„Paştele falnice, cu cămaşă nouă, cu găoci de ouă“

„Suitu-Te-ai pe cruce Cel ce Te-ai pogorât din cer, venit-ai la moarte, Viaţa cea fără de moarte; către cei din întuneric Lumina cea adevărată; către cei căzuţi ridicarea tuturor.“ „În mormânt fiind închis cu Trupul Tău cel mărginit ai înviat, Hristoase, Cel ce eşti nemărginit; şi uşile fiind încuiate, ai venit înaintea ucenicilor Tăi, atotputernice.“ Pentru români, Săptămâna Mare este un timp dedicat cu precădere lui Dumnezeu. Cine nu s-a spovedit şi împărtăşit până la sărbătoarea Floriilor caută să o facă acum. De la Florii până în Vinerea Mare, creştinii participă seară de seară la Denii şi la Prohodul Domnului. În Joia Mare este scoasă în faţa Altarului crucea Domnului, iar „aerul“ sau „mormântul Domnului“ este aşezat pe o masă în mijlocul bisericii. Mii de credincioşi trec de trei ori pe sub ea şi sărută cu evlavie crucea, noul Pom al Vieţii veşnice. Ţăranul român ţinea sărbătorile în primul rând prin nelucrare, respectând porunca a patra din Decalog: „Adu-ţi aminte de ziua Domnului şi o cinsteşte“. În Joia Mare nu se lucra şi nu se dormea. Despre cel care dormea se credea că va fi leneş tot anul. În mitologia noastră românească, o figură memorabilă o are Joimăriţa sau Joia Neagră, o personificare a Joii Mari, care, zice-se, mergea prin sate şi le pedepsea pe gospodinele care nu terminaseră de tors cânepa, lovindu-le peste degete şi arzându-le degetele. Femeile împărţeau în Joia Mare: oale noi cu apă tămâiată, mâncare, colaci, flori şi lumânări. Legende despre ouăle de Paşti/ Tot în Joia Mare se vopsesc ouăle. Acestea sunt de două feluri: merişoare (ouăle roşii) şi împistrite (numite şi încondeiate, muncite, chinuite, scrise). Obiceiul vopsitului ouălor se reflectă într-o serie de legende autohtone. Potrivit celei mai cunoscute dintre ele, Maica Domnului sau Maria Magdalena aşază la baza crucii pe care stătea răstignit Mântuitorul un coş plin cu ouă, cu gândul de a înmuia prin acest gest inima împietrită a soldaţilor romani. Ouăle se fac roşii de la sângele care s-a scurs din rănile Mântuitorului. Potrivit unei alte legende, prigonitorii Domnului nostru Iisus Hristos, vrând să îi facă rău Maicii Sale, aruncă după ea cu pietre, pietre care se prefac în zbor în ouă roşii. Pentru că primul ou pe care îl vopsea sau îl încondeia gospodina era „de încercare“ se chema cearcă. Ouăle de Paşti erau vopsite în vechime în roşu, galben, verde, albastru, negru şi aveau desenate pe ele câteva motive, dintre care cele mai cunoscute sunt: crucea românească (având forma unei cruci simple), crucea rusească, crucea Paştelui, vârtelniţa, suveica, grebla, furca, roata carului, hârleţul, floarea Paştelui, brăduţul, grâul câmpului, calea rătăcită, mâneca sucită, peştele, fluturul, frunza nucului, frunza bradului, ciuboţica-cucului, ghiocelul, măgheranul, trandafiraşul, păianjenul, laba-gâştei, berbecele, urechile iepurelui, creasta-cocoşului, laba cârtiţei, laba broaştei, porumbaşul, albina, berbecele, cornul berbecelui, coarnele cerbului, inelul ciobanului, fluierul ciobanului, fierul plugului, steaua, cârja, cercelul doamnei, pălăria. În trecut, ouăle erau vopsite în negru în special în amintirea celor morţi. Cine vizitează Muzeul Ţăranului poate vedea câteva mostre în expoziţia permanentă, în faţa Pomului cu Cruci. Negrul exprima, în mentalitatea noastră tradiţională, pătimirea Domnului. Tot în vechime ciocnitul ouălor - acest ritual ludic autohton - se făcea după câteva reguli nescrise, dar adânc înrădăcinate în tradiţia noastră populară. Se ciocneau „capul“ cu „capul“ şi „dosul“ cu „dosul“. În prima zi a Sfintelor Paşti se ciocnea doar „cap“ cu „cap“. Persoana mai puţin importantă din punct de vedere social sau de o vârstă mai mică ţinea oul, iar cealaltă „dădea cioc“, spunând: „Hristos a înviat!