luni, 23 iulie 2018

Părintele PAISIE OLARU: „Dumnezeu să vă dăruiască un colțișor de rai!”

[Articol apărut în numărul recent al Revistei „Lumea Monahilor” . Fotografie de Marius Caraman.]

Personalitatea harismatică a Cuviosului Paisie Olaru a înrâurit mii de suflete care l-au cunoscut în timpul îndelungatei sale vieţi şi a iradiat semnificativ în spaţiul public, printr-o galerie de personalităţi: pictorul Horia Bernea, poetul Ioan Alexandru, părintele Constantin Coman, teologul Costion Nicolescu, eseistul Horia-Roman Patapievici, profesorul Sorin Apan. Într-un text evocator, părintele Constantin Coman îşi exprima regretul că Horia Bernea, „care l-a preţuit mult pe părintele Paisie”, nu mai este printre noi pentru a ne putea destăinui ce a însemnat pentru el întâlnirea cu bătrânul îndumnezeit. Părintele preciza, însă, în acel articol: „A rămas de la Horia Bernea chilia părintelui Paisie, refăcută în inima Muzeului Ţăranului Român, ca semn al locului central pe care-l ocupă în spiritualitatea noastră creştină duhovnicul călugăr.” E adevărat: chilia reprodusă de domnul Bernea este despărţită printr-un perete de săliţa „Timp”, plămădită de Irina Nicolau. Noi, angajaţii Muzeului Ţăranului Român, ştim că fotografia care trona în această sală – cu rama învelită în catifea – a fost făcută chiar de pictorul Bernea. Când o priveşti – la fel ca în cazul unor fotografii cu Sfântul Siluan –, remarci un lucru: privirea concentrată a monahului exprimă vigilenţa, starea sa de trezvie. Monahul, de fapt, nu priveşte spre obiectivul fotografic, ci se cufundă adânc în sine, atent la mişcările propriului suflet. Poate că Horia Bernea a văzut în personalitatea Cuviosului Paisie de la Sihla un ipostas al civilizaţiei româneşti tradiţionale, îndelung ignorat de specialiştii etnologi şi etnografi: ţăranul român care a ales să-şi închine întreaga viaţă slujirii lui Hristos.
„Draga mea, mămuca mea!”
Cel ce avea să devină cunoscutul părinte Paisie s-a născut pe data de 20 iunie 1897, în satul Stroești (comuna Lunca), din județul Botoșani. Slujba Sfântului Botez a fost săvârșită de părintele Gheorghe Bercea, care, la dorința părinților săi – tatăl, Ioan, pădurar de meserie; mama, Ecaterina –, i-a dat numele de Petru. Acest amănunt biografic dovedește credința temeinică de care erau însuflețiți părinții săi. Ajuns la senectute, părintele Paisie va zugrăvi în tonuri calde, duioase, chipul nemuritor al mamei: „Parcă o văd cu ochii minții cum în brațe mă ținea și mă învăța ale credinței. Draga mea, mămuca mea! Că nici un nume nu-i mai scump pe acest pământ decât numele de mamă! Ea pe mine m-a născut și m-a crescut până să-mi dau seamă. Ar trebui să o iubesc mai mult și să o pomenesc mereu și pentru sufletul ei scump să mă rog lui Dumnezeu.” Petru era mezinul familiei: avea trei frați mai mari și o soră. Părinții săi îi oferă primele noțiuni de credință creștină, având în tatăl și în mama sa exemple vii de trăire autentică creștină. Peste mulți ani, părintele Paisie își va aminti: „Tata știa Paraclisul Maicii Domnului pe de rost, precum și alte rugăciuni și se ruga cu glas tare, să auzim și noi. Zicea ca preotul: «Domnului să ne rugăm!» și se bătea cu pumnul în piept. Mama era prietenoasă cu toată lumea și ne spunea de multe ori: «Măi băieți, să fiți cuminți, ca să nu dăm cinstea pe rușine!»”
Petru a urmat doar trei ani de școală primară. Așa se făcea pe atunci. Le-a terminat pe toate ca premiant, iar la sfârșitul anului școlar colegii i-au cântat: „Ai ascultat, ai învățat, coroană ai luat!” Premianții primeau cărțulii cu viețile sfinților. (Ce vremuri binecuvântate, în care Statul încă nu se înstrăinase cu totul de Biserică, iar copiilor li se preda în familie, la școală și în biserică aceeași viziune despre lume și viață!) Citindu-le, inima micului Petru a fost învăluită de dorul arzător și de râvna pentru Dumnezeu: s-a „îndrăgostit” de viața de mânăstire și și-a pus în gând să calce pe urmele cuvioșilor din vechime. Dintre cărțile care cuprindeau între copertele lor viețile sfinților, cel mai mult i-a plăcut cea în care era zugrăvită viața Sfântului Sava cel Sfințit. Deși era profund credincioasă, mama sa grijulie i-a înfățișat greutățile vieții călugărești pe care ar fi trebuit să le înfrunte, stăvilindu-i pentru moment propensiunea spre calea monahală: „Dragul mămucăi, să nu te duci la călugărie, că acolo este canon mare de rugăciune, post și metanii; că am văzut cum a fost făcut un călugăr și era tare slab și se ruga așa: «Doamne, dacă mai am zile de trăit și îmi sunt spre mântuire, lasă-mă să mai trăiesc; iar dacă nu, ia-mă la Tine!»”
„Părinte Paisie, sfinția ta îmi ești și tată, și mamă!”
La sfatul mamei sale, Petru pleacă în armată. În timpul Primului Război Mondial ajunge pe frontul din Ungaria. În momentele de cumpănă, înalță rugăciuni spre cer și Îi cere Domnului să îl scape de la moarte pentru a putea să își împlinească gândul de a se face monah. Pentru participarea sa la război, primește din partea statului cinci hectare de pământ. Le împarte fraților și surorii sale și, în anul 1921, pleacă să se călugărească într-un schit pe care îl cunoștea încă din copilărie – Schitul Cozancea, păstorit pe vremea aceea de ieromonahul Vladimir Bodescu.
În luna iunie a anului 1922, când Petru împlinise deja 25 de ani, acesta îl tunde în monahism: Petru devine Paisie. Primește mai multe ascultări: să lucreze în ograda mânăstirii, să pregătească bucatele la bucătărie, să se îngrijească – în calitate de paracliser – de obiectele din biserică. În amurgul vieții sale, rememora cu duioșie chipul îndrumătorului său duhovnicesc de la Cozancea, dar și ispitele pe care a trebuit să le îndure în anii de început ai vieții monahale: „Smerit era bunul meu părinte [Calinic Șușu], parcă îl văd cum slujea Sfânta Liturghie, cu evlavie și umilință. (…) Venea el și mă scula, dar venea cu un ceas și mai mult mai devreme. (…) Câteodată zicea: «Hai să o luăm mai devreme, că secerișul este mult și lucrătorii puțini.» Eu, fiind somnoros, mă mai supăram și mai zăboveam, și când mergeam la biserică îl găseam stând pe pragul bisericii, iar altădată umblând primprejurul bisericii, dar nu se supăra deloc.” (Părintele Paisie de la Sihla, volum coordonat de Costion Nicolescu, Ed. Bizantină, București, 1999, pp. 39-40)
Petrecând în anul 1925 mai multe zile în Schitul Sihla, inima începe să îi tânjească și mai mult după viața pustnicească. Obișnuia să se retragă adesea pentru rugăciune într-o poieniță situată în apropierea Mânăstirii Cozancea. Aici a trăit o întâmplare minunată: la vremea rugăciunii, părintele Paisie a auzit îngerii înălțând laude și cântări. A văzut în această întâmplare un semn dumnezeiesc, așa că a însemnat locul cu o cruce de stejar. În 1930, noul stareț al Mânăstirii Cozancea i-a dat binecuvântare să clădească în acest loc tihnit o căsuță și trei chilii. A petrecut aici multe nopți în rugăciune. Mai târziu, în jurul căsuței și a chiliilor, părintele s-a îngrijit să sădească pomi și viță-de-vie. A dus această viață de isihie vreme de 18 ani, până la începutul anului 1948.
