joi, 26 februarie 2015

Înscrie-ți copilul la Ora de Religie!

În urmă cu 25 de ani, românii au luptat pentru libertate și au învins. Astăzi, copiii acelorași români sunt amenințați de o democrație prost înțeleasă, care ar dori să șteargă orice urmă de spiritualitate din educația lor. Oferă copilului tău posibilitatea de a-și cunoaște credința și de a alege în cunoștință de cauză. ÎNSCRIE-ȚI COPILUL LA ORA DE RELIGIE. O campanie Asociația „Părinți pentru Ora de Religie”. Model de CERERE pentru înscriere la ora de religie. www.oradereligie.ro www.facebook.com/parintipentrureligie.

Fundaţia Justin Pârvu vă prezintă Filmul documentar despre viaţa Părintelui Justin. FERICIŢI CEI PRIGONIŢI: Părintele Justin Pârvu, Mărturisitor al Temniţelor comuniste

FERICIŢI CEI PRIGONIŢI: Părintele Justin Pârvu, Mărturisitor al Temniţelor comuniste. Un film documentar realizat în anul 2012 cu binecuvântarea Părintelui Justin, de către Fundaţia Justin Pârvu, în colaborare cu IT VIP Studio Baia Mare. Scenariu: Ioan Chertiţie. Regie: Andrei Bărbos. Imagine: Ioan Teglaş. Pentru cei ce doresc să mai facă comenzi o pot face aici.

marți, 24 februarie 2015

În curs de apariție la Editura Areopag: „Sensei. Infractor. Călugăr” de Părintele Emanuil Giurăscu.O carte pentru sufletele tinere şi non-conformiste

