Invidia și efectele ei nocive

[Articol apărut în Ziarul Lumina] 

Trăind în societate, invidiem și suntem invidiați. Invidia se naște atunci când întâlnim o ființă mult mai înzestrată decât noi înșine, mult mai bine situată în ierarhia socială sau care posedă anumite bunuri la care noi doar jinduim. Ce trăsături esențiale are această emoție toxică? Cum am putea-o controla astfel încât să ne redobândim libertatea interioară? Psihiatrii Cristophe André și François Lelord afirmă că invidia este o emoție universală, un „amalgam de iritare și ură față de cel care este mai favorizat de soartă decât noi”. Cuvântul vechi „pizmă” reflectă fidel această complexitate. În limbajul comun, despre omul dominat de invidie se spune că este „ros de invidie”. Analizând această expresie, vom descoperi câteva trăsături specifice acestei emoții negative. Invidia, deci, este o emoție chinuitoare, dar și insațiabilă: totdeauna vreun apropiat sau un cunoscut de-al nostru va avea o calitate care ne va stârni invidia sau va poseda un bun material pe care noi doar ni-l dorim. Invidia, această emoție ascunsă, este paradoxală: deși nenumărați oameni suferă de ea, este riscant să ți-o exprimi în societate, fiindcă ea va stârni dezaprobarea celorlalți.  

Trei tipuri de invidie 

Invidia se ivește pe neaștep­tate și se manifestă ca „o reacție bruscă, involuntară, însoțită de manifestări fizice”. Cei doi psihiatri menționați mai sus împart invidia în 3 categorii. Pentru a le înțelege mai bine, vom pleca de la un exemplu: să presupunem că un coleg de serviciu a fost promovat. Invidia se manifestă mai întâi la nivelul gândirii, apoi al comportamentului uman. Dacă vom gândi „Mie nu mi se va întâmpla asta”, și vom simți nevoia să ne retragem, să ne închidem în sine, evitând pe viitor să inte­racționăm cu persoana nou-promovată, putem spune că trăim un episod de invidie depresivă. Invidia ostilă se manifestă altfel. În acest caz, invidiosul gândește „Nu suport faptul că acest incapabil a fost promovat înaintea mea!”, apoi începe să își bârfească față de cunoscuți colegul, spunându-și sieși: „Lasă că îi arăt eu lui cine sunt!” Invidia admirativă este mai rar întâlnită. Persoana atinsă de acest tip de invidie gândește complet diferit: „E normal să-l promoveze, a muncit din greu”. Ea are puterea să se ducă și să îl felicite sincer pe colegul respectiv. Pe viitor, va lucra mai mult pentru a le dovedi superiorilor că și ea merită să fie promovată.  

Comparație-invidie-stimă de sine scăzută 

Cum se naște în sufletul nostru invidia? Această emoție complexă are întotdeauna la origine o comparație: invidiosul își compară propria situație cu a persoanei pe care o invidiază. Consecința nefastă a compa­rației este că invidiosul se va simți inferior și va înțelege că această inferioritate nu poate fi depășită curând, ceea ce va conduce la scăderea stimei de sine. Sentimentul de inferioritate poate produce, la rândul său, alte emoții toxice: tristețe, furie... Devenim cu atât mai invi­dioși cu cât ne simțim mai inferiori decât ceilalți într-un domeniu pe care îl considerăm reprezentativ pentru noi. Acel domeniu este o piesă importantă în edificiul stimei de sine. Un elev care a obținut rezultate foarte bune la matematică nu îl va invidia pe un coleg care excelează la literatură. Studiile psihologice au relevat faptul că, de obicei, îi invidiem pe cei care ne sunt mai apropiați (frați, prieteni, vecini). Sunt două cauze majore ale acestei stări de fapt: fiind mai apropiați de ei, tindem adesea să ne evaluăm atuurile personale, prin com­parație cu ei. În plus, ei și noi formăm același grup. Avem o viziune comună, de grup, privind valorile și atributele necesare pentru dobândirea unui anumit statut social, iar atunci când ne comparăm cu ei și ne conști­entizăm defectele, stima de sine ne scade simțitor. Să nu uităm că stima de sine este o componentă esențială a identității noastre. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că invidia poate avea și efecte sociale pozitive. În limitele legalității, invidia creează emulație și contribuie la atingerea unor noi standarde de performanță în domeniile sportului, afacerilor sau al științei. În aceste cadre competitive putem vorbi de un alt tip de invidie: invidia emulativă. La nivel instituțional, invidia poate fi stimulată prin compararea regulată a rezultatelor obținute de angajați, ceea ce va conduce la creșterea perfor­manței.  