“. Prima îi răspundea: „Adevărat a înviat!“ Ca şi astăzi, în trecut exista obiceiul de a ciocni ouă „pe luate“. Străbunii noştri credeau că pe diavol îl deranjează atât scrisul (încondeiatul) ouălor, cât şi obiceiul colindatului în sat. De aceea întreabă tot timpul dacă românii mai respectă aceste tradiţii. Ouăle roşii aduc bucurie în sufletele curate ale copiilor. O legendă românească spune că în momentul Învierii Domnului, toţi copiii din lume s-au trezit cu un ou roşu în mânuţă. Vinerea Mare şi pasca/ În Vinerea Mare, ţăranul român ţinea post negru, crezând, printre altele, că postul negru vindecă durerile de cap, dar şi alte beteşuguri. În această zi nu se lucra: nu se ţesea, nu se torcea, nu se spăla, nu se muncea la câmp. Singurul lucru pe care îl puteau face gospodinele era să frământe şi să coacă pasca. Ţărăncile făceau pasca rotundă având convingerea că scutecele în care a fost înfăşat Domnul nostru Iisus Hristos au avut formă rotundă. Sau o făceau în patru colţuri, având ca model piatra Sa de mormânt. La mijlocul copturii se făcea o cruce. Înainte de a băga pasca în cuptor, gospodinele făceau semnul crucii cu lopata pe cei patru pereţi ai cuptorului şi rosteau următoarea rugăciune: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră,/ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă,/ Maica Precista la fereastră“. Cojile de la ouăle folosite la pască erau aruncate pe o apă curgătoare. Din aluatul rămas de la pască erau făcuţi cozonacii. Noaptea Învierii şi prima zi de Paşti/ În noaptea de sâmbătă spre duminică, după miezul nopţii, toţi creştinii merg la biserică aşteptând marea bucurie a Învierii Domnului. Ţăranul român se pregătea pentru acest moment unic primenindu-se: se spăla pe faţă cu apă în care punea busuioc, o monedă de argint şi un ou roşu. Apoi se îmbrăca în straie noi. Se şi spunea în popor: „Paştele falnice/ Cu cămaşă nouă/ Cu găoci de ouă“. Acest obicei a creat şi zicala populară consemnată pentru prima dată de Anton Pann: „Paştele săracului este când îmbracă cămaşă nouă şi când are pe masă ouă“, de unde reiese că oricât de sărman ar fi fost ţăranul, în ziua Învierii Domnului sărbătorea în haină nouă, curată şi cu ouă roşii pe masă pentru că aşa moştenise el obiceiul din bătrâni. În noaptea Învierii, lua pasca, dar şi alte alimente - dacă avea - pe care le îndesa într-o desagă spre a fi sfinţite la biserică: brânză, ouă, unt, sare, cârnaţi, piper, usturoi, făină. După încheierea Sfintei Liturghii, dimineaţa se întorcea acasă cu lumânarea aprinsă şi o stingea de grindă, făcând cu fumul scos de flacăra ei o cruce acolo. După ce mânca sfânta anafură, pasca, ouăle şi celelalte bucate sfinţite la biserică, împreună cu toţi casnicii săi, aşeza masa înfruptându-se din toate cele pregătite din timp şi prelungind, astfel, bucuria de care se împărtăşise la sfânta biserică. Pe masa sărbătorii Sfintelor Paşti un loc aparte îl ocupă mielul, care este considerat de etnologi aliment ritual, dar şi un simbol hristic. Urmează Săptămâna Luminată, un timp al bucuriei pentru creştini, când fiecare suflet meditează asupra înţelesurilor adânci cuprinse în imnografia bisericii. (Ciprian Voicilă, sociolog, Muzeul Ţăranului Român)

Ciprian Voicila: Pentru ce s-au jertfit Sfintii Inchisorilor?

