Trăim într-o lume în care nepăsarea în fața durerii aproapelui, împietrirea inimii au devenit normă socială. Uităm prea des cuvintele Mântuitorului: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei, 9, 13). Nu este de mirare, deci, că Părintele Serafim Rose le dădea să citească tinerilor convertiți Crimă și pedeapsă, Arhipelagul Gulag, Aventurile lui Oliver Twist pentru... a li se înmuia inima. Nu doar intelectul trebuie cultivat, ci și inima omului. Mai ales dacă ne străduim să fim creștini.
Accentul pus
de Părintele Serafim Rose pe străpungerea inimii, umilința (umilenie, în rusă, katanixis, în greacă) are rațiuni duhovnicești. Sfântul Varsanufie
cel Mare – ale cărui scrisori părintele Serafim Rose le-a tradus în limba
engleză – învăța: „Fără durerea inimii nimeni nu primește darul deosebirii
gândurilor (pricinile faptelor și celelalte, completează Părintele Serafim).
Prin urmare, durerea inimii este o piatră de temelie pe calea viețuirii în
Hristos.
Toate cele 12
extrase din opera lui Dostoievski, cuprinse în volumul Din amintirile prințului Mâșkin și alte povestiri pentru părinți și
copii, apărut la Editura Contra Mundum în anul 2023, străpung inima
cititorului, deschizând-o spre nesfârșitele suferințe ale aproapelui. Care ar
fi absurde, zadarnice, dacă, prin puterea Duhului, ele nu s-ar preschimba în
trepte spre cer. Antologia „pentru copii” a fost schițată de Dostoievski
însuși, dar acest proiect se va materializa prin strădania soției autorului,
Anna Grigorievna Dostoievskaia, după trecerea acestuia la cele veșnice. Volumul care a văzut lumina tiparului la
Editura Contra Mundum a fost îngrjit de Dan Cristian Comănescu. Textele sale
introductive se remarcă nu doar prin erudiție, ci și printr-o înțelegere din
interior, lăuntrică, în Duh a operei dostoievskiene. Pentru orice novice- fie
el tânăr, ori bătrân – ele sunt căi luminoase de pătrundere în opera lui
Dostoievski. Ele îl ajută pe cititor să facă saltul (ontic) de la simplul text
literar la înțelegerea căii dostoievskiene a reînnoirii ființei umane prin
asumarea dragostei jertfelnice. Dan Cristian Comănescu se întreabă în introducere:
„Care este, atunci, cheia care deschide sipetul suferinței, transformând-o din
iad al morții în Rai al lui Hristos Înviat? Pornind de la observațiile celui
dintâi și mai distins exeget de orientare practică a întregii opere a lui
Dostoievski, marele arhiereu și duhovnic Antonie Hrapovițki, asupra căruia vom
reveni, cheia este, mai întâi, raportarea la suferință cu dragoste smerită și
împreună pătimitoare. Adăugând unele accente puse de Dostoievski la maturitate,
pe firul aceluiași gând, cheia este, apoi, amintirea: pururea amintirea de cei
care s-au raportat la suferință în duhul dragostei smerite și împreună
pătimitoare este, în sine, „lucrătoare”. Cheia este, așadar – și mai ales –
pururea amintirea de Maica Domnului, dintre muritori cea dintâi și cea mai
desăvârșită icoană purtătoare a dragostei împreună pătimitoare, prototipul
maicilor înțelepte și chipul tainic al multor smeriți rugători, purtători ai
așezării ei celei bune, femei și bărbați, simpli mujici și stareți călăuzitori
de suflete. Cheia dostoievskiană este, în fine, pururea amintirea de Hristos,
Cel îndeaproape cunoscut și urmat de Maica Domnului și de cei împreună cu
dânsa. Toate acestea, ni se pare, leagă ansamblul bucăților scurte cele mai
ziditoare (și accesibile) din opera lui Dostoievski, pe care el a dorit să le
culeagă, pentru cei mai tineri cititori ajunși la vârsta întrebărilor
fundamentale”.
În continuare
voi scrie câteva cuvinte despre fiecare text dostoievskian cuprins în acest
volum. În La pensionul de elită, Dostoievski
suprinde trăirile pline de ambiguitate pe care tânărul Dolgoruki le manifestă
față de mama sa. Aceasta îl vizitează în pensionul sadicului Touchard. „Nici nu
m-am atins măcar de bunătățile ei; am lăsat portocalele și turta dulce pe masă,
iar eu am stat tot timpul cu ochii în pământ, dar cât am putut mai demn. Cine
știe, poate că țineam să-i arăt și că vizita ei nu-mi face nicio onoare în
ochii colegilor; prin toată atitudinea mea voiam să-i dau a înțelege: „După ce
mă faci de rușine, nici nu-ți dai seama de asta.”, mărturisește Arkadi. Pentru
ca într-un alt moment, de singurătate amarnică, să sărute batista albastră
dăruită de mama sa și să plângă, cuprins de duioșie, amintindu-și de ea, cu dor
și părere de rău.
