marți, 26 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]

(Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR)

Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! (Ciprian Voicilă)
[17.04.2020]

marți, 19 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]


[Text publicat pe pagina Educație Muzeală MȚR ]
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! Ciprian Voicilă
[17.04.2020]

marți, 21 aprilie 2020

Masa de Paști – expresie a comuniunii plenare

[ Desenele sunt realizate de Miriam Voicilă. Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc]
Masa pascală este o prelungire a comuniunii credincioșilor strânși, în noaptea învierii Domnului, în jurul sfântului potir. În trecutul nu foarte îndepărtat, țăranul român, înveșmântat în straie noi, punea în desagă pasca, ouăle înroșite în Joia Mare și pornea însoțit de întreaga familie, cu mic, cu mare, pe drumul spre biserică. În sfântul lăcaș trăia, împreună cu prietenii, vecinii și cunoscuții bucuria neasemuită a învierii lui Hristos, apoi se întorcea  luminos acasă. Sfințite de preot, bucatele din desagă se preschimbaseră, cu adevărat, în bucate alese.

Bucuriile simple

Când spunem „masă”, ne închipuim spontan o masă întru totul asemănătoare aceleia din bucătăria sau sufrageria noastră. În realitate, în vechime, țăranii mâncau strânși în jurul unor mese mici, modeste, smerite. Citadinul, pentru care fericirea a devenit sinonimă cu prosperitatea și confortul, are tendința să privească plin de superioritate această fotografie de familie. Oamenii din trecut, însă, știau să se bucure de lucrurile simple, se mulțumeau cu puțin și simțeau nevoia să împartă acel puțin cu ceilalți. Puținul meu devenea puținul nostru. Chiar dimensiunile și forma mesei la care mâncau străbunii noștri dovedește valoarea pe care o acordau comuniunii: masa fiind mică, gradul de apropiere dintre oamenii așezați în jurul ei era mult mai mare, în comparație cu cel pe care ni-l oferă mesele noastre.
Mă întorc la masa de Paști. Mai întâi toți membrii familiei mâncau „paștile”, pâinea sfințită, zicând: „Pe sănătate, că am ajuns”. Apoi capul familiei ciocnea un ou roșu cu soția sa. Puțin mai târziu, părinții ciocneau cu feciorii și fiicele. În multe regiuni locuite de români, tatăl împărțea familiei o fărâmă de ou. Toți îl mâncau cu credința că, în acest fel, ei vor rămâne uniți prin fire trainice, nevăzute, de-a pururi, în timp și dincolo de el, în veșnicie.
La masa pascală, primele alimente consumate erau cele sfințite la biserică. În funcție de cât de înstăriți erau țăranii, pe masă puteau fi văzute slănina, carnea de miel, porc, vițel sau, în cel mai rău caz, de găină. Pasca, hreanul, usturoiul erau și ele acolo. După un post destul de lung, mulți preferau să guste câte puțin din mâncărurile grase și să-și potolească foamea cu o supă ușoară.

Cum s-au ivit din pască florile și grânele?

