Mâine, 2 iulie, îl prăznuim pe Sfântul Ierarh Ioan Maximovici

De citit: Mărturii despre ajutorul primit prin Sfântul Ioan Maximovici. Sfântul Ioan Maximovici- ocrotitor al copiilor orfani . De văzut: Filmare cu moaștele Sfântului Ioan Maximovici.

Mărturii despre Sfântul Ioan Maximovici, mare făcător-de-minuni

Vlădica îi apare unui copil pe care-l vindecă. "Egumenul Anastasie de la Catedrala Veche m-a sfătuit să scriu despre binecuvântarea pe care a primit-o fiul meu. S-a întâmplat în 1983. Christopher, care atunci avea trei ani, s-a dus la un medic ORL-ist pentru o problemă la urechi; acesta a descoperit că-şi pierduse auzul în proporţie de treizeci la sută, din cauza unei acumulări de lichid în spatele timpanului cauzată de o serie de infecţii la ureche. Auzul lui slăbit a contribuit la o încetinire a procesului de învăţare a vorbirii. S-a hotărât o operaţie pentru extragerea lichidului şi implantarea unor tuburi. În acea primăvară, cei doi fii mai mari ai mei (de zece şi doisprezece ani) se duseseră să-l viziteze pe Egumenul Anastasie în San Francisco. Fratele Iacov, ajutorul Părintelui Anastasie, le-a arătat mormântul Arhiepiscopului Ioan, iar ei au adus acasă untdelemn din candela de la mormânt. L-am uns pe Christopher cu untdelemn înainte de vizita lui la logoped şi iarăşi cu două zile înainte de operaţie, rostind cuvintele: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile vrednicului de pomenire Arhiepiscop Ioan, vindecă urechile fiului meu Christopher”. A doua zi, lui Christopher i s-a făcut analizele finale de dinainte de operaţie. Doctorii au constatat că urechile lui se vindecaseră! Nu mai exista nici o slăbire a auzului şi tot lichidul dispăruse. Operaţia a fost anulată. Pentru noi a fost o uşurare imensă, dar am fost mult mai uimiţi de ceea ce ne-a spus Christopher: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A repetat aceasta de câteva ori. Odată, după nişte rugăciuni pe care le încheia cu cuvintele: „Îţi mulţumesc că mi-ai făcut bine urechile”, am întrebat: „Cine ţi-a făcut bine urechile?” El a arătat către o carte poştală ilustrată aşezată în colţ alături de icoane. Şi iar a repetat: „Acel om mi-a făcut bine urechile”. A spus-o atât de insistent, încât sunt convins că crede în faptul că Sfântul Vlădică Ioan i-a vindecat urechile. Nu ştiu cum de ştie aceasta, dar o ştie; insistă asupra acestui lucru, iar noi îl credem. Nu am altă explicaţie; ştiu numai că fiul meu se simte bine, iar noi suntem şi vom rămâne foarte recunoscători rugăciunilor pururea-fericitului Arhiepiscop Ioan." (Agape Ketrenos, Portland, Oregon) "Am fost ajutat de nenumărate ori prin sfintele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, care continuă şi astăzi. Aş vrea să relatez cel puţin o întâmplare. Cu mulţi ani în urmă, am rămas însărcinată cu un copil pe care nici soţul meu nici familia lui nu-l voiau; deja aveam câţiva copii. Pentru mine a fost foarte greu, atât fizic cât şi afectiv, deoarece eram foarte bolnavă. Mă duceam adesea la dragul meu părinte Mitrofan, care îi mângâia pe toţi prin caldele lui rugăciuni şi creştineasca lui dragoste. Ne-am rugat Vlădicăi Ioan şi, mulţumită sfintelor lui rugăciuni, toate greutăţile de acasă au fost înlăturate. Socrul meu l-a ajutat chiar pe soţul meu cu ceilalţi copii ai noştri, în timp ce eu m-am refăcut în spital după naşterea bebeluşului. Era un băiat pe care l-am numit Ioan, în cinstea Sfântului Ierarh Ioan din Tobolsk, strămoşul Vlădicăi." (L. T., California) Vindecări prin rugăciunile Sfântului Ioan. "Mulţumită rugăciunilor fierbinţi ale Sfântului Ioan, tatăl meu, Nikolai Mihailovici, şi-a recăpătat repede sănătatea, după ce în vara anului 1962 suferise un al treilea atac de inimă. Tatăl meu suferise deja două atacuri de inimă: în 1954 şi 1958; după fiecare dintre ele, el a petrecut o lună în Ardennes sub supravegherea unui doctor. Am fost la acest doctor împreună cu sora mea, baroneasa Nikolaievna Apraksina. Acesta ne-a spus că starea tatălui meu este fără speranţă. Pe neaşteptate, Vlădica Ioan a apărut în camera tatălui nostru şi a început să se roage. Curând, tatăl meu şi-a recăpătat complet sănătatea şi s-a întors acasă la Bruxelles, unde a mai trăit alţi patru ani… *** Valentin Collegna Stadnitski a absolvit corpul cadeţilor din Poltava. Acolo studiase şi Vlădica Ioan, cei doi cunoscându-se reciproc. După cel de-al Doilea Război Mondial, Valentin Collegna s-a mutat din Iugoslavia la Bruxelles, unde trăia cu sora lui, D-na Dobrovolski. Într-o zi, în timp ce spăla ferestrele apartamentului, aceasta a căzut pe stradă de la etajul doi. Accidentul s-a petrecut în 1959, când ea avea 65 sau 66 de ani. I s-au rupt atât de multe oase, încât doctorii nu-i mai dădeau absolut nici o speranţă în vreo recuperare. Vlădica Ioan veni la spital împreună cu părintele Chedomir Ostoichem, unde a început să se roage lângă patul muribundei. Ulterior, părintele Chedomir spunea că era pentru prima dată când îl auzise pe Vlădica Ioan vorbind în rugăciune cu Dumnezeu. A doua zi dimineaţă, doctorilor nu le-a venit să creadă că pacienta nu murise; mai mult, începea să-şi revină destul de repede. În decurs de o lună, ea părăsi spitalul vindecată complet, trăind multă vreme după aceea. Toate acestea mi-au fost spuse astăzi în amănunt de către Vera Alekseevna Stassen, nepoata protopopului Vasilii Vinogradov, primul paroh al catedralei noastre parohiale din Bruxelles. *** Filip Gering s-a născut în 1943 la Bruxelles. Împreună cu fratele lui, Dimitrie, el l-a slujit cu conştiinciozitate pe Vlădica Ioan ca paracliser. Filip a fost operat de ceea ce se credea a fi o simplă apendicită, dar s-a descoperit că era cancer; starea lui era fără speranţe. Totuşi, prin arzătoarele rugăciuni ale Vlădicăi Ioan, nu după multă vreme, Filip s-a refăcut complet – ceva la care doctorii bineînţeles că nu se aşteptau. El a absolvit ca inginer Universitatea din Louvain, a lucrat în Canada, iar acum trăieşte în Italia."(Citeţ Vladimir Kotliarevski,Bruxelles, Belgia) Vlădica ajută la naştere. "Pe 12/25 februarie (Duminica Iertării), anul acesta (1990) soţia mea a dat naştere celui de-al doilea fiu. Eram amândoi îngrijoraţi de această naştere, din pricina primului copil, născut în 1988, care era să moară la naştere (slavă Domnului, acum e bine!), soţiei mele spunându-i-se că pentru sarcinile viitoare va fi nevoie să suporte o cezariană. Cu câteva zile înainte de naştere, am uns-o cu untdelemn de la mormântul Sfântului Ioan, iar rugăciunile lui dinaintea tronului lui Dumnezeu au fost ascultate pentru noi. Soţia mea a născut pe cale normală (nu a fost nevoie de nici o operaţie), travaliul durând numai trei ore! Totul s-a întâmplat atât de repede… (la primele ore din Duminica Iertării), încât am fost cu toţii luaţi prin surprindere, inclusiv doctorii, care în acea zi se pregăteau de operaţie. Copilul a fost mai mare decât cel dintâi, fapt care a contribuit o dată mai mult la nedumerirea doctorilor, care erau siguri că soţia mea nu va putea naşte niciodată un copil pe cale normală. La aproape o lună de atunci, soţia, care îşi hrănea pruncul de la sân, a început să manifeste unele simptome ce indicau un abces mamar. Avuse unul foarte periculos după naşterea primului nostru fiu, sfârşind prin a suferi două operaţii şi alegându-se cu o septicemie care i-a înrăutăţit boala. Am mai uns-o o dată cu untdelemn sfinţit şi, în decurs de patruzeci şi opt de ore, au dispărut toate simptomele! Cu adevărat, slăvit este Dumnezeu întru Sfinţii Lui! Cum e şi firesc, suntem foarte recunoscători şi l-am botezat pe fiul nostru Iain (echivalentul galez pentru Ioan)." (Nevrednicul preot Ian Prior, Aberdeenshire, Scoţia) Al cereştilor taine de-Dumnezeu-luminat văzător, al orfanilor hrănitor, a deznădăjduiţilor nădejde, pe pământ focul dragostei de Hristos aprins-ai la înneguratul ajun al Judecăţii. Acum roagă-te sfânt focul acesta şi în inimile noastre să răsară. Articol aparut in FAMILIA ORTODOXA – 09.10.2012