De câte ori aţi avut ocazia să pătrundeţi, fie şi doar cu gândul, în intimitatea vieţii unui pustnic? Prin această carte rarisimă, în felul ei, vi s-a deschis această posibilitate nebănuită. Genul confesiv a fost inaugurat de Fericitul Au­gus­tin. Dar, să o recunoaştem, literatura confesivă scri­să de monahi este destul de rară. Îmi vin în min­te, pe loc, la întâmplare, jurnalul părintelui Ioan de Kronstadt, jurnalul Stareţului Nicon (ultimul stareţ de la Optina), memoriile teologice şi mistice ale pă­rin­te­lui Sofronie Saharov (Vom vedea pe Dumnezeu pre­cum este), jurnalul părintelui Paulin Lecca, ma­rele prac­ticant al Rugăciunii lui Iisus, şi romanele inspirate din viaţa monahală, „De la moarte la viaţă”, al aceluiaşi Paulin Lecca, şi „Kalist Monahul”. Cartea ce ne stă în faţă este o mică bijuterie li­vrescă, al cărui public ţintă îl constituie, în opinia mea, în primul rând tinerii. Este o carte pe măsura lor: sin­ceră, non-conformistă, refractară la sistem şi la viaţa mic-bur­gheză; o carte care persiflează como­di­tatea şi stan­dar­dizarea vieţii de consum în care vrând-nevrând vieţuim. Simt nevoia să accentuez principala ei calitate: sinceritatea. Într-o lume suprasaturată de obsesia pen­tru propria imagine, pentru brand, pentru poză, cartea este o invitaţie pentru a ne reveni în fire, pentru a ne lepăda măştile sociale şi psihologice, pen­tru a regăsi în adâncul nostru chipul neîntinat al Mântuitorului nos­tru, Iisus Hristos. Sunetul secund al cărţii este, prin ur­mare, apelul la sinceritate. Să fim sinceri cu noi în­şi­ne, dar mai ales cu Dumnezeu. Să nu ne credem vrednici în faţa Lui. Pentru că, de fapt, nici nu suntem şi, de drept, nici măcar nu pu­tem fi. Cred că una din învăţăturile majore ale acestei cărţi este aceea că Hristos nu îl lasă în părăsire pe omul însetat de adevăr, care tânjeşte sincer după pli­nătatea vieţii reale, veşnice. Autorul acestei confesiuni mărturi­seşte că dacă nu s-ar fi călugărit şi-ar fi diversificat patimile. Ne­voia de real a omului îl poate face să se a­fun­de pe veci în mrejele acestei lumi. Sufletul care ni se deschide prin aceste rânduri manifestă un dor neostoit faţă de plinătatea vieţii – deplinătate pe care a des­coperit-o în cele din urmă în calea monahală, pe care a înţeles să şi-o asume, un drum pe care îl con­si­de­ră diferit de cel al „creştinismului cuminţel”, „de seră”, pe care îl trăim majoritatea dintre noi. Fiind veşnic, su­fle­tul omului nu se poate mulţumi cu puţin. „Sufletul omu­lui, spune undeva Dostoievski, este larg, mult prea larg. Ar trebui îngustat”. Am recunoscut în autorul acestei spovedanii scrise, în setea lui de Viaţă şi în foa­mea sa de Realitate şi Adevăr pe o rudă spirituală apropiată a Părintelui Serafim Rose. Pentru autor, drumul cunoaşterii de sine se do­vedeşte a fi lung, sinuos şi periculos ca un dans pe sâr­mă deasupra unei prăpastii. Cititorul retrăieşte cu nos­talgie, prin intermediul lecturii trepidante, at­mo­sfera, hai să o numim spirituală (în sensul de „spirit al vremii”) pe care o cultivau tinerii în România ani­lor ’80-’90. Filmele cu arte marţiale în care evoluau Bruce Lee şi Chuck Norris, peliculele „de acţiune” cu Arnold Schwarzenegger, Rambo sau Rocky, filmele cu Steven Sea­gal au marcat imaginarul miilor sau poate al zecilor de mii de adolescenţi din România. Idealul masculin, arhe­­tipul virilităţii era întruchipat de aceşti minizei ai ecra­­nului. Peripeţiile lor animau seară de seară întâlni­ri­­le şi convorbirile copiilor sau tinerilor din cartier. Deşi mă despart zece ani de au­torul acestor rânduri, mărturisesc faptul că şi eu am fost impregnat de moda fil­melor văzute „pe şestache” la video. Generaţia mea a com­pletat mai târziu ga­le­ria idolilor televizuali cu Jean-Claude Van Damme şi Dolph Lundgren. Colecţionam din greu fotografii cu Bruce Lee. Bruce Lee sărind în un­ghiul morţii. Bruce Lee în sala de oglinzi. Bruce Lee luptân­du-se cu Chuck Norris. Era un soi de cultură al­ter­­nativă la cultura oficială, predată des­tul de plictisitor la şcoală. Într-o formă şuie, ero­nată, ne manifestam, la mă­su­ra noastră co­pi­lărească, dorinţa de a ne depăşi limitele umane şi de a deveni, într-un fel, nemuritori. Desigur că aceas­tă imor­ta­litate fundamentată pe memoria culturală a seme­nilor noştri şi a generaţiilor următoare, pe is­to­rie, este una dintre cele mai cumplite forme de în­şe­lare pe care le-a produs cultura umanistă – dar acest adevăr aveam să-l desco­perim mult mai târziu. Spre deosebire de noi, chibiţii cei mulţi răspân­diţi pe întregul cuprins al României, autorul cărţii de faţă a ales să devină un redutabil practicant al artelor marţi­a­le. Spre finalul carierei sale de luptător şi-a des­chis propria sală. Sufletul său însetat de libertate şi de reali­ta­te – într-un cuvânt, de Dumnezeu – l-a fă­cut să re­nun­­ţe la acest drum care s-a arătat, în cele din urmă, pil­dui­tor, dar zadarnic. Aşa cum l-a deter­mi­nat să aban­doneze căutarea de sine în lumea şprin­garilor că­ro­ra li se deschiseseră noi orizonturi prin liberul acces în ţările Occidentului. Aşa cum l-a scos din at­mosfera oblo­mo­viano-boemă a cântă­re­ţi­lor de stradă din Belgia sau din paradigma devora­toare a muzicii rock. Unul din mesajele pe care scriitorul ni le tras­mite, într-o manieră nemoralistă, este acela că în ab­senţa credinţei în Dumnezeul cel adevărat, neîm­pă­cân­du-se cu golul existenţial, cu nefiinţa, sufletul omu­lui creează simulacre de dumnezeire, idoli care la o cercetare mai atentă se dovedesc toţi perisabili, de lut. Nişte morţi care se cred vii şi care cred că pot da şi altora viaţă. Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apre­ciat. Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe „umiliţii şi obidiţii”, pe „oamenii sărmani” violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului. De neuitat rămân în memoria citito­rului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepotului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altă­dată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut mo­nahismul românesc, chipurile iconice ale sihaş­tri­lor neştiuţi ai României. Din punct de vedere estetic, cartea întruneşte acea condiţie necesară şi suficientă despre care vor­bea Roland Barthes: „plăcerea textului”. O citeşti cu plăce­re, alert, ca pe un roman poliţist în prima parte, ca pe un reportaj despre viaţa nebănuită a pustni­ci­lor, dar mai ales ca pe o carte de învăţătură du­hov­ni­cească, do­bân­dită nu din cărţi, ci prin experienţa vie a Ortodoxiei. De la prima la ultima ei pagină este o carte ani­mată de duhul pocăinţei necurmate. Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale. Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai în­de­plinit fap­­te­le credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria fa­ţă de Dum­nezeu. Formalismul şi legalismul pân­desc viaţa fie­­că­­ruia dintre noi. Singurul reper în viaţa duhov­nicească rămâne glasul conştiinţei proprii, să­dite în noi de Ziditorul a toate. (Ciprian Voicilă)