Una din nevoințele sale duhovnicești consta în slujirea bătrânilor și a bolnavilor. De multe ori îi ajuta să treacă cu bine „hotarul de taină”: chema preotul să îi împărtășească, îi conducea la groapă, le tămâia mormântul vreme de 40 de zile. Odată, monahul Ilarion Bolovan i-a mărturisit: „Părinte Paisie, sfinția ta îmi ești și tată, și mamă!”
La vârsta de 36 de ani, în 1933, părintele Paisie primește schima mare. În 1935 îl cunoaște pe părintele Ilie Cleopa. Întorcându-se din armată, fratele Constantin, în drum spre Mânăstirea Sihăstria, unde dorea să se închine la mormintele fraților săi, poposește la Schitul Cozancea pentru a lua binecuvântare. Între ei se petrece o scenă emoționantă, cu o mare încărcătură duhovnicească: cei doi râvnitori pentru Hristos bat câte trei metanii, îngenunchează, iar părintele Paisie I se roagă Domnului, pecetluind pe vecie prietenia lor: „Doamne, binecuvintează făgăduința noastră ca să fim amândoi împreună, și în veacul acesta, și în cel ce va să fie. De voi muri eu întâi, să fie el la capul meu, iar de va muri el întâi, să fiu eu la capul lui. Amin.” Bunul Dumnezeu i-a ascultat rugăciunea: la vremea pășirii părintelui
Paisie în veșnicie, părintele Cleopa i-a vegheat la căpătâi.
Dintr-o altă întâmplare aparent banală înțelegem mărinimia, noblețea duhovnicească extraordinară pe care o dobândise părintele Paisie și dragostea pe care o nutrea pentru întreaga zidire a lui Dumnezeu: „Eu, odată, stăteam pe cerdacul chiliei mele de la Cozancea. În fața noastră se ridica un deal peste care trecea un drum de câmp. Într-o zi, treceau pe drum mai multe care încărcate, între care era și un om sărac, al cărui car încărcat era tras de doi boișori. La un dâmb nu mai puteau boișorii să ridice, iar omul îi bătea și-i îndemna. Săracii boișori au căzut în genunchi, iar eu, fiind pe cerdac, m-am așezat în genunchi și cât puteam împingeam de cerdac și ziceam: «Hai, măi boișori, sculați-vă! Hai, cu Doamne-ajută!» Așa strigând, numai ce văd că juncanii se scoală și pleacă, iar eu bucuros am zis: «Slavă Ție, Doamne!»” În același cuget, Sfântul Siluan Athonitul scrie: „Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, acela iubește lumea întreagă.” (Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, ed. a IV-a, Ed. Deisis, Sibiu, p. 69)
„Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are”
În 1943, Episcopul Valerie Moglan îl hirotonește diacon, iar în anul 1947 preot și egumen al Schitului Cozancea. A îndeplinit ascultarea de egumen vreme de șase luni. Potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan, în 1947, Cuviosul Paisie intră în obștea Mânăstirii Sihăstria. Aici, părintele Cleopa i-a dat ascultare să îi spovedească pe monahii din obște, dar și pe mirenii care poposeau la Sihăstria. Astfel „a devenit duhovnicul întregii obști, până la sfârșitul vieții sale.” Despre rolul de tămăduitor al sufletelor greu încercate și despre jertfelnicia părintelui Paisie, teologul Costion Nicolescu scrie: „În vremea când era în putere spovedea 30-50 de oameni pe zi, iar în posturi și în preajma sărbătorilor peste 100, ceea ce-i lua între patru și 15 ore pe zi. Cel mai adesea mânca doar o dată în zi, spre după amiază, și dormea totdeauna numai câteva ore după miezul nopții, în scăunel sau întins pe un pat tare. În timpul ce-i mai rămânea, îi plăcea mult să lucreze la grădină, deoarece acest tip de lucru îi lăsa mintea liberă pentru rugăciune. Cei ce l-au cunoscut mărturisesc că tot timpul se afla într-o lucrare oarecare, fie ea fizică sau spirituală.”
Când în luna august a anului 1949 părintele Cleopa primește misiunea de a pleca la Mânăstirea Slatina pentru a revigora acolo viața duhovnicească, părintele Paisie îl urmează. La Slatina va avea aceeași ascultare, de duhovnic al mânăstirii. Părintele Cleopa va descrie mai târziu modul de viețuire al Cuviosului Paisie la Mânăstirea Slatina: „Nu avea timp nici să mănânce. (…) Nimeni nu știa cât și cum se roagă, cât și cum postește, ce lucrează și ce taină are.” Petrece vreme de un an la Schitul Rarău, care aparținea Mânăstirii Slatina. Aici trăiește un episod biografic plin de umor, dar care, dintr-un alt unghi de lectură, exprimă deplin o anumită trăsătură a personalității părintelui Paisie: delicatețea sa sufletească, îmbinată cu grija de a nu-și supăra cu ceva semenul. Starețul din acea vreme al Schitului Rarău l-a închis într-o chilie care avea geamuril astupate și i-a cerut să rostească Rugăciunea lui Iisus până ce o va deprinde. În 1984, părintele Paisie rememora astfel această întâmplare: „Am stat închis o săptămână. Apoi m-a examinat dacă am deprins rugăciunea. I-am spus că nu am putut-o deprinde. Când a auzit el, s-a supărat și mi-a zis: «Ești un vas mic și gol! Mai stai în chilie încă o săptămână, să înveți rugăciunea minții.» Am mai stat o săptămână, și sâmbătă, când m-a examinat, ca să nu-l supăr din nou, i-am spus că am deprins-o. Iar el, bucuros, mi-a poruncit să o dau și la alții. Eu însă nici acum n-am deprins cum trebuie rugăciunea minții, că nu am viață duhovnicească și nu-L iubesc pe Domnul cât ar trebui.”
În anul 1954, părintele Paisie revine împreună cu părintele Cleopa la Sihăstria. Între 1972 și 1985 viețuiește retras la Schitul Sihla. În anul 1985 se mută la Mânăstirea Sihăstria, pentru a putea fi îngrijit de frații din obște. Pe lângă mulțimea neputințelor aduse de bătrânețe – părintele suferea de o dublă cataractă care îl orbise aproape cu totul, mai pățise un necaz: își fracturase piciorul drept. Părintele Ioanichie Bălan ne-a lăsat o mărturie despre această perioadă dificilă din viața bătrânului: „Vorbește din ce în ce mai puțin cu oamenii și mereu cu Dumnezeu. Se roagă în taină ziua și noaptea pe obișnuitul lui scaun, care-i este și pat, și masă, și loc de nevoință, și scaun de cercetare a celor care i se mărturisesc, și unde el însuși se judecă pe sine înaintea tronului dumnezeiesc. Se hrănea duhovnicește din cărțile pe care le cercetase întreaga-i viață: Sfânta Scriptură, Psaltirea, Viețile Sfinților, Patericul. Mânca doar seara, câteva linguri de mâncare de legume. Își făcea «canonul duhovnicesc»: rostea de 100 de ori «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!», «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!», «Sfinte Preacuvioase Părinte Paisie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, păcătosul!», «Sfinte Ierarhe Spiridoane, roagă-te pentru mine, păcătosul!», «Sfântă Mironosiță Veronica, roagă-te Mântuitorului Hristos pentru mine, păcătosul!»” (Părintele Paisie de la Sihla, ed. cit., p. 34) Când le sfârșea, le rostea pe toate de la capăt. Spovedea în continuare și le dăruia sfaturi duhovnicești, însoțite de binecuvântarea sa, tuturor creștinilor care îi treceau pragul chiliei – monahi din obștea de la Sihla sau din alte schituri și mânăstiri, preoți sau mireni. La despărțire, le ura vizitatorilor: „Să ne întâlnim la ușa raiului!” Pe cei nedumeriți că părintele le dădea întâlnire la ușa raiului, nu în rai, îi lămurea: „Să ne vedem noi izbăviți de viclenii diavoli, că dacă ajungem până aici nu ne lasă Dumnezeu. De la ușa raiului strigăm la Maica Domnului, cerem ajutor sfinților, plângem la ușa milostivirii Mântuitorului și nu ne lasă El afară! Până aici este greu!”
