duminică, 16 decembrie 2012

Un anunț important: anul viitor vom scoate împreună cu Mănăstirea Sfântul Ioan Rusul, din Giurgiu, o carte cu minunile sale. Așteptăm de la dumneavoastră mărturii.

"Iubiti frati si surori intru Domnul, Manastirea noastra vine cu o rugaminte inaintea fratiilor voastre, ca toti cei ce ati beneficiat de minunile si ajutorul Sf. Ioan Rusul sa ne relatati cu cuvintele dumneavoastra felul in care Sfantul v-a fost de ajutor, deoarece noi ne-am propus ca aceste minuni savarsite de Sfantul sa poata fi adunate intr-o carte care sa fie ca marturie si intarire celor aflati in nevoi si suferinte ca si cu mai multa ravna si incredere sa ceara ajutorul Sfantului. Dupa cum bine stiti, Sfantul Ioan Rusul este un Sfant al prieteniei care vine foarte repede in ajutorul celor care i se roaga lui si este cunoscut ca vindecator de cancer si in sprijinul mamelor care nu pot naste prunci. Insa noi am fost martori si al altor fel de vindecari si de aceea credem ca Sfantul ajuta tuturor acelora care cred cu nadejde, indiferent de problema si necazul care ii apasa. Minunile sau marturiile dumneavoastra despre ajutorul Sfantului va rugam sa le trimiteti la adresele de email mai jos mentionate: ciprianvoicila@yahoo.com; noileminuni.ioanrusul@gmail.com". O minune a Sfantului Ioan Rusul, culeasa de vietuitorii Manastirii Sfantul Ioan Rusul din Giurgiu: . "Sfintii fac nenumarate minuni celor ce le cer cu credinta ajutorul. O credincioasa pe nume Stefania ajutata in chip minunat de Dumnezeu prin Sfintii Sai ne marturiseste urmatoarele: "Minunat este Dumnezeu intru Sfintii Sai! Nu stiam legatura dintre Sf. Ioan Rusul si Sf. Nectarie dar am inteles-o acum, dupa ce m-au vindecat de o infectie grava. În luna august 2010, în urma unor analize de rutină am aflat ca am o infectie cu E-coli pentru care am luat tratament în conformitate cu antibiograma şi am primit indicaţia să repet analizele lunar. În luna următoare mi-a ieşit o infecţie cu Klebsiela rezistentă la medicamentele pe care le luasem luna anterioară. În lunile octombrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, infecţia a luat forme din ce în ce mai complicate, câteodata ieşind şi doua tipuri de infecţie la aceeaşi analiza( proteus, citrobacter), căpătând o rezistenţă uimitoare la antibiotice, rămăseseră unul sau două care se gaseau foarte rar. Cauza apariţiei infecţiei, găsită de medici a fost că este intra-spitalicească, lucru de altfel imposibil la mine care nu mai intrasem într-un spital de mult timp. Medicul de familie s-a considerat depăşit de situaţie aşa că m-a trimis la un specialist. Am mers la un doctor urolog cu o vastă experientă care s-a uitat pe analize, a spus că n-a întalnit o infecţie atât de complexă a cărui cauză sa nu fie descoperită. Mi-a făcut o urografie şi o ecografie, a decis ca este nevoie de un examen RMN, luând in calcul posibilitatea existenţei unor probleme care nu se vad la celelalte investigatii, însă nu s-a descoperit nimic iar eu mă simţeam din ce în ce mai rău.Am mers la o clinică particulară, verdictul medicului fiind acelaşi : nu există niciun indiciu pentru cauza infecţiei. Mi-am dat seama ca este o problemă care se poate rezolva doar printr-o minune şi astfel am vorbit cu o prietenă să facem timp de 40 de zile Acatistul Sfântului Ioan Rusul şi al Sfântului Nectarie. Cu puţin timp înainte de împlinirea celor 40 de zile am început să mă simt bine şi să nu mai am simptomele infecţiei. Am repetat analizele, nu mai era absolut nici un fel de infecţie, toţi indicatorii fiind în limite normale. La uşa clinicii m-am întalnit cu doctora de familie care s-a închinat dupa ce a citit analizele mele, aceeaşi reacţie a avut-o şi medicul de la clinica la care fusesem, a spus ca numai printr-o minune se putea întâmpla asta. Le multumesc sfinţilor mei dragi pentru această bucurie şi îi rog să ne poarte pe toţi în rugăciunile lor.Sfarsit si lui Dumnezeu Slava!"

