întotdeauna mai îndemânatici decât fiii luminii în folosirea acestei arme. Dar Mitropolitul Serghie s‑a încrezut în înţelepciunea sa, în mijloacele lumeşti, în loc să nădăjduiască deplin în mila şi în ajutorul lui Dumnezeu, în puterea Adevărului lui Hristos, şi să‑şi aleagă armele curăţiei, mărturisirii şi pregătirii constante pentru răbdarea necazurilor şi persecuţiilor – arme ale credincioşilor, prin care Biserica este împodobită şi reînnoită veşnic, iar nu prin bucuriile vieţii, aşa cum predică renovaţioniştii. Dar mijloacele de luptă lumeşti fiind nepotrivite pentru un creştin, Apostolul Pavel renunţă cu desăvârşire la ele şi le condamnă. El pedepseşte până şi umbra ipocriziei (cf. Gal. 2: 11‑14) şi le porunceşte tuturor creştinilor să renunţe la minciună şi să grăiască adevărul fiecare cu aproapele său (Efes. 4: 25; Col. 3: 9). Mitropolitul Serghie, stabilind o relaţie mutuală între Biserică şi Statul sovietic, a deviat în fapt de la ideea fundamentală şi corectă care determină aceste relaţii şi, alegând metode lumeşti de activitate, el a încălcat tradiţia Bisericii Ortodoxe cu privire la politica bisericească; în acelaşi timp, el nu se bazează cu fermitate nici pe legea sovietică. Şi, pe o astfel de temelie falsă, ce lucru bun se poate construi? Dar Mitropolitul Serghie nu a permis o îndepărtare de principiu de la Adevăr, de la credinţă şi de la învăţătura Bisericii, şi nu a încălcat ordinea canonică a Bisericii. În orice caz, păcatul său nu este unul de ordin dogmatic sau canonic, ci unul de slăbiciune în acţiune şi de greşeli practice, al unei direcţii greşite în politica bisericească şi în activităţile administrative. Dar, de vreme ce politica lui, prin rezultatele avute, s‑a dovedit vătămătoare şi înjositoare pentru Biserica lui Dumnezeu, trebuie să fie schimbată, corectată, sau administratorul ineficient trebuie îndepărtat, poate chiar să i se aplice o penitenţă, dar nu să fie excomunicat din Biserică asemenea unui apostat, nici să se rupă comuniunea canonică cu el ca şi cum ar fi eretic sau schismatic, înainte de judecata unui sinod. Deşi în momentul de faţă nu există posibilitatea întrunirii unui sinod complet al episcopilor pentru analizarea unor chestiuni generale (inclusiv chestiunea politicii publice şi a relaţiei Bisericii cu Statul), totuşi, considerând greşelile şi activităţile inacceptabile ale conducătorului, episcopii pot să‑şi ridice glasul, deoarece aceste greşeli au fost destul de clarificate. Episcopii sunt chiar obligaţi să ia poziţie, putând chiar să‑i ceară conducătorului să‑şi corecteze greşelile şi să abandoneze calea greşită a vicleniei lumeşti în chestiunile bisericeşti. A declara o ruptură prematură de conducător, a refuza să participi la conducerea Bisericii, a ieşi la pensie – asta ar însemna să‑ţi părăseşti turma în vremea necazurilor Sfintei Biserici, să te dai la o parte, lăsând loc duşmanului, numai ca să nu‑ţi murdăreşti veşmintele tale cele curate în mijlocul confuziei generale şi ca să te poţi consola cu gândul neparticipării la păcatul conducătorului. Dar prin aceasta comitem păcatul nepăsării faţă de necazurile şi suferinţele Sfintei Biserici, fără ca responsabilitatea faţă de viaţa bisericească să fie luată de la noi. În necazurile Bisericii de demult, un pustnic de mulţi ani îşi părăsea pustia pentru a sluji pentru împăciuirea Bisericii pătimitoare. Sfântul Apostol Pavel arată la el însuşi atât o dorinţă arzătoare de a fi unit prin moarte cu Hristos în locaşurile cereşti, cât şi de a vieţui în trupul pătimitor pentru câştigul turmei sale (cf. Filip. 