Harismele Cuviosului Paisie Olaru
Ucenicul său de chilie, părintele Gherman, cunoștea cât de sporit era părintele Paisie în lucrarea Rugăciunii lui Iisus. Cu toate acestea, celor care îl chestionau despre acest subiect părintele le răspundea smerit: „Eu am făcut cândva o experiență cu rugăciunea inimii, la Schitul Rarău, dar acum nici eu nu o am.” Chinul suferințelor îndurate în anii din urmă ai vieții îl făceau uneori să nu își mai poată stăvili lacrimile. Monahul Gherasim, cel care l-a slujit în ultima perioadă a vieții, îl întreba uneori de ce este mâhnit, iar părintele îi răspundea: „Am supărat pe Domnul și nu am pace sufletească. Pentru că îmi pierd răbdarea în suferință și de aceea plâng… Unde să mă duc? Încotro să apuc?” Peste câteva clipe de tăcere, părintele își răspundea: „Nu mă duc, Iisuse bun; ci Te aștept aici, în drum!” Altă dată i-a mărturisit chilielnicului său: „Dragul meu, la mine este tot noapte și tare greu mai trece timpul! Când vedeam, mă luam cu cititul. Dar de când sunt numai la întuneric, nu vă dați seama câtă răbdare trebuie să ai să stai în pat, să nu poți merge și să aștepți să te poarte alții! Însă cel mai mult mă mângâi cu rugăciunea minții și a inimii. Prin ea vorbesc cu Mântuitorul.”
Un om care s-a împărtășit din prezența harismatică a Cuviosului Paisie Olaru, părintele Ioanichie Bălan, a consemnat în scris virtuțile duhovnicești pe care le dobândise bătrânul de-a lungul întregii sale vieți de nevoință pentru Hristos: „Cel mai important lucru la acest mare duhovnic era puterea harismatică cu care pătrundea sufletul și conștiința credincioșilor. Apoi mila și iubirea profundă cu care îi primea pe toți și smerenia unită cu blândețea prin care cucerea și întorcea la pocăință, transformându-i radical pe cei care veneau la el cu credință.”
Părintele Paisie dobândise de la Dumnezeu și darul înainte-vederii. Într-o bună zi, a venit să se spovedească la sfinția sa o creștină din Humulești, însoțită de fetița ei de patru anișori. Părintele i-a binecuvântat fiica și i-a grăit: „Fii binecuvântată de Dumnezeu și de Maica Domnului, căci ai să te faci călugăriță!” Cuvintele cuviosului s-au adeverit peste 12 ani, când fata a îmbrăcat haina monahală.
„Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!”
Despre misiunea duhovnicului socotea că „nimic nu-i mai greu pe lume decât să conduci suflete pe calea mântuirii”.
Părintele a avut mii de fii și fiice duhovnicești. Mărturisea cu bucurie: „Am copii de toată mâna!” Îi sfătuia: „Pe unde vei merge, o urmă de bine să lași în fiecare zi!” Îi îndemna să cultive virtutea dreptei măsuri: „Să păstrăm și să iubim calea de mijloc, cea împărătească.” Și să aibă ca reper al vieții dragostea: „Tot ce faceți să faceți cu dragoste, ca să aveți plată pentru toate, că dragostea este coroana tuturor faptelor bune!”
Cuviosul Paisie prețuia mult timpul. Le povestea adesea ucenicilor ceea ce îi mărturisise părintele Nicandru Iordache, când îl spovedise ultima dată, în anul 1986: „Părinte Paisie, știu că în curând mă duc la Domnul să dau socoteală de tot ce am făcut pe pământ. Dar vă mărturisesc că de nimic nu-mi pare mai rău în viață decât de timpul pe care l-am pierdut în zadar, fără nici un folos, în loc să mă rog, să-L slăvesc pe Dumnezeu sau să fac altă faptă bună!”
Monahilor care îl cercetau pentru un cuvânt de folos le spunea: „Prima grijă, să aveți mintea trează întotdeauna la cele ce ați făgăduit în fața lui Dumnezeu la călugărie. Apoi să nu vă tulburați mintea cu băuturi și cu mâncăruri alese. Apoi feriți-vă de vorbirea multă, mai ales de vorbirea și prietenia cu femei, și umblatul pe drumuri fără rost, că ieșirea deasă din mânăstire duce la răceală sufletească.” Îi îndemna să cultive pacea între dânșii: „Tare mă bucur când aud de bine, de pace și de dragoste în mânăstire și tare mă supăr când aud de rău! Dacă nu suntem în pace unul cu altul și nu iertăm, nu-i primit nimic la Domnul. Degeaba purtăm haine lungi și stăm în mânăstire, că Domnul caută la inimă, nu la față!”
Merită să reamintim aici cuvintele Cuviosului Paisie Olaru pe care le-a rostit la scurtă vreme după evenimentele din decembrie 1989. Ele explică mai profund decât orice analiză socio-politică criza severă și interminabilă care a acaparat societatea românească: „Acesta este un semn mare că s-a luat pacea de pe pământ. Căci s-a zdrobit capul șarpelui, dar veninul lui a rămas și s-a răspândit în toată lumea prin coada lui.”
„Cu iertarea, cu răbdarea și cu blândețea lui a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții”
În dimineața zilei de 18 octombrie 1990, părintele Paisie, la vârsta de aproape 94 de ani, a plecat cu pace la Domnul. O mulțime impresionantă de monahi, preoți, monahii, mireni veniți din toate colțurile țării au participat la slujba înmormântării (condusă de Înaltpreasfințitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei), care – potrivit mărturiei părintelui Ioanichie Bălan – „avea și atmosfera sacră a unei zile de praznic și de mare speranță.”
Într-un text publicat mai târziu, ucenicul și prietenul său nedespărțit, părintele Ilie Cleopa, surprinde din câteva trăsături de condei chipul interior al Cuviosului Paisie Olaru, desăvârșit printr-o viață de necurmată nevoință: „Așa era părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, îi iubea mult și pe fiii săi duhovnicești, pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia, și era blând cu toți, precum spune Sfântul Efrem Sirul: «Chipul aducerii la pocăință este numai al blândeții.» Cu iertarea, cu răbdarea și cu blândețea lui a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții. Uneori bătrânul dădea și acest sfat, cum ne învață Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui. Or, părintele Paisie a răbdat toate ispitele și necazurile vieții pământești până la sfârșit, mai ales ultimii cinci ani de orbire, de surzire și suferință la pat, până când și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.” (Arhimandritul Cleopa Ilie despre ieroschimonahul Paisie Olaru, în vol. Arhimandrit Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Ed. Doxologia, 2014, p. 91) (Ciprian Voicilă)