luni, 23 februarie 2015

La Editura Areopag a apărut cartea pentru copii „La Tine mi-e nădejdea. Din copilăria Sfântului Teofan Zăvorâtul” de Maria Volkova

Cartea a fost tradusă din limba rusă de Angela Voicilă și poate fi achiziționată de la librăria Sophia. „- Mamă, întreabă câteodată Egor, de ce sfinții sunt atât de triști? [...] - Egorușca, oare cum ar putea să fie veseli?! Doar oamenii vin la ei, fiecare cu durerea sa. Vine fierarul, el este bătrân, îl doare piciorul. Și îl roagă: "Ajută-mă, îmi este atât de greu să merg!" Sau vine tușa Maria, fiindcă i-a dispărut vaca din ogradă: "Ajută-mă să o găsesc", îl roagă ea. Fără vacă este greu, de unde să ia lapte, smântână, unt? Iar fără lapte și unt nu se poate fierbe terciul și atunci micuții Petia și Tania ar rămâne flamânzi. Ce să facă? - Și sfântul îi ajută? - Da, însă nu îndată. - De ce? - Fiindcă el vrea ca mai întăi noi să-i ajutăm.”

duminică, 22 februarie 2015

Părintele Arsenie Papacioc despre cum trebuie ținut postul

Sfântul Ioan Gură de Aur: Cuvânt la Duminica Lăsatului sec de brânză- din „Omilii la Postul Mare”. Vă urez un post binecuvântat, cu multe roade duhovnicești!

