luni, 15 decembrie 2014

Miercuri, 17 decembrie 2014, de la ora 18.00, la Muzeul Țăranului Român se lansează „Viaticum”- ghidul intelectual al acestuia

Muzeul Național al Țăranului Român vă invită miercuri, 17 decembrie 2014, de la ora 18, la Studioul Horia Bernea, la lansarea volumului Viaticum. Un ghid intelectual al Muzeului Țăranului Român. Invitați: Andrei Pleșu, Șerban Sturdza. Moderator: Mihai Gheorghiu, editorul volumului. Viaticum este încercarea de a oferi un ghid intelectual pentru descifrarea lumii țărănești muzeificate, înscrisă într-o metaforă, în expunerea permanentă a MȚR, un ghid intelectual pentru „lectura” acestei expuneri a unei lumi negate, anihilate, dezrădăcinate, lumea țărănescului și a tradiției. „Nu este de ajuns să fii sensibil la calitatea estetică a obiectelor sau la cea a expunerii, menită ea însăși de la bun început să apeleze la ochiul lăuntric al fiecăruia pentru a oferi privirii frumusețea internă a obiectelor, precum și frumusețea raporturilor născute din alăturarea acestor obiecte fericit alese. Nu este de ajuns să respiri entuziasmat aerul emoționant al întâlnirii cu obiectele, cu spațiul lor recreat în sălile Muzeului. Nu este de ajuns să fii cuprins de emoție, să fii mereu emoționat sau uimit de expunerea permanentă. Nu este suficient să citești în cabinetele de studiu fragmentele oferite spre repede punere la punct cu nume, numiri și citate. Expunerea permanentă a MȚR este un proiect intelectual în primul rând, este un mod de a arăta, de a face vizibilă o viziune asupra țăranului român și asupra civilizației sale. Această viziune precede gestul expunerii, îl explică și îl face posibil. Gestul însuși are calitatea genuină de a susține viziunea, de a nu o trăda, de a nu o ideologiza, expunerea fiind astfel un pariu intelectual și unul estetic totodată.” (Mihai Gheorghiu)

Marius Ianuș: Cărțile mele, în format pdf și în format tipărit

În format pdf, descărcați: Acatistul Căii Părintelui Arsenie. Gânduri de pe Drumul Crucii mele. Flori de foc, de gând și de lumină. Vino, Măicuță! (flori duhovnicești pentru Măicuța Domnului). O noapte și o dimineață. (Alte scrieri recunoscute sunt menționate în această pagină.) În format tipărit, cărțile mele pot fi comandate de pe siteul libris.ro (transportul este inclus în preț).

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Luminozitatea lucrurilor ce ne-au fost date

Anul trecut, pe vremea asta, vă propuneam textul acesta. Astăzi îndrăznesc să vă propun altceva: Mulți deplâng dispariția soarelui din câmpul nostru vizual și de prin preajma noastră. Stăm - se zice- ca niște soldăței de plumb, atrași spre pământ de propria singurătate, închiși- nu se știe de ce, de cine- pe fundul unei casete metalice, ferecate. Eu mă bucur, jubilez chiar în mine însumi. Pentru că în acest decor tern-cenușiu, creația Domnului (corect scris: Creația Domnului)- să cităm aici doar câteva dintre obiectele fenomenologice aflate la îndemâna noastră: copacii aspiranți spre cer, pământul din care crește tulpina lucrurilor, chipurile umane în care stau încrustate categoriile binelui și răului-, în acest decor, după cum vă spuneam, toate acestea, fiecare în parte, își relevă și ne revelează lumina lor interioară. Luminozitatea aceea care într-o zi însorită este inevitabil umbrită de prea puternica lumină a soarelui. A fratelui soare. E ca și cum am trăi într-o pictură a predicatorului din Borinage, Van Gogh. Toamna, senzația că privești acea frunză, nu frunza în genere, nu conceptul de frunză, nu generalul din frunză este și mai puternică. În acest exercițiu al privirii, un rol capital îl joacă luminiscența ei. Încă un motiv palpabil să iubim lucrurile aparent insignifiante, minore să zicem, trecătoare să le zicem. Dar... o simplă privire încărcată de înțelegere, pe care o îndreaptă soția în direcția ta, râsul curat și sincer al copilașului tău sau degetul mic de la mânuța lui dreaptă, tocmai abandonată somnului, acea frunză, acest copac trimit la o realitate nesupusă timpului, întunericului, nici stricăciunii. Luminiscența lucrurilor plăpânde... Acum, în sfârșit,se văd în ce sunt ele cu adevărat și au fost făcute (lăsate?) să fie. O frunză violacee, tivită roșiatic, privită cu atenție, contrazice (contracarează?) 30 de ani de educație multiinstituționalizată, în care am fost învățați să (ne) depersonalizăm realitatea, să o înghesuim în cadre explicative fixe, descărnate și reci și să o supunem (decompunem?) satrapului plicticos Utilitate.