miercuri, 23 mai 2018

Cuvioasa MACRINA, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” (I)


[Articol apărut în ultimul număr al revistei Lumea Monahilor]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”
Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.
În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.
„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală
La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.
Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact. Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”
Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.
În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.
După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.
Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.
După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.
Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.
La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)
Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.
O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.
Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26) Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.
Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor
În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)
În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.
În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.
Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.
În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.
De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.
(Va urma)
Ciprian VOICILĂ

vineri, 4 mai 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (2)

„Lucrul de căpetenie cu care trebuie să vă deprindeți este pomenirea lui Dumnezeu sau umblarea înaintea lui Dumnezeu. Străduiți-vă să dobândiți deprinderea de a avea conștiința și simțirea că vă aflați sub ochiul lui Dumnezeu, ce vă pătrunde toată adâncimea inimii și vă vede toate mișcările lăuntrice”.
[Cartea poate fi comandată pe site-ul Editurii Meteor Press]

Din „Vremea lucrării” de Mitropolitul Hierotheos Vlachos (1)

Ierotheos, Mitropolit al Nafpaktosului: (...) În Tradiția ortodoxă spunem că libertatea nu înseamnă putință de a alege, ci slobozirea minții de sub stăpânirea rațiunii, a patimilor și a lumii din afară. ("Vremea lucrării - Chipul lăuntric al Tradiției ortodoxe: teologie și viață", Editura Sophia, 2014, p.137)
 [Cartea poate fi comandată aici. ]

miercuri, 2 mai 2018

Emisiunea „Dialogurile dimineții” (TvR 1): Psihologie vs. Psihoterapia ortodoxă

Emisiunea difuzată duminica trecută, pe TvR 1, în care domnul Răzvan Bucuroiu, Nicoleta Vascan - psihoterapeut creștin-ortodox, și subsemnatul am abordat mai multe probleme, cum ar fi: psihologie vs. învățătura ascetică a Sfinților Părinți; boală sufletească vs. patimă; cabinetul psihologic vs. Sfânta Biserică.

marți, 24 aprilie 2018

Unde poate fi comandat volumul „Maturii străzii.15 biografii fără domiciliu”?