Am pomenit de pască, alt aliment ritual pascal. În vechime, țăranii numeau pasca „anafură”. Ea era, cum am spus, sfințită la biserică, chiar în prima zi de Paști. O legendă autohtonă spune că în sâmbăta care a precedat Sfintele Paști, Dumnezeu a frământat pasca, a mărunțit-o și a răspândit-o în cele patru puncte cardinale. Din ea au răsărit pe pământ florile, grânele și semințele. Poate de aceea, mulți români în sâmbăta Paștilor seamănă flori, cu credința că acestea vor străluci prin frumusețea lor.
Mielul este alimentul pascal prin excelență. La nivel simbolic, mielul care se aduce pe sine jertfă spre ispășirea păcatului adamic este chiar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul: Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Ioan 1,29)
Prin multe colțuri ale României, masa de Paști stătea întinsă în toate cele trei zile ale praznicului, casnicii invitându-i pe toți cei ce le treceau pragul să se bucure de ele. Și în acest obicei putem citi însemnătatea pe care românul de odinioară o acorda ospitalității.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, de ea se bucura întregul neam românesc – atât cei vii, de aici, cât și cei plecați dincolo, în împărăția nestricăcioasă a lui Dumnezeu. În timpul sărbătoresc, pascal, multe gesturi și gânduri le sunt dedicate acestora. Cei vii ciocneau ouă în numele celor adormiți, având credința că cei de dincolo vor afla că pe pământ a sosit iar clipa bucuriei prilejuite de învierea Domnului. De aceea, din negura vremurilor până în prezent, în prima zi de Paști, de obicei, femeile merg la cimitir și împart peste mormânt ouă, iar vecinilor le dau colaci, carne de miel și o ulcică de apă, spre pomenirea celor adormiți întru Domnul.
Anul acesta pandemia de coronavirus a întunecat bucuria învierii Domnului. Nu am putut participa, trup și suflet, la liturghia săvârșită în noaptea sfântă. Nu am putut să ne revedem cu cei dragi. Nu am putut pătrunde în cimitir, să aprindem o lumânare și să împărțim bucate pentru odihna sufletelor celor dragi, trecuți la Domnul. Un singur lucru ne-a rămas: amintirea. Cu gândul la ființele dragi nouă, am aprins în casele noastre o lumânare, ne-am rugat îngenuncheați înaintea icoanelor pentru iertarea și odihna lor, am gustat din bucatele pregătite... Și nu ne-a cuprins mirarea când gustul dulce al mâncărurilor s-a împletit cu gustul amar al singurătății pustiitoare.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

vineri, 17 aprilie 2020

Poeme pascale de Călin Torsan

Ca scriitor de proză, poeziile mele mi s-au așezat la călcâie. Precum reumatismul. Așa că Ahile și-a ascuns beteșugul în sneakeri. Necredincios ca Toma, poemul pe care-l dăruiesc acum l-am pitulat mai abitir. Totuși, an după an, simțeam nevoia să-l scot la lumina din lumina acestor zile. Versurile au fost țesute pe un ștergar de borangic, cu migala singurătății, de prietena Aneli Munteanu. Așa că bucură pestriț ochiul. I-am închipuit și două coperte imaginare: un pastel primit de la o altă prietenă din țară, Cristina Smadea; și icoana neterminată a fiicei mele, Petra Torsan-Buonarotti, descoperită întâmplător în casa țărănească din Călărași, bărăganul izolării mele. Vă doresc să aveți împreună sărbători cu foloase! Călin

joi, 16 aprilie 2020

Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca


[Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc ]
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
 
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)

Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

Patima lăcomiei de arginți sau „joaca cu umbra”

 [Articol apărut în ziarul Lumina]

Ne apropiem cu pași repezi de praznicul Învierii Domnului: un timp al bucuriei de necuprins în cuvinte, dar și al generozității care se revarsă în lume sub forma darurilor către cei dragi sau a ajutorului pentru cei săraci și neputincioși. Generozitatea și compasiunea sunt virtuți opuse atașamentului nefiresc pentru bani și avuții.
Cum recunoaștem în sinele nostru această patimă? În „Capetele despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că împătimitul după bani resimte plăcere când își amintește de ei, le poartă grija, petrece mult timp gândindu-se cum să-i înmulțească, se desparte greu de ei și nu este foarte încântat când trebuie să o facă. Același sfânt ne învață că banii nu sunt răi în sine. Rea poate deveni atitudinea noastră față de ei: „Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani (...). Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebu­ințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.
Împătimitul de bani și de bunuri materiale arată că îi este afectată partea poftitoare, apetentă a sufletului. În zilele noastre, când exis­tența omului se desfășoară în cadrele mercantile ale societății de consum, acesta privește banul ca pe un mijloc indispensabil vieții. Cu ajutorul lui ne satisfacem atât nevoile inferioare (hrană, adăpost etc.), cât și pe acelea superioare (culturale). Restaurarea ființei umane, reechilibrarea și vindecarea puterilor sufletului se pot realiza doar în interiorul Bisericii, prin participarea la Sfintele Taine, sub părinteasca grijă a unui po­vățuitor duhovnicesc.