1: 21‑26). Avem ocazia să ne întâlnim – fie înaintea întemniţării, fie după aceea, sau chiar în timpul întemniţării – cu foarte mulţi arhipăstori care au trecut prin procese contemporane sau chiar au ispăşit condamnări în zilele noastre, am conversat cu ei personal sau corespondăm cu ei şi, cu deplină siguranţă, putem declara că ei nu îşi vor da niciodată acordul pentru lucrarea Mitropolitului Serghie, aşa cum se desfăşoară acum. Dimpotrivă, toţi ca unul spun, aproape în aceleaşi cuvinte, că, deşi se mâhnesc şi sunt foarte tulburaţi, totuşi nu li se pare normal să rupă comuniunea cu Mitropolitul Serghie. Dar de ce nu îşi spun părerea? De ce nu îşi manifestă protestul? Deoarece sunt izolaţi şi, ca atare, insuficient informaţi şi incapabili de a decide să se exprime într‑un mod categoric fără fapte suficiente, cu atât mai mult cu cât ştiu ce semnificaţie se va da răspunsului lor. Declaraţia Mitropolitului Serghie este cunoscută deţinuţilor doar din presă şi cauzează tulburare, mâhnire, teamă pentru viaţa Sfintei Biserici. Dar cum este îndeplinită această reformă a sa de fapt – cum pot să ştie despre aceasta deţinuţii şi exilaţii din tundra siberiană sau din mlaştinile Ziryani? Dar, dacă înlocuitorul temporar al locţiitorului patriarhal îşi va continua cu încăpăţânare planul şi nu va elibera postul, ne vom depărta de el ca Biserică în întregime, deoarece episcopatul are dreptul şi întemeierea să‑l lipsească de autoritatea în care l‑a îmbrăcat pentru a zidi şi nu pentru a distruge viaţa Bisericii (cf. II Cor. 10: 8). Un om fără voinţă şi care nu este ferm nu poate călăuzi viaţa bisericească în vremurile noastre. Mitropolitul Serghie nu a fost capabil să împlinească porunca Apostolului: Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei care sunt din afară, preţuind vremea (Col. 4: 5). Cu cei care sunt din afară el a fost „înjugat la jug străin” (cf. II Cor. 6: 14) şi trebuie să îşi corecteze greşeala. Dar, dacă nu este destul de întărit ca să facă aceasta el însuşi, să lase sarcina altora, eliberând locul de conducător al Bisericii Ortodoxe Ruse. Dar, dacă Mitropolitul Serghie nu ascultă vocea Bisericii şi va continua cu încăpăţânare politica sa şi va pretinde autoritatea ierarhului conducător, atunci bineînţeles că se va dovedi a fi un răzvrătit al Bisericii şi un schismatic. Mirenii credincioşi, ca nişte copii, se străduiesc cu propriile lor piepturi să apere de batjocură şi de jigniri pe Mama lor, Sfânta Biserică, pentru că tuturor ne este mai dragă decât viaţa şi libertatea. Dar copiii sunt lipsiţi de putere. Părinţii trebuie să iasă în faţă. Voi, arhipăstori şi învăţători: asupra voastră a pus Domnul marea responsabilitate pentru soarta Sfintei Biserici; vouă v‑a fost încredinţată apărarea ei; veţi da răspuns Domnului Dumnezeu pentru sufletele fiilor voştri duhovniceşti, pentru care Hristos a murit. Vouă vă este adresat cuvântul lui Hristos: Dar vă spun vouă, prietenii Mei: nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta nu au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: temeţi‑vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi (Luca 12: 4‑5). Lanţurile robilor lui Hristos ajută la reuşita mai mare a predicării Evangheliei, aşa cum a fost şi printre Apostoli. Şi cei mai mulţi dintre fraţii întru Domnul, îmbărbătaţi prin lanţurile mele, au mai multă îndrăzneală să propovăduiască fără teamă cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura, căci ştiu că aceasta îmi va fi mie spre mântuire, prin rugăciunile voastre şi cu ajutorul Duhului lui Iisus Hristos (Filip. 