Viaţa Sfântului Ioan Maximovici

SFANTUL IERARH IOAN MAXIMOVICI, OCROTITOR AL COPIILOR ORFANI

Interviu realizat de Victoria Flueraru.

-Preacuvioasa maica stareta Serafima, ati avut binecuvantarea de a va inchina de doua ori sfintelor moaste ale Arhiepiscopului Ioan de Shanghai si San Francisco. Va rog sa ne povestiti si noua cum l-ati cunoscut pe sfantul si cum v-au fost purtati pasii catre Catedrala Maicii Domnului,Bucuria celor necajiti,, din San Francisco, unde se afla sfintele sale moaste intregi.

-Duhovnicul meu, Serafim, mi-a vorbit despre viata sfantului, care m-a impresionat mult, dorind astfel sa aflu cat mai multe despre sfantul Ioan. Dupa o perioada, am primit cu ocazia zilei de nastere, pe 11 februarie, o carte despre viata sfintiei sale, ce continea si acatistul. Peste patru zile, aveam avion spre America si ardeam de nerabdare sa raman singura pentru a citi cartea chiar in acea noapte. Insa parintele exarh imi spusese ca nu o sa am timp s-o citesc decat in avion si chiar asa s-a si intamplat. In momentul in care am inceput sa citesc cartea, fiind in avion, l-am simtit pe sfantul langa mine.

-E minunat cat de aproape ii putem simti pe sfinti uneori! Acelasi lucru mi s-a intamplat si mie citind una din cartile inchinate acestui mare sfant.

-A fost atat de puternic tot ce am citit…, iar sfantul era atat de aproape! Rar mi s-a intamplat! La niciun sfant nu am avut asa evlavie, desi si sfantul Serafim imi este foarte, foarte drag, dar asta e o alta poveste. Eu plecam atunci in America, dar nu aveam nicio idee unde merg, cat de departe poate fi. Nu stiam ca sunt atatea state si intre acestea sunt de asemenea distante mari. Imi imaginam ca merg ca in orice tara din Europa, iar la nu stiu cati kilometri, gata este sfantul. Cand am ajuns acolo si m-am uitat pe harta, mi-a venit sa plang vazand cat de mare era distanta pana la San Francisco, dar n-am deznadajduit, spunandu-i sfantului: "Sfinte, numai tu poti sa faci o minune! Tu sti ca-mi doresc asa de mult sa ajung la sfintele moaste, desi nu sunt vrednica!”
Eu ma aflam la o manastire din Indiana, unde m-am reintalnit cu maica Teodora, sora mea de calugarie, dupa cincisprezece ani. Cu ajutorul ei, caci eu nu prea ma descurc cu limba engleza, am luat legatura prin e-mail cu niste prieteni americani. Acestia ne ajutasera foarte mult atunci cand am inceput Casa de copii din incinta manastirii noastre. Asa am aflat ca locuiau in Los Angeles, nu foarte departe de San Francisco. Impreuna cu maica Teodora, ne-am hotarat sa mergem la sfantul Ioan, chiar daca din Indiana pana in Los Angeles drumul este foarte lung. Maica a fost tare draguta, m-a ajutat mult, chiar daca nu cred ca i-a fost usor patru zile tot pe drumuri cu oboseala si agitatia din lume. Cand am ajuns in Los Angeles, am prins si ultima zi a unei expozitii de icoane bizantine venite din Egipt. A fost o binecuvantare a Maicii Domnului sa ne putem bucura si noi de cele mai vechi icoane ale sfintilor. M-a impresionat foarte mult, pentru ca nu ma asteptam ca intr-un oras de neortodocsi sa vad pe toti stalpii de pe bulevard acele frumoase icoane bizantine. Interesant mi s-a parut si faptul ca, desi eu fusesem de doua ori la Sfanta Ecaterina, nu avusesem ochi pentru ele acolo…nu le vazusem la ele acasa, in Egipt, ci am reusit sa le vad tocmai in Los Angeles, unde ma asteptam cel mai putin...
Am ramas pentru doua zile in L.A., am vizitat acesti prieteni, apoi am inchiriat o masina pentru a ajunge in San Fancisco la sfantul Ioan. Intr-o zi si jumatate ne-am dus si ne-am si intors. Ne-a purtat sfantul asa … pe brate ne-a dus …si tot cu rugaciune si cu gandul la sfintia sa. Am avut o lucrare extraordinar de mare cu sfantul Ioan!
Noi am ajuns acolo in jurul orei 12. Dar biserica era inchisa atunci, chiar intre orele 12 si 18, iar noi trebuia sa ne intoarcem, astfel incat sa nu pierdem avionul. Atunci am inceput sa-i zic sfantului: “Sfinte, tu stii…, nu se poate…, am venit pana aici, sfinte, si usa e inchisa. Tu stii ca venim de departe, trebuie sa ne deschizi usa.” Iar maicii Teodora i-am spus: “Hai, maica, sa mai batem o data in usa, nu se poate, sfantul stie ca venim si trebuie sa ne inchinam, desi nu suntem vrednice.” Si mergem a doua oara si ne deschide un parinte! Sa vezi cum l-a trimis sfantul! Parintele nu avea nicio legatura… nici macar nu era de la acea biserica, el a venit inainte ca sa primeasca o delegatie, caci urma sa se faca un fel de sedinta eparhiala. Parintele ne-a ingaduit sa intram, mai ales ca aflase de la maica Teodora ca venim tocmai din Romania. Ei, si nu va spun… cam doua ore, pana cand a ajuns si delegatia, am stat numai noi si sfantul Ioan. In acest timp, am avut ragaz pentru rugaciune la sfintele moaste, ne-am rugat pentru fiecare, am facut pomelnice, fotografii… atata bucurie am avut! Apoi mi-am ales de acolo multe iconite cu sfantul, lumanari de ceara, dar ma gandeam: “Doamne sfinte, dar eu nu am niciun ban pentru blagoslovenii, nu stiu cu ce le platesc.” Erau atat de multe, cred ca urma sa dau in jur de doua sute de dolari, trebuia totusi sa rup de undeva, caci alta ocazie nu mai aveam. Intre timp, a venit si delegatia, foarte multi preoti, episopi care s-au rugat si au cantat asa de frumos! Am participat si noi la rugaciune, am avut asa o…