marți, 11 decembrie 2012

Minuni săvârșite de Sfântul Spiridon, prăznuit astăzi

La editura Areopag a aparut un volum cu Noi minuni ale Sfantului Spiridon 1.După ce am fost într-o excursie în insula Corfu, la întoarcere, şoferul, fiind foarte obosit, a adormit la volan şi maşina, având viteză mare pentru că a condus foarte grăbit, a izbit un stâlp de înaltă tensiune în Bulgaria. Eu dormeam, şi impactul a fost atât de puternic încât am simţit o izbitură mare şi un suflu care mă împingea necontrolat. Nu am reuşit să mă apuc de nimic. Am strigat: „Doamne!” Imediat am simţit două mâini puternice, scăldate în lumină, care mă susţin şi care îmi creează o stare de bine şi linişte. M-am trezit în iarbă, afară din autocar. Am auzit ţipete din autocarul care era acum la o oarecare distanţă de mine. Am văzut că-mi curge sânge şi am simţit că am urechea tăiată. Am putut să mă ridic, pentru că nu aveam nimic, am mers şi i-am liniştit pe cei cu care călătoream. Am fost dusă la spital ca să mi se cureţe rănile. Am mai avut două tăieturi profunde pe fesă. Am refuzat să fiu cusută la ureche şi la fesă. Mă simţeam deja bine. Între timp, cei care au făcut măsurătorile au constatat că am zburat din autocar 10 metri. Nu am suferit nimic grav, ceea ce este o adevărată minune, datorită mâinilor puternice ale Sfântului Spiridon, care m-a sprijinit şi m-a scăpat de moarte sau de fracturi grave ale coloanei sau ale altor oase. După ce am ajuns acasă din insula Corfu, am constatat că, deşi necusută, urechea se lipise şi începea să se vindece. Nu am avut nevoie de nicio intervenţie medicală. Cinstit să fie Sfântul Spiridon! Slavă lui Dumnezeu întru sfinţii Lui! (M.L.) 2. DOAMNE AJUTA! As dori sa marturisesc si eu minunea pe care Sfantul Mare Ierarh Spiridon a facut-o cu noi pacatosii. In iarna anului 2001 eram studenta in anul IV si intr-un weekend, am venit din Iasi (unde invatam) acasa intr-un orasel din judetul Bacau. Pentru mine, familia era un mic rai pe pamant: parinti iubitori care intotdeauna sacrificau totul ca noua, celor trei copii ai lor(mai aveam doi frati mai mici: unul elev in clasa a-XI-a si celalalt student in anul II) sa nu ne lipseasca nimic. Mama, care pentru noi era centrul existentei, era pensionara pe caz de boala (in anul 1999, la doar 47 de ani, avusese un accident vascular cerebral). Nimic spectaculos nu se anunta in acel weekend, cand deodata, sambata dimineata, pe 8 decembrie, niste dureri abdominale groaznice au apucat-o pe mama. Am mers de urgenta la spital la noi in orasel, unde medicul de garda ( un pediatru) a prescris o reteta pentru colica biliara. Ne-am intors acasa, am luat tratamentul, dar starea mamei se inrautatea vizibil. In aceste conditii duminica seara ( pe 9 decembrie) am ajuns cu ea la Spitalul Judetean Bacau , unde a fost internata la Terapie intensiva. Chirurgul care era de garda (sa-i dea Bunul Dumnezeu sanatate) mi-a spus inca de la inceput ca este vorba de o urgenta chirurgicala si ca situatia e foarte grava. Trebuia operata cat mai repede, dar tocmai se instalase si un blocaj renal, nu mai era deloc constienta, astfel incat medicul a fost nevoit sa amane operatia. Nu stiti cat m-am rugat Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu acele zile sa nu ne lase fara mama atunci cand aveam mai mare nevoie de ea. Miercuri dimineata, pe 12 decembrie, de Sfantul Spiridon, chirurgul a hotarat sa faca operatia indiferent de riscuri (era singura sansa, altfel oricum murea). Mi-am pus toata nadejdea in Sfantul Spiridon si Maica Domnului, din tot sufletul, m-am