(Sfântul Ioan Gură de Aur - Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997, de descărcat) Omilia despre profetul Iona si despre post/: Fost-a cuvantul Domnului catre Iona: „Scoala-te si mergi la Ninive, cetatea cea mare” (Iona l, 1-2). Dar ce trebuia el sa vesteasca acolo? El trebuia sa strige: „inca trei zile si Ninive se va prapadi” (Iona 3,4). Dar pentru ce, o Dumnezeule, poruncesti sa se vesteasca mai inainte nenorocirea pe care voiesti sa o trimiti? Raspunsul lui Dumnezeu este: „Tocmai ca sa nu fac ceea ce am poruncit sa se vesteasca”. Pentru aceea Dumnezeu ne-a amenintat si cu iadul, pentru ca sa nu ne arunce in iad. El zice catre noi cam asa: „Teme-te de cuvintele Mele, si nu vei tremura de faptele Mele”. Insa pentru ce oare hotaraste El un termen asa de scurt de iertare? Pentru ca tu sa cunosti fapta cea buna a ninivitenilor, care in asa de putine zile s-au pocait de asa de multe pacate si le-au starpit. Totodata, trebuie sa te minunezi de indurarea lui Dumnezeu, careia i-a fost de ajuns o pocainta atat de scurta pentru atat de multe pacate; de aceea tu nu trebuie sa cazi in deznadejduire, macar de ai fi savarsit mii de pacate. Precum un om lenes si delasator, care, desi are timp de pocainta, totusi nu savarseste nimic insemnat, ci din usuratatea mintii, intarzie de a se impaca cu Dumnezeu; pe cand dimpotriva, cel ravnitor si dispus la pocainta, in timp scurt poate face indestulare pentru pacatele multor ani. Nu s-a lepadat oare Petru de Domnul de trei ori? Si a treia oara n-a facut el oare aceasta cu juramant? Nu s-a temut el oare de vorbele unei slujnice nebagate in seama? Si ce? Avut-a el oare trebuinta de multi ani spre a se pocai? Nicidecum, ci intr-o noapte a cazut si iarasi s-a ridicat, intr-o noapte s-a imbolnavit si iarasi s-a insanatosit. Dar cum s-a facut aceasta? El a plans si s-a vaitat, si nu in chip obisnuit, ci plin de ravna si de seriozitate. De aceea, Evanghelistul nu zice numai: „a plans”, ci: „a plans cu amar” (Mt. 26,75). Insa cat de mare a fost puterea acestor lacrimi, cuvintele nu o pot spune; dar urmarea lucrului arata aceasta. Adica, dupa acea cadere grea – si ce cadere in pacat putea fi mai cumplita decat lepadarea de Domnul? - Hristos iarasi a asezat pe Petru in vrednicia sa cea de mai inainte si iarasi i-a dat dregatoria intaietatii in Biserica, si, ceea ce este mai mult, el ne spune ca dragostea lui Petru este mai mare decat a tuturor celorlalti Apostoli, cand il intreaba: „Petre, Ma iubesti tu mai mult decat acestia?” (In. 21,15). Poate tu vei zice ca pe niniveteni de aceea i-a iertat Dumnezeu asa de usor, caci ei nu erau invatati in religia cea adevarata, dupa cum zice Sfanta Scriptura: „Sluga care nu a stiut voia Domnului sau, si a facut cele vrednice de batai, se va bate putin” (Lc. 12, 48). Pentru ca tu sa nu pui aceasta impotriva, ti-am adus caderea Sfantului Petru, care, desigur, cunostea cu desavarsire voia Domnului, insa iata ca el, macar ca a pacatuit, ba inca a savarsit cel mai mare pacat, totusi a dobandit din nou cea mai mare incredere. De aceea, nu deznadajdui nici tu pentru pacatele tale. Mai rau decat insusi pacatul este impietrirea in pacat; si inca si mai rau este, la cadere, cand cineva nu se scoala iarasi. Aceasta o deplange Pavel mai mult si o socoteste mai vrednica de tanguit, cand scrie Corintenilor: „Ma tem ca nu cumva, venind iarasi, sa ma smereasca Dumnezeul meu la voi si sa plang pe multi care au pacatuit mai inainte si nu s-au pocait de necuratia, de desfranarea si de necumpatarea pe care le-au facut” (II Cor. 12, 21). Dar care timp ar putea fi mai potrivit pentru pocainta decat tocmai timpul postului? Dar sa ne intoarcem la istoria profetului Iona. Dupa ce a auzit el aceste cuvinte ale Domnului, s-a sculat si s-a dus la Iopi, „spre a fugi de la fata Domnului la Tharsis” (Iona l,3). O, omule, unde voiesti sa fugi? Nu