-Binecuvantare.

-Da. Intr-un sfert de ora, ei au terminat si m-am dus sa platesc cele cumparate. Parintele de acolo ne-a dat si cate un album, foarte scump, cu catedrala, dupa care ne-a spus ca nu trebuie sa platim nimic, totul este dar de la sfantul Ioan. Amandoua eram asa de fericite, parca nu mai atingeam pamantul. In doua ore am teminat, am avut timp in voie, ne-am recules, ne-am rugat spunandu-i sfantului tot ce aveam in suflet… asa mare bucurie am avut! Pe uma am plecat, a plecat si delegatia, s-a inchis biserica, urmand sa se deschida abia seara la 18. Am zis: “Ia uite cum ne-a purtat sfantul de grija!” Eram asa de fericite… Ei, dar din bucuria aceea asa de mare, trebuia sa mai fie si o ispita… Dar tot sfantul ne-a ajutat. Am asezat noi toate darurile primite pe bancheta din spate a masinii, am inchis toate usile si cand sa plecam maica zice: “Dar unde sunt cheile?“ Eu ii zic: “Nu stiu, eu cand conduc le pun in buzunar.” Dar cheile erau in masina si noi ne invarteam neputincioase pe langa ea. I-am spus maicii Teodora sa nu ne tulburam de aceasta ispita, caci sfantul nu ne va lasa. Maica s-a innegrit de suparare, incepand sa dea telefoane, iar eu il rugam pe sfantul: “Sfinte, tu atatea bucurii ne-ai adus, eu am simtit c-ai fost cu mine tot timpul. No, si de-acuma sa ne ajuti!”
Si trece o femeie cu un copil de vreo doi anisori. Venise sa-si ia fetita de la scoala ce se afla langa catedrala. Baietelul tot la mine, eu, cum am lipici la copii, am inceput sa vorbim. Mama copilului a ramas surprinsa cand mi-a aflat numele, caci pe fiul ei tot Serafim il chema. Erau americani convertiti la Ortodoxie prin rusii din diaspora. Sfantul a trimis-o! Am vazut lucrarea sfantului, eram convinsa ca sfantul nu ne va lasa. Maica Teodora aflase de la agentia de inchiriere a masinii ca si in San Francisco este o firma care vine sa deschida portiere. Intr-un sfert de ora s-a rezolvat totul! Am cunoscut-o si pe aceasta doamna, au venit si cei de la agentie si ne-au deschis masina. Numai ca acum aveam de platit firmei o suta si ceva de dolari…pentru noi era mult. Insa doamna cu copilul s-a oferit sa ne achite aceasta suma cu asigurarea ei. Cei de la fima de masini au acceptat si totul s-a rezolvat ca prin minune! Deci, sfantul a trimis-o cand trebuia, caci noi nu aveam bani! Am plecat. Ne-a dus sfantul extraordinar…ca pe aripi ne-a purtat inapoi, incat am putut prinde si avionul. Era sa-l pierdem, caci in L.A., cu atatea strazi, nu mai stiam unde trebuie sa lasam masina…si iar cu rugaciune la sfantul: “Sfinte, lumineaza-ne calea!” Mi-am amintit denumiea firmei de inchiriat masini in momentul in care am vazut-o scrisa pe un autobuz mare. Asa ca ne-am tinut dupa el si ne-a lasat chiar acolo unde trebuia sa parcam masina. Fugi apoi la avion si am ajuns asa…

-Inainte cu putin de decolarea sa.

-Da. Sfantul Ioan m-a ajutat extraordinar de mult! La acest drum in America am plecat pentru orfelinat; trebuia sa strang niste bani. Cand am citit viata sfantului si am vazut cata legatura avea de fapt cu toata povestea noastra de aici, de la Marcus…, cum avea grija de orfani si cat era de milostiv, mi-am zis: “Doamne, sfinte Ioane, tu trebuie sa ne fii ocrotitor! Si mie, si copiilor pe care ii am in grija!”
O alta poveste interesanta: Noi, la drumul asta, am cheltuit foarte multi bani, mi-am facut eu asa un calcul, in jur de 1400 de dolari, cu maica cu tot. Si eram in disperare, ce ma fac eu acum, fiindca nu am suma asta sa o pun la loc. Sa cheltui atat de multi bani luati de la gura copiilor iar nu-i bine. Atunci am zis: “Sfinte, gaseste o rezolvare si fa cum stii tu, ca eu nu am nicio posibilitate!” Cand ne-am intors de la sfantul, ne-am intalnit cu o ruda a gazdei unde am stat in L.A. De la inceput, intre noi s-a format o prietenie, si ea si-a dorit foarte mult sa ajute copiii de la orfelinatul nostru. Insa, la randul ei, avea patru copii si nu avea bani ca sa ne daruiasca. Intre timp, noi am plecat la San Francisco si cand ne-am intors, la despartire, mi-a dat un plic spunandu-mi: “Pentru tine, Serafima, si pentru copii. “Ii marturisise maicii Teodora ca isi dorea mult sa ajute copiii, dar nu stia cum. Si chiar in ziua cand sa plecam, asta a fost tot o lucrare a sfantului, caci el le randuieste pe toate, a venit cineva si i-a adus niste bani. Erau din partea statului, o recuperare, un surplus de la plata impozitelor. Niste bani trimisi, de sfantul Ioan cred, ca sa ne ajute pe noi, asa cum si-a dorit. Dupa ce am plecat, am deschis plicul, erau 1400 de dolari. Va dati seama in ce chip minunat a lucrat sfantul…puteau fi 1500, 1800 de dolari, oricat... Dar nu, a fost exact suma pe care am cheltui-o noi in pelerinajul la San Francisco. Eram atat de fericita si i-am zis maicii: “Uite, maica, ne-am si inchinat la sfantul, ne-am folosit, ne-am rugat, si am ramas si cu bani.”
-Da, e minunat cum lucreaza sfintii! Exact cat ati cheltuit la drumul catre sfintia sa…