rugat Sfantului sa aiba grija de mama. Si prima minune, cand era inca in salon, inainte de operatie, rinichii au inceput sa functioneze( eliminau lichide prin sonda urinara). Cele 5 ore cat a durat operatia, m-am rugat incontinuu Sfantului sa o salveze pe mama. Iar Sfantul, in marea sa bunatate, s-a aplecat spre noi pacatosii si ne-a ascultat ruga. Mare a fost mirarea doctorilor cand au vazut ca mama a scapat ( diagnosticul a fost peritonita acuta generalizata consecutiva unui ulcer perforat). Seful sectiei de chirurgie, intr-una din vizitele de dupa operatie, i-a spus mamei: “ Doamna, s-a intamplat o minune. Ai fost cu un picior in groapa.” Iar mama i-a raspuns: Doar Preasfantul Dumnezeu s-a milostivit de mine la rugaciunile Preaslavitei Sale Maici si ale Sfantului Spiridon. De atunci, oricand am avut ocazia am marturisit tuturor marea minune pe care Sfantul Ierarh Spiridon si Preasfanta Stapana au facut-o pentru familia noastra. (Aurelia) 3. Istoria este relatată de un martor direct al acestor evenimente, Viorel Vultur: În săptămâna dinaintea Paştelui - 2012, un grup de români, cu voia Maicii Domnului, au intrat în Sfântul Munte Athos. Şi probabil nu întâmplător, pentru că niciunul dintre ei nu bănuiau ce va urma şi prin ce transformări minunate aveau să treacă. Aflându-se la Mănăstirea Vatopedu, s-au închinat pe rând la toate icoanele, ajungând şi în faţa Maicii Domnului Esfagmeni (Înjunghiata). Pe când se rugau în genunchi în faţa icoanei, o persoană din grup nu s-a mai putut ridica din genunchi timp de aproximativ 5-10 minute, ca şi cum ar fi fost pironit de o forţă nevăzută, timp în care transpiraţia îi curgea şiroaie pe faţă, fiind chinuit de o stare de rău. Anunţat, Părintele Kiril a ajuns imediat, constatând că respectiva persoană are într-adevăr o problemă. Întrebarea părintelui nu s-a lăsat aşteptată: „Ești sectant ori catolic?” Răspunsul a venit neîntârziat: „Sunt catolic”, ocazie cu care părintele i-a zis sub un ton uşor imperativ că trebuie să se boteze ortodox, aceasta fiind voia Maicii Domnului. Părintele Kiril i-a citit Rugăciunea Brâul Maicii Domnului cu racla ce conţine Brâul Maicii Domnului pe cap, după care acesta s-a putut ridica în picioare, liniştindu-se. Starea acestuia s-a ameliorat spre seară, după slujba de la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – Schitul Lacu. La coborârea din Sfântul Munte, grupul de români s-a deplasat în Insula Corfu, la Sfântul Spiridon. Dar minunile încă nu au încetat. La închinare, dis-de-dimineaţă, pe pieptul sfântului au fost găsiţi 8 trandafiri, câte unul pentru fiecare român. Părintele George nu a sesizat pe cineva care să îi pună, mai ales că, cu o seară înainte, el a fost cel care a închis racla, iar trandafirii nu erau. Mare a fost bucuria românilor, mai ales că se ştia bunul obicei al sfântului, care face astfel de cadouri, nefiind un caz singular. Minunile însă nu s-au terminat. Cu ocazia procesiunii, Viorel Vultur a pătruns nevăzut prin cordonul de poliţişti care-l protejau pe Sfântul Spiridon, însoţindu-l, în chip miraculos, pe o distanţă de aproximativ 2 km, timp în care a stat nedezlipit de raclă. Abia la intrarea în biserică a fost observat şi îndepărtat, spre uimirea unui părinte, martor direct al întâmplării. La întoarcerea în ţară însă, s-a întâmplat cea mai frumoasă minune posibilă. În săptămâna luminată, catolicul s-a botezat ortodox la una dintre mănăstirile judeţului Neamţ. În prezent, ortodox fiind, participă la Sfânta Liturghie, marcat de modul cum Maica Domnului îşi aduce copii acasă.

