marți, 13 august 2019

Film documentar premiat - „Sub Aripile Arhanghelilor”

Un film pe care merită să-l vedeți. A fost premiat ca cel mai bun documentar la Byzanfest 2019. Un film de Dinu Cristian, nu doar un regizor minunat, ci și - mai ales - un om minunat. Am văzut biserica centrală de la Valea Plopului. Zic „centrală” fiindcă e situată chiar în centrul satului. Așa cum punctele de pe un cerc mențin prin tangente o relație stabilă cu centrul cercului, la fel rămân în relație (vie, dar nevăzută, tainică) cele aproximativ 20 de biserici și bisericuțe răspândite prin Valea Plopului și Valea Screzii. Biserici veghetoare. Vă puteți imagina că în epoca ceaușistă a dărâmării bisericilor, un preot tânăr, sprijinit jertfelnic de întreaga comunitate a credincioșilor, a reușit să ridice o biserică atât de impunătoare? Amănuntele înălțării ei de la pământ la cer sunt impresionante, dacă nu direct cutremurătoare. Le veți descoperi vizionând filmul.

luni, 27 mai 2019

Pr.dr. Mihai-Andrei Aldea - "Veșnicia s-a născut la sat"

Fragment din conferința "Veșnicia s-a născut la sat", eveniment organizat de Fundația Arsenie Boca

MONAHUL KALIST, UCENICUL SFÂNTULUI NICOLAE VELIMIROVICI: De la eroism la sfințenie

(Articol apărut în Lumea Monahilor. Sursa aici )

Singura fotografie rămasă de la părintele Kalist ne înfățișează un bătrânel cu chipul inundat de bucurie. Bucuria de a trăi. O bucurie care trece – datorită credinței sale încercate în fel și chip, de-a lungul unei vieți îndelungate – dincolo de limitele vieții biologice și indică modul în care poate fi transfigurat omul, odată intrat în comuniune cu Hristos, izvorul vieții nestricăcioase. Rândurile pe care le veți citi mai jos zugrăvesc o viață care ar fi meritat, cu prisosință, să fie ecranizată. Poate că așa ar fi putut ajunge la inimile mai multor tineri care, nemulțumiți sau exasperați de lipsa unui ideal existențial, și-ar fi găsit în smeritul monah Kalist întruchiparea a două arhetipuri: eroul și sfântul, deopotrivă.
Ceea ce m-a impresionat pe mine în mărturiile scrise despre viața sa a fost, mai înainte de toate, sinceritatea cu care și-a povestit biografia. Aceeași sinceritate se citește și printre rândurile testamentare care îi oglindesc, fulgurant, viața: 
„Eu din fire am fost mai nestăpânit. M-am eliberat de această trăsătură a mea de caracter abia după mulți ani și după multe înfruntări cu oamenii, de pe urma cărora și eu, și ei am avut multe de suferit. Fiind încăpățânat, am făcut de multe ori după voia și după mintea mea și de aceea am fost supus multor greșeli, dar m-a salvat faptul că am împlinit întru totul poruncile. Datorită voinței mele de fier, m-am forțat să trăiesc cum se cade. De aceea nu m-am temut de nimeni și de nimic în afară de Dumnezeu. Astfel am aflat că numai cel care trăiește drept poate să spună despre sine că este liber și, într-adevăr, așa este. Cugetând la viața mea acum, când se apropie vremea plecării mele din această lume, îmi este limpede că șansa mea a fost faptul că în tinerețe l-am avut duhovnic și învățător pe Vlădica Nicolae Velimirovici. (…) A fost un mare duhovnic și un sfânt.”

Visând cu ochii deschiși la glorie

În copilărie, în stările sale de reverie, Dobrivoie visa să călărească un pursânge arab, negru ca pana corbului, cu grumaz puternic, spre uimirea consătenilor, care i-ar fi aruncat priviri pline de invidie. Când îngenunchea seara înaintea patului, se ruga pentru sănătatea părinților, fraților și surorilor sale și nu uita să Îi ceară Domnului mult râvnitul cal de rasă.
Părinții săi erau oameni evlavioși, mai cu seamă mama. Încă de mic, Dobrivoie s-a deprins să postească și să meargă, duminică de duminică, la Sfânta Liturghie. Atât de puternică era credința lui în preot încât într-o bună zi l-a întrebat: „Părinte, nu-i așa că n-o s-o lași să moară pe mama? Nu-i așa că n-o să moară?”
Dobrivoie și-a finalizat studiile primare în Kaonik, un fost sat care în prezent a primit statutul de oraș, situat la aproximativ 15 kilometri de urbea Krușevațului. Apoi a urmat gimnaziul la Krușevaț. Își dorea să ajungă cineva, să fie respectat de semenii săi: fie preot, fie învățător, fie funcționar de stat.
Anii de gimnaziu au fost ani plini de suferințe și încercări. Stătea în gazdă la un hangiu cu care tatăl său se înțelesese să îi muncească în schimbul sumei de bani pe care ar fi trebuit să i-o dea în contul chiriei. Orele fiecărei zile, umplute fie cu lecțiile pentru școală, fie cu robotirea continuă prin gospodăria hangiului, erau principalele pârghii ale unei pedagogii pe care o ticluise tatăl său. Când îl vizita, din vreme-n vreme, în casa hangiului – unde fiul nu mai pregeta cu treaba: ba trebuia să scoată și să care apa de la fântână, ba să crape lemnele, ba să dea de mâncare orătăniilor din ogradă –, tatăl său nu uita să îi amintească: „Învață, dacă vrei să trăiești bine! Dacă nu, acasă te așteaptă destulă muncă: sapa sau morăritul; adică vei fi slab, obosit și plin de praf. Alege!”
Dobrivoie se întorcea, în vacanțe, în satul său natal, pe care îl îndrăgise. Monahul Kalist povestea la bătrânețe: „Acolo totul îmi era drag și cunoscut, eram liber și fericit.” Era bucuros fiindcă scăpa, pentru o vreme, de privirile iscoditoare și reci ale străinilor din Krușevaț.
După doi ani de gimnaziu, abandonează școala. Și pentru că sătenii se amuzau pe seama lui zicând că e incapabil să învețe carte, nerămânându-i altceva mai bun de făcut decât să se facă în sat porcar, îngrijitor de cai sau morar, pe la 15 ani se hotărăște să plece în Rajani, un ținut pe care un doctor i-l zugrăvise în culori ademenitoare: „La noi, în fața fiecărei case vezi șiraguri de ardei iute, ceea ce înseamnă că oamenii sunt sănătoși. Toți merg la biserică și se roagă, ceea ce înseamnă că se încred în Dumnezeu, nu în doctori. După cum vezi, nici nu prea e de muncă pentru mine!”
De la acest doctor, Dobrivoie află de existența unei organizații care instruia tineri luptători pentru eliberarea Serbiei și Macedoniei de sub jugul turcesc. Acolo le erau asigurate hrana, îmbrăcămintea, un adăpost și posibilitatea de a-și continua studiile școlare, dacă ei ar fi intenționat asta.
Dobrivoie, neștiind ce să decidă, a început să petreacă mai multă vreme îngenuncheat în fața icoanei Sfântului Nicolae, protectorul casei lor. Credea că Dumnezeu îi va arăta negreșit ce cale să urmeze. În timpul liber, citea cărți în care erau cuprinse biografiile și învățăturile sfinților, cărți pe care le împrumuta de la biserică: Sfântul Athanasie Athonitul, Ioan Damaschinul, Sfântul Sava, protectorul poporului sârb. Întreaga familie se aduna seara într-o cameră, înainte de culcare. El le citea un capitol din Evanghelii și un fragment din Epistolele apostolice.
Într-o noapte, l-a trezit din somnul adânc un glas puternic: „Dobrivoie, ieși din casă și te uită!” Părăsind casa, cum stătea el pe trepte, a văzut chiar în mijlocul curții un vârtej, care se înălța de la pământ la cer. Vârtejul mai întâi s-a aplecat într-o parte, apoi s-a îndreptat spre Miazăzi, făcându-se nevăzut. Frica i-a pătruns inima, iar gândurile au început să i se învălmășească în minte: vârtejul „era lat ca de o jumătate de metru și strălucea precum tabla zincată de pe turla bisericii”. Ce puteau să însemne toate acestea? Glasul ceresc l-a întrebat: „Vezi, Dobrivoie?” „Văd”, a răspuns el timid. „Și știi ce înseamnă ceea ce vezi acum?”, a continuat glasul. „Cum aș putea să știu?”, răspunse Dobrivoie, căutând să vadă de unde venea acel glas. „Ceea ce vezi înseamnă că vei fi trimis în depărtări, că vei străbate multe țări și că te vei întoarce de acolo vindecat de răni, sănătos întru totul.” Pentru Dobrivoie, înțelesul acestor cuvinte profetice avea să se dezvăluie în următorii ani ai îndelungatei și tumultuoasei sale vieți.
Vedenia de care s-a învrednicit în acea noapte a avut un efect imediat și direct asupra întregii sale personalități: l-a maturizat. Mai târziu, monahul Kalist îi povestea unui ucenic: „(…) Am început să simt că conștiința mea se schimbă foarte repede, ca și cum s-ar fi deschis ceva în mine, lărgindu-mi-se orizonturile în toate sensurile; simțeam cum mă maturizez… Dintr-odată, copilul Dobrivoie care eram a dispărut și în locul lui a apărut un bărbat tânăr, copt la minte și puternic.”