1: 14, 18‑19). A Lui fie slava în Biserică în vecii vecilor. Amin. Notă (de către autori): În 1905, la 17 februarie, la o slujbă ţinută la Academia Teologică din Sankt Petersburg, Mitropolitul Serghie a ţinut o cuvântare despre vremea în care legea civilă va înceta de a mai fi un zid puternic de apărare pentru Biserica rusă. „Apoi, a profeţit conducătorul nostru actual, ei vor cere de la noi nu fraze frumoase, nu silogisme învăţate pe dinafară, ci duh şi viaţă; ne vor cere credinţă, şi credincioşie înflăcărată, dobândirea Duhului lui Hristos. Ei ne vor cere să scriem nu cu cerneală (care se poate împrumuta şi din călimări străine), ci cu sângele din piepturile noastre. Vom răspunde noi la aceste cereri, vom rezista acestor încercări de foc, vom îndura această judecată cu adevărat înfricoşătoare? Până la urmă, nu conducerea noastră binevoitoare ne va judeca pe noi, şi nici noi înşine, ci însăşi Biserica lui Dumnezeu ne va judeca, însuşi poporul ortodox, care ne‑a încredinţat lucrarea Bisericii şi care fără milă se va întoarce de la noi, ne va goni, dacă va găsi în noi doar «un mormânt văruit» şi «o sare care şi‑a pierdut tăria».” Acum a început asupra noastră judecata Bisericii. Se vor împlini cuvintele bine întemeiate ale Mitropolitului Serghie? Şi, mai întâi de toate, se vor împlini în el? Postfaţă a editorului (E.N. Lopeşanskaia)/ Nu, cuvintele profetice ale Mitropolitului Serghie nu s‑au împlinit în propria persoană. El a rămas nevătămat în mijlocul furtunii care îl înconjura. El privea nesimţitor, indiferent la ceea ce se petrecea în jurul său. Sub loviturile de ciocan, cădeau sfintele lucruri ale ortodoxiei, vechi şi de neînlocuit, în pământul rusesc. Dincolo de cercul polar şi în nisipurile Turkistanului dispăreau aceia pe care îi cunoştea, împreună cu care a studiat, împreună cu care a stat în faţa altarului, care, mergând pe Golgota, îi aruncau reproşul de a fi trădat Biserica. El a supravieţuit tuturor acestora, chiar şi propriei sale Declaraţii, care a rămas o bucată de hârtie. În acelaşi fel, fraţii episcopi – preasfinţitul Pahomie de Cernigov şi preasfinţitul Averchie de Jitomir – au dispărut în nemărginitul spaţiu sovietic. De la ei nu rămâne decât această epistolă. Cel care o va citi cu atenţie, pătrunzând fiecare cuvânt, va avea imaginea clară atât a suferinţelor lor, cât şi a credinţei înflăcărate şi a fermităţii lor neclintite. Lupta lor este cu atât mai importantă cu cât ei au văzut adunându‑se nori mai grei decât oricând şi au văzut apropiindu‑se marea furtună îndreptată împotriva întregii creştinătăţi. Ultimii săi ani/ În ceea ce priveşti ultimii ani de viaţă ai acestui părinte al Bisericii din ultima perioadă a Creştinismului, avem o imagine detaliată din amintirile nepotului său, acum arhimandrit, care trăieşte în America. Acest testament este caracteristic vremurilor inumane când urâtul comunism era impus forţat în păturile mijlocii ale societăţii – oameni obişnuiţi care încercau să trăiască în pace şi în linişte, nefăcând rău nimănui. „M‑am născut în 1915. Tatăl meu era preot, ca şi tatăl mamei mele. Locuiam în eparhia Viatka, în satul Kuşin‑Kubşinskoe. Fraţii mamei mele erau viitorii fraţi episcopi, Pahomie şi Averchie, pe care noi – şapte fraţi – am regretat pe parcurs ce creşteam că nu i‑am cunoscut niciodată. Am mers la şcolile locale. Se promova de către sistemul şcolii o părtinire şi o represiune intolerabile asupra copiilor familiilor de clerici, deşi bisericile erau deja închise şi purtarea hainelor preoţeşti era strict interzisă. Cu toate acestea, imediat ce aflau că cineva este copilul unui cleric, hărţuirea preconcepută a tinerilor absolut nevinovaţi era fără sfârşit. Acest chin se oprea doar dacă respectivul copil semna o declaraţie prin care renunţa la părinţii săi, ca fiind «duşmani ai poporului». O astfel de declaraţie era publicată, iar copilul era marcat pe viaţă. Tatăl meu a fost arestat. În absenţa lui, autorităţile au închis biserica, au blocat uşa cu scânduri şi au pus un afiş prin care anunţau închiderea ei pentru credincioşi. De fapt, lucrul acesta însemna că era deschisă pentru vandalizare. Apoi l‑au eliberat pe tatăl meu din închisoare, cu intenţia