Ciprian Voicila: Avem nevoie de minuni? Sfantului Nectarie, cel mai mare taumaturg din Romania

Articol aparut in Dilema Veche. Care este sensul unei minuni? Creştinii cred în minuni. Unii chiar le caută cu osîrdie. Atitudinea Sfinţilor Părinţi în privinţa minunilor este clară: nu e bine să ţi le doreşti, să le cauţi dinadins, pentru că vrăjmaşul, nefîrtatul – cum i se mai spunea în popor – te poate înşela. A fi reţinut, în privinţa minunilor, este un mijloc profilactic. Dar dacă ţi se întîmplă o minune, nu trebuie să te instalezi pentru totdeauna în rolul necredinciosului. Toma Necredinciosul s-a convins şi el de Învierea Domnului, în cele din urmă. Hristos făcea minuni, mai precis fapte minunate prin care orbii începeau să vadă, şchiopii – să meargă, păcătoşii – să renunţe la viaţa lor sortită eşecului. Un teolog grec, Christos Yannaras, defineşte ontologic păcatul ca fiind eşecul, ratarea ţintei pentru care am fost creaţi. Cînd fariseii l-au ispitit pe Iisus Hristos, cerîndu-i un semn ceresc, o minune, au fost imediat amendaţi prin cuvintele: „Un neam viclean şi preacurvar cere semn, dar nu i se va da alt semn decît semnul prorocului Iona“ (Matei 12, 39-40). Aici Hristos se referea la moartea, îngroparea şi învierea sa după trei zile. Minunea nu îşi este autosuficientă, nu e un scop în sine. Cînd ni se întîmplă o minune, Dumnezeu ne stimulează, prin ea, să ne reconfigurăm viaţa, avîndu-L pe El ca reper constant. Asta este, dacă vreţi, explicaţia creştină profundă a oricărui fapt miraculos. Primul volum cu mărturii pe care l-am îngrijit se referea la minunile celui mai cunoscut sfînt grec: Sfîntul Nectarie. În tradiţia ortodoxă, sfinţii au şi ei specializarea lor: Sfîntul Mina recuperează obiectele sau banii pierduţi sau furaţi, Sfîntul Stelian şi Sfîntul Efrem cel Nou sînt protectori ai copiilor născuţi şi nenăscuţi, Sfîntul Simon Zilotul, mirele din Cana Galileii, este protectorul familiilor, Sfînta Parascheva vindecă bolile de ochi, Sfîntul Spiridon te apără de fulgere. Sfîntul Nectarie din Eghina este cunoscut, în special, ca mare vindecător al cancerului. Zecile de mărturii pe care aveam să le primesc de la diverşi oameni care au fost ajutaţi de el îmi vor dovedi falsitatea acestei mono-etichete. De fapt, Sfîntul Nectarie vindecă orice boală şi ajută în orice context în care intervenţia lui Dumnezeu este dorită, dacă nu şi necesară. Cine este, pe foarte scurt, Sfîntul Nectarie? Anastasie s-a născut pe 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel din nordul Greciei, într-o familie săracă, dar evlavioasă. În adolescenţă studiază teologia la Constantinopol, iar apoi ajunge în insula Hios ca profesor de religie. Pe 7 noiembrie 1876, este tuns în monahism şi primeşte numele de Lazăr. Pe data de 15 ianuarie 1877, este făcut diacon şi primeşte un nou nume, Nectarie. În anul 1882, este admis la facultatea de teologie din Atena. Peste patru ani va fi făcut arhimandrit şi ajunge la Cairo, avînd misiunea de consilier patriarhal. Pe 15 ianuarie 1889, este hirotonit mitropolit de Pentapole de către patriarhul Sofronie. Ani de zile va fi un foarte căutat predicator şi povăţuitor duhovnicesc. Stîrnind, prin darurile sale, invidia coslujitorilor din patriarhia Alexandriei, aceştia vor răspîndi zvonul că Nectarie vrea, nici mai mult, nici mai puţin, decît să îi ia locul patriarhului Sofronie. Este nevoit