stii tu oare, ce zice Psalmistul: „Unde ma voi duce de la duhul Tau, si de la fata Ta unde voi fugi?” (Ps. 138,7). Poate undeva pe pamant? Insa „al Domnului este pamantul si plinirea lui” (Ps. 23, 1). Sau in lumea cea de desubt? Dar ”de ma voi pogori si acolo – zice Psalmistul - Tu de fata esti” (Ps. 138, 8). Sau in cer? Insa „de ma voi sui in cer, Tu acolo esti” (loc. cit.). Sau poate cumva in mare? „Dar si acolo mana ta ma va apuca”, zice Sfanta Scriptura (ibidem, 10), precum tocmai s-a intamplat lui Iona. Cu toate acestea, pacatul are acea insusire ca umple sufletul nostru de multa nebunie. Adica, precum cei ametiti si beti nebuneste si fara prevedere sovaiesc in toate partile, chiar si cand in apropierea lor ar fi o bezna sau o prapastie adanca, sau altceva asemanator, in care ar putea sa se rostogoleasca, tot asa li se intampla si pacatosilor, imbatati, ca de vin, de pofta de a savarsi pacatul, ei sovaiesc in toate partile, nu stiu ce fac si nu vad nici primejdia cea de fata, nici pe cea viitoare. Pentru ce, spune-mi, Iona, pentru ce vrei tu sa fugi de Domnul? Rabda putin si cu fapta te vei incredinta ca nu poti sa fugi la mare, care si ea este o sluga a lui Dumnezeu. Deci, abia s-a suit Iona in corabie, ca marea a inaltat valurile sale si a aruncat undele sale pana la cer. Marea a facut ca robul cel credincios, care intalnind pe un alt rob care a pradat pe stapanul sau, nu-1 pierde din vedere si impiedica pe oricine ar voi sa-1 ia, pana ce robul cel necredincios nu s-a intors indarat, indata ce ea a intampinat si a cunoscut un alt rob necredincios, pricinuieste mii de greutati corabierilor care 1-au primit, mugeste si, macar ca nu face chiar judecata, totusi ameninta a inghiti corabia impreuna cu oamenii, daca nu se va preda robul cel necredincios. Deci, ce au facut corabierii in acea furtuna? Au aruncat proviziile din corabie (Iona l, 5). Corabia insa nu s-a usurat, caci povara cea mai grea ramasese in ea, adica profetul cel pacatos; atat de greu nu prin trupul sau, ci prin pacat. Caci nimica nu este asa de greu si apasator ca pacatul; de aceea, profetul Zaharia l-a infatisat sub icoana unui bulgare de plumb (Zah. 5,7); iara David descrie firea pacatului prin cuvintele: „Pacatele mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea s-au ingreuiat peste mine” (Ps.37, 5) Si Hristos a strigat catre cei ce au trait cu multe pacate: „Veniti catre Mine toti cei osteniti si impovarati, si Eu va voi odihni” (Mt. 11, 28). Asadar, pacatul lui Iona a ingreunat corabia si o ameninta cu pieirea. Intre acestea, Iona zacea dedesubt in corabie si dormea. Somnul, desi era greu, nu era placut, ci trist; era un somn in care el cazuse nu din nepasarea de primejdie, ci din melancolie. Adica, robii care nu s-au inrautatit, pricep indata ca au gresit. Asa a fost si cu Iona. Dupa ce a savarsit pacatul, el indata a cunoscut marimea greselii sale. Asa este firea pacatului. Odata pacatul nascut, el pricinuieste sufletului, ce l-a nascut, nenumarate dureri. Se intampla cu totul altfel decat la nasterea cea fireasca. Odata ce femeia a nascut, vaietele ei inceteaza. Dimpotriva, pacatul tocmai dupa nasterea sa chinuieste mai mult sufletul din care s-a nascut. Deci, ce face carmaciul corabiei ? „A venit la Iona si i-a zis: „Scoala-te si roaga pe Dumnezeul tau” (Iona 1,6). Asadar, el stia din experienta ca aceea nu era o furtuna obisnuita, ci era trimisa de Dumnezeu, impotriva careia nu ajunge mestesugul oamenilor si mana carmaciului nimica nu ispraveste. El a vazut ca in cazul de fata avea trebuinta de un alt carmaci mai puternic, adica de acela care carmuieste toata lumea, de ajutorul cel ceresc. De aceea, corabierii au parasit carma si odgoanele si toate celelalte, si au ridicat mainile lor la cer, spre a chema pe Dumnezeu in ajutor. Si cand aceasta n-a folosit la nimic, atunci ei, zice Sfanta Scriptura au