Partizanul lui Tankosici

Fiindcă părinții săi s-au împotrivit intenției lui de a se cununa cu frumoasa Radmila, Dobrivoie se hotărăște să o pornească, fără știrea lor, spre tabăra organizației care lupta pentru eliberarea sârbilor de sub dominația turcă. Sub supravegherea maiorului de infanterie Voia Tankosici, liderul partizanilor comitagii, Dobrivoie devine un războinic desăvârșit: „Ne-a învățat cum să mânuim grenada, pistolul, cuțitul; cum să ne luptăm, să ne furișăm, să ne stabilim contactele, să localizăm dușmanul. Eram în stare să țintesc cu pistolul o țigară așezată la o distanță cât cuprinzi cu privirea și să reușesc nouă din zece încercări.”
În timpul războiului din 1912, luptă pe mai multe fronturi: în Novi Pazar, Tutin, Graceanița și Suva Reka. Arsenalul pe care îl foloseau era format din grenade sârbești, pistoale și cuțite. Îi atacau pe turci pe nepregătite, apoi se făceau nevăzuți. Dobrivoie, împreună cu cei 24 de camarazi ai săi, formau avangarda armatei sârbe: „În urma noastră venea armata sârbă regulată, care, forțându-i pe dușmani să se retragă, înainta spre Kumanovo și Macedonia.”
În momentele de singurătate, pe Dobrivoie începea să îl mustre conștiința pentru faptele pe care le săvârșea împreună cu ceilalți comitagii: „(…) Mă cuprindea neliniștea când ascultam vaietele oamenilor loviți de grenadele noastre; în asemenea momente, îmi pierea entuziasmul. Când rămâneam singur, îndeosebi noaptea, îmi tremura inima și eram măcinat de îndoiala îndreptățirii faptelor mele.” (Milivoie Iovanovici, Kalist Monahul, ucenic al Sfântului Nicolae Velimirovici, Ed. Predania, 2011, p. 23, trad. din lb. sârbă de Ruxandra Lambru) Noaptea, în timpul somnului, visa chinurile iadului. Își revenea după rugăciuni îndelungate și după râuri de lacrimi. În sufletul său se dădea o luptă pe viață și pe moarte între legea lui Dumnezeu și comandamentele diavolului: „Visele erau acelea care mă preveneau că trebuie să-mi schimb comportamentul, dar rațiunea nu accepta ideea renunțării la luptă.” Aceste chinuri s-au curmat în momentul în care armata sârbă a pătruns în Macedonia: minorii care se oferiseră ca voluntari au fost trimiși acasă. Revenit acasă, Dobrivoie își îmbrățișă în lacrimi părinții, îngenunche înaintea lor și le ceru iertare fiindcă plecase să se înroleze la partizani fără binecuvântarea lor.
Armata sârbă avea să recâștige de la turci regiunea Skadar, redând-o sârbilor din Muntenegru, cucerind și Edirne pentru bulgari, și Pelagonia pentru greci.