-Da…exact cat am cheltuit, nu-mi venea sa cred. In multe cazuri, mult m-a ajutat sfantul Ioan, cand eram la limita si strigam la el: “Sfinte, rezolva lucrul acesta!”; sfantul era prezent tot timpul si ma ajuta.
Prima oara cand am plecat in America, parintele duhovnic mi-a facut o cruce mare spunand: “Trebuie sa ajungi la sfantul Ioan Maximovici.” In sinea mea, am zis sa se faca voia Domnului, nici nu vroiam sa concep ca nu voi ajunge, desi mi-a mai pierit din entuziasm cand am vazut mai tarziu distantele pe harta. Insa a doua oara, am ajuns foarte greu, de povestit este usor, dar prin cate treci nu este simplu! Cand parintele m-a blagoslovit la plecare, mi-a zis, ca si prima data, ca trebuie sa ajung si pe la sfantul. I-am marturisit insa ca nu ma mai vad sa ajung, deoarece acum plecam in Canada si distanta pana la sfintele moaste era si mai mare. “O sa ajungi, ai sa vezi ca o sa ajungi la sfantul!” spunea parintele iar eu imi doream sa i se implineasca cuvantul.
In Canada a fost o binecuvantare ca am cunoscut-o pe sora Angelica care mi-a purtat foarte mult de grija. Ii multumesc si ii voi ramane recunoscatoare toata viata pentru cat ajutor am primit din partea ei. La ea am stat o buna bucata de timp, acolo nu am reusit sa cunosc prea multi oameni. Eram destul de departe de cel mai apropiat oras, ajungeam acolo in doua ore cu masina. Multi oameni din oras se mutau prin alte parti pentru noi joburi, caci incepand cu industria cam toate erau la pamant. Comunitatea noastra de acolo era destul de mica, asa ca nu am reusit sa fac prea mult. Plecasem din tara pe la jumatatea lui august 2008 si deja era sfarsitul lui septembrie si nu stransesem decat foarte putini bani. Atunci, am zis: “Doamne, sfinte, numai tu ma poti scoate din toate acestea!“ Noi, in septembrie, cel tarziu, octombrie, trebuia sa aducem la manastire combustibilul pentru iarna, caci la prima zapada nu mai poti urca dealul cu cisterna. Mai primisem si o veste destul de rea de la sora mea, combustibilul se scumpise fata de iarna trecuta cu inca trei mii. M-a apucat disperarea. “Doamne, ce ma fac, caci nici jumatate de suma nu am reusit sa strang?”
I-am povestit si Angelicai despre sfantul Ioan Maximovici, a citit si ea apoi mai multe pe internet si a ramas foarte impresionata. I-am zis ca poate sfantul vrea sa mergem pana acolo. Ea a stat si s-a gandit, si intr-adevar cred ca sfantul a vrut sa ajungem, caci in pofida multor ispite am ajuns…
Dupa ce statusem la Angelica vreo trei saptamani, am fost si in comunitatea romaneasca din Toronto pentru o saptamana. Acolo am legat mai multe prietenii, dar aveam totusi putini bani, incat ii ziceam sfantului: “Sfinte Ioane, imi doresc asa de mult sa ajung la tine, dar fa ce stii, caci trebuie sa cumpar combustibil si nu am bani, cum sa rezolv lucrul asta?” In Toronto fiind, Angelica mi-a spus la telefon ca a luat bilete de avion pentru San Francisco. Eram foarte fericita, deoarece aveam sa stam acolo doua zile, nu doua ore ca prima data. Bineinteles ca mai sunt si ispite, s-a intamplat sa pierdem avionul spre San Francisco, dar sfantul nu ne-a lasat si ne-a trimis altul pe alta ruta la mai putin de 45 de minute. Cand am ajuns, am participat la vecernie, iar a doua zi de dimineata la sfanta Liturghie, a fost extraordinar de frumos! Acum fiecare cum simte, eu am simtit mult ajutorul sfantului si asa mult m-am bucurat! Am avut doua zile sa vedem mai multe si sa ne bucuram de prezenta sfantului. Eu mi-am dorit foarte mult sa ajung in locul unde a stat sfantul pana la canonizare, ii ziceam in gand: “Sfinte, te rog sa ingadui sa ajung acolo unde ai fost prima oara, unde au fost descoperite sfintele moaste.” Si dupa insistentele mele facute prin intermediul Angelicai, domnul de acolo ne-a lasat sa megem si la subsolul catedralei. Jos, am atins prima racla, vesmintele sfantului, mitra purtata de sfantul arhiereu pe cap, ne-au lasat sa ne rugam cat am vrut. Orice ii spuneam sfantului, sfantul rezolva totul! Ne-am intors linistite, cu sufletul usurat. Mai aveam de stat in Canada doar vreo cinci zile, si m-a apucat plansul gandindu-ma ca nu voi reusi sa cumparam combustibilul pentru incalzire, atat de necesar copiilor mei. Asa ca tot sfantului m-am plans: “Sfinte Ioane, numai tu poti sa ma scoti din asta!” Inainte de plecarea in tara, cand am trecut sa-mi iau ramas bun de la parintele si prietenii din Toronto, parintele stransese deja vreo patru-cinci mii de dolari. Am ramas de-a dreptul uimita, in acele ultime trei zile, caci in a patra a trebuit sa merg la aeroport, toata suma necesara am strans-o!