vineri, 12 decembrie 2014

Cărțile de povestiri pentru copii- semnate de Danion Vasile- un cadou binevenit de Crăciun

În așteptarea nopții tainice a Crăciunului, căutăm prin magazine, librării, ceainării, cadouri pentru ființele noastre dragi. Din totdeauna cel mai frumos cadou pe care l-am primit (vreodată) a avut forma unei cărți. Chiar dacă titlul ei varia, ca și lumea fantastă în care eram acaparat, bucuria conținută între copertele ei era egală în intensitate sau se intensifica într-un crescendo, potrivit măiestriei scriitorului. De aceea, cel mai simplu mi-a fost să dăruiesc la rândul meu cărți, pariind întotdeauna pe capacitatea lor de a transmite bucuria din inima mea în inima ființelor dragi mie. Așa se face că vă recomand dumneavoastră, dar mai ales copiilor dumneavoastră, cărțile prietenului meu, Danion Vasile. În ele veți găsi câteva „ingrediente” care fac din orice carte o carte bună: un scenariu narativ alert, uneori surprinzător, teme inspirate din lumea noastră de zi cu zi- în care aspirațiile noastre creștine sunt contrazise flagrant de ideologiile secularizante, globalizant-nivelatoare, care se organizează într-o suprastructură care amenință să sufoce adesea sentimentele firești: dragostea, fidelitatea, aspirația spre frumusețe și adevăr,evlavia, tainicul vieții. (Cărțile de povestiri pot fi achiziționate, până la sfârşitul anului, cu o reducere de 33.3% de aici). Vă îndemn, la final, să descoperiți o mică mostră din ediția a doua a „Palatului Poveștilor”: Cel mai scump cadou de Crăciun/ A fost odată un copil care... De fapt, nu a fost odată. Asta e povestea mea. E povestea mea. E povestea cea mai importantă a vieţii mele. Da, şi voi, copii, care citiţi acum această carte – sau poate v o citesc părinţii voştri, nu ştiu –, o să vedeţi că viaţa e plină de poveşti. Unele frumoase, altele mai puţin frumoase. Eu acum am zece ani şi nu mă pricep să spun poveşti. Dar vreau să vă spun o poveste. Aşa că o să încep tot cu... A fost odată un copil foarte frumos, foarte sănătos, foarte... deştept... Era printre primii din clasă la învăţătură. Dar, în acelaşi timp, era şi primul din clasă la tristeţe. Nu fusese dintotdeauna trist, nu, doar de câteva luni, de când începuse clasa a V a. Şi nu pentru că nu îi plăcea să înveţe, nu. V am spus doar că era bun la învăţătură. Era trist pentru că familia lui se mutase într o casă mare, cu multe camere, cu curte, dar... la marginea oraşului. Şi acolo nu erau copii de vârsta lui, nu avea cu cine să se joace. Când s a aşternut prima zăpadă, şi totul era înveşmântat în alb, a făcut un om de zăpadă, ajutat de părinţii lui. Era un om de zăpadă ca în poveşti, cu mătură, cu o cratiţă veche, ca pălărie, cu morcov în loc de nas, cu cărbuni în loc de ochi... Avea şi câţiva nasturi mari. Copilul stătea în curte în fiecare zi şi vorbea cu el... Îi spunea despre gândurile lui, despre problemele lui... Şi îi plăcea să îşi imagineze că omul de zăpadă îi răspunde. Da, aşa cum fetiţele vorbesc cu păpuşile lor, aşa vorbea el cu omul de zăpadă. Atâta doar, că se gândea că, atunci când vremea se va încălzi, va rămâne fără prietenul lui. Se apropia Crăciunul şi, când părinţii lui îl întrebau ce cadou îşi doreşte, el spunea că se va sfătui cu omul de zăpadă... Cu câteva zile înainte de Crăciun, după ce a venit de la şcoală şi şi a făcut temele, a ieşit în curte. Ningea cu fulgi mari şi curtea era plină de zăpadă. Tot vorbind cu omul de zăpadă, s a gândit să mai facă încă unul, mai mic. Ca să nu fii singur, prietene. O să mă duc să le cer părinţilor o altă mătură, o cratiţă, un morcov... Ca să ai un frate. Vrei un frate mai mic? Când spuse aceste cuvinte, inima i se umplu de bucurie. Alergă în casă, puse mâna pe telefon şi o sună pe mama