Intr-o conferinta rostita la 20 februarie 1934, organizata de Uniunea Intelectualilor Romani („Tendintele tinerei generatii in domeniul social si economic”), Mircea Vulcanescu spune la un moment dat : „N-ar trebui sa existe om de varsta mea, care sa nu simta nevoia unei revizuiri a pozitiei sale spirituale fata de taranul asa de organic inchegat in orizontul lui material, asa de omeneste roman in toate ale lui, comparat cu lipsa de stil si cu dezaxarea vietii de oras - revizuire care sa inlocuiasca sentimentul de superioritate al omului cult pentru cel simplu, printr-un sentiment straniu de admiratie si de uimire fata de o minune de injghebare psihologica si sociala, as zice chiar economica, cu toate aparentele potrivnice. Cele mai stralucite exemplare ale acestui neam, de la Alecu Russo, la Creanga si la Eminescu, si pana la Sabin Popp, au trecut prin aceasta scoala de realitate romaneasca. Si nici unul n-a ramas steril!” In fata zbirilor comunisti, in decembrie-ianuarie 1947, marturisitorul Mircea Vulcanescu avea sa-si citeasca apararea (la Curtea de Apel Bucuresti, sectia a-IX-a Criminala). Nu li se adreseaza in primul rand lor, ci taranului roman, icoana a intregii Romanii calcata in picioare si apoi distrusa sub cizmele ignarilor bolsevici: „De aceea tu, baciule, Vasile, din Birsana Maramuresului, pe care te-am parasit intr-o noapte din 1939, cand unitatea in care eram mobilizat se disloca spre miazanoapte, spre a face fata mobilizarii romanesti in sprijinul Cehoslovaciei amenintate; tu, baciule, Vasile care mi-ai spus atunci cuvinte pe care n-o sa le uit si care mi-au fost intotdeauna indreptar cand am avut in mana grijile bunului public; tu, baciule, al carui chip mi-a stat in fata, pe masa mea de lucru, cat am fost subsecretar de stat,si pe care te-am cercetat in gand intotdeauna- cand am avut de rezolvat probleme grele, de resortul meseriei mele, ca ministru: probleme de cliring, de finantare, de inzestrare- cu intrebarea: „Ce ti-e tie, baciule, de toate astea?!”, tu, baciule, sint sigur ca ai sa intelegi ceea ce conducatorul acelui neam de care - din timpurile preistorice dacii, erau „despartiti - vorba istoricului grec- de munti, si de frica reciproca”, nu a putut sa inteleaga... Si de aceea, tie, baciule, iti dau astazi aici, mai presus chiar si de aceasta Curte, socoteala. Am zis!” (Cf. Ultimul cuvant) Cand abordeaza principalele scopuri pe care ar trebui sa le vizeze tanara generatie ( din care Vulcanescu facea parte alaturi de Mircea Eliade, Cioran, Noica s.a.m.d., discipolii lui Nae Ionescu, in special) Mircea Vulcanescu spune apasat: 1. „Intern, problema tinerei generatii e aceea de a desavarsi unitatea sufleteasca a romanilor uniti politiceste si-sub acest raport- se poate spune inca de pe acum, intre tineretul Romaniei de astazi, unitatea de problematica a generatiei a si desavarsit acea contopire a sufletelor, care face sa nu se mai deosebeasca ardeleanul de muntean sau de moldovean, decat pentru ca sa-i accentueze bogatia caracterului romanesc! In fata acestei probleme tanara generatie romaneasca face bloc; 2. a doua sarcina launtrica a generatiei e aceea de a obiectiva aceasta unitate sufleteasca in creatii culturale, aceea de a gasi formele cele mai potrivite trairii romanesti, de la arhitectura pana la teologie, si de a ridica stilul de viata al acestui neam la rangul de universalitate”. O scurta paranteza: in literatura lui Dostoievski demonizatii sunt oameni dezradacinati, liberali in gandire si atitudine (Ivan