să plece din Egipt. Se întoarce în Atena, unde vreme îndelungată va trăi în sărăcie lucie, fiind înconjurat în continuare de clevetitori. Mai tîrziu ajunge să predice, să predea şi devine director la seminarul Rizarion. Între anii 1904-1907, construieşte la Eghina o mănăstire de călugăriţe, unde se va şi retrage la bătrîneţe, dedicîndu-se isihiei şi nevoinţelor monahale. În timpul Primului Război Mondial, în mănăstirea din Eghina îşi vor găsi alinarea nenumăraţi sărmani. Pe 8 noiembrie 1920, Sfîntul Nectarie părăseşte această lume trecătoare şi stricăcioasă. În anul 1961, este canonizat de Sinodul Bisericii din Grecia, iar faima sa de mare făcător de minuni se extinde peste graniţele Greciei. Principala sa virtute de care a dat dovadă a fost capacitatea extraordinară de a răbda nedreptatea pe care i-au arătat-o semenii săi. La ora actuală, mănăstirea sa din insula Eghina, unde se află şi moaştele sale, este una dintre cele mai vizitate mănăstiri. Mii de pelerini vin aici cu nădejdea că sfîntul îi va ajuta în încercările pe care le au. Un text despre ce se poate întîmpla cînd aparent nu se mai poate întîmpla nimic bun În România, faima lui s-a amplificat de la an la an şi îndrăznesc să risc afirmaţia că, în prezent, este cel mai cunoscut sfînt. Zecile de mărturii pe care le-am primit pe e-mail dovedesc asta. O parte dintre ele au apărut în trei volume succesive la Editura Areopag: Mărturii din Eghina Românească. Am ales dintre ele un text pe care îl găsesc edificator pentru cititori. Autorul său este monah simplu, Mihail. „Mă numesc Mihail şi sînt monah, vieţuitor în Mănăstirea Sfîntul Filip din localitatea Adamclisi, judeţul Constanţa, şi sînt în vîrstă de 24 de ani. Cu smerenie şi cu drag am să vă scriu cîteva rînduri despre minunea care s-a petrecut cu mine la Sfîntul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti. M-am îmbolnăvit de o boală cam grea. De fapt, de mai multe: hepatită activă de însoţire, colecist alungit, gastrită cronică, ulcer duodenal, stomacul era întors pe dos, aveam reflux gastroesofagian, fierea era plină de mîl şi piatră, sufeream de colon iritabil, aveam o infecţie puternică în gît de doi ani. Toate aceste boli m-au răpus şi nu mai puteam să mănînc, nici să muncesc, îmi afectaseră chiar şi pravila de rugăciune pe care o am, că nu mai puteam să stau pe picioare. Asta era suferinţa mea de doi ani. N-am putut să mă lupt cu boala, însă într-o zi de vineri, cînd am ieşit cu vacile la păscut, la 7 dimineaţa, n-am mai rezistat de dureri şi am plecat la cameră să mă întind în pat, ca aşa să îmi treacă durerile, dar nu au mai trecut. M-am chinuit aşa pînă duminică dimineaţa. La ora 12, la amiază, am hotărît să plec la spital, cînd am văzut că mi se umflase tot corpul şi nu mai puteam vorbi de durere. Am mers la biserică, la Părintele Stareţ Dorotei, şi i-am spus ce se întîmplă şi el mi-a dat binecuvîntarea să plec la spital la Constanţa. Mi s-au făcut analize şi mi s-a pus diagnosticul de hepatită. Am fost transferat la boli infecţioase pe 22 iulie 2010. Am stat pînă pe 3 august la boli infecţioase, unde mi s-au făcut continuu analize că nu ştiau ce boală am. După analize au rezultat şase diagnostice diferite şi, cînd am auzit, m-am rugat la Sfîntul Nectarie şi la Maica Domnului ca să scap. După rugăciune m-am întins în pat. Deodată am văzut deasupra mea pe Sfîntul Nectarie, cum