lui. Mami, gata, ştiu ce vreau de Crăciun. Crezi că o să primesc? Dacă ai fost cuminte, o să primeşti. Ia spune mi, ce vrei? Vreau... vreau să am şi eu un frăţior. Ce să ai? Un frăţior. Da, asta vreau, mai mult decât trenuleţul cu multe vagoane, mai mult decât o sanie mare, vreau un frăţior. Sau o surioară... E, o să vedem ce o să primeşti de Crăciun. Că, uneori, nu primim ce ne dorim, primim alte cadouri, dar care ne bucură mai mult decât dacă am fi primit cadoul aşteptat... Şi, oricum, nu am mai auzit să primească cineva cadou de Crăciun frăţiori sau surioare... După ce copilul închise telefonul, se întoarse la omul de zăpadă. Tu ce crezi, voi primi oare ce îmi doresc? Ar fi cel mai frumos cadou din viaţa mea... Şi se apucă să facă un alt om de zăpadă. Pentru că nu avea cine să îl ajute, a făcut un om de zăpadă care stătea destul de strâmb. Era mai mic decât celălalt, dar băiatul era mulţumit. Când o să vină părinţii mei, o să îţi dau şi mătură, şi pălărie, şi nas, şi ochi, şi nasturi. Să stai cuminte până mă întorc, spuse copilul când termină. I se făcuse frig. A intrat în casă şi, până seara, când au venit părinţii lui, a stat şi s a uitat pe geam. Da, acum sunteţi doi, nu o să vă mai plictisiţi, le spuse oamenilor de zăpadă. Când tatăl lui a venit acasă, seara, au ieşit împreună în curte, ca să termine de gătit micul om de zăpadă. Arăta foarte bine, era chiar mai frumos decât cel mare. Experienţa îşi spusese cuvântul. Tati, nu i aşa că fraţii aceştia sunt frumoşi? Sunt, cum să nu fie. Nu i aşa că e mai bine cu amândoi decât înainte? Da, e mai bine şi mai frumos, cum să nu, răspunse tatăl său, neştiind unde vrea copilul să ducă discuţia. Ştii, tati, i am spus şi mamei azi la telefon, eu de Crăciun îmi doresc un frăţior. Sau o surioară. Să am şi eu cu cine să mă joc, cu cine să vorbesc... Mă plictisesc toată ziua în casă, singur... O să vedem ce vei primi, o să vedem... A venit şi seara de Crăciun. Copilul a primit jucării frumoase, dar nici urmă de frăţior. La biserică îi plăcea foarte mult să meargă. La biserică nu se simţea singur, ştia că e în casa lui Dumnezeu. Şi, în ziua de Crăciun, s a rugat: Doamne, Tu le dai oamenilor flămânzi de mâncare. Am auzit asta şi o cred. Tu le dai celor săraci haine. Tu le dai oamenilor tot ce le este de folos. Dar am şi eu o rugăminte. Am tot primit cadouri de Crăciun.... La anul, aş vrea să nu mai primesc cadouri obişnuite... Dacă poţi, ajută mă să am şi eu un frăţior, sau mai mulţi, sau o surioară, ce vrei Tu. Că sunt tare singur... Ar fi cel mai frumos cadou de Crăciun... Şi lacrimile îi udară obrajii. Vreme de câteva zile, tatăl lui s a jucat cu el ore întregi. Era vacanţa de Crăciun. Dar, într o seară, părinţii au plecat într o vizită. Era prima oară când îl lăsau singur. Eşti băiat mare, să fii cuminte. După ce mănânci de seară, să te culci, patul e aranjat, îi spuse mama. Am încredere în tine, dacă e ceva, ne suni, îi spuse tatăl său. Ne întoarcem imediat ce ne suni, dacă nu poţi dormi... Şi plecară. Copilul a vrut să se joace cu trenuleţul cel nou. Dar nu avea stare să stea singur. S-a îmbrăcat şi a ieşit în curte, la prietenii lui de zăpadă. Aş vrea să vă arăt şi vouă jucăriile mele, să vedeţi ce cadouri frumoase am primit... Se întoarse în casă şi luă locomotiva. Ştiţi ce repede merge?... De fapt, nu aveţi de unde să ştiţi. Aş vrea să vă arăt eu... Însă cum să vă arăt? Copilului îi veni o idee: Să nu te superi pe mine, dar tu eşti prea mare şi nici nu cred că intri pe uşă. Da, eşti prea gras. Şi nu am cum să te invit în casă. Dar pe fratele tău mai mic îl iau. Bine? Bine, îşi răspunse tot el. Punem jos pălăria, mătura, şi pornim la drum. Nu îţi fie teamă, ai încredere în mine, o să te fac la loc, imediat. Şi