aruncat sorti, iar sortii au descoperit pe cel vinovat (Iona l, 7). Insa ei nu 1-au aruncat indata in mare, ci 1-au tinut in mijlocul furtunii si al freamatului, ca si cum ar fi fost liniste, au format judecata in corabie, ca el sa vorbeasca pentru sine si sa se apere, si totul s-a cercetat cu asa amanuntime ca si cum ei ar fi trebuit sa dea cuiva socoteala despre hotararea lor de judecata. Asculta numai cum totul seamana a fi cercetat judecatoreste: „Spune noua ce este lucrul tau si de unde vii si incotro mergi, si din ce tara si din ce popor esti tu ?” (Iona l,8)! Marea cea mugitoare 1-a parat, soarta 1-a aflat si a marturisit contra lui, ei totusi nu au rostit indata hotararea de osanda asupra lui, ci au urmat ca la o curte de judecata, unde, cu toate ca sunt de fata paratii, martorii si dovezile, totusi osanda mortii nu se rosteste, pana ce paratul insusi nu marturiseste nelegiuirea sa. Asa au facut si corabierii aceia. Macar ca erau oameni neinvatati si nestiutori, ei totusi au urmat obiceiul judecatoriei, si inca intr-o astfel de mugire si invaluire a marii, incat ei abia puteau rasufla. De unde oare, iubitilor, venea aceasta putere atat de prevazatoare impotriva profetului? Ea venea de la pronia si de la intelepciunea lui Dumnezeu. Adica Dumnezeu a ingaduit acestea, ca sa aduca aminte profetului ca el trebuie sa fie bland si iubitor de oameni. Aceasta era ca si cum ar fi strigat catre dansul si i-ar fi zis: „Urmeaza acestor corabieri, acestor oameni altminteri neinvatati. Ei nu socotesc lucru mic o singura viata, se poarta nu fara crutare chiar si cu o singura persoana; tu, dimpotriva, ai expus la primejdia pieirii o cetate intreaga, cu atat de multe mii de locuitori. Ei, macar ca au descoperit pe pricinuitorul rautatii izbucnite asupra lor, totusi, nu s-au napustit asupra lui cu judecata osandirii; tu insa, macar ca nu ai parat pe nimeni dintre niniviteni, totusi ii arunci in nenorocire si in pierdere. Eu ti-am poruncit sa te duci la dansii si, prin predicarea ta sa-i chemi la mantuire; tu insa n-ai ascultat; dimpotriva, acesti corabieri, fara a le cere cineva, fac totul ca sa te scape; de pedeapsa pe tine, cel vinovat. Adica, cu toate ca marea s-a infatisat ca paras al profetului si sortii au marturisit contra lui, si el insusi a recunoscut si a marturisit fuga sa, cu toate acestea ei nu s-au grabit a-1 pierde, ci s-au oprit, au cercat si au facut totul ca, la o asemenea vadita vinovatie, de va fi cu putinta, sa nu-1 predea marii, insa marea, sau mai bine Dumnezeu, n-a ingaduit aceasta, voind, atat prin corabieri, cat si printr-un monstru din mare, sa aduca pe profet la o cale mai buna. Deci, cand ei au auzit pe Iona zicand: „Luati-ma si ma aruncati in mare, si se va alina marea asupra voastra” (Iona l, 12), ei n-au voit sa faca aceasta, ci au carmit spre tarm; valurile insa i-au impiedicat. Tu pana acum ai judecat pe profet pentru fuga lui; asculta-l acum cum graieste in pantecele chitului de mare si cum marturiseste nedreptatea sa. Acolo, adica in fuga, el a gresit ca un om de rand, iar aici s-a aratat ca un profet. Asadar, marea 1-a luat si 1-a inchis in pantecele unui monstru, ca intr-o temnita. El nu s-a nimicit nici de valurile cele infricosate, nici de monstrul cel inca si mai infricosat care 1-a inghitit; ba mai mult, acesta din urma 1-a mantuit si 1-a dus la Ninive; iara el s-a dus apoi acolo si a vestit hotararea Domnului pentru pierderea cetatii. Ninivitenii au auzit aceasta, au crezut cuvintele lui, nu le-au nesocotit, ci s-au grabit indata la post, barbati si femei, si robi si stapani, capetenii si supusi, copii si batrani; ba chiar nici animalele cele fara de minte n-au fost scutite de pazirea acestei datorii. Pretutindeni se vedeau haine de pocainta, pretutindeni cenusa, pretutindeni lacrimi si suspine, insusi imparatul s-a pogorat de pe tron, a depus coroana sa si