Eroul poporului sârb

Revenit în satul natal, Dobrivoie va munci acasă, la câmp sau la moară. După declanșarea Primului Război Mondial, în 1914, Dobrivoie se hotărăște să plece voluntar în armată: „Acum îmi era limpede deosebirea dintre a lupta ca militar înrola în armata care își apără poporul și pe sine și a lupta în organizații secrete. Nu mai simțeam mustrări de conștiință că voi fi iarăși în situația de a ucide oameni; somnul îmi era liniștit, visele senine și odihnitoare.”
Dobrivoie luptă împotriva austriecilor la Țer, Kulubara și în satul Kopliara. În luna decembrie 1914 este trimis la vatră, fiind considerat prea tânăr chiar și pentru voluntariat, dar este decorat, pentru vitejia de care dăduse dovadă, cu șase medalii.
După ce devine major în 1915, pornește cu armata sârbă spre Albania. Participă la multe bătălii împotriva austriecilor, bulgarilor și albanezilor. În momentele de grea cumpănă, Dobrivoie se mângâia amintindu-și vedenia pe care o trăise înainte de a intra în organizația partizanilor sârbi.
Pronia dumnezeiască l-a ferit de moartea prematură. Odată, într-o noapte, pe vremea luptelor de la Kraviciki Potok împotriva bulgarilor, s-a auzit strigat pe nume de o voce care l-a înștiințat: „Fugi, Dobrivoie, dacă nu vrei să mori!” Iată cum redă personajul nostru principal ceea ce a urmat: „M-am cutremurat, presimțirile mă îndemnau să ies repede din avanpost și să alerg spre tranșee. Nu au trecut nici 15 secunde și un proiectil tras cu merzerul (un tun de tranșee folosit cu precădere de armata germană în Primul Război Mondial) a căzut chiar pe avanpost și, străpungând acoperișul și rupând în două banca pe care tocmai stătusem, s-a înfipt în podea cam la un metru adâncime și apoi a explodat.”
Dobrivoie a primit comanda de a distruge merzerul care făcuse o mulțime de victime în rândurile soldaților sârbi. L-a aruncat în aer, folosind șase grenade pe care le-a aruncat de la mică distanță. Pe drumul de întoarcere spre tranșeea în care se adăposteau sârbii a fost grav rănit: „O explozie m-a proiectat dincolo de piatra după care voiam să mă ascund. Mi-am pierdut cunoștința. Dacă explozia nu m-ar fi aruncat în spatele stâncii, aș fi murit negreșit, dar așa am fost la adăpost. Mina mi-a produs o fractură la piciorul stâng, deasupra gleznei, o schijă mi-a străpuns craniul în zona urechii, iar explozia mi-a perforat timpanul. Gloanțele mi-au nimerit șoldul drept și coșul pieptului, unul oprindu-se în plămânul stâng. Mâna dreaptă mi-a rămas suspendată pe piatră. După aceea, camarazii mi-au povestit cum bulgarii trăgeau cu puștile în direcția mea, dar am avut norocul să mă nimerească doar în antebraț.” În cele din urmă, a fost transportat la Spitalul „Regentul Alexandru” din Salonic, unde, după două zile de îngrijiri, a fost transferat la un spital din Alger. Aici, medicii francezi și-au dat toată silința pentru a-i tămădui rănile. Fiindcă o posibilă intervenție chirurgicală l-ar fi condamnat la invaliditate, a rămas pentru tot restul vieții cu acel glonte în plămân, în apropierea inimii.
În timpul convalescenței, s-a cufundat în citirea cărților duhovnicești pe care le avea – camarazii săi avuseseră grijă să i le așeze pe targa cu care îl ridicaseră dintre tranșee. Printre ele se găsea și Viața Sfântului Ioan Damaschinul. Povestea la vârsta senectuții: „Mă gândeam cum oamenii cei răi i-au tăiat mâna Sfântului Ioan Damaschinul, iar el s-a rugat Maicii Domnului să-i redea mâna, promițând că o să alcătuiască o cântare despre milostivirea ei și că o să-și dăruiască întreaga viață Bisericii. Iar Maica Domnului i-a îndeplinit rugăciunea. De ce nu aș face și eu la fel? M-am cufundat și eu în rugăciune și i am promis că o să zidesc sau că o să ajut la zidirea bisericilor și că o să dau de pomană săracilor. Tare de folos mi-au fost în acele vremuri cărțile mele. Le citeam sorbind învățătura lor și încercând să le înțeleg tâlcul.”
Pentru că a distrus în mod eroic merzerul, Dobrivoie a fost decorat cu Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”. Primind o scrisoare în care era înștiințat că bulgarii i-au ucis fratele mai mare și că i-au torturat pe tatăl și pe sora sa, Dobrivoie se decide pe dată să se întoarcă la unitatea sa militară, în focul conflictelor.
Participă la luptele pe care le dădeau sârbii pentru a străpunge frontul de la Salonic. În toiul atacului cu ghiulele de tun, care cădeau necontenit din cer, supraviețuiește doar prin rugăciunile pe care le-a adresat Sfântului Nicolae și arhanghelului Mihail.
În zona Banatului, soldații sârbi luptau cu cei maghiari. Ajunge, prin Arad, la Timișoara, unde petrece o iarnă întreagă. Aici este decorat cu noi medalii: Ordinul „Vulturul Alb cu Săbii”, Medalia de Aur „Obilici”, Memorialul „Albania” (Albanska Spomenita).
Într-o noapte, două făpturi cerești l-au vestit: „Ei, acum a venit vremea să te întorci acasă, Dobrivoie.” După demobilizare, a revenit în satul natal vindecat de răni, așa cum i se prevestise în prima vedenie. Privindu-și retrospectiv viața, va spune peste ani: „La întoarcerea din război aveam 24 de ani, glontele din plămâni nu mă supăra, iar celelalte răni nici nu le simțeam. Eram tânăr, sănătos, bogat, decorat, erou, așa că pentru fete eram cea mai bună partidă.”
După o vreme, simți că se îndrăgostește de Milunka, o fată blândă și sfioasă. Din nefericire, Milunka s-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă, iar în clipele de pe urmă l-a chemat pe Dobrivoie la patul ei și, privindu-l duios, i-a spus: „Știu, Dobrivoie, că tu o să ajungi preot sau călugăr. Mă uitam la tine în biserică cu câtă credință te rogi. Să știi că pe tine te-am iubit mereu. Numai pe tine… O să mor în curând… Te-aș ruga să nu mă uiți.”