Mujicul Marei este o povestire
autobiografică. Marei, țăranul cu mâinile asprite de munca pământului, îi
mângâie duios obrazul micului Fedika, care se speriase de un strigăt: „Vine
lupul!”. Îi atinge delicat buzele tremurânde, îl închină, îi alungă spaima. Nichifor
Crainic, în cursul său Dostoievski și
creștinismul rus, consideră că această amintire din copilărie i-a hrănit
mai târziu lui Dostoievski imaginea idealizată, iconică zic eu, a mujicului.
Bătrâna de 100 de ani spune povestea Mariei Maksimovna, „o femeie care iubește și care e
smerită” (Mitropolitul Antonie Hrapovițki). Cu un efort supraomenesc, străbate
interminabilele străzi pentru a-și vizita familia și a le dărui un bănuț
strănepoților cu care aceștia să-și cumpere turtă dulce. Sufletul îi părăsește
lin trupul. Moare ținând mâna stângă pe umărul strănepotului Mișa. Bătrâna
„și-a dat sufletul fără să bolească și fără să se facă de rușine”. Chipul
morții oglindește chipul întregii ei vieți curate, trăite după rânduiala lui
Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie
Hrapovițki remarcă: „O femeie care iubește și care e smerită- iată una dintre
cele mai mari forțe duhovnicești care se pot manifesta în această lume”.
Povestea negustorului ne descrie istoria lui Skotoboinikov, un mare bogătaș care distrusese
multe vieți, dovedindu-se de nenumărate ori crud, lipsit de inimă, dar care,
spre sfârșitul vieții, în urma unei întâmplări tragice, se pocăiește, renunță,
în cele din urmă, la lumea deșartă și se face pelerin, colindând de la un sfânt
lăcaș la altul.
În Povestea micuței Nelli, plăpânda orfană
Nelli, a cărei viață era ca o rană deschisă, îl ajută pe Nikolai Sergheici
să-și învingă orgoliul de tată rănit și să se împace cu fiica sa, Natașa.
În povestirea Un băiat la bradul lui Hristos, un
suflețel de 6 ani, rămas orfan, părăsește de Crăciun lumea ostilă – în care
avusese parte doar de foame cumplită, sărăcie lucie, bătăi -, fiind chemat de
îngeri luminoși să se bucure împreună la „bradul lui Hristos”. „Hristos – îl
înștiințează vestitorii cerești- face întotdeauna astăzi un brad pentru
copilașii care n-au un brad al lor...” Pentru copilașii care muriseră înghețați
în coșurile în care fuseseră abandonați de părinți, pe la ușile funcționarilor
din Petersburg sau prin orfelinate.
Amintirile Varenkăi relatează povestea înduioșătoare a prieteniei care o leagă pe tânăra
domnișoară Varvara Alexeevna de studentul Pokrovski - un om bun, mare iubitor
al cărților, dar care are parte de un destin tragic.
Emelian Ilici,
„hoțul cinstit”, o ființă lipsită de voință, cu viața distrusă de patima
beției, dar cu inimă bună și smerit din fire, pentru a face rost de băutură, îi
fură celui mai bun prieten, Astafi Ivanîci, o pereche de pantaloni de călărie.
Acesta îi oferise pribeagului casă, masă și inima sa caldă de prieten. Înainte
de a-și da duhul, Emelian îi mărturisește prietenului său păcatul. Între ei se
iscă următorul dialog: „Ce vrei, Emelianușka? – Nădragii ăia... eu i-am luat
atunci... Astafi Ivanîci... – Las că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule,
zic. Mori liniștit... Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile”,
ni se confesează Astafi.
Povestea lui
Marie este, de fapt, povestea de dragoste creștinească dintre prințul Mâșkin și
Marie, al cărei temei nu este erosul, ci mila. Prințul Mâșkin (Don Quijote-le
lui Dostoievski) le mărturisește domnișoarelor din familia generalului Epancin,
care îi sorbeau cu nesaț amintirile:
„Dacă ați ști ce ființă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima
de milă, ca și mie”. Marie era o ființă plăpândă. Locuia într-o cocioabă
dărăpănată cu bătrâna ei mamă – o femeie rea, cu inima de piatră, care își
asuprea în fel și chip fiica. Marie avea 20 de ani, era bolnavă de ftizie și
era nevoită să robotească din zori până în noapte pentru bucata de pâine
necesară traiului. Marie avea „(ochii) blânzi, plini de bunătate și
nevinovăție”.
În Aleoșa Karamazov și primele sale amintiri,
cititorul asistă alături de micul Aleoșa, care avea 3 ani, la o scenă
zguduitoare: în lumina soarelui care apune, mama sa îngenunchează dinaintea
icoanei, țipând isteric, și o imploră pe Maica Domnului să aibă grijă de
pruncul ei. Tânărul stârnește dragostea celor din jurul său, îndeosebi printr-o
trăsătură sufletească: el nu judecă pe nimeni. Nici măcar pe destrăbălatul de taică-său,
pe Feodor Pavlovici. Aleoșa își întrerupe studiile pentru a vizita mormântul
mamei sale. La scurtă vreme se hotărăște să îmbrace haina monahală, găsind în
starețul Zosima tatăl desăvârșit.