Antidoturi psihologice 

Cum am putea controla această emoție negativă, care se ivește în sufletele noastre brusc și care ne periclitează stima de sine? Psihologii care au studiat-o îndeaproape ne sfătuiesc să nu o refulăm, adică să nu o alungăm din conștiința noastră ca pe ceva inexistent sau neadevărat. Dimpotrivă, să recunoaștem că suntem invi­dioși pe o anumită persoană. Trebuie să înțelegem că nu putem controla condițiile obiective care favorizează invidia (ea este întotdeauna o reacție involuntară), dar că suntem responsabili dacă o vom controla sau nu, din momentul în care ea își face simțită prezența în sufletul nostru. În mod paradoxal, ne putem elibera decent de invidie exteriorizând-o, dar nu cu ostilitate, ci cu umor și autoironie. De pildă, îi putem declara colegului nostru proaspăt promovat: „Îmi pare bine pentru tot ce ți se întâmplă; era și mai bine dacă mi se întâmpla mie!” Psihologii le recomandă persoanelor mai puțin înzestrate cu umor să facă efortul de a nu exterioriza invidia, dar, în același timp, să conștientizeze faptul că sunt animați de invidie. Tot ei ne sugerează să ne analizăm gândurile de inferioritate provocate de invidie: de unde vin? Sunt cumva legate de anumite întâmplări din copilărie? O altă strategie pe care ne-o propun psihologii este relativizarea avantajului celuilalt: ne putem întreba dacă acel statut social, bun material sau trăsătură de personalitate care ne-a stârnit invidia a ajutat-o pe respectiva persoană să fie fericită. Una din cele mai eficiente căi de combatere a invidiei este să ne ferim să provocăm invidia apropiaților noștri. O viață socială discretă ne poate feri de neplăcerile stârnite de invidia celor din preajma noastră. În tradiția creștină, invidia este etichetată, pe bună dreptate, ca patimă. Invidiosul încalcă porunca a 10-a din Decalog: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. El încalcă porunca dragostei față de aproapele și se arată și ne­mulțumit de darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu. Pentru a ne feri de patima invidiei este bine să nu ne comparăm prea des cu ceilalți oameni. A ne aduce aminte măcar la sfârșitul zilei, la ceasul rugăciunii, de clipele în care am primit ajutorul lui Dumnezeu constituie un alt mijloc eficace de a ne veni în fire. Citind Patericul egiptean învățăm că cel mai eficient mijloc de potolire a invidiei aproapelui nostru este smerirea de sine. Ava Ioan Colov ședea odată în fața bisericii, înconjurat de frații care îl întrebau despre gândurile lor. La un moment dat, un bătrân „ros de invidie” îi spuse cuviosului: „Urciorul tău, Ioane, e plin de otravă”. Cuviosul Ioan îi răspunse: „Așa e, avvo. Ai spus așa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?” (Ciprian Voicilă)

„Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută!”

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Proverbele românilor sunt asemănătoare apoftegmelor din Pateric: te surprind prin acuitatea observației și prin forța cu care transmit opinii și judecăți de valoare privind viziunea țăranului asupra vieții. Cea mai mare colecție de proverbe românești a fost realizată de Iuliu Zanne. Ea adună nu mai puțin de 10 volume. Paremiologia românească, portul și jocurile populare care fac parte din zestrea satului nostru ar merita o atenție mai mare din partea educatorilor care activează în învățământul de la noi.