deliberată de a‑l aduce pe treptele bisericii sale pângărite, ca să vadă cu adâncă durere luarea clopotelor, ştiindu‑se că vor fi topite cu scopul confecţionării armelor pentru a ucide oameni. Astfel, biserica noastră a fost distrusă. Alte biserici au fost transformate în garaje, în hambare, în crescătorii de pui... ; paraclisele de obicei erau transformate în toalete publice. Tata stătea acasă, deoarece nu avea nici măcar dreptul să lucreze. Într‑o zi, fratele meu mai mare, Alexandru, i‑a mărturisit mamei mele că la şcoală îi cereau să semneze o hârtie prin care renunţa la tatăl lui. Dacă refuza, era exmatriculat din şcoală. Alexandru nu avea nicio intenţie de a semna o astfel de repudiere, pe care o considera a fi o nejustificabilă trădare a tatălui său, pe care îl iubea atât de mult şi îl respecta. Pentru a evita consecinţele refuzului de a semna actul de renunţare, în săptămâna care trecuse, el mersese în secret în pădure când ceilalţi copii mergeau la şcoală şi, când se întorcea acasă, nu discuta cu părinţii săi. Dar el ştia că nu mai putea continua aşa. Mama i‑a spus aceasta tatălui nostru. El l‑a chemat pe Alexandru ca să‑l vadă şi i‑a spus: «Ia loc, fiule. Ia un stilou şi scrie actul de renunţare». Copilul a refuzat. Apoi tatăl meu i‑a cerut furios să scrie şi a început să dicteze textul renunţării el însuşi... Copilul a izbucnit în plâns. Apoi tatăl meu a început să‑l roage, spunându‑i: «Dragul meu Saşa, dragul meu băiat. Eu sunt bătrân şi curând voi fi arestat şi apoi voi muri. Tu ai o viaţă întreagă înainte. Fii rezonabil, băiatul meu. Trebuie să dobândeşti o educaţie şi să obţii o poziţie bună, pentru că fără aceasta vei pieri în societate. Ştiu că mă iubeşti; dar, dragul meu, semnează această hârtie care te va ajuta să te descurci». Dar fratele meu a rămas de neclintit în refuzul său de a nu‑şi trăda tatăl şi nu a semnat renunţarea. A doua zi, el a plecat de acasă şi nu l‑am văzut timp de mulţi ani. Curând după acest incident, tatăl meu, preotul‑mucenic Vladimir Zagarski, a fost arestat şi exilat la Komsomolsk pe râul Amur, unde a fost pus să muncească la tăierea copacilor pentru desecarea mlaştinilor. Şi s‑a înecat acolo în 1937. Câţiva ani mai târziu, într‑o zi însorită, am fost toţi surprinşi de o vizită: era Alexandru al nostru! Era sănătos, fericit şi ne‑a cumpărat multe cadouri. El ne‑a spus că, nevrând să‑l trădeze pe iubitul nostru tată, plecase de acasă într‑un oraş mare. Avea pe atunci 12 ani şi s‑a alăturat unui grup de copii delincvenţi fără casă. Când a fost luat de poliţie, el le‑a dat un alt nume şi o altă poveste despre el. El a fost trimis la o şcoală ca cetăţean sovietic legitim, a primit o profesie bună şi acum avea o slujbă bine plătită şi urma să se căsătorească. Dar nu şi‑a trădat niciodată tatăl. Ce exemplu de onoare şi curaj la un copil! După arestul tatălui meu, şi eu a trebuit să merg într‑un alt oraş, în Yaransk, unde erau multe şcoli. Am stat acolo cu fratele mamei mele – preotul văduv Nicolae –, cu fiul său, Boris, şi mătuşa mea, Vera, sora mamei mele, care nu s‑a măritat niciodată. Aici am locuit şi am mers la şcoală. Nu mult după sosirea mea am observat ceva ciudat: adesea se auzeau paşii cuiva în podul casei, dar îmi era frică să întreb cine era. Am observat de asemenea că mătuşa mea ducea mâncare sus în pod în fiecare zi. Într‑o zi de vară, când verişorul meu şi cu mine ne jucam în podul grajdului, am auzit un zgomot ciudat. De pe geamul grajdului am văzut clar că mătuşa mea era împinsă prin fereastra podului de un bărbat solid şi cu barbă. Am strigat la ea dacă avea nevoie de ajutor, dar ea a răspuns repede: «Nu, nu‑l lăsaţi să vă vadă». S‑a dovedit că ea adusese sus cina şi acest bărbat a vrut să plece. Mătuşa mea îl împiedicase să sară pe geam, iar