-Cat nu ati reusit sa strangeti intr-o luna…

-Da, nu stransesem atat cat am stat acolo, o luna si jumatate. Pentru mine a fost…nu banii in sine,… vreau sa spun, minunea care s-a facut de catre sfantul! Nu sunt vrednica, dar sfantul este atat de bun, de milostiv, numai cat deschizi gura si ceri…e drept ca noi ne-am invatat numai sa cerem, sa multumim nu mai stim. Dar numai cat spuneam: “Sfinte Ioane, am nevoie de asta, tu stii, sunt pentru copiii orfani…deci trebuie sa ma ajuti intr-un fel!” si primeam raspunsul.
Bine, mai am si pe parintele Arsenie Boca la care alerg degrab cand nu am paine pentru copii sau ne trebuie ceva, si Domnul ne ajuta pentru rugaciunile sfintilor Sai. Dar sfantul Ioan Maximovici, foarte mult m-a ajutat, l-am simtit prezent de atatea ori, desi nu sunt vrednica sa spun, tot timpul parca statea pe umarul meu si ma ducea asa…si eu il iubesc foarte, foarte mult…si faptul ca am ajuns de doua ori la sfintele moaste, pentru mine este…

-O mare binecuvantare din partea sfantului…

-Mult mai mult decat atat…si acum simt ca visez. E atat de minunat, parca ma cuprinde asa o caldura sufleteasca, sunt atat de fericita zicandu-mi: “Doamne, nu sunt vrednica ca mi s-a intamplat mie lucrul asta!” Dar sfantul ne iubeste pe toti…acuma depinde si de credinta noastra, el este iubitor si bun.
Mergeam cu Presfintitul nostru Ioan Casian prin New York, un om smerit, bun, primitor, e atat de deosebit, nici nu zici ca-i episcop; am lasat masina intr-un loc si am mers pe jos pe strazile orasului. Il aveam in permanenta in fata ochilor pe sfantul Ioan, imi aminteam cum citisem ca umbla descult pe strazi, uneori cu autobuzul…era atat de simplu. Si intr-adevar, acolo oamenii traiesc foarte simplu, si nu sunt atat de procupati de felul in care sunt imbracati, ca la noi.

-Preacuvioasa maica Serafima, avand atata evlavie la Sfantul Ioan Maximovici, m-am intrebat cum de nu l-ati ales ca ocrotitor al Casei de copii de la Manastirea Marcus?

-Deoarece atunci, in vara lui 2003, cand Casa era terminata, inca nu-l cunoscusem pe sfantul.

-Asa ca ati ales-o pe sfanta Iustina drept ocrotitoare a celor zece fetite orfane.

-Da, m-a impresionat foarte mult viata sfintei Iustina, ea este ocrotitoarea fecioarelor, si sfantul Mina, inzestratorul fecioarelor, purtandu-le de grija sa nu le lipseasca nimic. Cand am adus fetitele, maicile spuneau: “Maica stareta, trebuie de acum sa le faceti zestre!” Insa le-am spus ca zestrea o sa fie frumusetea si intelepciunea lor, aceasta e o zestre atat de frumoasa, incat nu le va mai trebui alta.

-Le-ati adus pe toate zece odata?

-Da, pe toate. Le-am adus la sfarsitul lui iunie 2003.

-La inceput cred ca v-a fost greu, erau foarte mici. Cine v-a ajutat?

-Da, erau foarte mici, in jur de cinci, sase luni, cam cat are Maria acum. M-au ajutat Dumnezeu, Maica Domnului, cred ca ravna mea si dragostea. Trebuie sa ai dragoste, caci copilul te simte, daca nu ai, cat te-ai invarti dupa deget…. el te simte.

-Cred ca au un radar special…imediat detecteza daca ii iubesti.

-Exact. (maica zambeste) Asta …dragostea….cred ca si parintele Arsenie le-a adus, sfintia sa proorocind despre ingerii ce vor canta aici in poiana, la Marcus. Cand le-am adus, nu stiam prea multe, nu aveam niciun fel de experienta, nu aveam personal, nu aveam bani…au venit si ele, atatia ingerasi! Stateam cu ele asa in brate si ma apuca plansul in curte… n-aveam pampers, n-aveam lapte, mancare, bani sa pot angaja personal. Le luam in brate, plangeam si strigam la Maica Domnului. Atat de multe minuni a facut Maica Domnului cu mine, inca de la inceputul venirii mele aici, la manastire, cand locuiam intr-un bordei. Dumnezeu lucra in chip minunat in viata mea si cu manastirea pe care am inceput-o in poiana Marcusului. Cu atat mai mult Domnul m-a ajutat cand i-am primit si pe ingerasii astia in viata mea, caci curatia unui copil nu se compara cu a noastra. Plangeam la Maica Domnului si ea avea grija, trimitea toate la timpul lor! Imi erau atat de dragi, le vedeam ca pe niste bulgari de aur. Fiecare cu dragalasenia ei, una iti radea, una iti gangurea, una iti dadea din manute…si nu dormeau pana nu le inchinam.
La cinci luni dupa ce le-am adus, am avut un accident de masina, caci vrasmasului nu i-a placut deloc lucrarea inceputa, probabil ca m-ar fi omorat, daca i-ar fi stat in putinta. In noaptea aceea fiind foarte zdrobita, toate oasele ma dureau, nu am ajuns acasa decat spre dimineata. Doamna care le supraveghease pe timpul noptii mi-a spus ca fetitele au fost foarte agitate si nu au dormit. Obisnuiam sa le iau in brate pe fiecare, le inchinam si adomeau foarte linistite dupa ce le puneam in patut. Ei, atunci, in acea seara, nu am mai facut lucrul acela si ele n-au mai dormit! A doua zi, pe la 9.30 dimineata, am intrat la ele sa le vad putin, dupa care vroiam sa ma retrag la chilie. Ma credeti ca abia seara tarziu, dupa ce le-am pus la somn, am putut sa ma retrag pentru odihna? Am uitat cu ele de tot, de dureri, de mancare, nu mi-a mai trebuit nimic! Si ele erau asa de fericite! Am fost foarte legate unele de altele, probabil au simtit ca am pus suflet, caci m-au iubit inca de la inceput. Am daruit si eu, dar ele au daruit de zece ori mai mult! Ce sa spun…atata iubire nici nu-mi puteam imagina, caci n-am avut experienta asta a copiilor. Dar cata iubire si puritate exista intr-un copil! Nu se compara cu nimic!

-Intr-adevar, numai cei ce au copii sau lucreaza cu ei inteleg asta.

-Eu zic ca cine iubeste copiii mai are acolo ceva….pe undeva. Este si asta o virtute, un dar…si nu e de la noi, mereu spun: “Doamne, nu am nimic eu, Tu mi le-ai dat. Si eu nu trebuie decat sa execut ce-mi dai.” S-a format o legatura de dragoste, caci altfel n-as fi rezistat. Ma uitam, cui nu-i plac copiii sta o ora-doua si pleaca, se plictiseste …si e… bolnav. Eu pot sta cu ele non-stop, nu ma deranjeaza, numai ca am si alte probleme.

-Preacuvioasa maica stareta Serafima, va multumesc pentru ca ati binevoit sa ne impartasiti si noua o mica parte din cele purtate in sufletul sfintiei voastre: dragostea pentru sfantul ierarh Ioan Maximovici si cea pentru copiii orfani ce ii aveti sub obladuire aici la manastirea din poiana Marcusului. Blagosloviti si ma iertati daca v-am rapit prea mult timp.