stătea în icoană. Am rămas surprins. Nu am luat în seamă, crezînd că este vrăjmaşul care vrea să mă păcălească, şi mi-am văzut de treabă. Pe 7 august, m-am mutat la spitalul CFR Constanţa, doctorii spunîndu-mi că nu au ce face cu mine. Acolo mi-au zis că nu sînt de competenţa lor şi m-au trimis la Bucureşti, la Fundeni. Am ajuns pe 11 august, într-o miercuri dimineaţa. Îmi era foarte rău. Am aşteptat împreună cu stareţul şi o creştină, care era din Bucureşti. A venit doctoriţa şi m-a preluat pentru analize. Au ieşit aceleaşi rezultate, foarte rele, acelaşi diagnostic. M-au programat pentru operaţie de fiere şi stomac pentru joi dimineaţa, la ora 9. Pe 11 august, m-am dus să mă internez. La internare mi-a zis să intru în salonul numărul 220, ca să mă pregătească pentru joi. M-am dus, dar nu mai erau locuri. Atunci doctoriţa mi-a zis să merg acasă şi să vin joi dimineaţa din nou. Şi am plecat. Pe drum mi-am adus aminte de Sfîntul Nectarie, care mă vizitase miercuri, prin icoană. I-am spus creştinei care se ocupa de mine să mă ducă la Sfîntul Nectarie, la Mănăstirea Radu Vodă, să mă rog la moaştele lui. Cînd am ajuns, m-am rugat, şi lîngă mine am simţit prezenţa Sfîntului Nectarie. Îmi spunea prin gînd că m-am făcut bine şi că nu o să mă opereze şi o să plec acasă. I-am spus creştinei care se ocupa de mine ce mi s-a întîmplat şi am plecat acasă, simţindu-mă foarte rău. Cînd am ajuns acasă, am adormit, urmînd ca dimineaţă să plec la doctor pentru operaţie. M-a sunat creştina să mă trezesc. M-am trezit de dimineaţă şi, pe drum, cum mergeam, am realizat că minunea se întîmplase. Nu mă mai durea nimic şi puteam să merg şi mi-au dispărut şi ameţeala, şi puroiul din gît, pe care îl scoteam în fiecare dimineaţă, şi i-am spus femeii, care se ocupa de mine, că mă simt foarte bine şi că nu mai am nimic. Am ajuns la spital la Fundeni. M-a văzut doctoriţa şi mi-a zis să mă duc la analize, să mă pregătească de operaţie. La ora 10,30 era programată operaţia. Cînd mi-a recoltat sînge, mi-au ieşit deodată analizele bune. Nu mai aveam nici o boală, eram sănătos deplin. Doctoriţa o ţinea pe-a ei, că este o eroare de calculator şi mi-a repetat iar analizele. La fel, au ieşit bine. Şi m-a întrebat foarte mirată şi, totodată, speriată ce am făcut de mi-au ieşit analizele bine. Eu i-am spus că m-am rugat la Sfîntul Nectarie şi că el m-a făcut bine. Ea m-a întrebat cine este Sfîntul Nectarie. I-am spus că e Sfîntul Nectarie de la Mănăstirea Radu Vodă, din Bucureşti, mare făcător de minuni. Mi-a zis că nu mai este nevoie de intervenţia chirurgicală, că m-am făcut bine şi că o să plec acasă. Ne-am bucurat enorm şi eu, şi persoana care mă însoţea la drum. Am mers amîndoi şi am dat slavă Sfîntului Nectarie că m-a vindecat şi că pot să mă rog din nou, să muncesc şi să am grijă să îmi fac ascultarea la mănăstire. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin.“ Credinţa este una dintre cele trei virtuţi cardinale, alături de nădejde şi dragoste. Nu toţi o avem, sau nu toţi o posedăm în acelaşi grad. Cred că important este să ne păstrăm deschişi spre miracol, să fim – parafrazîndu-l pe Constantin Noica – o închidere care se deschide. Timpul Crăciunului este şi el un altfel de timp, diferit calitativ, de timpul banalităţii cotidiene. Un timp în care totul rămîne posibil.

Ciprian Voicila: Pentru ce s-au jertfit Sfintii Inchisorilor?