Ostaș al lui Hristos. Viața de sihastru

Moartea Milunkăi s-a adăugat unui lung șir de morți: prietenii căzuți în lupte, pe front, tatăl și sora sa schingiuiți de bulgari, pe care Dobrivoie i-a îngropat după rânduiala creștinească… Nu este deci de mirare că a început să simtă acut prăpastia dintre idealul său de viață și lumea semenilor săi, în sufletele cărora musteau patima lăcomiei și a voinței de putere: „Nu mai păstrasem nimic din visurile copilăriei despre o viață frumoasă. Toate încercările erau încă proaspete în mintea mea. Trecusem printr-un război crunt, călărisem în goana calului, trăsesem nenumărate gloanțe, tăiasem cu sabia, mă umplusem cu decorații. Cu ce aș mai fi putut să îmi înfrumusețez imaginea despre viitor? Nu puteam decât să mă aștept la noi vărsări de sânge! (…) Doream să trăiesc o viață adevărată, în înțelegere și în iubire cu toată lumea; doar o astfel de viață este vrednică de un om. De aceea mă rugam la Dumnezeu și la toți sfinții să mă ferească de nelegiuirile oamenilor.”
În anul 1920, la trei luni după încheierea războiului și întoarcerea lui Dobrivoie pe tărâmurile natale, vizitează Mânăstirea Sfântului Naum de la Ohrid. Starețul i-a îngăduit să petreacă aici șapte zile, dar când Dobrivoie i-a destăinuit intenția sa de a îmbrăca haina monahală și de a se statornici în acest sfânt locaș, acesta i-a răspuns: „Ești prea mândru, ai prea multe decorații, ai făcut și școală, mai ești și bogat pe deasupra. Ești aspru și nestăpânit. Cum și când crezi tu că te vei liniști? Cum o să faci ascultare? Cum o să poți tu să fii sărac? Cum vei putea tu, cu felul tău de a fi, să trăiești cu înțelepciune și să te slobozești de trufie?”
În cele din urmă, a fost primit în obște. În primele zile, i-a fost războită în fel și chip patima mândriei. L-au îmbrăcat în haine ponosite și i-au dat ca ascultare să păzească porcii mânăstirii. Când trebuia să dea drumul porcilor, frații din obște îi strigau: „Porcarule! Măi, porcarule! Numai de asta ești bun: să păzești porcii! De nimic altceva nu ești în stare!”
Ziua se ostenea cu porcii și vitele, iar noaptea și-o petrecea în rugăciune. „Făceam tot ce mi se spunea, mâncam ceea ce mi se dădea, mă gândeam la Dumnezeu și la mântuirea mea. În fiecare zi în inima mea creșteau bunătatea, smerenia și puterea… Mă simțeam ușor, fără griji și slobod ca pasărea cerului… Pentru mine a început atunci cu adevărat o viață nouă.”
După o vreme, fiind cuprins de nerăbdarea de a primi o ascultare mai apropiată de țelurile vieții duhovnicești, îl rugă pe stareț să îi dea o altă sarcină. Ca pedeapsă că nu a făcut până la capăt ascultare și nu a așteptat ca starețul însuși să i-o schimbe, Dobrivoie a fost trimis să păzească nebunii aflați în grija mânăstirii – oameni cu probleme psihice sau care se aflau sub o înrâurire demonică. Mulți dintre ei, după un timp, se vindecau aici, în Mânăstirea Sfântului Naum, după ce luau parte la Sfântul Maslu, posteau, iar părinții din obște le citeau numeroase dezlegări și rugăciuni. Starețul Kalist povestea: „Îi trăgeam pe nebuni după mine peste tot, zi și noapte, și înduram destoinic zâmbetele ironice ale celor din jur. Cel mai rău era că nu puteam să mă rog așa cum îmi doream și cum ar fi trebuit.”
Pe frontul de la Salonic, Dobrivoie îl cunoscuse pe Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici, care în anul 1921 fusese înălțat la treapta de Episcop. El l-a luat pe Dobrivoie să îi slujească pe post de secretar. Amintirile monahului Kalist despre Vlădica Nicolae sunt impresionante și se constituie într-un portret memorabil, din care iradiază darurile cu care îl împodobise Dumnezeu. Printre acestea se remarcau râvna pentru tot lucrul dumnezeiesc și darul străvederii. Mărturisește părintele Kalist: „Era cel mai școlit Episcop al nostru din acea vreme. Nici până astăzi nu s-a găsit unul mai bun decât el și pentru multă vreme nici n-o să se găsească. Era un mare duhovnic, cu studii în Anglia, un om cunoscut aproape în întreaga lume. (…) Îl ascultam cu smerenie, din toată inima. În timpul zilei făceam ordine în cărțile bisericești, apoi pregăteam colete și le duceam la poștă. Seara, în camera lui și alături de el, citeam psalmii și rugăciunile și abia după aceea mergeam la culcare. El rămânea în continuare să lucreze. Până noaptea târziu se vedea lumina aprinsă în camera lui. Când mă sculam devreme, băgam de seamă că lumina tot aprinsă era și îl auzeam plimbându-se, tușind. Pentru mine, cel lipsit de experiență, el era un om extraordinar, straniu. Se uita la om cumva dintr-o parte; pătrundea cu privirea până în adâncul sufletului. Noi toți eram conștienți că el ne cunoaște gândurile chiar înainte de a-i da răspuns la întrebarea pe care ne-o punea. Eram zi de zi în preajma lui și mi-am dat seama că de acolo, din camera în care stătea, știa tot ce se întâmplă la mânăstire, în oraș, ba chiar și mai departe.”
Sfântul Nicolae Velimirovici îl va asista (și însoți) pe Dobrivoie într-o nevoință aspră: un post negru, de 16 zile, însoțit de multe metanii și rugăciuni. La începutul acestei încercări deosebite, vlădica i-a spus ucenicului său: „Este ușor, Dobrivoie, să te lupți cu oamenii și să rabzi când trebuie. Dar acum te vei lua la trântă cu tine, voința ta ți-o vei pune la probă și o vei oțeli. Ține minte aceasta: în fața trupului lor miliarde de oameni tremură, îl răsfață, i se supun. Pregătește-te!”
Înainte de a fi primit în cinul monahal, Sfântul Ierarh Nicolae Velimirovici i-a încercat lui Dobrivoie virtutea smereniei. Într-o zi, un călugăr de care Dobrivoie se simțea apropiat sufletește l-a chemat în mijlocul curții și, pe nepregătite, i-a tras cu putere o palmă. „Fără să înțeleg de ce face acest lucru, dar și fără să mă străduiesc prea mult să o fac, i-am întins și celălalt obraz. Nu m-a lovit și a doua oară. Nu eram supărat. Nici rușinat. Chiar când am vrut să-l întreb de ce face asta, am băgat de seamă că monahii, preoții, argații stăteau și se uitau la noi, care pe la ferestre, care pe după ziduri.” La ceasul după-amiezii, trecând pe lângă Episcopul Nicolae, acesta l-a privit blând, l-a chemat la sine și i-a spus zâmbind: „Dobrivoie, du-te îndată la stareț și spune-i să-ți pregătească veșmintele pentru călugărie. Apoi spală-te, piaptănă-te, fii gata să arunci pentru totdeauna aceste straie de pe tine!” La vremea slujbei, vlădica i-a întrebat pe frații întru Hristos adunați în biserică dacă Dobrivoie este vrednic să fie făcut călugăr. Părinții și credincioșii i-au răspuns ca un singur om: „Vrednic este!” Astfel, Dobrivoie Milunovici a devenit monahul Kalist.
Pe parcursul îndelungatei sale vieți, părintele Kalist a dus, în mai multe rânduri, viață sihăstrească, exersându-se în apriga luptă cu propriile patimi. Își împuținase hrana și se ruga ore în șir, iar într-o zi, „în zori, dintr-o dată, peste mine a coborât o lumină cerească, care m-a învăluit întru totul, împrăștiind toate amintirile și toate dorințele. M-a umplut de o fericire de nedescris și de o bucurie nemaitrăită până atunci. Eram fericit că mă aflu acolo, pe acel munte, chiar în acel loc, cu totul singur.”
Cum petrecea el în pustie? „La început mă rugam toată noaptea, după aceea câte trei sau patru ore. Omul duhovnicesc, retras în singurătate, nu are cu cine să vorbească, și acesta este un motiv să se roage neîncetat. M-am rugat până am simțit căldură și bucurie în inimă. Restul timpului îl petreceam în lectură și cugetare, iar peste zi făceam cruciulițe de lemn, citeam Noul Legământ, Psaltirea și alte cărți duhovnicești.” Își împuținase drastic orele de somn. Se hrănea doar cu ceea ce îi dăruia natura. A viețuit săptămâni întregi fără pâine sau mâncare gătită. Cu binecuvântarea Sfântului Nicolae, a pustnicit doi ani în Munții Petrinski. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască în care se făcea că Iugoslavia și Serbia vor fi cotropite de comuniști, iar Vlădica Nicolae va fi nevoit să plece într-o țară îndepărtată, unde, în cele din urmă, își va afla sfârșitul. Nu peste multă vreme, vedenia s-a adeverit.
În 1924, s-a mutat pe insula de pe lacul Prespa, care era populată cu foarte mulți șerpi. Aici hrana o reprezentau, de obicei, niște rădăcini amare la gust. După alți doi ani de sihăstrie, Vlădica Nicolae îl cheamă la Mânăstirea Ohrid, unde îl hirotonește diacon și îl însărcinează să ridice din temelii sau să renoveze câteva mânăstiri din eparhie. În ținutul Trebișki zidește o mânăstire. Acel teritoriu era sub stăpânirea unui haiduc albanez, Alia, care se lăudase că îi va veni de hac monahului Kalist. Dumnezeu a rânduit ca, într-o bună zi, lucrurile să se petreacă exact pe dos: părintele Kalist l-a găsit pe Alia în pădure. I-a cruțat viața și, din acea clipă, Alia nu a mai căutat să îl omoare.
Părintele Kalist a viețuit în eparhia Ohridului până în anul 1939, când a plecat la Jicea. Va trăi aici un an de zile, apoi se va muta la Mânăstirea Rudenița. Viața sa a fost greu încercată și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Odată, un cetnic al cărui șef era Kosta Pecianaț l-a snopit în bătaie, vrând să îl prade de puținele bunuri pe care acesta le avea. Aflând Kosta Pecianaț, a ordonat ca tâlharul să fie împușcat, dar părintele Kalist a căzut în genunchi dinaintea lui, implorându-l să îi cruțe viața celui care îl chinuise. Tot în timpul războiului l-au căutat partizanii comuniști, iar după încheierea lui un alt comunist a vrut să îl omoare și l-a amenințat că în noul stat „nu e loc pentru Dumnezeu și popi”.
Elocventă pentru caracterul dârz al părintelui Kalist este și ancheta la care l-a supus UBA (securitatea comunistă iugoslavă) pentru că îl suspecta că are legături cu cetnicii. După ce s-au scurs cele nouă ore de anchetă, părintele Kalist le-a strigat: „Destul cu chinul. Nu sunt vinovat, nu vreau să vă mai răspund.” Cel care ordona ancheta a pus mâna pe un pistol și a răcnit la părintele: „Aici eu hotărăsc! Știi că eu pot să te condamn și să te execut pe loc?” Monahul Kalist i-a răspuns, fără pic de frică: „Cine ești tu ca să mă judeci? Și ce putere ai ca să mă omori? Minți când spui că poți să faci asta! Îndrăznește să faci asta!”
Tremurând de enervare, anchetatorul a continuat: „Ești conștient, măi popă, de ceea ce ai spus?”  Răspunsul a venit îndată: „Sunt conștient de tot. Iar tu să știi asta: Nu recunosc decât judecata lui Hristos. Dacă El îngăduie, doar atunci poți să mă omori. Aruncă fierătania aia din mână!” Sfârșindu-și cuvintele, părintele Kalist s-a ridicat și a vrut să părăsească odaia în care îl anchetaseră. L-au luat forțat și l-au dus înapoi. Anchetatorul-șef i-a mai spus doar atât: „Starețule, niciodată nu te voi mai deranja. Într-adevăr, tu crezi în Dumnezeu! Nu te temi de moarte!”