-Nu-i nimic, Sfantul Ioan te-a trimis! surade maica stareta, asezandu-mi pe crestet, cu bucurie, crucea binecuvantarii Domnului.


06.02.2011
Pomenirea Sf.Vucol, Episcopul Smirnei; Sfintii Mucenici: Iulian, Fausta si Maxim; Sf.Ierarh Fotie Marturisitorul, Patriarhul Constantinopolului; Cuviosul Varsanufie cel Mare

Victoria Flueraru: Vladica Ioan, sfantul foarte atent la corespondenta

In cautarea sfantului ocrotitor
Cu cativa ani in urma imi doream foarte mult sa-mi cunosc sfantul ocrotitor. Totusi, nu-mi puteam da seama pe care sa-l aleg, fiind mai multi cu numele Victor. Aveam sa raman nedumerita atunci cand parintele mi-a spus ca sfantul ce mijloceste in mod deosebit pentru noi in fata tronului Preasfintei Treimi poate fi si alt sfant, nu doar sfantul al carui nume il purtam. Singurul cuvant linistitor avea sa fie acela ca la un monent dat in viata, sfantul insusi ma va ajuta sa-l recunosc.

Prima scrisoare adresata unui sfant
La sfarsitul lunii mai 2008, in urma efectuarii unei ecografii, am primit un diagnostic ce mi-a adus multa teama si tulburare sufleteasca. Ambii sani erau plini de noduli de diferite dimensiuni, pana la maxim 3,5 cm. Oncologul m-a indrumat catre medicul chirurg, explicandu-mi ca un tratament nu ar avea niciun rezultat. Imi era teama de operatie, de posibila natura maligna a nodulilor, dar si de modificarea formei unuia dintre sani dupa interventie, dupa cum imi explicase medicul. Pe de alta parte, ma gandeam ca nu rezolv prea multe cu operatia, de vreme ce nodulii mai mici continuau sa ramana.
La putin timp dupa aflarea acestei vesti, l-am visat pe Sfantul Ioan Maximovici. Era imbracat in hainele monahale, fara sa-mi spuna nimic. M-am trezit bucuroasa, recunoscandu-l, gandindu-ma ca niciodata n-am mai visat vreun sfant. Citisem viata si minunile acestui mare arhiereu al lui Hristos, ramanand impresionata de vindecarile daruite credinciosilor ce l-au chemat in ajutor.
Asa m-am decis sa-i scriu si eu o scrisoare, la Catedrala din San Francisco, in care sa-i impartasesc toate temerile legate de boala, sa-i cer ajutorul, putin ulei si o icoana de la racla sfintiei sale. Deoarece am scris in romana, eram putin ingrijorata ca raspunsul va intarzia. Stiind ca vladica a fost si el profesor, iubind mult copiii, i-am trimis si o fotografie de la serbarea de Craciun.
Vazand ca lunile trec si nu primesc niciun raspuns din partea unui parinte slujitor de la racla, intr-o zi mi-am exprimat intristarea:"Sfinte Ioane, m-ai uitat?" Poate si datorita gandurilor de peste zi, nu stiu, seara am visat ca primisem o scrisoare. Mare mi-a fost bucuria cand in plic am gasit icoana sfantului Ioan si doua pungute cu ceva ce am luat-o drept anafura, nestiind ce era. Acest vis l-am avut in vara si iata ca toamna sosise fara primirea vreunui raspuns. Pe data de 2 septembrie, ziua pomenirii parintelui Serafim Rose, sperantele mele aveau sa se reaprinda. Eram la scoala si o colega tocmai imi inapoiase cartea despre viata si lucrarile parintelui Serafim. Fiind intr-o sedinta plictisitoare, am deschis intamplator cartea si-am inceput sa citesc
Cat de minunat lucreaza sfintii! Ne daruiesc cuvintele potrivite exact atunci cand avem nevoie de ele. In cele citite, am simtit ca parintele Serafim dorea sa ma faca sa inteleg ca Sfantul Ioan nu avea cum sa ma uite. Iata ce marturisea cu privire la vladica Ioan: "...stiu ca ori de cate ori ii scria cineva o scrisoare, primea intotdeauna raspuns in limba in care scrisese si in foarte scurt timp, deci era foarte, foarte atent cu astfel de lucruri."
Mai tarziu, aveam sa-mi amintesc si marturia ucenicei sale Zinaida Julem: "Niciodata nu lasa pe altcineva sa-i puna scrisorile la cutie. Zi sau noapte, pe ploaie sau ninsoare, traversa strada, adesea descult, ca sa lase o scrisoare."
In decursul aceleiasi luni aveam sa vizitez frecvent un blog ortodox. In cadrul acestuia am cunoscut-o pe A., o romanca stabilita peste hotare. Ea isi manifestase acolo bucuria avuta cu o saptamana in urma cand s-a inchinat moastelor sfantului Ioan. Eu am fericit-o, rugand-o de pomenire in cazul in care va mai ajunge acolo. Si minunea se intampla! Realizez cum vladica imi raspunde la scrisoare prin intermediul ei. Fara sa-i cer sau sa stie de scrisoarea mea, A. s-a oferit sa-mi trimita tocmai ce-i cerusem sfantului: ulei si o icoana de la sfanta racla. Va puteti imagina bucuria avuta dupa aproape sapte luni de asteptare.
Coletul l-am primit in preajma serbarii de Craciun a anului 2008, bucurandu-ma de sfanta icoana, de cele doua sticlute de ulei puse in pungute identice cu cele visate, dar si de fotografiile trimise. (Eu am trimis doar una, in schimb am primit foarte multe, cu sfantul in racla, cu Catedrala si cu orasul San Francisco).
Mai aveam o luna si jumatate pana la operatie. Ma hotarasem sa-mi infrunt teama, asumandu-mi toate consecintele interventiei chirurgicale. In scrisoare, A. m-a sfatuit sa fac si paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile. Luand blagoslovenia duhovnicului, am inceput sa cer si mijlocirea Preacuratei inainte de plecare. In ultima zi de la inceperea paraclisului, am fost anuntata de medicul ce urma sa ma opereze, ca nodulii nu sunt periculosi (vazand mamografia si ecografia), putand amana interventia pana la vacanta de vara.
Intre timp, am fost sfatuita si de alti medici sa renunt la operatie, urmand deoacamdata un tratament hormonal. Astfel, cu mijlocirea Maicii Domnului si a Sfantului Ioan, am fost ferita la timp de o interventie chirurgicala mai mult ca sigur nepotrivita.