Intr-o conferinta rostita la 20 februarie 1934, organizata de Uniunea Intelectualilor Romani („Tendintele tinerei generatii in domeniul social si economic”), Mircea Vulcanescu spune la un moment dat : „N-ar trebui sa existe om de varsta mea, care sa nu simta nevoia unei revizuiri a pozitiei sale spirituale fata de taranul asa de organic inchegat in orizontul lui material, asa de omeneste roman in toate ale lui, comparat cu lipsa de stil si cu dezaxarea vietii de oras - revizuire care sa inlocuiasca sentimentul de superioritate al omului cult pentru cel simplu, printr-un sentiment straniu de admiratie si de uimire fata de o minune de injghebare psihologica si sociala, as zice chiar economica, cu toate aparentele potrivnice. Cele mai stralucite exemplare ale acestui neam, de la Alecu Russo, la Creanga si la Eminescu, si pana la Sabin Popp, au trecut prin aceasta scoala de realitate romaneasca. Si nici unul n-a ramas steril!” In fata zbirilor comunisti, in decembrie-ianuarie 1947, marturisitorul Mircea Vulcanescu avea sa-si citeasca apararea (la Curtea de Apel Bucuresti, sectia a-IX-a Criminala). Nu li se adreseaza in primul rand lor, ci taranului roman, icoana a intregii Romanii calcata in picioare si apoi distrusa sub cizmele ignarilor bolsevici: „De aceea tu, baciule, Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti in sprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule, Vasile care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa le uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar cand am avut in mana grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cat am fost subsecretar de stat,si pe care te-am cercetat in gand intotdeauna- cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare- cu intrebarea: „Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”, tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care - din timpurile preistorice dacii, erau „despartiti - vorba istoricului grec- de munti, si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga... Si de aceea, tie, baciule, iti dau astazi aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis!” (Cf. Ultimul cuvant) Cand abordeaza principalele scopuri pe care ar trebui sa le vizeze tanara generatie ( din care Vulcanescu facea parte alaturi de Mircea Eliade, Cioran, Noica s.a.m.d., discipolii lui Nae Ionescu, in special) Mircea Vulcanescu spune apasat: 1. „Intern, problema tinerei generatii e aceea de a desavarsi unitatea sufleteasca a romanilor uniti politiceste si-sub acest raport- se poate spune inca de pe acum, intre tineretul Romaniei de astazi, unitatea de problematica a generatiei a si desavarsit acea contopire a sufletelor, care face sa nu se mai deosebeasca ardeleanul de muntean sau de moldovean, decat pentru ca sa-i accentueze bogatia caracterului romanesc! In fata acestei probleme tanara generatie romaneasca face bloc; 2. a doua sarcina launtrica a generatiei e aceea de a obiectiva aceasta unitate sufleteasca in creatii culturale, aceea de a gasi formele cele mai potrivite trairii romanesti, de la arhitectura pana la teologie, si de a ridica stilul de viata al acestui neam la rangul de universalitate”. O scurta paranteza: in literatura lui Dostoievski demonizatii sunt oameni dezradacinati, liberali in gandire si atitudine (Ivan Karamazov, Stavrroghin, Kirillov, Versilov, Verhovenski), care vorbesc o rusa amestecata cu limba franceza si care sunt deformati sufleteste de ideile care au smintit in secolul XIX cultura europeana. Sunt in primul rand oameni care au pierdut contactul cu pamantul rus si cu taranul rus, nu inainte de a-l fi dispretuit din plin pe mujic. Demonizatii din literatura dostoievskiana sunt proiectiile intelectualilor socialisti si anarhisti care incepuseră să vocifereze pe pamantul Sfintei Rusii. Inclusiv Dostoievski cazuse in mrejele lor (episodul cu grupul de liberali utopisti al lui Petrasevski, condamnarea la munca silnica in Siberia). In Jurnalul de scriitor (vol.1), Dostoievski scrie negru pe alb: „Separandu-se de popor, ei (intelectualii cosmopoliti), fireste, L-au pierdut si pe Dumnezeu. Cei mai zbuciumati dintre ei au devenit atei; cei mai indolenti si mai calmi au devenit indiferenti. Poporului rus nu-i nutreau decat dispret, inchipuindu-si si crezand in acelasi timp ca-l iubesc si ii doresc tot binele”. Comunistii l-au distrus pe Mircea Vulcanescu. L-au distrus si pe baciul Vasile. Liderului generatiei Criterion I-au pus eticheta de „criminal de razboi” (Cf. Mircea Vulcanescu in arhivele securitatii) si nimeni nu mai indrazneste sa i-o dezlipeasca. L-au aruncat in gropile comune de la marginea Aiudului. Ca pe caini. Fara slujba crestineasca. Fara