„Iubiți-vă și voi între voi și luptați!

Monahul Kalist și-a păstrat caracterul dârz până la sfârșitul vieții. În anii ’90, i se plângea unui ucenic: „Of, cum sunteți voi, tinerii sârbi, astăzi? Nu sunteți buni de nimic! Eu și acum, la vârsta aceasta (pe atunci era trecut bine de 90 de ani), aș lua o pușcă și aș apăra Kosovo!”
Părintele Kalist a viețuit 18 ani în Mânăstirea Rudenița. Prin predicile și sfaturile sale duhovnicești îi călăuzea pe creștinii care îl cercetau, însetați de cuvânt dumnezeiesc. În toată această perioadă a renovat bisericile din satele Ratai și Stanișinaț. În toamna anului 1982 s-a întors la Mânăstirea Jicea, unde, pe 12 aprilie 1991, a trecut la cele veșnice. A fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Jicea. Pentru starețul Kalist, ca pentru orice creștin autentic, nu exista moartea. Le mărturisea ucenicilor săi: „Când va veni moartea, ea mă va despărți de lumea aceasta, dar nu mă va nimici, pentru că un creștin trăiește veșnic la Domnul său. Voi trece dintr-o lume în alta, dintr-o viață în altă viață, dar, cum n-am murit încă, nu știu în amănunt cum va fi aceasta. De aceea, deși sunt încredințat că moartea a fost biruită, mă și tem puțin de taina ei.”
Potrivit mărturiei credincioșilor care i-au vegheat ultimele clipe, înainte de a pleca, în pace, la Domnul, a simțit puternic prezența Sa. Părintele Kalist i-a privit pe cei adunați în jurul său, pe fiecare în parte, și le-a spus: „Ne iubește!… Și eu vă iubesc. Iubiți-vă și voi între voi și luptați!” (Sfântul Nicolae Velimirovici, Suta de capete de la Liubostinia, Ed. Sophia/ Ed. Cartea Ortodoxă, 2009, pp. 82-100).

Ciprian Voicilă

joi, 28 februarie 2019

Monahul Marcu Dumitrescu, cel care a învins frica torturii, prin tăcere

[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Ivit pe lume la data de 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, din județul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniță, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană și comunistă.
Cititorul vieții sale și al mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape rămâne cutremurat în fața privațiunilor și a torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenții. În același timp, se minunează când prin fața ochilor minții i se derulează momentele de cumpănă existențială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus.

Cruntele pătimiri și dumnezeiasca purtare de grijă

Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la București pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan – care i-a zugrăvit biografia și a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă și mai lată, unul mă ținea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul și doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei care mă băteau au crezut că am murit”.

Învingerea torturii prin tăcere

În fața refuzului său tranșant de a-și trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care îl acoperea darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le-am simțit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, și atunci, și după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deși fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioși. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă, i-au străpuns trupul cu un cuțit, crezând poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalți. Însă, în chip minunat, el și-a păstrat starea de muțenie. Și-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploiești la București, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe «Fachiru»! Ia uite-l cum arată! Ca un nou-născut!”
Într-un alt moment al anchetei, torționarii l-au introdus într-o cameră, amenințându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternați când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfrico­șat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămașă. Vrând probabil să-și revină din starea de uimire, conducătorul anchetei și-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”
În tentativa de a-i înfrânge voința morală, imaginația diabolică a comuniștilor a inventat noi și noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger și căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credință neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simțit ducându-mă de mână, pas cu pas”.

A doua arestare

Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primește o condamnare de 10 ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoștință cu „grupul misticilor”, care erau călăuziți în căutările lor duhovnicești de părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuți sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim -, în condițiile improprii de detenție, se dedică unei vieți de nevoință duhovnicească, conști­entizând faptul că anii grei de temniță la care fuseseră condamnați îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieții duhovnicești, de la treapta despătimirii până la iluminare și îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferința lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.
În 1951, regimul comunist, în loc să îl elibereze cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să-și închine viața lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. La 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina, unde se găsea la acea vreme părintele Arsenie Papacioc, care îi era și duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.
În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploiești. Datorită refuzului său dârz de a-și trăda frații de ideal și de suferință, la un moment dat, torționarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viața extraordinară a monahului Marcu, bucuriile și darurile duhovnicești pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu fața către răsărit (...), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub și au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc și să văd stele galbene, albastre și verzi. Atunci L-am simțit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar L-am simțit cu mult mai puternic decât aș vedea cu ochii mei și aș auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă și să pulverizez apa prin celulă. Așa am anihilat praful ucigaș și am rămas în viață”.

Din nou la Aiud

Ultimii ani de detenție și-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală își va desăvârși nevoința ascetică deprinsă în anii de temniță grea: participa zilnic la slujbele săvârșite în biserică, iar la chilie își îndeplinea pravila monahală care în ultimii ani ai vieții dura nu mai puțin de 13 ore. O altă nevoință a monahului Marcu era citirea a sute și sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturisește că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea și alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinței, al răbdării necazurilor, al umilinței și pocăinței, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufletește de părintele Ilie Cleopa, care i-a fost și părinte duhovnicesc.

Liniile unui portret duhovnicesc

Prin 2001, părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schițat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărișor decât mine cu vreo 2-3 ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. (...) Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.
Părintele Marcu va părăsi viața pământească pășind lin în Împărăția cea veșnică și nestricăcioasă la data de 28 februarie 1999.
Pelerinul care poposește în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul cuvioșilor Paisie Olaru și Ilie Cleopa, poate se va opri și la locul unde odihnesc rămășițele sale pămân­tești - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos și pentru încercatul neam românesc.(Ciprian Voicilă)

luni, 25 februarie 2019

Mărturii și Evocări. Horia Bernea - episodul 1 (14 02 2019)

„Cred în sfinți, dar și-n voinici”


[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

joi, 7 februarie 2019

Dominarea furiei

 
[Articol publicat în Ziarul Lumina
 Într-o scrisoare celebră, filosoful stoic Seneca afirma că mânia este „cea mai respingătoare și mai sălbatică dintre toate”. Încă din Antichitatea greacă și romană, filosofii preocupați de etică și de idealul desăvârșirii morale a omului au căutat să descrie fizionomia acestei patimi sufletești, analizând în detaliu cauzele și moda­li­tățile ei de manifestare. Efortului filosofilor de a defini mânia i s-a alăturat în ultimii zeci de ani preocuparea psihologilor de a studia căile prin care stările de mânie sau de furie ar putea fi gestionate cu succes de persoana umană (în literatura de specialitate, fie „mânia” și „furia” sunt folosite ca sinonime, fie furia este văzută ca fiind gradul maxim al mâniei). Spre exemplu, doctorul Albert Ellis și psihologul Raymond Tafrate, inventatorii terapiei rațional-emotive și comportamentale, au demonstrat că furia este distructivă atât în ceea ce îi privește pe ceilalți, cât și în ceea ce ne privește pe noi înșine. Ea poate distruge relații, familii, instituții, ne poate ruina sănătatea fizică și echilibrul lăuntric. 
  