Suferinta psihica, o cruce greu de purtat
Peste un an aveam sa trec printr-o incercare mult mai grea, insa, si de aceasta data, vladica avea sa-si faca simtita prezenta in viata mea.
De cativa ani, aveam gandul ca menirea mea ar putea fi intr-o manastire. Ma apasa faptul ca desi aveam o varsta, nu am pornit pe niciun drum. Imi parea ca evit sa-mi asum o cruce din cele doua blagoslovite de biserica: casatoria sau monahismul. Avusesem in acea perioada de framantari sufletesti si un vis, greu de uitat, legat de sfanta cruce. Se facea ca incercam sa le fac cunoscut unor rude, stabilite peste ocean, ce mare binecuvantare au acolo, referindu-ma, bineinteles, la moastele Sfantului Ioan. Deodata am constatat cu bucurie ca, eu insami, ma aflam chiar in fata sfintei racle. Privindu-l pe vladica, am observat ca incepuse sa se miste usor, ca si cum nu-si gasea locul. Era nelinistit, dorind sa ne atraga atentia asupra unui lucru ce-l nemultumea. Nestiind care este motivul, l-am intrebat ingrijorata: “Ce este, sfinte?” Apoi i-am auzit glasul spunand: “Nu se vede crucea!” Am inteles imediat despre ce era vorba privind acoperamantul de pe chipul si pieptul sfantului. Acesta era putin mototolit, astfel incat nu se mai putea vedea bine crucea bizantina din mijloc. Sfantul dorea sa-l indreptam, incat cei ce aveau sa i se inchine sa priveasca chipul Sfintei Cruci. M-am trezit gandindu-ma ca fiecare dintre noi avem de dus o cruce. Atunci insa intelegeam crucea mai mult ca pe o alegere intre viata de familie si cea monahala, dupa cum am spus.
Din adolescenta, am avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica (tarziu aveam sa aflu ca asa se numesc acele stari chinuitoare), asa ca aveam multe temeri legate inclusiv de viata monahala. Cu toate acestea, incercand sa-mi depasesc aceste neputinte, cu blagoslovenia duhovnicului, am plecat la manastire.
Inca de la inceput, mi-a fost greu cu noul program, dar incercam sa ma incurajez ca ma voi obisnui. Chiar daca in timpul zilei aveam timp randuit pentru odihna, nu reuseam deloc sa atipesc, desi ne trezeam pentru rugaciunea de obste cu mult inainte de rasaritul soarelui. Dupa doua saptamani in care ma trezeam adesea cu mult inaintea orei stabilite, incepusem sa devin foarte stresata. Eram in rugaciunile tuturor celor din obste, caci insomnia si anxietatea deveneau tot mai evidente. La o luna, deja eram constienta ca nu voi mai rezista mult in manastire, doar cu cele aproximativ trei ore de somn din timpul noptii.
Pe parcursul sederii mele acolo, aveam sa ma bucur la primirea a doua vesti. Prima, parintele duhovnic al obstei noastre avea sa faca un pelerinaj in San Francisco, la Sfantul Ioan Maximovici, iar a doua, demisia imi fusese respinsa, avand astfel posibilitatea reintoarcerii la catedra unde eram titulara.
Imediat dupa hramul manastirii (Cuvioasa Parascheva), la o luna si aproape doua saptamani de la sosirea in manastire, aveam sa ma intorc acasa cu blagoslovenia parintelui.
Nu-mi imaginasem ca acasa toate problemele vor continua cu o intensitate si mai mare. In fiecare seara, speram ca voi reusi sa dorm cat de putin, avand multe nopti albe, de-a lungul a inca patru saptamani. Ajunsesem la limita. Ochii imi erau rosii din pricina neodihnei prelungite, aveam chipul incremenit de spaima, nu mai puteam articula cuvintele, slabisem foarte mult, caci teama era acum fata de aproape orice... mancare, medici, pastile, iesit din camera sau vorbit la telefon etc. Astfel, foarte usor puteam trece in ochii celor din jur drept nebuna sau indracita. In acea perioada, a trecut la Domnul si singura bunica pe care am cunoscut-o, neputand varsa o lacrima sau inlatura gandurile de suicid ce ma copleseau in acele zile.
Imediat dupa inmormantarea ei, la inceputul lui decembrie, am inceput, cu blagoslovenia duhovnicului, tratamentul pentru insomnie si depresie.
Parintele de la manastire m-a sunat sa-mi impartaseasca bucuria plecarii in pelerinaj la San Francisco chiar atunci cand starea mea incepuse sa se inrautateasca. Cunoscandu-mi evlavia la sfantul, dar si problemele de sanatate, in mod sigur am fost pomenita inaintea sfintelor sale moaste.
Cred ca si pentru mijlocirea parintelui la sfantul Ioan, aveam sa-mi reincep activitatea cu copiii la numai o luna de la inceperea tratamentului. Chiar si doamna doctor neuropsihiatru s-a mirat cat de repede si bine am reactionat la tratament, avand in vedere ca la prima consultatie n-a putut comunica cu mine. Cu siguranta, vladica Ioan mijloceste pentru cei in suferinta “ridicandu-i din groapa deznadejdii”, fiind un luptator impotriva acestui duh, dupa cum ii cantam in acatist.
Pastrand legatura cu obstea manastirii aveam sa primesc o veste minunata! Cerand ceva drept blagoslovenie de la sfantul, in chip neasteptat, parintele a primit chiar o mica particica din sfintele moaste si din vesmantul cu care a fost inmormantat marele ierarh al Domnului. Abia asteptam vacanta de vara pentru a ma inchina acestor sfintenii.

Cea de-a doua scrisoare
In cursul verii lui 2010, simtindu-ma coplesita in lupta cu patimile, am simtit nevoia sa-i cer iar ajutorul sfantului. Datorita putinatatii credintei mele, am cerut in finalul scrisorii un semn. Un semn prin care sa inteleg ca scrisoarea mi-a fost primita si pasurile inimii cunoscute de catre vladica. Temandu-ma de inselare, am cerut ca acesta (semnul) sa nu-mi fie dat in vis. Nu ma asteptam insa la un raspuns din partea parintilor de la catedrala, ca la prima scrisoare. Dupa o luna de la expediere, sfantul meu drag avea sa-mi faca mai multe bucurii.
M-a invrednicit Domnul sa ma inchin sfintelor moaste aduse de parintele din San Francisco. Pentru prima oara in viata, am fost blagoslovita pe crestet cu raclita ce contine sfinteniile amintite. Imediat dupa aceasta, iesind din paraclis, l-am simtit foarte aproape pe vladica, fata umplandu-mi-se de lacrimi ce curgeau singure, sufletul fiindu-mi cuprins de pace, bucurie si duh de pocainta cum rar mi s-a mai intamplat.
Am primit apoi o cruciulita bizantina, tinuta pentru o noapte la racla, special sculptata pentru mine, avand pe o parte pe Mantuitorul rastignit, iar pe cealalta, chiar pe Sfantul Ierarh Ioan Maximovici. Tocmai cruciulita am inteles ca era semnul cerut de mine in ultima scrisoare daruit de sfantul ca sa-mi spulbere orice urma de indoiala legata de faptul ca imi cunoaste necazul inimii si ca-mi va fi mereu aproape. La plecare, am fost daruita si cu filmul documentar inchinat vietii arhiereului de Shanghai si San Francisco. Exact in aceiasi luna (august), am terminant si tratamentul antidepresiv inceput in iarna.
Uneori si acum ma gandesc la visul in care vladica era nelinistit ca nu voi vedea crucea. Se pare ca nu despre crucea calugariei era vorba, dupa cum crezusem, ci despre crucea suferintei psihice pe care aveam sa o duc timp de aproape trei luni.
De curand, aveam sa fiu impresionata pana la lacrimi de adevarul unei marturii despre Sfantul Ioan. Intr-un articol care ii era dedicat, cea mai inalta fapta de milostenie a episcopului era considerata cercetarea celor bolnavi mintal si indraciti, pe care ii impartasea cu dragoste, iar acestia, in mod uimitor, erau linistiti si bucurosi in prezenta sa.
Multumesc Domnului si iubitului Sau Sfant Ioan, caci de la incetarea tratamentului nu am mai avut probleme cu anxietatea si atacurile de panica ce m-au necajit ani buni.
Minunat este Domnul intru sfintii Sai!