[Puteți comanda cartea la magazin.anacronic.ro ]

<iframe width="560" height="315" src="https://www.youtube.com/embed/iS8Pdi85D2I" frameborder="0" allow="autoplay; encrypted-media" allowfullscreen></iframe>

miercuri, 18 aprilie 2018

Din „Siluirea maeștrilor” de Roger Kimball (1)

Cartea poate fi comandată pe anacronic.ro.

„(...) Studiul artei, în ziua de azi, este din ce în ce mai mult despre dislocarea artei, subordonând-o „teoriei”, politicii, autobiografiei criticului, aproape oricărui lucru care permite cuiva să renunțe la sarcina de a experimenta arta pe cont propriu”. (Roger Kimball)

marți, 17 aprilie 2018

Patima mândriei și efectele ei negative

[Text preluat de la anacronic.ro]

Unii dintre Sfinții Părinți consideră că slava deșartă și mândria se identifică, alții le socotesc a fi diferite. În cea de-a doua variantă, fie mândria naște slava deșartă, fie invers.
Sintetizând învățătura Sfinților Părinți, teologul Jean-Claude Larchet relevă deosebirea dintre slava deșartă și mândrie, în funcție de sursa intrinsecă sau extrinsecă a acestor patimi. Cel care suferă de slavă deșartă caută să primească permanent, din partea semenilor săi, confirmarea valorii propriei persoane. În schimb, mândrul se auconfirmă, continuu, pe sine: se prețuiește în mod deosebit, se admiră, se laudă în sinea lui. (Cf. Jean-Claude Larchet – Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sophia, 2006, p. 209). Prețuindu-se excesiv pe sine, cel se suferă de patima mândriei îi disprețuiește pe ceilalți oameni, socotindu-i inferiori lui.
Larchet arată că Sfinții Părinți vorbesc de două tipuri de mândrie: sentimentul de superioritate, de mărire de sine în raport cu semenii și mândria care îl face pe om să se înalțe pe sine mai presus chiar de Dumnezeu și să se revolte împotriva Lui(mândria luciferică).
Ne simțim superiori semenilor atunci când ne atribuim anumite calități (frumusețe, inteligență, farmec personal, cultură, bogăție, poziție socială) pe care fie le avem în mod obiectiv, fie doar ni se pare că le posedăm.
Evagrie Ponticul: „Sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor”
Potrivit lui Evagrie Ponticul, patima mândriei se manifestă atât ca blasfemie împotriva lui Dumnezeu– sufletul celui care a căzut în mrejele ei tăgăduind purtarea de grijă a Ziditorului a toate – cât și ca dispreț, desconsiderare a semenilor săi. Evagrie, pune în lumină, și patimile pe care le naște, la rândul ei, în suflet mândria – furia, întristarea și, în ultimă instanță, nebunia: „Demonul trufiei (hyperephania) aduce sufletului căderea cea mai grea, căci îl convinge să nu mai mărturisească ajutorul lui Dumnezeu, ci să creadă că el însuși este cauza izbânzilor sale și să se îngâmfe împotriva fraților ca unii fără minte pentru că nu știu toți despre el acest lucru. Lui îi urmează furia și întristarea și răul ultim, ieșirea din minți, nebunia și mulțime de demoni văzuți în văzduh”. (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul (Praktikos) – o sută de capitole despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p.102)
În alt loc, Evagrie prezintă condiția deplorabilă a omului mândru și starea sa paradoxală, într-un anumit sens (senzația de putere pe care i-o dă „inflația eului” e compensată de frica animalică, irațională): „Nu da mândriei sufletul tău și nu vei vedea imaginații înfricoșătoare. Fiindcă sufletul celui mândru e părăsit de Dumnezeu și se face bucurie demonilor. Noaptea visează mulțime de fiare sălbatice care vin peste el, iar ziua e tulburat de gânduri de spaimă. Când doarme, se scoală necontenit, iar când priveghează se înspăimântă de umbra unei păsări. Până și foșnetul unei frunze îl înfricoșează pe cel mândru, iar zgomotul apei îi frânge sufletul. Căci acela care chiar și numai puțin timp s-a împotrivit lui Dumnezeu, tăgăduind ajutorul Lui, va fi mai apoi înfricoșat de nălucirile unor lucruri umile”. (idem, pp. 103-104)