Karamazov, Stavrroghin, Kirillov, Versilov, Verhovenski), care vorbesc o rusa amestecata cu limba franceza si care sunt deformati sufleteste de ideile care au smintit in secolul XIX cultura europeana. Sunt in primul rand oameni care au pierdut contactul cu pamantul rus si cu taranul rus, nu inainte de a-l fi dispretuit din plin pe mujic. Demonizatii din literatura dostoievskiana sunt proiectiile intelectualilor socialisti si anarhisti care incepuseră să vocifereze pe pamantul Sfintei Rusii. Inclusiv Dostoievski cazuse in mrejele lor (episodul cu grupul de liberali utopisti al lui Petrasevski, condamnarea la munca silnica in Siberia). In Jurnalul de scriitor (vol.1), Dostoievski scrie negru pe alb: „Separandu-se de popor, ei (intelectualii cosmopoliti), fireste, L-au pierdut si pe Dumnezeu. Cei mai zbuciumati dintre ei au devenit atei; cei mai indolenti si mai calmi au devenit indiferenti. Poporului rus nu-i nutreau decat dispret, inchipuindu-si si crezand in acelasi timp ca-l iubesc si ii doresc tot binele”. Comunistii l-au distrus pe Mircea Vulcanescu. L-au distrus si pe baciul Vasile. Liderului generatiei Criterion I-au pus eticheta de „criminal de razboi” (Cf. Mircea Vulcanescu in arhivele securitatii) si nimeni nu mai indrazneste sa i-o dezlipeasca. L-au aruncat in gropile comune de la marginea Aiudului. Ca pe caini. Fara slujba crestineasca. Fara cruce la cap. Dar Hristos l-a ridicat din moarte, din uitare, din dezonoare: moastele sale au fost descoperite. Au buna mireasma. In timp, in istorie au castigat comunistii, dar de dincolo de timp a invins Hristos. Ne bucuram de mirul sau mireasma celor care s-au jertfit deopotriva pentru Hristos si pentru neamul romanesc. Dar ei se vor bucura negresit daca ne vom raporta la valorile lor cardinale - iubirea pentru Hristos si dragostea pentru neamul romanesc. Valori certificate cu sange si cu destine frante. Asa cum, de pildă, nu ne rezumam la a avea evlavie fata de sfintii care au aparat sfintele icoane in perioada iconoclasmului (Sfantul Ioan Damaschinul e cel mai cunoscut dintre ei, scriind si trei tratate impotriva iconoclastilor). Credem - in acelasi duh cu ei - ca „cinstirea icoanei urca la prototip” (Sf. Teodor Studitul) (Ciprian Voicila)

Ciprian Voicila: Banalizarea binelui

Irina Nicolau, primul om care a făcut prima carte despre Revoluţia din ‘89 şi care a conceput singurul volum cu mărturii orale despre fenomenul Piaţa Universităţii, a editat în 1999 o broşurică în care figurau graffiti-uri pe care le puteai citi pe faţada Universităţii, pe pereţii Hotelului Intercontinental, pe blocurile Dunărea şi Pescarul, pe bulevardul Magheru sau pe soclul statuii lui Spiru Haret. În mica ei introducere Irina preciza: “în ziua de 10 ianuarie 1990 existau deja patru generaţii de graffiti. Cele din 21 decembrie’89 au fost peste noapte şterse cu pacură şi vopsea. O parte dintre ele au fost, ulterior, rescrise”. Şi, ulterior, o mâna PSD-istă le-a acoperit cu vopsea albă la lumina lămpii lui Ilici. Poate că albul este culoarea uitării mult mai mult decât negrul. Merg zilnic pe bulevardul Magheru. Mi-ar fi plăcut să recitesc uneori de pe ziduri: “Papá, ce rău ai fost”; “Jos demagogii şi oportuniştii”; “Cei pătaţi rămân pătaţi”; “Auzi-ne Doamne şi ne miluieşte, comunismul pedepseşte”; “La al XV-lea congres patru ani de la deces”; “ De Crăciun ne-am luat raţia de liberate”; “Toţi plopii din România au de făcut pere domnule… Şi răchita micşunele, cu cele mai mari parfumuri pe ele”; “Cine-i mic şi dă din mână şi-are patru la Română?”