Amanunte graitoare
Doua amanunte legate de viata Sfantului Ioan aveau sa mi-l dezvaluie ca sfant ocrotitor inca de la nastere. Vladica avea o evlavie deosebita la Sfantul MucenicTrifon, pomenit chiar de ziua nasterii mele, la 1 februarie. Un seminarist marturisea ca sfantul purta un pantof ortopedic, avand un picior mai scurt decat celalalt. Cu aceiasi problema aveam sa ma confrunt si eu, caci nascandu-ma pelvian, am suferit o luxatie de sold. Cred ca si pentru rugaciunile vladicai, care stia ce inseamna o astfel de deficienta locomotorie, medicul a observat la timp problema. Astfel, dupa trei luni imobilizata intr-un scaunel special, piciorusul a fost fixat inapoi, nemaifiind nevoie de purtarea unui pantof ortopedic pe viata.

“Coltunasii sfantului”
In luna iunie 2009, biserica comunei noastre a fost sfintita. Urmand conform traditiei 40 de sfinte liturghii, avem sa ma bucur la praznicul sfantului Ioan (2 iulie) de dumnezeiasca slujba.
Cu o zi inainte de praznic, mi-am amintit dintr-odata ca vladicai ii placeau foarte mult coltunasii cu branza (varenniki-preparat cu specific rusesc). Dar nu a fost doar o simpla amintire, ci ceva din interior ma indemna sa-i fac o bucurie sfantului impartind crestinilor la praznic coltunasii sai preferati.
Toate bune si frumoase, dar eu nu mai facusem niciodata coltunasi, cu atat mai mult coltunasii preferati ai unui arhiepiscop rus. Am cautat pe internet retete, dar am aflat ca acestia pot fi atat fierti, cat si copti la cuptor. De unde aveam sa aflu pe care sa-i prepar? Ca sa primesc un sfat, am sunat-o pe N., o colega rusoaica dupa mama. Ea mi-a explicat ca varenniki se refera in mod special la coltunasii fierti. La telefon aveam sa aflu ca ziua de nastere a N. era chiar a doua zi, la praznicul Sfantului Ioan. Oricum, intre timp m-am decis sa fac ambele feluri de coltunasi, ca sa fiu sigura ca sfantul va fi multumit macar de un fel.
Seara, l-am visat pe vladica Ioan venind spre mine si blagoslovindu-ma. Nu-mi amintesc daca i-am vazut chipul, insa avea mainile asa cum le are si azi in racla, si bocancii foarte uzati. M-am trezit imediat dupa ce i-am simtit mana pe cap sil-am auzit spunandu-mi: “Domnul sa te binecuvinteze!” Ziua urmatoare a fost plina de bucurie duhovniceasca, avand si binecuvantarea de a-L primi pe Insusi Domnul prin SfinteleTaine.
[Cu toate ca sfantul mi-a aparut in vis de cateva ori, mereu am avut si o urma de indoiala, stiind cat de usor putem fi inselati de cel rau, in acelasi timp fiind constienta ca nu sunt vrednica de cercetarea unui sfant.]

Calauzitor al pelerinilor
Intorcandu-ma dintr-un pelerinaj, aveam sa poposesc si in Bucuresti pentru o zi. Aici trebuia sa ma despart de C., o doamna cunoscuta la manastirea vizitata. Ajunse in Gara de Nord, duminica, dis de dimineata, aveam destul timp sa merg si pe la sfintele moaste din capitala. Abia seara aveam sa plec singura spre Constanta. D-na C. mi-a spus ca asteapta musafiri in acea dupa amiaza, astfel incat va trebui sa ma descurc singura, doar cu cateva indicatii. Sincer, pentru ca eram pentru prima oara in aglomerata capitala, nu ma simteam in stare sa ma descurc singura. Asa ca, spre finalul sfintei Liturghii la care am participat impreuna, ii zic Sfantului Ioan: “Sfinte Ioane, ia-ma de mana si condu-ma tu pe la sfinti ca pe un copil!”, gandind ca poate va mijloci sfantul si pentru mine un crestin care sa ma calauzeasca. Dupa slujba, am mers la C. sa mancam, dupa care urma sa-mi incep pelerinajul. Nu mica mi-a fost bucuria cand C., dupa o discutie la telefon imi spune: “Musafirii nu mai vin azi, asa ca te voi duce eu la sfintele moaste.” In cateva ore ne-am inchinat la moastele Sfantului Dimitrie cel Nou, Sfintilor Imparati Constantin si Elena, Sfintilor Ierarhi Spiridon, Nectarie si Nicolae, cat si Sfantului Mina, pentru prima oara in viata.
Seara, m-a dus intr-o statie de metrou si mi-a explicat cum sa ajung la gara, avand de schimbat pana acolo doua metrouri. Nestiind sigur in care urma sa ma urc, am intrebat o tanara. Aceasta mergea in aceiasi directie, asa ca s-a oferit sa ma conduca pana la gara, abatandu-se din drumul ei. Spre surprinderea mea, fata era si ea credincioasa, avand ce discuta pana la sosirea trenului. A fost atat de binevoitoare, incat, fara sa-i cer, a stat cu mine mai bine de o ora, pana cand trenul avea sa traga la linia de plecare. Nu m-a parasit pana cand nu m-a ajutat sa-mi urc bagajele in tren.
Domnul sa-i rasplateasca dragostea, caci prin ea chiar m-am simtit dusa de mana ca un copil, asa cum ii cerusem Sfantului Ioan in rugaciunea din acea zi.
Victoria Flueraru,
Constanta, Romania
20.12.2010 Inaintepraznuirea Nasterii Domnului