Bogățiile și efectele lor nocive
Cel care își imaginează că își poate îndrepta dorința fierbinte, în mod egal, și spre Dumnezeu, și spre acumularea de bani sau de bunuri pământești se amăgește pe sine. Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Atașa­mentul irațional pentru bani și avuții alungă din suflet dragostea pentru Dumnezeu fiindcă, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea de bani „biruiește toate celelalte pofte, izgonind din suflet orice altă dorință”. În acest sens, Sfântul Nichita Stithatul scria: „Iubirea cea rea de arginți... face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu”. De aceea, „de iubești să fii prietenul lui Hristos, să urăști aurul și împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el și-l răpește de la preadulcea iubire a lui Iisus”. Sfântul Apostol Pavel are cuvinte și mai tran­șante prin care surprinde esența patimii arghirofiliei (iubirea de arginți, în limba greacă veche): „Lăcomia (de bani) este închinare la idoli”, iar „lacomul de avere este închinător la idoli” (Col. 3, 5; Efes. 5, 5). Comentând acest verdict, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă analogia dintre comportamentul omului idolatru și acela al împătimitului de bani sau de bogății: dacă idolatrul aduce jertfe zeității idolatrizate, omul robit banului îi jertfește acestuia întreaga energie sufletească. Zgârcitul sau avarul își aduc drept jertfă chiar sufletul lor.
O primă concluzie care se desprinde din cele descrise până aici este aceea că atașamentul nefiresc pentru bani sau bogății ne perturbă semnificativ legătura intimă cu Dumnezeu: întreaga noastră energie sufletească va fi canalizată spre unicul scop pe care ni l-am fixat, sub imperiul acestei patimi: păstrarea și înmulțirea avutului nostru. În plus, zgârcitul sau avarul, prin această preocupare obsesivă pentru îmbogățire, dovedesc necre­dință în Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Tot în celebrele sale „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că un asemenea om „nădăj­duiește mai mult în arginți decât în Dumnezeu” și, cu vremea, ajunge să se bazeze doar pe propriile puteri și capacități, urzind fel de fel de planuri de viitor, nemai­lă­sându-se în voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură (Luca 12, 16-21). El își pierde deprinderea de a-I cere, prin rugăciune, cele necesare traiului pe pământ. Astfel, cel strâmt la pungă și cel nesățios de averi se autonomizează, rupând, în cele din urmă, legătura existen­țială cu Dumnezeu. Ei ajung să-și ignore esența specifică, de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum ne arată Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Așezămintele mânăstirești”: împătimitul de cele materiale uită „de chipul și înfăți­șarea lui Dumnezeu, pe care, slujindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine în­suși”. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în „Omiliile la 1 Corinteni”: „Nu poate cineva cu adevărat să-și iubească și sufletul, și averea”.
Iubirea banilor și bogățiilor perturbă grav și relațiile pe care le întreținem cu semenii noștri. Atât omul zgârcit, cât și acela lacom de bogății încalcă porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Își strâng banii sau averile, de obicei, păgubindu-i pe ceilalți și privindu-i nu ca pe niște ființe egale, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca pe simple mijloace de sporire a confortului propriu și a satisfacției de sine. De aceea, în „Omiliile la Lazăr”, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „cei bogați și cei zgârciți sunt un fel de hoți”. În alte scrieri el ne enumeră patimile și tulburările sufletești pe care le nasc zgârcenia și lăcomia de avuții. Cea din urmă „atrage ura tuturor”, ne „face urâți de toți, și de cei nedrep­tă­țiți de noi, și chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate”. Bogăția ne aduce „numai neplăceri: grijile, uneltirile, dușmănia, ura, teama”. În cunoscuta sa „Scară”, Sfântul Ioan Sinaitul pune în lumină modurile diverse în care bogăția păgu­bește sufletul omenesc: „Ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, dușmănii, certuri, ținerea de minte a răului, nemilostivirile și uciderile”.
Fiind atât de păguboasă pentru sănătatea sufletului, încă de la ivirea arghirofiliei în sufletul nostru trebuie să facem tot ceea ce depinde de voința proprie pentru a o înlătura. Altfel, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă n-o tăiem de la început, patima aceasta ne va aduce boală de nevindecat”.