Afectează sistemul cardiovascular 
 Potrivit profesorului de biologie și neuroștiințe de la Universitatea Stanford, Robert Sapolski, activarea repetată a stărilor fiziologice care însoțesc furia afectează sistemul cardiovascular și favorizează apariția arteriosclerozei. Furia naște întotdeauna agresivitatea. Ea stă la originea vio­len­ței domestice (de pe urma căreia suferă nenumărate femei) și a agresiunii îndreptate împotriva copiilor. Psihologii care au studiat această emoție distructivă au concluzionat că, în pofida preju­de­că­ților noastre curente, tindem să ne manifestăm furia nu împotriva persoanelor care ne provoacă antipatie și aversiune, ci față de cei care trăiesc în imediatul vieții noastre curente: membrii familiei, colegii de serviciu, prietenii. La fel de grav este și un alt aspect al furiei: cel care se lasă dominat de ea, nu o conștientizează, nu își asumă efectele ei și este tentat permanent să proiecteze asupra celorlalți vina pentru neîmplinirea proprie și pentru eșecul relațional. Psihologii Ellis și Tafrate au identificat o serie de mituri privind modalitățile prin care am putea să ne controlăm mânia, idei pe cât de eronate, pe atât de asiduu vehiculate în mass-media. Enumăr aici câteva: exteriorizarea fizică și verbală a furiei conduce la diminuarea ei (în realitate, o amplifică); ne eliberăm de mânie evitând contextele exis­tențiale care o favorizează (ceea ce ar putea să ne creeze ima­ginea inconfortabilă de persoane slabe, pasive, evitante); furia ne ajută să depășim obstacolele care ne împiedică să ne atingem scopurile pe care ni le-am propus (în realitate, acest tip de comportament provoacă în rândul membrilor familiei și în rețeaua de prieteni și cunoscuți neîncredere, resentimente, impulsul de a ne ocoli); evenimentele externe cauzează întotdeauna declan­șarea furiei (dacă ar fi adevărat, în aceleași condiții date, toți oamenii ar trebui să reacționeze la fel: de pildă, ar trebui ca toți par­ti­cipanții la traficul superaglomerat să se înfurie). În urma cercetărilor aprofundate care au avut ca obiect furia, Ellis și Tafrate au ajuns la concluzia că orice persoană care se înfurie și-a alimentat în prealabil această stare prin câteva idei care au căpătat forța unor convingeri subiective. Să presupunem că am fost tratați nedrept de colegii noștri de serviciu. Ne înfuriem și ne alimentăm în forul nostru interior mânia, spunându-ne, de regulă: 1. „Este groaznic că acești oameni mă tratează nepoliticos și nedrept!”; 2. „Nu suport să mă trateze astfel!”; 3. „Nu ar trebui absolut deloc să mă trateze așa de rău!”; 4. „Fiindcă se poartă atât de rău, sunt persoane îngrozitoare și ar trebui pedepsite!” Între cele 4 idei există o înlănțuire cauzală și împreună fac să credem că o persoană este prin natura ei fundamental rea doar pentru că într-o anumită situație ea adoptă un comportament inadecvat, greșit față de noi. Cu alte cuvinte, generalizăm. Este aceeași eroare pe care o facem atunci când ajungem să judecăm și să osândim un om pentru păcatele pe care le-a săvârșit sau despre care noi credem că le-a săvârșit. Îl etichetăm pentru totdeauna, deși răul pe care l-a comis a fost poate neintenționat sau s-a ivit din necunoaștere.  

„Vinul dracilor” 
Putem să ne gestionăm cu succes momentele în care suntem tentați să reacționăm cu furie dacă ne vom deprinde să identificăm acele convingeri personale, iraționale, care în mod obișnuit amplifică mânia. Ele ar putea fi formulate astfel: 1. „Trebuie neapărat să fac bine lucrurile importante și să primesc aprobarea celor care sunt importanți pentru mine, iar dacă nu, sunt lipsit de valoare”; 2. „Trebuie să mă tratezi cu amabilitate și cu atenție, iar dacă nu o faci, ești o persoană îngrozitoare”; 3. „Condițiile trebuie neapărat să fie așa cum îmi doresc eu să fie și să nu îmi blocheze în mod nejustificat plăcerile și obiectivele, iar dacă nu, viața mea este oribilă”. Cei doi inițiatori ai terapiei rațional-emotive recomandă ca antidot împotriva acestor credințe care generează adesea furia așa-numitele „tehnici cognitive de distragere”. Printre ele, rugăciunea ocupă un loc important. Următorul pas este să îi acceptăm necondiționat pe cei care trăiesc alături de noi. Chiar dacă nu ne plac, în urma unei analize raționale vom ajunge la concluzia că ne este util să îi acceptăm. Deși sunt atâtea diferențe majore între noi și ei, în cele din urmă este preferabil să trăim sau să muncim alături de ei. Doctorul Ellis scrie: „Accepți păcătoșii, dar nu și păcatele lor. Accepți realitatea socială că ei sunt cu toții - fiecare dintre ei - incredibil de imperfecți și îi accepți cu slăbiciunile lor”. În tradiția creștin-ortodoxă, mânia sau furia este considerată patimă. Creștinul trebuie să o înfrunte și, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se elibereze de sub tirania ei. Încă din secolul al IV-lea, Evagrie Ponticul a surprins o trăsătură specifică mâniei: a numit-o „vinul dracilor”. Este adevărat: omul mânios nu doar că își pierde stăpânirea de sine, ca în beția alcoolică, dar această stare nefirească se amplifică de la o clipă la alta, ca o vâlvătaie care se întețește, amenințând tot ce îi stă în cale. Patericul egiptean îl învață pe creștin să nu se bazeze pe propriile puteri în lupta cu patima mâniei, ci doar pe ajutorul lui Dumnezeu. Avva Amona mărturisea: „Patrusprezece ani am petrecut în schit, rugându-mă lui Dumnezeu noaptea și ziua ca să-mi dăruiască să biruiesc mânia”. Sfinții Părinți au arătat că, de cele mai multe ori, ne mâniem în momentul în care nu ne este satisfăcută o anumită patimă, fie ea trupească – de pildă, lăcomia -, fie mai subtilă – mândria, slava deșartă. Pentru a ne izbăvi de patima cumplită a mâniei trebuie să cultivăm cât mai mult virtutea smereniei. (Ciprian Voicilă)

joi, 31 ianuarie 2019

Invidia și efectele ei nocive

[Articol apărut în Ziarul Lumina
Trăind în societate, invidiem și suntem invidiați. Invidia se naște atunci când întâlnim o ființă mult mai înzestrată decât noi înșine, mult mai bine situată în ierarhia socială sau care posedă anumite bunuri la care noi doar jinduim. Ce trăsături esențiale are această emoție toxică? Cum am putea-o controla astfel încât să ne redobândim libertatea interioară? Psihiatrii Cristophe André și François Lelord afirmă că invidia este o emoție universală, un „amalgam de iritare și ură față de cel care este mai favorizat de soartă decât noi”. Cuvântul vechi „pizmă” reflectă fidel această complexitate. În limbajul comun, despre omul dominat de invidie se spune că este „ros de invidie”. Analizând această expresie, vom descoperi câteva trăsături specifice acestei emoții negative. Invidia, deci, este o emoție chinuitoare, dar și insațiabilă: totdeauna vreun apropiat sau un cunoscut de-al nostru va avea o calitate care ne va stârni invidia sau va poseda un bun material pe care noi doar ni-l dorim. Invidia, această emoție ascunsă, este paradoxală: deși nenumărați oameni suferă de ea, este riscant să ți-o exprimi în societate, fiindcă ea va stârni dezaprobarea celorlalți.  