cruce la cap. Dar Hristos l-a ridicat din moarte, din uitare, din dezonoare: moastele sale au fost descoperite. Au buna mireasma. In timp, in istorie au castigat comunistii, dar de dincolo de timp a invins Hristos. Ne bucuram de mirul sau mireasma celor care s-au jertfit deopotriva pentru Hristos si pentru neamul romanesc. Dar ei se vor bucura negresit daca ne vom raporta la valorile lor cardinale - iubirea pentru Hristos si dragostea pentru neamul romanesc. Valori certificate cu sange si cu destine frante. Asa cum, de pildă, nu ne rezumam la a avea evlavie fata de sfintii care au aparat sfintele icoane in perioada iconoclasmului (Sfantul Ioan Damaschinul e cel mai cunoscut dintre ei, scriind si trei tratate impotriva iconoclastilor). Credem - in acelasi duh cu ei - ca „cinstirea icoanei urca la prototip” (Sf. Teodor Studitul) (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Banalizarea binelui

Irina Nicolau, primul om care a făcut prima carte despre Revoluţia din ‘89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti-uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere Irina preciza: “în ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie’89 au fost peste noapte şterse cu pacură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”. Şi, ulterior, o mâna PSD-istă le-a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul. Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi-ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: “Papá, ce rău ai fost”; “Jos demagogii şi oportuniştii”; “Cei pătaţi rămân pătaţi”; “Auzi-ne Doamne şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; “La al XV-lea congres patru ani de la deces”; “ De Crăciun ne-am luat raţia de liberate”; “Toţi plopii din România au de făcut pere domnule… Şi răchita micşunele, cu cele mai mari parfumuri pe ele”; “Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la Română?”. Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n-a rămas mare lucru. Aproape de librăria “Noi” trecătorii văd o cruce pe care pot citi: ”In memoria tinerilor căzuţi in Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. De pe ea te intâmpină fotografia unui copilandru şi un text explicativ: “În acest loc în ziua de 26 –XII 1989 la ora 17.30 a fost ucis Gîtlan Mihai în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să-I odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea pe care stă scris: “Aici au murit eroi adevăraţi”. În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: “Club THA*F* ”, despre care gura urbanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei învecinări ca aceasta trecătorul poate să reacţioneze foarte diferit. Pot spune, parafrazând-o pe Mary Douglas, că aici am de a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit de relaţiile de vecinătate cu un loc “murdar”, “al dezmăţului”, clubul de noapte. Prin murdărie se înţelege, în termenii lui Mary Douglas, “o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”. Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându-şi în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gîtlan Mihai. Nu cred că eroii ne-ar lăsa moştenire, dacă le-ar sta în putinţă, un cod despre cum să ne folosim în mod corect libertatea pe care ei ne-au oferit-o în dar. În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: “Aici s-a murit pentru libertate”. Un om sătul de infinita tranziţie de la comunism la capitalism a adaugat ”= m… capitalism”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Albul imaculat trimite în plan simbolic la imaculata concepţiune, aşa că apariţia Madonei era inevitabilă. Cu vreo nouă ani în urmă, intrând întâmplător în biserica Colţea, m-a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece pe care era imprimat ca un sigiliu sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele. PS: Au trecut cativa ani de cand am scris articolul acesta. Visez o manifestatie in care noi, cei vii, sa purtam fiecare cate o fraza, cate un cuvant care a durut și doare in continuare o anumita categorie sociala, un anumit segment din „elita” politica. Vad un mars al memoriei: REMEMBER, care sa coaguleze toate aceste cuvinte periculoase, sterse de pe ziduri, acoperite de uitare (s-ar parea ca la comanda lui Ion Iliescu ele au fost acoperite cu alb; albul și negrul sunt nonculori care simbolizeaza nonmemoria, uitarea), refulate adanc in mintea cea de pe urma a romanilor. Vom fi un PALIMPSEST miscator care vom fugari pe arterele Bucureștiului memoria scurta a romanului recent. Va fi INTERTEXTUALITATE IN STRADA- o nouă și foarte veche intelegere a culturii autentice românești. Stiu si niste baieti viteji care ma vor ajuta sa-mi vad aievea visul.