Cum ne tămăduim?
În „Omiliile la 1 Corinteni”, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă faptul că vindecarea de această patimă se realizează doar în Biserică, aportul determinant avându-l harul dumnezeiesc: „Celor atinși (de această boală), dacă se folosesc de rațiune ca de un doctor priceput, le spun că este vindecare pentru ei prin harul lui Dumnezeu”. Primul pas spre vindecare este conștien­ti­zarea patimii iubirii de arginți sau a lăcomiei de avuții și a efectelor dezastruoase pe care le are asupra sufletului. Al doilea pas îl constituie conști­entizarea deșertăciunii lucrurilor spre care tindem, pe care ni le-am ales ca scop al existenței. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că omul trebuie „să înțeleagă nimicnicia lucrurilor pământești și să știe că bogăția este o slugă rea și nestatornică, care-i aruncă pe stăpânii ei în nenumărate rele”. Despre deșertăciunea bunurilor materiale Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „toate sunt umbră și toate cele văzute trec” și că e rizibil și de rușine „să te joci cu o umbră și să strângi la piept ca pe o comoară cele trecătoare”. Al treilea pas spre vindecarea de această ­patimă presupune să ne mulțumim cu ceea ce avem, potrivit în­demnului Sfântului Apostol Pavel: „Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”. Alături de milostenie, virtutea opusă ­zgârceniei, a te lăsa în voia lui Dumnezeu, încre­din­țându-te purtării Sale de grijă, este calea sigură de izbăvire a sufletului de sub tirania acestei patimi. (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 11 aprilie 2020

Patima sau „câinele” desfrânării

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Omul prins în mrejele duhului desfrânării suferă cădere după cădere. Își întinează trupul care, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, este „templu al Duhului Sfânt” (Corinteni I, 6, 19). Își maculează acea trăsătură spirituală care îl face diferit de întreaga creație văzută și nevăzută: întinează chipul dumnezeiesc din adâncul ființei sale și, rupând comuniunea cu Dumnezeu, își zădărnicește șansele de a I se asemăna Lui.
Patima desfrânării ne perturbă grav relația cu Dumnezeu, dar și raporturile noastre cu semenii. Nici pe aceștia nu îi mai putem vedea așa cum sunt ei în realitate. Ajungem să îi privim ca pe simple mijloace de satisfacere a poftelor noastre sexuale.
Mintea desfrânatului și-a pierdut cu totul libertatea. Robită de imaginație, urzește continuu scenarii prin care pune în mișcare fantasme menite să domolească nesățioasa dorință sexuală. Pătimașul nu mai are în centrul vieții sale pe Hristos: prin patimile sale, care vor să fie cât mai repede satisfăcute, acesta capătă impresia eronată că el însuși este, de fapt, centrul lumii și că întregul cosmos gravitează în jurul poftelor sale.

„Patima este un nod de contraziceri”
Patimile, arată părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și mistica, sunt paradoxale: pe măsură ce omul se lasă în voia lor, simte dorința și mai arzătoare, mai imperativă de a și le satisface. Este ca și cum am porni la un drum anevoios, pe o arșiță teribilă, și am descoperi, în sfârșit, o fântână, ne-am grăbi să scoatem din adâncul ei mult-dorita apă, dar acea apă, în loc să ne izbăvească de setea arzătoare, ne-ar înteți-o. Părintele Stăniloae scrie: „Patima este un nod de contraziceri. (…) Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentric; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu
nimicul”.
Desfrânarea este, în primul rând, o afecțiune a părții apetente, poftitoare, a sufletului. Lupta împotriva curviei este înverșunată. Ea poate ține întreaga viață. Despre acest adevăr poate mărturisi orice creștin care se confruntă permanent cu sine pentru dobândirea virtuților. Spre exemplu, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, reliefa într-o convorbire înrădăcinarea patimii desfrânării în natura căzută a omului: „Cine stă în pustiu și practică isihia scapă de trei războaie: al auzului, al vorbitului și al văzului. Are doar unul singur de purtat: împotriva curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul descrie fizionomia patimii desfrânării, modul în care se ivește și mijloacele terapeutice de tămăduire a ei, în cuvântul XV din cunoscuta sa Scară. În funcție de stadiul vieții duhovnicești în care ne aflăm, această patimă este provocată fie de lăcomie sau de desfătarea gustului, fie de mândrie, fie de judecarea și osândirea semenilor noștri. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „În cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de mijloc, și din mândrie, deși aceasta se întâmplă și celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârșire, numai din osândirea aproapelui”.
Sfântul Ioan Casian afirmă că, în mod obișnuit, sursa desfrânării rezidă într-o patimă anterioară: în faptul că, mânat de lăcomie, omul mănâncă mai mult decât trebuie. Autorul Convorbirilor duhovnicești ne amintește: „Doctorii duhovnicești, punând în discuție prima pricină a acestei boli, și-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare”.