s-a imbracat in vestmant de pocainta; si cu chipul acesta ei au mantuit cetatea de pieire. Aici s-a putut vedea ceva rar, adica porfira stand indarat, in dosul hainei celei de pocainta. Ceea ce n-a putut porfira, a ispravit vestmantul cel de pocainta, iar ce n-a putut coroana, a putut cenusa. Asadar, vezi cat de adevarat este ceea ce zic eu, ca cineva nu trebuie sa se teama de post, ci sa se teama de viata cea desfatata, de lacomie si de imbuibare, indoparea si imbuibarea au zguduit cetatea Ninivei si au dus-o aproape de pieire. Postul insa iarasi a intarit cetatea. Cu postul a intrat Daniil in groapa leilor, umbland printre fiarele acelea grozave ca printre niste oi. Cu postul au intrat cei trei tineri in cuptorul cel infocat din Babilon, mult timp petrecand in flacara. Iata rodurile cele marite ale postului! Dar vei zice, poate: postul slabeste trupul. Dar asculta ce invata Sfanta Scriptura: „Chiar daca omul nostru cel din afara se trece, cel dinlauntru insa se innoieste din zi in zi” (II Cor. 4, 16). Afara de aceasta, daca vei cumpani lucrul mai cu de-amanuntul, vei afla ca postul este chiar folositor sanatatii, intreaba pe doctori, si ei cumpatarea si infranarea o vor numi mama a sanatatii, pe cand din imbuibare si din viata cea desfatata provin mii de boli. Acestea sunt niste lucruri otravite, care ies dintr-un izvor otravit, si vatama atat sanatatea trupului, cat si a sufletului. Asadar, sa nu ne infricosam de post, care ne libereaza de nenumarate rautati. Eu zic aceasta nu fara temei, ci pentru ca stiu ca unii se tem de post, ca de un tiran cumplit, astfel ca ei insisi se vatama pe sine, prin imbuibare si necumpatare. Eu, deci, va indemn sa nu pierdeti prin desfatare si betie folosul adus de post. Cand cineva, pentru stricarea de stomac, trebuie sa ia doctorie, dar mai intai isi incarca stomacul cu mancari nesanatoase, atunci el, desi simte amaraciunea doctoriei, nu are de la ea nici un folos. Tocmai asa se intampla cu tine, cand inainte de a incepe postul, mai intai te umpli cu mancare si cu bautura, ca apoi a doua zi sa primesti doctoria postului. Tu simti atunci numai neplacerea, dar n-ai nici un folos de la dansa, fiind luata toata puterea doctoriei, prin necumpatarea cea savarsita de tine. Cand tu insa vei lua doctoria postului cu cumpatare trupeasca si cu trezvie sufleteasca, ea va putea curati multe din pacatele tale cele vechi. Asadar, sa nu intram in post beti si ametiti, nici sa nu trecem de la post iarasi la betie, ca sa nu se intample cu noi ceea ce se intampla cu un trup slab, care, impins fiind mai tare, cade. Acelasi lucru se intampla sufletului nostru, daca el la inceputul si la sfarsitul postului se inveleste de norul necumpatarii si al betiei. Aceia care se lupta cu fiarele cele salbatice pazesc si invelesc in tot chipul cu putinta membrele cele de capetenie. Asemenea fac acum multi oameni in fata postului. Ei privesc postul ca pe o fiara salbatica, cu care trebuie sa se lupte, si deci se inarmeaza cu imbuibarea, se invelesc cu lacomia si cu imbuibarea si asa asteapta venirea postului, care totusi nu este salbatic si infricosat, ci infatisarea lui este blanda si lina. Daca intreb pe vreunul: „De ce te imbeti tu astazi?”, el zice: „Pentru ca maine am sa incep postul”, insa spuneti, nu este aceasta oare o nebunie infricosata, de a voi sa inceapa cu suflet necurat aceasta marita indeletnicire cu fapta cea buna? Am mai avea multe de zis, dar pentru cei intelegatori este destul aceasta, de vor voi sa faca indreptare vietii lor. Fie ca noi, prin postul nostru, sa ne facem vrednici de imparatia cerului, pe care sa ne-o dea harul si iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, caruia impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant se cuvine marirea, acum si-n vecii vecilor! Amin. Sfântul Ioan Gură de Aur- Omilii la Postul Mare, Editura Anastasia, 1997)