el încercase să o împingă din calea lui când l‑am văzut noi. Dar chiar şi după aceasta nu am îndrăznit să o întrebăm deschis despre el. Cu toate acestea, am pus cap la cap ceea ce ea mi‑a confirmat mai târziu: era unchiul meu, arhiepiscopul Pahomie. Când a fost torturat la Solovki sau la Mai‑Guba, în lagărele pentru muncă, sau oriunde în altă parte, el a suferit un chin de nedescris, încât devenise invalid, incapabil de a face munca cerută de administraţia sălbatică a lagărului. Această stare a sa a făcut să fie pus pe o listă cu un adevărat status de «om mort». Sufletul său nu a mai putut îndura condiţiile inumane şi a avut o cădere nervoasă. Bineînţeles, în astfel de cazuri comuniştii, în acord cu directivele lui Lenin, îşi exterminau în mod convenabil victimele, ca să nu îşi bată capul având grijă de ele. Dar, în cazul unchiului meu, starea sa nu făcea decât să servească cauza ateismului mondial: să laşi liber un episcop nebun, pentru ca simpla vedere a lui să discrediteze credinţa în Dumnezeu printre oamenii simpli. Şi astfel, pentru a arăta cât de binevoitoare este Uniunea Sovietică faţă de oamenii bolnavi, el a fost în mod deliberat bine îngrijit şi îmbrăcat cu afecţiune şi, cu un convoi de însoţire grijuliu, săracul meu unchi a fost adus înapoi, «într‑un mod binevoitor», la familia lui din «partea nordică», spre uimirea tăcută a fratelui şi a surorii sale, care l‑au primit şi au avut grijă de el. Ei l‑au pus în pod, ca să nu atragă atenţia vecinilor, ca să nu fie identificat şi împuşcat ca «slujitor al cultului», aducând cu aceasta un lung şir de consecinţe dificile. îl îngrijea doar Mătuşa Vera, singură. El era încuiat şi până în acea zi în grajd nu îl văzusem deloc. Evident, în momentele sale de luciditate, el realiza ce povară le cauzase celor apropiaţi ai săi şi, fireşte, voia să evadeze. Într‑o astfel de stare era când l‑am văzut pentru prima oară. Cu toate acestea, ce figură frumoasă, înalt, maiestuos – un adevărat pătimitor nevinovat pentru păcatele lumii! Între timp, a ieşit un alt decret comunist: în întreaga Rusie nicio persoană nu putea să deţină aur sau argint; trebuia să fie predat autorităţilor. Acele persoane care nu predau astfel de lucruri voluntar riscau o vizită neoficială a unei echipe de cercetare speciale, care putea să dea buzna în orice moment, zi sau noapte, şi să cerceteze toate posesiunile cuiva şi să ia orice, după bunul plac. Toţi, deşi erau deja tâlhăriţi de orice lucru de valoare apreciabilă, îşi aduceau răbdători ceasurile, verighetele, lingurile, furculiţele etc., ca să nu fie terorizaţi. O doamnă în vârstă, o prietenă de şcoală din copilărie a unchiului Nicolae, i‑a adus trei sau patru linguriţe, care erau tot ceea ce îi rămăsese de la mama ei, şi i‑a cerut să le ascundă, pentru ca ea să aibă ce să vândă când vremurile aveau să se înrăutăţească. Ca păstor, nu putea să o refuze. Au fost puse în spatele unei cărămizi la şemineu. Dar comitetul de cercetare a venit şi le‑a găsit. Unchiul meu a fost judecat şi a fost condamnat la trei ani de închisoare. Eu am fost martor la proces şi am fost uimit de absurditatea cazului. Cu toate acestea, am înţeles foarte bine că era numai o prefăcătorie pentru a omorî oamenii buni şi oneşti, deoarece ei erau o oprelişte în calea programului comunist de instalare a iadului lui Satan pe pământ. Unchiul meu, preotul Nicolae, a plecat şi a fost pierdut pentru totdeauna. Un alt nou mucenic în familia mea. Acum devenise prea greu pentru mătuşa Vera să îngrijească de unchiul meu, Vlădica Pahomie. Într‑o zi m‑a chemat şi, cu lacrimi şi curaj duhovnicesc, mi‑a spus: «Spune‑i la revedere unchiului tău». Ea se hotărâse să îl ducă în oraşul Kukurka, lângă Kotelnik, şi să‑l lase într‑un spital de boli psihice. Îmi amintesc această