Trei tipuri de invidie 
Invidia se ivește pe neaștep­tate și se manifestă ca „o reacție bruscă, involuntară, însoțită de manifestări fizice”. Cei doi psihiatri menționați mai sus împart invidia în 3 categorii. Pentru a le înțelege mai bine, vom pleca de la un exemplu: să presupunem că un coleg de serviciu a fost promovat. Invidia se manifestă mai întâi la nivelul gândirii, apoi al comportamentului uman. Dacă vom gândi „Mie nu mi se va întâmpla asta”, și vom simți nevoia să ne retragem, să ne închidem în sine, evitând pe viitor să inte­racționăm cu persoana nou-promovată, putem spune că trăim un episod de invidie depresivă. Invidia ostilă se manifestă altfel. În acest caz, invidiosul gândește „Nu suport faptul că acest incapabil a fost promovat înaintea mea!”, apoi începe să își bârfească față de cunoscuți colegul, spunându-și sieși: „Lasă că îi arăt eu lui cine sunt!” Invidia admirativă este mai rar întâlnită. Persoana atinsă de acest tip de invidie gândește complet diferit: „E normal să-l promoveze, a muncit din greu”. Ea are puterea să se ducă și să îl felicite sincer pe colegul respectiv. Pe viitor, va lucra mai mult pentru a le dovedi superiorilor că și ea merită să fie promovată.  

Comparație-invidie-stimă de sine scăzută 
Cum se naște în sufletul nostru invidia? Această emoție complexă are întotdeauna la origine o comparație: invidiosul își compară propria situație cu a persoanei pe care o invidiază. Consecința nefastă a compa­rației este că invidiosul se va simți inferior și va înțelege că această inferioritate nu poate fi depășită curând, ceea ce va conduce la scăderea stimei de sine. Sentimentul de inferioritate poate produce, la rândul său, alte emoții toxice: tristețe, furie... Devenim cu atât mai invi­dioși cu cât ne simțim mai inferiori decât ceilalți într-un domeniu pe care îl considerăm reprezentativ pentru noi. Acel domeniu este o piesă importantă în edificiul stimei de sine. Un elev care a obținut rezultate foarte bune la matematică nu îl va invidia pe un coleg care excelează la literatură. Studiile psihologice au relevat faptul că, de obicei, îi invidiem pe cei care ne sunt mai apropiați (frați, prieteni, vecini). Sunt două cauze majore ale acestei stări de fapt: fiind mai apropiați de ei, tindem adesea să ne evaluăm atuurile personale, prin com­parație cu ei. În plus, ei și noi formăm același grup. Avem o viziune comună, de grup, privind valorile și atributele necesare pentru dobândirea unui anumit statut social, iar atunci când ne comparăm cu ei și ne conști­entizăm defectele, stima de sine ne scade simțitor. Să nu uităm că stima de sine este o componentă esențială a identității noastre. Privind lucrurile dintr-o altă perspectivă, putem spune că invidia poate avea și efecte sociale pozitive. În limitele legalității, invidia creează emulație și contribuie la atingerea unor noi standarde de performanță în domeniile sportului, afacerilor sau al științei. În aceste cadre competitive putem vorbi de un alt tip de invidie: invidia emulativă. La nivel instituțional, invidia poate fi stimulată prin compararea regulată a rezultatelor obținute de angajați, ceea ce va conduce la creșterea perfor­manței.  
Antidoturi psihologice 
Cum am putea controla această emoție negativă, care se ivește în sufletele noastre brusc și care ne periclitează stima de sine? Psihologii care au studiat-o îndeaproape ne sfătuiesc să nu o refulăm, adică să nu o alungăm din conștiința noastră ca pe ceva inexistent sau neadevărat. Dimpotrivă, să recunoaștem că suntem invi­dioși pe o anumită persoană. Trebuie să înțelegem că nu putem controla condițiile obiective care favorizează invidia (ea este întotdeauna o reacție involuntară), dar că suntem responsabili dacă o vom controla sau nu, din momentul în care ea își face simțită prezența în sufletul nostru. În mod paradoxal, ne putem elibera decent de invidie exteriorizând-o, dar nu cu ostilitate, ci cu umor și autoironie. De pildă, îi putem declara colegului nostru proaspăt promovat: „Îmi pare bine pentru tot ce ți se întâmplă; era și mai bine dacă mi se întâmpla mie!” Psihologii le recomandă persoanelor mai puțin înzestrate cu umor să facă efortul de a nu exterioriza invidia, dar, în același timp, să conștientizeze faptul că sunt animați de invidie. Tot ei ne sugerează să ne analizăm gândurile de inferioritate provocate de invidie: de unde vin? Sunt cumva legate de anumite întâmplări din copilărie? O altă strategie pe care ne-o propun psihologii este relativizarea avantajului celuilalt: ne putem întreba dacă acel statut social, bun material sau trăsătură de personalitate care ne-a stârnit invidia a ajutat-o pe respectiva persoană să fie fericită. Una din cele mai eficiente căi de combatere a invidiei este să ne ferim să provocăm invidia apropiaților noștri. O viață socială discretă ne poate feri de neplăcerile stârnite de invidia celor din preajma noastră. În tradiția creștină, invidia este etichetată, pe bună dreptate, ca patimă. Invidiosul încalcă porunca a 10-a din Decalog: „Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău”. El încalcă porunca dragostei față de aproapele și se arată și ne­mulțumit de darurile pe care i le-a făcut Dumnezeu. Pentru a ne feri de patima invidiei este bine să nu ne comparăm prea des cu ceilalți oameni. A ne aduce aminte măcar la sfârșitul zilei, la ceasul rugăciunii, de clipele în care am primit ajutorul lui Dumnezeu constituie un alt mijloc eficace de a ne veni în fire. Citind Patericul egiptean învățăm că cel mai eficient mijloc de potolire a invidiei aproapelui nostru este smerirea de sine. Ava Ioan Colov ședea odată în fața bisericii, înconjurat de frații care îl întrebau despre gândurile lor. La un moment dat, un bătrân „ros de invidie” îi spuse cuviosului: „Urciorul tău, Ioane, e plin de otravă”. Cuviosul Ioan îi răspunse: „Așa e, avvo. Ai spus așa că le vezi doar pe cele dinafară; dacă le-ai vedea pe cele dinăuntru, ce-ai spune?” (Ciprian Voicilă)

marți, 22 ianuarie 2019

„Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută!”