Sfântul Ioan Scărarul: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie”
În descrierea pe care o face Sfântul Ioan Scărarul patimii mândriei regăsim cel puțin trei trăsături ale ei, suprinse de Evagrie. Mândria – scrie el- este „tăgăduirea lui Dumnezeu, născocirea diavolului, disprețuirea oamenilor, mamă a osândirii (clevetirii), odraslă a laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, înainte-mergătoare a nebuniei, pricinuitoare a căderilor, cauză a epilepsiei (duhovnicești), izvor al mâniei, poartă a fățărniciei, sprijinitoare a demonilor, păzitoare a păcatelor, născătoare a cruzimii, uitare a oricărei milostiviri, contabilă aspră, judecătoare nemiloasă, vrăjmașă a lui Dumnezeu, rădăcină a blasfemiei.” (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 272)
Sfântul Ioan Sinaitul ne așază înaintea ochilor minții atât manifestările, cât și gradele ei de evoluție: „Începutul mândriei este sfârșitul slavei deșarte; mijlocul este disprețuirea aproapelui, nerușinată lăudăroșenie cu ostenelile proprii, iubirea laudei, urârea mustrării; sfârșitul este respingerea ajutorului lui Dumnezeu, încrederea în forțele proprii, însușirea năravurilor drăcești” (idem, p. 272)
El ne învață că fiecare cădere a noastră este precedată de înălțarea de sine: „Când un suflet cade în păcat, înseamnă că mai înainte s-a înălțat prin mândrie” (ibid.) Subliniază, deopotrivă, faptul că cel care se mândrește, pierde roada nevoințelor sale ascetice: „Mândria este risipire (nimicire) a bogăției duhovnicești și a sudorilor”. (idem, p. 273)
Și continuă, aproape (auto-)ironic, descriind esența primului tip de mândrie: „Este un lucru rușinos să se mândrească cineva cu o podoabă ce nu-i aparține; este însă nebunia cea mai de pe urmă să-și atribuie sieși darurile care vin de la Dumnezeu. Laudă-te numai cu isprăvile săvârșite înainte de nașterea ta, căci pe cele de după naștere ți le-a dăruit Dumnezeu, precum, de altfel, și însăși nașterea ta”. (idem, p. 274)
Mărirea de sine ne primejduiește viața duhovnicească și pentru că alungă starea lăuntrică de pocăință, atât de necesară pentru dobândirea smereniei: „Înfumurarea lucrează în noi uitarea căderilor (păcatelor); amintirea acestora însă e pricinuitoare a smereniei”. (ibid.)
În viziunea Sfântului Ioan Scărarul, cel înfumurat suferă de înșelare, întrucât nu se cunoaște pe sine: „Nu știu cum se face, dar cei mai mulți dintre trufași nu se cunosc pe ei; închipuindu-și că sunt neîmpătimiți, de abia în momentul morții își văd sărăcia” (ibid.)
Atât de cumplită este patima mândriei încât „momahul trufaș n-are trebuință de demon spre a fi ispitit, căci el însuși s-a făcut demon și vrăjmaș”. (idem, p. 275) Sfântul Ioan arată și ținta spre care trebuie să aspire cel care și-a închinat întreaga existență lui Dumnezeu:  „Monahul este o prăpastie a smereniei, în care prăbușește și înăbușă tot duhul mândriei.” (ibid.)
Sfântul Ioan Sinaitul ne arată și roadele nefaste ale mândriei și ale slavei deșarte: „mânia, grăirea de rău, răutatea, ura, asprimea în cuvinte, hula, fățărnicia, pizma, zavistia, excesiva independență, neascultarea” (idem, p. 276)
Leacuri duhovnicești pentru vindecarea sufletului de patima mândriei
Cea mai puternică armă împotriva mândriei este virtutea opusă ei, smerenia. Sfântul Ioan Casian scrie: „Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura și medicul ei, știind că semeția este cauza și rădăcina bolilor, s-a îngrijit să vindece cele contrare prin contrariile lor, astfel încât pe cei căzuți pentru trufie să-i ridice prin umilință”. (Așezămintele mânăstirești, XII, 8) Iar Sfântul Ioan Scărarul recomandă ca remedii împotriva mândriei „fericita smerenie” și osândirea de sine.
Umilința este sinonimă cu smerita cugetare și cu osândirea sau prihănirea de sine. Avva Pimen le spunea celor care îl cercetau pentru povățuire duhovnicească: „Omul are nevoie de smerită cugetare și de frica lui Dumnezeu întotdeauna, ca de suflarea ce iese din nările lui”. (Patericul egiptean – Ce cuprinde cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, idem, p. 205)
A te smeri pe tine însuți înseamnă să faci efortul lăuntric să îi vezi pe toți ceilalți superiori ție. Odată un frate l-a cercetat pe Avva Sisoe și i s-a destăinuit că a ajuns la măsura în care, orice ar face, își amintește continuu de prezența lui Dumnezeu. Dar Bătrânul îi spuse: „Nu este mare lucru să fie cugetul cu Dumnezeu, ci mare este să te vezi pe tine sub toată zidirea”. Că aceasta împreună cu osteneala trupească, povățuiește la chipul smeritei cugetări”. (idem, p. 249)
În Pateric citim despre Avva Macarie Egipteanul că dacă îl cerceta cineva ca pe „un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el”. Dar dacă vreun frate începea să-l defaime, spunându-i, „Avvo, oare când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te băteau păzitorii?”, bătrânul îndumnezeit „vorbea cu el bucuros orice îl întreba”. (idem, p. 162).
Pe lângă cultivarea smereniei, lupta cu gândurile care stârnesc mândria reprezintă un alt mijloc de contracarare eficientă a ei. Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei ucenice, atrâgându-i atenția asupra importanței luptei pe care trebuie să o poarte fiecare creștin împotriva gândurilor care nasc mândria: „Îmi scrii că te înalți atunci când te laudă cineva și ceri să te îndrum cum să scapi de aceasta. Despre asta avem multă învățătură în cuvântul lui Dumnezeu: Că ce este întru oameni înălțat, urâciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16,15și că tot cel ce se înalță pe sine se va smeri; iar cel ce se smerește pre sine se va înălța (Luca 18, 14). Ținând minte aceste cuvinte, doboară cugetele de laudă care îți apar. Și, îndată ce vei gândi despre tine însăți ceva înălțător, să știi că anume prin aceasta ai devenit mai prejos și mai rea decât alții, pe lângă alte neputințe și patimi pe care le ai”. Iar într-un alt loc spune Cuviosul Macarie: „Înălțarea, adică mândria, este atât de păgubitoare, încât din înălțimea virtuților prăbușește în hăul patimilor și viciilor”. (Filocalia de la Optina – Învățături de suflet folositoare ale cuvioșilor bătrâni de la Optina, Editura Egumenița/Editura Cartea Ortodoxă, 2009, p. 95)
În cele din urmă, trebuie să conștientizăm faptul că doar Dumnezeu ne poate elibera sufletul din mrejele cu care caută să ne înrobească sufletul demonul care se ascunde dindărătul acestei patimi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „De patima mândriei doar Domnul ne poate izbăvi: „Cel care a căzut în mâinile acestui tiran, are trebuință de Domnul, orice ajutor al oamenilor fiindu-i zadarnic” (Ioan Scărarul, ed. cit., p. 275) (Ciprian Voicilă)

vineri, 13 aprilie 2018

Din învățăturile duhovnicești ale Sfântului Teofan Zăvorâtul (1)

[Puteți comanda volumul, cu reducere, de pe site-ul Editurii Meteor Press.]