Bravul
Iliușecika încearcă să spele rușinea, înjosirea tatălui său.
Multe sunt
scenele din viața Părintelui ieromonah Zosima (alter-egoul literar al
Starețului Ambrozie de la Optina), care îi vor merge la inimă cititorului. Voi
reda aici doar un crâmpei din ele. Fratele starețului, Markel, în vârstă de 17
ani, bolnav de ftizie galopantă, în apropierea morții iminente descoperă,
paradoxal, bucuria vieții în Hristos. Dacă până mai ieri era un ateu, acum o
îndeamnă pe biata sa mamă: „Măicuță, nu plânge, viața e un rai în care toți ne
desfătăm, numai că noi nu vrem să ne dăm seama de asta, căci dacă am vrea,
chiar mâine ar fi un rai tot pământul. (...)Trebuie să știi, măicuță, că
fiecare din noi e vinovat de toate și față de toți, iar eu mai mult decât
oricine!” Aceasta este una din cele mai puternice idei creștine, care străbate
ca un fir roșu opera dostoievskiană, după cum a remarcat marele apologet,
biograf al sfinților din Biserica de Catacombe, Ivan Andreev (a se vedea, în
acest sens textul de la sfârșitul volumului despre care vorbim aici, „Plângeți!”- testamentul dostoievskian al
Prof. Ivan Andreev de Părintele Serafim Rose). O altă idee centrală este
aceea a salvării ființei umane, a înnoirii firii omenești prin „nașterea din
nou în duh”, cum remarcă Mitropolitul Antonie Hrapovițki în remarcabilul studiu
Rezidirea în Duh după Dostoievski. Studiu
pastoral asupra oamenilor și a vieții bazat pe operele lui F.M. Dostoievski
– comparabil cu alte texte hermeneutice de referință cum ar fi cele semnate de
Sfântul Iustin Popovici- Filosofia și
religia lui Dostoievski sau Paulin Lecca- Frumosul divin în opera lui Dostoievski. Într-adevăr, Dmitri
Karamazov și Raskolnikov, de pildă, renasc sufletește prin asumarea crucii
suferinței (la fel se întâmplă cu Sonia care nu doar îi citește lui Raskolnikov
despre învierea lui Lazăr, ci îl însoțește pe alesul inimii pe drumul crucii).
Iar aceasta nu este posibilă fără asumarea unei dragoste jertfelnice. Cei ce se
pierd în întunericul veșnic (Stavroghin, Ivan Karamazov, spre exemplu) refuză
calea credinței în Hristos și a căinței.
În concluzie,
dacă ești părinte și dacă tu, dragă cititorule, consideri că actul cultural nu
este doar unul de transmitere a unor informații de la profesor la elev, dacă,
pentru tine, educație înseamnă, în primul rând, formarea personalității
copilului tău, volumul Din amintirile
prințului Mâșkin este ideal pentru acest demers. El îi va educa intelectul,
dar înainte de toate, inima. I-o va deschide spre suferința semenului său, îl
va învăța compătimirea și îi va arăta „Calea, Adevărul și Viața”(Ioan, 14, 6).
*
O observație
de final: creștinismul lui Dostoievski nu transpare doar din ideile directoare,
care îi străbat ca un fir roșu opera, ci chiar din idealul său estetic. Un
ideal... paradoxal. La toți scriitorii clasici întâlnim o anumită viziune
estetică. Toți au o concepție personală despre categoria frumosului. Dar la
nici unul dintre ei, cu excepția lui Dostoievski, nu vom întâlni ideea că
frumosul este... o persoană. Este... Iisus Hristos. Analizând motivul transformării
pietrelor în pâini, din Legenda Marelui Inchizitor,
Dostoievski îi scrie lui V. A. Alexeev, pe 7 iunie 1876: „Hristos știa că omul
nu poate trăi numai cu pâine. Dacă pe lângă asta nu va exista viața spirituală,
idealul Frumosului, omul se va plictisi, va fi chinuit de tristețe și dorință,
va înnebuni, va sfârși prin sinucidere sau se va lăsa copleșit de fantezii
păgâne. Întrucât Hristos în Sine și în Cuvântul Său a adus idealul Frumosului
și a hotărât: mai bine să implanteze în suflete idealul Frumosului; ... cu
acest ideal în suflet toți vor deveni frați și atunci, bineînțeles, lucrând
unii pentru alții, vor deveni și bogați... Dar dacă i se va oferi și Frumosul
și Pâinea? Atunci omul va fi frustrat de
muncă, de personalitate, de posibilitatea de a-și jertfi bunul pentru aproapele
său – într-un cuvânt, va fi lipsit de viață, de idealul vieții. Iată de ce
este mai bine să nu fie proclamat decât un singur ideal, cel spiritual”.
Ciprian Voicilă