. Din toate aceste mărturii ale entuziasmului colectiv n-a rămas mare lucru. Aproape de librăria “Noi” trecătorii văd o cruce pe care pot citi: ”In memoria tinerilor căzuţi in Revoluţie”. În stânga ei, sus, este o placă de marmură. De pe ea te intâmpină fotografia unui copilandru şi un text explicativ: “În acest loc în ziua de 26 –XII 1989 la ora 17.30 a fost ucis Gîtlan Mihai în vârstă de 19 ani, prima victimă a revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Alături de el au fost ucişi încă 12 tineri atunci când, îngenuncheaţi, se rugau pentru sufletele celor omorâţi la Timişoara. Dumnezeu să-I odihnească veşnic!”. Peste placa de marmură a apărut mai târziu, în perioada în care eroii se scindaseră în adevăraţi şi falşi, cu certificat şi fără, o placă neagră cu o cruce pe ea pe care stă scris: “Aici au murit eroi adevăraţi”. În imediata proximitate a acestui loc funcţionează un club: “Club THA*F* ”, despre care gura urbanului zice că ar fi patronat de Adrian Mutu. În faţa unei învecinări ca aceasta trecătorul poate să reacţioneze foarte diferit. Pot spune, parafrazând-o pe Mary Douglas, că aici am de a face cu o poluare simbolică. Un loc sacralizat prin jertfa unui erou este pângărit de relaţiile de vecinătate cu un loc “murdar”, “al dezmăţului”, clubul de noapte. Prin murdărie se înţelege, în termenii lui Mary Douglas, “o categorie reziduală, respinsă de sistemul nostru obişnuit de clasificare”. Dar pot interpreta şi altfel: la rădăcina acelui loc în care tinerii vin şi se distrează noaptea, manifestându-şi în felul lor libertatea, stă jertfa lui Gîtlan Mihai. Nu cred că eroii ne-ar lăsa moştenire, dacă le-ar sta în putinţă, un cod despre cum să ne folosim în mod corect libertatea pe care ei ne-au oferit-o în dar. În Piaţa Universităţii, pe faţada Facultăţii de Arhitectură, găsim o placă din marmură pe care scrie: “Aici s-a murit pentru libertate”. Un om sătul de infinita tranziţie de la comunism la capitalism a adaugat ”= m… capitalism”. Tot aici, pe peretele alb sub care dorm inscripţiile acoperite prin ordin de la partid, vedem o mică efigie de inspiraţie catolică: o Madonă cu Pruncul. Albul imaculat trimite în plan simbolic la imaculata concepţiune, aşa că apariţia Madonei era inevitabilă. Cu vreo nouă ani în urmă, intrând întâmplător în biserica Colţea, m-a izbit o mică vitrină sub care erau expuse binecunoscutele bancnote comuniste de o sută de lei, de cincizeci, de zece pe care era imprimat ca un sigiliu sângele celor care au murit la Revoluţie. Au dispărut cu desăvârşire. Nu doar răul poate fi banalizat, prin amnezie involuntară sau dictată, ci şi binele. PS: Au trecut cativa ani de cand am scris articolul acesta. Visez o manifestatie in care noi, cei vii, sa purtam fiecare cate o fraza, cate un cuvant care a durut și doare in continuare o anumita categorie sociala, un anumit segment din „elita” politica. Vad un mars al memoriei: REMEMBER, care sa coaguleze toate aceste cuvinte periculoase, sterse de pe ziduri, acoperite de uitare (s-ar parea ca la comanda lui Ion Iliescu ele au fost acoperite cu alb; albul și negrul sunt nonculori care simbolizeaza nonmemoria, uitarea), refulate adanc in mintea cea de pe urma a romanilor. Vom fi un PALIMPSEST miscator care vom fugari pe arterele Bucureștiului memoria scurta a romanului recent. Va fi INTERTEXTUALITATE IN STRADA- o nouă și foarte veche intelegere a culturii autentice românești. Stiu si niste baieti viteji care ma vor ajuta sa-mi vad aievea visul.