Remedii duhovnicești
Păcatul și patima desfrânării fiind atât de puternice, ava Agathon le recomanda creștinilor care îl cercetau pentru cuvinte călăuzitoare, pe calea mântuirii sufletului: „Pune în fața lui Dumnezeu neputința ta și vei găsi odihnă”. Dacă toate mijloacele de anihilare a desfrânării s-au dovedit ineficiente, ultima soluție care ne rămâne este să ne mărturisim această neputință înaintea Domnului. Această cale a smeririi de sine, însoțită de nădăjduirea doar în milostivirea divină, ne-a fost arătată chiar de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Vorbind despre virtuoasa stare de neprihănire, în care creștinul nevoitor nu mai simte nici o mișcare a patimii desfrânării, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-a agonisit-o singur. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află de față Cel mai presus de fire”. Virtutea opusă curviei este curăția sufletului, pe care Sfântul Ioan Sinaitul o numește „casă prea iubită a lui Hristos”, „cer pe pământ al inimii”.
Pe lângă mărturisirea neputinței proprii, în confruntarea cu înclinațiile spre desfrânare, încercații asceți pentru Hristos recomandau apelul la autoritatea paternă a duhovnicului, nădăjduirea în mijlocirea părintelui duhovnicesc. Ava Ammun îl îndemna pe un frate muncit de curvie să se roage astfel, la vremea ispitei: „Dumnezeule atotputernic, prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”
Cuviosul Pimen cel Mare ne îndeamnă să întreținem înlăuntrul nostru o stare de trezvie, de vigilență permanentă împotriva ispitelor: „După cum spătarul unui împărat stă tot timpul pregătit lângă acesta, tot așa și sufletul trebuie să fie pregătit împotriva demonului curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul le recomandă crești­nilor care aspiră spre neprihănirea sufletului să se folosească de rugăciune, să se înfrâneze, adică să își păzească cele cinci simțuri, să postească, abținându-se să consume prea multă apă, și să cultive înlăuntrul lor blândețea și smerirea de sine. El scrie: „Cel ce a alungat câinele acesta (curvia) cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. (...) Cel ce se războiește prin înfrânare și priveghere se aseamănă celui ce l-a încătușat pe acela (pe vrăjmașul) cu lanț. În sfârșit, cel ce se războ­ieș­te prin smerita cugetare și nemâniere, și sete, se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaș și l-a ascuns în nisip. Prin nisip să înțelegi smerenia. Căci aceasta nu îngrașă pășunea patimilor, ci e țărână și cenușă”.
Prin toate aceste mijloace duhovnicești ne păstrăm mintea trează, duhul desfrânării neputând să ne atragă în mrejele sale, dacă mai întâi nu a capitulat mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Toți dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toți. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minte le săvârșesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne rușinăm nu numai de cei ce ne văd, ci și de noi înșine pentru faptele, pentru vorbele și pentru înfățișările noastre necuviincioase și ne uimim de orbirea noastră de mai înainte”.
Să luptăm cu dârzenie împotriva patimii desfrânării, nădăjduind, însă, în primul rând în izbăvirea care nu poate veni decât de la Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)