luni, 10 decembrie 2012

Ce cred copiii mei de la cursul de creativitate- inițiat de Radio Itsy Bitsy- despre Moș Crăciun

De ce Moș Crăciun vine numai noaptea? Pentru că nimeni nu are voie să-l vadă pentru că e foarte important: îi face pe copii fericiți. (Ioana Oprea, 5 ani) Că așa este normal. (Rareș Bogdan) De ce Moș Crăciun e un moș? Nu ar putea fi mai tânăr? A fost mult timp tânăr, nu a reușit să reziste tânăr pentru că a obosit. A stat toată ziua tânăr. (Tudor Ștefan, 5 ani) A îmbătrânit pentru că a venit la mulți copii. (Patricia Bârsanu, 5 ani) Pentru că a îmbătrânit, oamenii îmbătrânesc cu toții. (Antonia) El este moș deoarece vine de foarte mult timp deci este bătrân. (Alexia Dumitrescu) De ce poartă Moș Crăciun o barbă așa de mare? N-are timp să și-o taie fiindcă trebuie să facă multe cadouri pentru copii (Ioana Oprea) Are barba mare fiindcă n-are timp să și-o taie că trebuie să se uite pe calculator unde locuiesc copiii. (Tudor Ștefan) Pentru că la Polul Nord nu există electricitate și nu poate porni mașina de ras. (Alexa Petrovski) Pentru că a îmbătrânit și nu s-a mai tuns pentru că așa a vrut el. (Rareș Bogdan) Nu își tunde barba pentru a-l recunoaște copiii. (Alexia Dumitrescu) De ce se îmbracă Moș Crăciun întotdeauna în roșu? El se îmbracă mereu în roșu fiindcă este culoarea sângelui Domnului. (Letiția Popescu) Ca să îl cunoască oamenii. Altfel s-ar întreba dacă s-a schimbat Moș-Crăciunul. (Antonia) De ce Moș Crăciun vine doar o dată pe an? Nu ar putea veni în fiecare zi? Pentru că dacă ar veni în fiecare zi ar aduce prea multe cadouri, copiii s-ar plictisi, nu ar mai avea rost și Moș Crăciun ar obosi. (Rareș Bogdan)

Joi, 13 decembrie 2012, lansam la libraria Sophia cartea cu marturii despre Parintele Macarie Besliu

Editura Areopag si libraria Sophia va invita joi 13 decembrie 2012, de la ora 18.00 la lansarea volumului Ctitorul cu maini de aur - marturii despre Parintele Macarie Besliu. Invitati: Pr. Mihail Milea, Danion Vasile, Ciprian Voicila

Muzeul Taranului va invita la o expozitie despre colectivizare: Razboiul impotriva taranimii