Prin psihologie, în sens larg, se înțele­ge reprezentarea pe care o are un om despre sine și despre realitățile care îl înconjoară. Psihologia țăranului român subzistă în basmele orale, în baladele și zicerile înțelepte pe care le-a plămădit de-a lungul existenței sale milenare și, mai ales, în proverbele care i-au sintetizat bogata-i experiență. Exploatarea îndelungată a țăranului, obijduit de vremi și de numeroasele stăpâniri, și-a găsit expresia în formule ca: „Țăranul paște vaca, iar arendașul o mulge”. Sau: „Bogatul greșește și săracul cere iertăciune”. Iar spectacolul cotidian al bogăției nemilostive a născut proverbe ca acestea: „Averea bogatului mănâncă bucățica săracului” sau „Bogatul mănâncă când voiește și săracul când găsește”. Dacă era strâmtorat și trebuia să se împrumute, țăranul se ducea la un semen de aceeași condiție socială: „Sărac la sărac aleargă”.

Despre omul care se căpătuia pe căi imorale, țăranul român spunea că acela „adună unde n-a risipit”. Înțelepciunea înain­tașilor noștri propune ca ideal moral viața chibzuită, bine cumpănită: „Adună cu firul ca să ai cu grămada” sau „Adună la tinerețe ca să ai la bătrânețe”.

Când omul devenea risipitor, înțelepciunea populară sancționa actele nechibzuite, iraționale: „Aduni cu țârâita și împarți cu nemiluita”. Țăranul era conștient că o viață nechibzuită te poate condamna la sărăcie: „Cine cheltuiește peste ceea ce câștigă/ N-are-n casă nici mămăligă”.

„Omul lucrător de pâine nu duce dor”

În schimb, despre cel care le făcea pe toate de-andoaselea se spunea că umblă „pe brumă desculț și pe rouă încălțat”.

În același timp, străbunii noștri aveau o viziune realistă despre viață: conștientizau efemeritatea bunurilor materiale. Spuneau deseori: „Averea n-are stăpân”. Deși, de obicei, viețuia în lipsuri de tot felul, țăranul român nu prețuia excesiv avutul, ci îl cântărea la adevăratele-i dimensiuni: „Averea străină nu ține de cald”. Era convins că „nu averea face pe om, ci omul averea”.

Socotea vremelnice plăcerea și bucuria produsă de lucrurile acestei lumi: „Totdeauna desfătarea are soră întristarea”. Sau: „Bucuria înșelătoare, ca roua trecătoare”.

Țăranul valoriza știința de carte. De altfel, cei mai impor­tanți oameni ai satului erau știutori de carte: preotul, dascălul sau învățătorul, primarul. De aceea, se spunea că „cine știe carte are patru ochi”. Iar despre omul care grăia frumos și drept se spunea că „vorbește ca o carte”.

Țăranul prețuia munca, fiind­că „pâinea nu vine singură la tine”. Credea că „omul lucrător/ De pâine nu duce dor” și că „omul cu meșteșug nu piere”. De aceea, „orice fel de meserie, nu e rău omul să știe”. Românul de odinioară punea preț pe muncă, dar se bucura și de sărbătorile din calendar: „Viața fără sărbători, ca un drum fără conac”.

În fața unei dileme, a unei situații care necesita luarea unei decizii, țăranul își spunea că „stă în cumpănă” și că, la urma urmei, „nu se poate și în căruță și în teleguță”.

Nici omul care se apuca de mai multe lucruri deodată, fără să isprăvească vreunul, nu era bine văzut în sat: „Multe știe, multe croiește/ Și nici una nu isprăvește”. Țăranul știa că, de multe ori, pentru a realiza ceva în viață, trebuie „să te faci luntre și punte”.

Românul de odinioară era darnic, crezând cu tărie că „dar din dar se face raiul” sau că „dar la dar trage”. Iar despre unul care nu se achita de datorii sau nu îți întorcea ajutorul, când ai fi avut mai mare nevoie de el, grăia: „Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare vițelul”.

„Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”

Țăranul iubea dreptatea, de care atât de rar a avut parte în existența lui urgisită (de unde și proverbul conform căruia, pe pământ „dreptatea umblă cu capul spart”). Îi plăcea să spună că „ce-i drept și lui Dumnezeu îi place”. Și credea că virtutea dreptății va ieși învingătoare, în cele din urmă, în această lume plină de nedreptăți: „Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei”.

Țăranul român era milostiv. Gândea că „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.