se ţinu de cuvânt. Puse capul jos, şi apoi începu să îl rostogolească cu grijă. Când ajunse în casă, îl împinse cu toată forţa. Ajunse în camera sa şi îşi dădu seama că îi rătăcise nasul. Fugi repede în curte şi se întoarse victorios. Mai ai puţină răbdare, termin repede. A adus şi ceilalţi doi bulgări. Ultimul, cel mai mare, era atât de greu, că abia a reuşit să îl împingă în casă. Dar, în cele din urmă, a reuşit. Apoi a pus bulgării unul peste celălalt. Era fericit. Să îţi prezint camera mea. Uite, aici e lada cu jucării, aici e patul meu, aici e dulapul... De bucurie, nici nu îşi mai găsea cuvintele. Uite, am închis caloriferul, ca să nu îţi fie cald. Am lăsat şi fereastra şi uşile deschise, să intre frigul, ca să nu te topeşti... Şi ţi am promis că îţi arăt cum merge trenuleţul meu electric. Priveşte... Pe masă, trenuleţul se învârtea, se tot învârtea, şi pe copil îl luase somnul. Adormise. În somn, omul de zăpadă îi vorbea. Dar vorbea cu voce clară... Ce putem face? Îmi plac mult jucăriile tale, îmi place mult aici. Vreau să rămânem pentru totdeauna prieteni apropiaţi, aşa cum am fost şi până acum. Aş vrea să mă joc şi eu cu trenuleţul tău, să mă joc cu tine, să nu mai fii singur. Da, ce bine e cu tine... De acum, o să rămâi aici, în camera mea, sper să nu se supere părinţii mei. O să ne jucăm până se întorc părinţii mei, oricât de târziu ar fi. Dar părinţii s au întors târziu, abia spre dimineaţă. S au speriat văzând uşa casei larg deschisă. Au intrat repede şi l au găsit pe copil dormind în fotoliu, cu paltonul şi cu alte haine groase pe el. Lângă fotoliu, o baltă mare de apă, în care zăceau un morcov, o mătură şi o cratiţă. Nu îl certa, lasă l să doarmă, spuse mama. Ce să îl mai cert, nu vezi, e îngheţat de frig. Să sperăm că nu a răcit, spuse tatăl... Copilul răcise, dar nu era ceva grav. Nu a fost nevoie să fie dus la spital. Era însă foarte trist, când se uita pe geam, că afară rămăsese doar unul dintre prietenii săi. Şi, la venirea căldurii, se topise şi acesta, încetul cu încetul. Dar amintirea prietenilor săi nu s a şters din sufletul copilului. Pentru că ei îl ajutaseră să îşi dea seama că cel mai frumos cadou pentru el era un frăţior. Sau o surioară. Şi aşa a fost... În anul următor, chiar înaintea primei zăpezi, mămica a venit acasă de la spital cu un cadou. Asta era fix acum zece ani. Era un cadou care plângea, dar un cadou foarte frumos. Eram eu, surioara lui. Aceasta e povestea pe care mi a spus o fratele meu azi, de ziua mea. Şi, chiar dacă am fost fată şi nu băiat, s-a bucurat foarte mult că am apărut în viaţa lor. Iar aceste cuvinte mi au înfrumuseţat ziua şi m au făcut să mă simt sărbătorită. Da, povestirea acestei întâmplări a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit astăzi, de ziua mea... A, şi trebuie să vă mai spun că m-au bucurat foarte mult cuvintele lui, că, pentru el, eu am fost şi sunt cel mai scump cadou de Crăciun..

joi, 11 decembrie 2014

Cartea „Sfinții de lângă noi”- un cadou posibil pentru sărbătoarea Nașterii Domnului

În ultimele luni mai mulți prieteni, cunoscuți, necunoscuți m-au întrebat cum ar putea cumpăra mai multe exemplare din „Sfinții de lângă noi”. Pentru că vor să o dea în dar și altora. Cartea poate fi comandată la Librăria Evanghelismos la prețul de 7 lei. Datele de contact: Telefon (comenzi): 021.33.11.022. Adresa de e-mail: contact@evanghelismos.ro. Au semnalat apariția cărții într-un fel sau altul: Dan C. Mihăilescu; Sergiu Ciocârlan; Alex Rădescu; Alexandra Svet; Sorin Preda; Maica Ecaterina Fermo; Laurențiu Dumitru; Danion Vasile; Părintele Dan Bădulescu; Stelian Gomboș; Gazeta de Maramureș; „Opinia” din Buzău; „Strada” de Buzău; „Evenimentul Zilei”, Ziarul de Iași; Monitorul de Vrancea.