despărţire foarte bine. Iarna se instalase; peste tot era multă zăpadă alb‑strălucitoare. Unchiul meu a coborât îmbrăcat într‑un palton călduros, cu un culion negru de Sfântul Munte pe cap; avea o barbă neagră mare, care încă nu încărunţise. S‑a uitat la mine cu o privire liniştită. Nu m‑a binecuvântat, pentru că ne era frică; doar m‑a îmbrăţişat şi a dispărut. Mi s‑a umplut inima de un sentiment ciudat şi plăcut; a pătruns ca o muzică melancolică frumoasă, care încă mai zăboveşte, chiar dacă sunetul a dispărut de mult. Acestea sunt singurele amintiri despre unchiul meu, noul mucenic Pahomie. Două luni mai târziu, mătuşa mea Vera a primit o scrisoare de la spital, care spunea: «Fratele dumneavoastră a murit». Mătuşa mea a plâns în linişte mult timp. Curând a venit primăvara anului 1937. Era cald şi însorit şi multe flori erau înflorite. Mătuşa mea şi‑a adunat lucrurile şi a plecat la Kukurka să viziteze mormântul fratelui ei. Acolo era un cimitir al spitalului şi cruci uniforme stăteau pe morminte. Ea a găsit mormântul fratelui ei şi acolo a îngenunchiat şi a plâns mult timp. O asistentă a venit şi a întrebat‑o de ce plânge. I‑a spus că plângea pentru moartea recentă a fratelui ei. „O, nu, a spus asistenta, oamenii de aici rareori mor de moarte naturală. Fratele dumneavoastră a fost omorât, ca şi restul; el a fost injectat cu otravă”. Acestea mi le‑a spus mătuşa mea Vera când s‑a întors la realitatea sumbră a vieţii noastre sovietice. Mulţi ani mai târziu, fiind deja în America de Sud, l‑am întâlnit pe arhiepiscopul Leontie, care îl cunoştea bine pe unchiul meu. De fapt, el a fost ucenicul de chilie al unchiului meu într‑o mănăstire din Cernigov. El mi‑a spus multe lucruri despre unchiul meu: cum l‑a însoţit la Sinodul tuturor ruşilor din Moscova (1917‑1918), care l‑a ales pe Patriarhul Tihon; cum a întâlnit acolo mulţi ierarhi sfinţi ai lui Dumnezeu – pe arhiepiscopul Teodor de la Mănăstirea Daniilov şi pe alţii. Avea multe amintiri plăcute cu el şi, rememorându‑le, faţa lui se lumina cu bucurie. Nu era greu de observat că îl iubise foarte mult pe arhiepiscopul Pahomie. El mi‑a spus că pe când erau în Mănăstirea Cernigov, unde unchiul meu era stareţ, se plimbau adesea împreună în frumuseţea din sânul naturii. Odată, plimbându‑se undeva în desişul mănăstirii, înconjuraţi de pomi înfloriţi şi de flori, de păsări care cântau şi de nori albi pufoşi, care pluteau pe cerul albastru, el i‑a spus melancolicului său ucenic de chilie că ar trebui să înceapă să înveţe pe de rost slujbele Bisericii, ca pregătire pentru vremurile apropiate, în care creştinii vor fi lipsiţi de toate – nu vor mai fi cărţi de slujbă, nu vor mai fi vase bisericeşti –, că ar trebui să înveţe pe de rost părţi întregi din Evanghelii, ca să fie capabil să săvârşească slujbe bisericeşti pe loc. El mi‑a arătat portretul unchiului meu şi o inscripţie mişcătoare, pe care arhiepiscopul Leontie mi‑a lăsat‑o moştenire, şi pe care o împărtăşesc aici tuturor celor care iubesc Noii Mucenici”. Aici este ceea ce i‑a dat arhiepiscopul Pahomie unuia dintre credincioşii săi următori, tânărului frate Vasile, la 24 mai 1923; un citat din iubitul său Isaac Sirul: „Dragă Vasia F., «Raiul este iubirea lui Dumnezeu din care a căzut Adam; şi de atunci bucuria nu l‑a mai întâmpinat, chiar dacă a muncit şi a cultivat pământul dur». «Cel care a dobândit iubirea Îl gustă pe Hristos în fiecare zi şi în fiecare clipă şi devine nemuritor prin aceasta. Iubirea este mult mai dulce decât viaţa. Cel care a dobândit iubirea se îmbracă în Însuşi Dumnezeu.» «Slava trupului este supunerea faţă de înfrânare prin ajutorul lui Dumnezeu. Un trup feciorelnic în faţa lui Dumnezeu este mai de preţ decât o jertfă curată.» Din Sfântul Isaac Sirul. Nevrednicul arhiepiscop Pahomie.”