 „Puterea rugăciunii lui Iisus se vădește nu la începutul, ci la sfârșitul izbânzii, ca o floare și un fruct al ei. Acesteia îi premerge lucrarea lăuntrică.”


marți, 10 aprilie 2018

„Chenodoxia” (slava deșartă), înainte-mergătoarea trufiei



[Text preluat de la anacronic.ro]
Cât de reconfortant este ca, din vreme în vreme, să te retragi din tumultul obositor al vieții și să rememorezi micile bătălii, marile războaie pe care le-ai câștigat de-a lungul timpului: o carieră de invidiat, o familie numeroasă, un cont consistent la bancă și mai ales, recunoașterea socială a valorii tale – reflexia optimă a unei existențe prospere. Viața ta trebuie să se înscrie în scenariul poveștilor mediatice de succes, fie și cu prețul de a-ți transforma, prin rescriere, eșecurile existențiale în victorii  incontestabile.
În absența unor confirmări obiective, materializate în plan social,  pentru a ne stimula stima de sine este suficient să ne contemplăm calitățile personale: inteligența, elocința, cultura, sociabilitatea, spontaneitatea, umorul…
Toate aceste strategii psihologice, eficiente în plan lumesc, sunt considerate – în optica (și literatura ascetică a) Sfinților Părinți-  surse de generare (și întreținere) a patimii slavei deșarte sau vanității. Sfântul Ioan Casian ne învață că, în primul rând, „ne mândrim pentru foloase materiale sau pentru lucruri care se văd”, iar mai apoi „pentru cele spirituale și ascunse, din dorința de laudă deșartă”. (Cf. Convorbiri duhovnicești, V, 11)

Evagrie Ponticul despre slava deșartă, „scaiul” care înțeapă din toate părțile
Evagrie Ponticul surprinde caracterul insidios al demonului slavei deșarte, scoțând la lumină scenariile imagistice (umoristice, pe alocuri)  pe care acesta le pune sârguincios la lucru, pentru a-i înșela pe cei ce încearcă să ducă o viață de nevoință. Din acest fragment aflăm despre relația strânsă care există între slava deșartă și alte patimi – mândria, întristarea, curvia: „Gândul slavei găunoase (kenodoxia) e un gând extrem de subtil și care se insinuează cu ușurință în cei care izbândesc (în virtuțile lor), vrând ca aceștia să-și facă publice luptele și vânând slavele de la oameni; pe unul ca acesta îl fac să-și închipuie demoni țipând, femeiuști vindecate și o mulțime atingându-se de hainele lui; îi prezice chiar și preoția și-i aduce la uși oameni care-l caută (pentru aceasta), iar dacă nu vrea, va fi dus legat fedeleș. Și înfumurându-l astfel cu nădejdi goale, zboară lăsându-l să-l ispitească fie demonul mândriei, fie cel al întristării, care-i aduc și alte gânduri potrivnice nădejdilor lui; iar uneori îl predă chiar și demonului desfrânării pe el, care cu puțin înainte era preot sfânt adus la preoție legat fedeleș” (Avva Evagrie Ponticul – Monahul sau Făptuitorul- O sută de capete despre viața duhovnicească, Editura Deisis, 2016, p. 98)
Într-o altă scriere, Evagrie pune în lumină materiile prime foarte variate, antagonice care hrănesc, deopotrivă, slava deșartă: „Mă tem de iscusința demonilor, cum își iau prilejurile plecând de la orice lucru. Le slujește spre slava găunoasă pânza de sac și haina de mătase, cuvântul și tăcerea, săturarea și foamea, anahoreza și traiul cu oamenii. Pe drept cuvânt, de aceea a numit unul dintre frați slava găunoasă pe dinăuntru „scai” care înțeapă din toate părțile”. (idem, p. 145)
În altă parte Evagrie desăvârșește tabloul patimii slavei deșarte, relevând pagubele numeroase și variate pe care le aduce sufletului instalarea și cronicizarea ei – abandonarea fricii pentru Dumnezeu, nesimțirea, împietrirea inimii: „Ce trebuie să spunem însă despre demonul care face sufletul insensibil? Pentru că mă tem și să scriu despre el cum anume în vremea venirii lui sufletul iese din starea lui proprie și dezbracă frica de Dumnezeu și evlavia, păcatul nu-l mai socotește păcat și fărădelegea nu o mai crede fărădelege, de pedeapsă și de judecată veșnică își aduce aminte ca de o simplă vorbă, râde de cutremurul purtător de foc, pe Dumnezeu chipurile Îl mărturisește, dar nu știe ce anume a poruncit El. Îl bați în piept când se mișcă spre păcat și el nu simte; îi vorbești din Scripturi și e în întregime împietrit și nu aude; îi pui înainte ocara care vine de la oameni și nu se gândește la rușinea care vine de la frați, și nu înțelege ca porcul care a închis ochii și a rupt gardul. Acest demon îl aduc gânduri de slavă deșartă cronicizate, și „dacă nu s-ar scurta zilele, nici un trup nu s-ar mântui” (Matei 24, 22)”. (Idem, pp. 101-102)
Evagrie Ponticul ne propune ca mijloc de contracarare a slavei deșarte cultivarea tăcerii, mai ales în privința faptelor bune pe care le săvârșim: „Pecetluiește-ți bună-mireasma ostenelilor tale cu tăcerea.”
„Noaptea să mănânci carnea Paștelui,
și nu-ți face publică înfrânarea ascunsă,
nici să o arăți în lumină multor martori,
pentru ca „Tatăl Care vede în ascuns” (Matei 6,6)
să-ți răplătească pe față”.
În scrisorile sale, Evagrie ne arată că una din cele mai eficace căi de înfrângere a slavei deșarte este răbdarea necinstei venite din partea semenilor noștri: „O infecție cronicizată se tămăduiește prin fier înroșit în foc, iar deprinderea slavei găunoase prin necinste și întristare. Tăierea și arsura dor puternic, dar opresc întinderea rănii. Tot așa, necinstea întristează pe cel ce se tămăduiește, dar face să înceteze patimile cele rele, slava găunoasă și mândria”. (idem, p. 149) Evident, nimeni nu poate răbda necinstea, dacă nu își înrădăcinează în suflet virtutea smereniei.