[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Proverbele românilor sunt asemănătoare apoftegmelor din Pateric: te surprind prin acuitatea observației și prin forța cu care transmit opinii și judecăți de valoare privind viziunea țăranului asupra vieții. Cea mai mare colecție de proverbe românești a fost realizată de Iuliu Zanne. Ea adună nu mai puțin de 10 volume. Paremiologia românească, portul și jocurile populare care fac parte din zestrea satului nostru ar merita o atenție mai mare din partea educatorilor care activează în învățământul de la noi.
Prin psihologie, în sens larg, se înțele­ge reprezentarea pe care o are un om despre sine și despre realitățile care îl înconjoară. Psihologia țăranului român subzistă în basmele orale, în baladele și zicerile înțelepte pe care le-a plămădit de-a lungul existenței sale milenare și, mai ales, în proverbele care i-au sintetizat bogata-i experiență. Exploatarea îndelungată a țăranului, obijduit de vremi și de numeroasele stăpâniri, și-a găsit expresia în formule ca: „Țăranul paște vaca, iar arendașul o mulge”. Sau: „Bogatul greșește și săracul cere iertăciune”. Iar spectacolul cotidian al bogăției nemilostive a născut proverbe ca acestea: „Averea bogatului mănâncă bucățica săracului” sau „Bogatul mănâncă când voiește și săracul când găsește”. Dacă era strâmtorat și trebuia să se împrumute, țăranul se ducea la un semen de aceeași condiție socială: „Sărac la sărac aleargă”.
Despre omul care se căpătuia pe căi imorale, țăranul român spunea că acela „adună unde n-a risipit”. Înțelepciunea înain­tașilor noștri propune ca ideal moral viața chibzuită, bine cumpănită: „Adună cu firul ca să ai cu grămada” sau „Adună la tinerețe ca să ai la bătrânețe”.
Când omul devenea risipitor, înțelepciunea populară sancționa actele nechibzuite, iraționale: „Aduni cu țârâita și împarți cu nemiluita”. Țăranul era conștient că o viață nechibzuită te poate condamna la sărăcie: „Cine cheltuiește peste ceea ce câștigă/ N-are-n casă nici mămăligă”.
„Omul lucrător de pâine nu duce dor”
În schimb, despre cel care le făcea pe toate de-andoaselea se spunea că umblă „pe brumă desculț și pe rouă încălțat”.
În același timp, străbunii noștri aveau o viziune realistă despre viață: conștientizau efemeritatea bunurilor materiale. Spuneau deseori: „Averea n-are stăpân”. Deși, de obicei, viețuia în lipsuri de tot felul, țăranul român nu prețuia excesiv avutul, ci îl cântărea la adevăratele-i dimensiuni: „Averea străină nu ține de cald”. Era convins că „nu averea face pe om, ci omul averea”.
Socotea vremelnice plăcerea și bucuria produsă de lucrurile acestei lumi: „Totdeauna desfătarea are soră întristarea”. Sau: „Bucuria înșelătoare, ca roua trecătoare”.
Țăranul valoriza știința de carte. De altfel, cei mai impor­tanți oameni ai satului erau știutori de carte: preotul, dascălul sau învățătorul, primarul. De aceea, se spunea că „cine știe carte are patru ochi”. Iar despre omul care grăia frumos și drept se spunea că „vorbește ca o carte”.
Țăranul prețuia munca, fiind­că „pâinea nu vine singură la tine”. Credea că „omul lucrător/ De pâine nu duce dor” și că „omul cu meșteșug nu piere”. De aceea, „orice fel de meserie, nu e rău omul să știe”. Românul de odinioară punea preț pe muncă, dar se bucura și de sărbătorile din calendar: „Viața fără sărbători, ca un drum fără conac”.
În fața unei dileme, a unei situații care necesita luarea unei decizii, țăranul își spunea că „stă în cumpănă” și că, la urma urmei, „nu se poate și în căruță și în teleguță”.
Nici omul care se apuca de mai multe lucruri deodată, fără să isprăvească vreunul, nu era bine văzut în sat: „Multe știe, multe croiește/ Și nici una nu isprăvește”. Țăranul știa că, de multe ori, pentru a realiza ceva în viață, trebuie „să te faci luntre și punte”.
Românul de odinioară era darnic, crezând cu tărie că „dar din dar se face raiul” sau că „dar la dar trage”. Iar despre unul care nu se achita de datorii sau nu îți întorcea ajutorul, când ai fi avut mai mare nevoie de el, grăia: „Când îi dai, îi fată vaca, când îi ceri, îi moare vițelul”.
„Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”
Țăranul iubea dreptatea, de care atât de rar a avut parte în existența lui urgisită (de unde și proverbul conform căruia, pe pământ „dreptatea umblă cu capul spart”). Îi plăcea să spună că „ce-i drept și lui Dumnezeu îi place”. Și credea că virtutea dreptății va ieși învingătoare, în cele din urmă, în această lume plină de nedreptăți: „Dreptatea iese ca untdelemnul deasupra apei”.
Țăranul român era milostiv. Gândea că „cine dă săracilor, împrumută pe Dumnezeu”.
Lăcomia și obrăznicia - astăzi am numi aceste patimi „dorință de autoafirmare”, de a ieși cu orice preț în față - erau taxate în proverbe de tipul: „Omul calic și obraznic/ Merge nepoftit la praznic”.
Grăirea de rău, clevetirea și osândirea aproapelui erau descrise în proverbe de felul: „Vorba rea se duce ca glonțul”. Sau: „Vorba de rău se duce peste nouă țări și nouă mări”.
Sau: „Vorba ce zboară odată, nu se mai întoarce”. De aceea, „vorba puțină și mâncarea cumpătată niciodată nu strică pe om”. Înțelepciunea populară avertizează: „Cine va umbla cu pizma își va sparge singur cizma”.
Țăranul nu răbda fudulia: „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia”. Despre omul fudul se spunea că „se fudulește ca musca în lapte”.
Multe proverbe sunt dedicate prostului și prostiei: „Prostului nu-i stă bine dacă nu-i și fudul”; „Cu omul prost să nu ai a face nici în clin, nici în mânecă”; „Prostul crede pe oricine mai prost decât dânsul”; „Omul prost nu vede pădurea din cauza copacilor”; „Prostul mănâncă postul și Vinerea cu dulce”; „Prostul se cunoaște după vorbă și șiretul după ochi”; „Omul prost din fire/ N-are lecuire”; „Ce face un prost nu pot desface 10 înțelepți”.
Beția, o patimă din păcate des întâlnită în viața cotidiană, era obiectul multor proverbe și ziceri. Despre omul beat se vorbea că s-a cătrănit, adică s-a făcut negru la față precum catranul. Când dependența de alcool se dovedea a fi incurabilă, vocea poporului spunea că „beția o vindecă sapa și lopata”. Întâlnim și o variantă românească a celebrei expresii latine, „in vino veritas”: „Arama omului la beție se arată”. De multe ori, patima beției stă la originea altor patimi: „Beția este ușa tuturor răutăților”. Beția era văzută ca un soi de nebunie: „Fie omul cât de bun, vinul îl face nebun”. Sau: „Cine bea vin mult își bea și mințile”. Despre deprinderile rele, dobândite la tinerețe, de care greu te dezbari la bătrânețe, se spunea: „Cine se învață, la groapă se dezvață”.
Prietenul fals, „frate la câștig și străin la pagubă”
Țăranul român iubea omul dintr-o bucată și ura fariseismul, prefăcătoria: „Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul”. Iar despre omul care își schimba brusc opiniile se zicea că „și-a întors cojocul pe dos”. Când viața îl vădea pe câte unul că este prieten fals, se spunea despre respectivul că este „frate la câștig și străin la pagubă”.
Țăranul român poseda elemente de psihologie empirică, necesare în viața de zi cu zi: „Omul se cunoaște din umblet, ca și după vorbă”. Știa din experiență că „vorba dulce oase frânge”. Era adeptul învățăturii evanghelice care ne învață să răspundem la rău cu bine, cu dragoste: „Cine îți zvârle o piatră, zvârle-i o pâine”. Știa să învețe din lipsuri („Nevoia învață pe om și nuiaua pe copil”), dar și din greșeli: „Cine cu capul de multe praguri se lovește, acela în urmă mai bine se socotește”. Sau: „Până nu guști amarul, nu știi ce e dulcele”.
Își iubea casa și ograda, chiar dacă erau sărace: „E mai bine în coliba ta decât în palatul altuia”. Nu privea cu ochi buni viața scursă în pribegie, printre străini: „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată”. Ținea să fie bine văzut în sat: „Decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap”.
Când îi venea sorocul să se însoare, de obicei se ghida după precepte, care au circulat din gură-n gură, de la cei bătrâni la cei mai tineri, ca acestea: „Nevasta cu mintea bună e bărbatului cunună”; „Cine caută nevastă fără cusur, neînsurat rămâne”.
Credea, cu tărie, că toate încercările vieții devin suportabile dacă vei ști să Ți-l faci pe Dumnezeu prieten, aliat: „Dumnezeu când te ajută, plumbul ți se face plută”.
Merită să ne întoarcem, când și când, la înțelepciunea stră­moșilor noștri și să ne hrănim cu ea sufletele, mai ales în vremuri când relativismul și nihilismul sunt curentele la modă în societatea actuală. (Ciprian Voicilă)