Lăcomia și obrăznicia - astăzi am numi aceste patimi „dorință de autoafirmare”, de a ieși cu orice preț în față - erau taxate în proverbe de tipul: „Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”.

Grăirea de rău, clevetirea și osândirea aproapelui erau descrise în proverbe de felul: „Vorba rea se duce ca glonțul”. Sau: „Vorba de rău se duce peste nouă țări și nouă mări”.

Sau: „Vorba ce zboară odată, nu se mai întoarce”. De aceea, „vorba puțină și mâncarea cumpătată niciodată nu strică pe om”. Înțelepciunea populară avertizează: „Cine va umbla cu pizma își va sparge singur cizma”.

Țăranul nu răbda fudulia: „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia”. Despre omul fudul se spunea că „se fudulește ca musca în lapte”.

Multe proverbe sunt dedicate prostului și prostiei: „Prostului nu-i stă bine dacă nu-i și fudul”; „Cu omul prost să nu ai a face nici în clin, nici în mânecă”; „Prostul crede pe oricine mai prost decât dânsul”; „Omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor”; „Prostul mănâncă postul și Vinerea cu dulce”; „Prostul se cunoaște după vorbă și șiretul după ochi”; „Omul prost din fire/ N-are lecuire”; „Ce face un prost nu pot desface 10 înțelepți”.

Beția, o patimă din păcate des întâlnită în viața cotidiană, era obiectul multor proverbe și ziceri. Despre omul beat se vorbea că s-a cătrănit, adică s-a făcut negru la față precum catranul. Când dependența de alcool se dovedea a fi incurabilă, vocea poporului spunea că „beția o vindecă sapa și lopata”. Întâlnim și o variantă românească a celebrei expresii latine, „in vino veritas”: „Arama omului la beție se arată”. De multe ori, patima beției stă la originea altor patimi: „Beția este ușa tuturor răutăților”. Beția era văzută ca un soi de nebunie: „Fie omul cât de bun, vinul îl face nebun”. Sau: „Cine bea vin mult își bea și mințile”. Despre deprinderile rele, dobândite la tinerețe, de care greu te dezbari la bătrânețe, se spunea: „Cine se învață, la groapă se dezvață”.

Prietenul fals, „frate la câștig și străin la pagubă”

Țăranul român iubea omul dintr-o bucată și ura fariseismul, prefăcătoria: „Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul”. Iar despre omul care își schimba brusc opiniile se zicea că „și-a întors cojocul pe dos”. Când viața îl vădea pe câte unul că este prieten fals, se spunea despre respectivul că este „frate la câștig și străin la pagubă”.

Țăranul român poseda elemente de psihologie empirică, necesare în viața de zi cu zi: „Omul se cunoaște din umblet, ca și după vorbă”. Știa din experiență că „vorba dulce oase frânge”. Era adeptul învățăturii evanghelice care ne învață să răspundem la rău cu bine, cu dragoste: „Cine îți zvârle o piatră, zvârle-i o pâine”. Știa să învețe din lipsuri („Nevoia învață pe om și nuiaua pe copil”), dar și din greșeli: „Cine cu capul de multe praguri se lovește, acela în urmă mai bine se socotește”. Sau: „Până nu guști amarul, nu știi ce e dulcele”.

Își iubea casa și ograda, chiar dacă erau sărace: „E mai bine în coliba ta decât în palatul altuia”. Nu privea cu ochi buni viața scursă în pribegie, printre străini: „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”. Ținea să fie bine văzut în sat: „Decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap”.

Când îi venea sorocul să se însoare, de obicei se ghida după precepte, care au circulat din gură-n gură, de la cei bătrâni la cei mai tineri, ca acestea: „Nevasta cu mintea bună e bărbatului cunună”; „Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne”.

Credea, cu tărie, că toate încercările vieții devin suportabile dacă vei ști să Ți-l faci pe Dumnezeu prieten, aliat: „Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută”.

Merită să ne întoarcem, când și când, la înțelepciunea stră­moșilor noștri și să ne hrănim cu ea sufletele, mai ales în vremuri când relativismul și nihilismul sunt curentele la modă în societatea actuală. (Ciprian Voicilă)