Sfântul Ioan Scărarul despre „furnica din aria inimii”
În Scara dumnezeiescului urcuș, Sfântul Ioan Sinaitul dedică cea de-a douăzeci și doua treaptă a ei descrierii patimii slavei deșarte. Atributul  principal al slavei găunoase este acela că ea ne zădărnicește toate faptele bune, risipindu-ne virtuțile agonisite cu multă osteneală, la originea ei stând necredința, iar ea născând, la rândul său, patima mândriei : „Slava deșartă e după felul ei o schimbare a firii, strâmbare a năravurilor și ferirea de defăimare. Luându-i în considerare proprietățile (calitatea), ea este risipitoare a ostenelilor, nimicire a sudorilor, vrăjmașă care caută prin trădare să ne răpească comoara faptelor bune, fiică a necredinței, înainte-mergătoare a mândriei, înecare a corabiei în port, furnica în aria (inimii) care, deși mică, complotează mereu împotriva ostenelilor și roadelor lucrate de virtuțile noastre. Furnica așteaptă ca agricultorul să strângă grâul de pe câmp, precum și slava deșartă așteaptă să fie strânsă bogăția (noastră sufletească). Aceea se bucură la gândul că va putea fura semințe, aceasta că ne va risipi virtuțile”. (Ioan Scărarul – Scara Raiului, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 2007, p. 263)
Sfântul Ioan Scărarul evidențiază faptul că materia din care se hrănește patima slavei deșarte o constituie chiar virtuțile noastre, demonul care se ascunde în spatele ei având o atitudine opusă față de faptele noastre, în comparație cu cea manifestată de acela care ne cufundă sufletul în deznădejde: „Duhul deznădejdii se bucură văzând că se înmulțesc păcatele, iar duhul slavei deșarte că se înmulțesc virtuțile. Poarta celei dintâi este mulțimea rănilor, iar a celei de-a doua bogăția ostenelilor”. (ibid.)
Vom regăsi aceeași idee în Capetele despre dragoste ale Sfântului Maxim Mărturisitorul: „Când birui vreuna dintre patimile mai necinstite, de pildă lăcomia pântecelui sau curvia sau mânia sau lăcomia, îndată se repede asupra ta gândul slavei deșarte”.
În concordanță cu Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Scărarul pune în lumină sursele variate ale slavei deșarte: „Soarele strălucește fără alegere asupra tuturor, iar slava deșartă se bucură de toate străduințele noastre. Dar ce zic, postind, mă fălesc, iar când întrerup postul spre a nu mă arăta cumpătat, iarăși mă mândresc. Înveșmântându-mă în podoabe, sunt biruit; schimbându-le cu haine simple, iarăși dau dovadă de slavă deșartă. Vorbind sunt învins, dar păstrând tăcerea iarăși sunt învins de către gândul deșertăciunii. Această patimă poate fi asemuită bucățelelor de fier cu trei ascuțișuri, pe care, oricum le-ai arunca, tot păstrează un vârf îndreptat în sus, astfel ca să poată înțepa pe cei care le calcă”. (idem, p. 264)
Merită să medităm câteva clipe asupra paragrafelor următoare, în speranța că vom conștientiza mai bine cât de important este să ne fixăm un scop corect în lupta noastră cu propriile patimi, o țintă ancorată în Dumnezeu [sinonimă cu a ne strădui să fim continuu în comuniune cu El, având prezente tot timpul în minte cele trei momente ale parcursului vieții duhovnicești: purificarea de patimi – iluminarea minții (nous) prin harul Duhului Sfânt- îndumnezeirea, percepută ca vedere a slavei dumnezeiești]: „Înfumuratul este un credincios închinător la idoli; lui i se pare că cinstește pe Dumnezeu, dar până la urmă el voiește să placă nu Domnului, ci oamenilor. Înfumuratul este iubitor de arătare (îi place să se arate în public). Postul celui mândru nu este răsplătit, iar rugăciunea sa este deșartă, deoarece pe amândouă acestea le săvârșește spre a fi lăudat de oameni”.
Cine nu săvârșește faptele credinței fariseic, pentru a dobândi prețuirea oamenilor, nu va ajunge în situația ingrată a „câștigătorului care nu ia nimic”: „Ascetul care se mărește în deșert este de două ori nenorocit, deoarece își muncește trupul (prin nevoințe) iar plată nu dobândește”. (ibid.) Cel ce înțelege valoarea inestimabilă a smereniei, și o cultivă, nu va cădea lesne în mrejele numeroase, pe care le întinde la tot pasul demonul slavei deșarte: „Sunt unii care-și chinuie trupul fără nicio noimă spre a dobândi desăvârșita libertate de patimi (apathia), bogăția darurilor cerești, putința de a face minuni și posibilitatea de a prevesti, necunoscând nenorociții că nu ostenelile, ci mai vârtos smerenia este maica unor astfel de daruri. Cel care se socotește pe sine datornic, va câștiga o bogăție la care nu se aștepta și pe care nu o nădăjduia.” (idem, p. 266)
Această patimă complexă nu poate fi anihilată dintr-o dată, ci treptat, plecând de la exteriorizarea ei, mergând spre gândul și pornirile lăuntrice care o generează, culminând cu indiferența la desconsiderarea pe care ne-o arată semenii: „Începutul biruințelor asupra slavei deșarte este păzirea gurii și iubirea necinstirii; mijlocul este curmarea tuturor lucrărilor care ar putea să nască în mintea noastră gândul slavei deșarte; iar sfârșitul – dacă se poate vorbi de un sfârșit al adâncului – este a îndeplini fără de niciun regret toate cele ce țin de necinstire, înaintea mulțimii oamenilor”. (idem, p. 268)
Cine a înfrânt patima slavei deșarte, este ferit de patima mândriei, cea mai cumplită dintre toate: „(…) cel care n-a fost cuprins de această boală a slavei deșarte, nu va cădea nici în mândria cea înjositoare și potrivnică lui Dumnezeu”. (idem, p. 269)
Sfântul Ioan Casian ne arată valoarea smereniei (în raport cu semenii noștri, în primul rând) pentru accederea la măsura desăvârșirii în viața creștină: „Nimeni nu poate atinge țelul final al desăvârșirii, adică al curăției, decât numai printr-o umilință adevărată, pe care o arată mai întâi față de frați și apoi chiar lui Dumnezeu” (Cf. Așezămintele mânăstirești, XII, 23)