Muzeul Național al Țăranului Român vă așteaptă vineri, 21 decembrie 2012, la ora 17.00, la Sala Oaspeți, la vernisajul expoziției Războiul împotriva țărănimii. Anii colectivizării (1949-1962). Muzeul Național al Ţăranului Român îşi împlineşte astăzi o datorie istorică, aceea de a crea o expoziţie pe tema colectivizării, care este experienţa-limită a ţărănimii române în secolul XX. Expoziţia relevă sensul adânc şi atroce al experimentului social comunist, caracterul său nihilist, forţa sa tectonică, pentru întreaga categorie a ţăranilor. Totodată, reprezentăm în cadrul expunerii rezistenţa şi supravieţuirea ţărănimii în aceste condiţii istorice extreme, pentru a putea avea tabloul general al unei societăţi aflate într-un proces de transformare fără precedent. Colectivizarea este un proces extrem de complex, care vizează simultan câmpuri diverse: politicul, socialul, economicul etc. În mod concret, colectivizarea este o operaţiune care ţine de represiune şi de furtul proprietăţii particulare pentru formarea proprietăţii de stat şi cooperatiste. Ţelul final este formarea unei clase de muncitori agricoli „eliberaţi” de orice conştiinţă istorică, capabili să producă hrană pentru întreaga societate comunistă. Ţărănimea este, pentru comunism, clasa cea mai înapoiată, cea mai refractară schimbării revoluţionare, clasă care poartă cu sine cele mai multe reziduuri istorice, economice, culturale, religioase şi etnice. Modernitatea comunistă priveşte ţăranul însuşi ca pe un reziduu istoric care trebuie eliminat, anihilat în substanţa sa. Ţăranul poartă, din punctul de vedere al comunismului, toate bolile metafizice şi istorice posibile, este religios, este legat de pământ, este conservator. Astfel, colectivizarea este totodată un proces de curăţare şi de reeducare, de reconstrucţie a ţesutului social prin intervenţia represivă a politicului. Curatori: Mihai Gheorghiu, Irina Hasnaș Hubbard, Maria Mateoniu, Vlad Columbeanu Consultant științific: Cosmin Budeancă Expoziția va putea fi vizitată, până pe 5 mai 2013, de marți până duminică, între orele 10.00 și 18.00. Cu ocazia deschiderii acestei expoziții vom lansa și numărul 17 din 2012 al revistei Martor care are ca temă Viața cotidiană în comunism. Istorie, memorie, uitare (Everyday life during communism. History, memory, oblivion/ La vie quotidienne pendant le communisme. Histoire, mémoire, oubli), coordonat de Mihai Gheorghiu și Maria Mateoniu. Direcția revistei Martor: dr. Ioana Popescu, director; Simina Bădică, redactor șef. Cotidianul comunist este în cel mai înalt grad paradoxal şi miraculos. Cotidianul comunist este permanent o tensiune insolubilă care îşi găseşte mereu soluţia, o imposibilitate patentă de supravieţuire care ajunge mereu, inevitabil la supravieţuire, la continuitate, la gestul vital al rezistenţei ca fiinţă umană în faţa oricărui mecanism al disoluţiei, al terorii sau al disciplinei carcerale al unei societăţi care mizează pe transformarea fiinţei umane în mecanism biologic, în soldat al cauzei victoriei apocaliptice a economiei şi justiţiei comunist-proletare. Cotidianul comunist este spaţiul-timp al unei eterne contrafaceri a oricărei existenţe autentice, al oricărei autenticităţi morale, etice. Dar, deloc paradoxal, cotidianul comunist este eroarea care devine adevăr, falsul care se autentifică, compromisul care izbândeşte. Gestul cotidian, supravieţuirea cotidiană, minciuna cotidiană, eroismul cotidian, toate se amestecă în realitatea indescriptibilă a unei societăţi damnate. Existenţa fiecăruia, zi de zi, împinge la supravieţuire, la lupta pentru identitate, pentru libertate, pentru anularea fricii şi a terorii sociale şi politice, împinge zi de zi la umanitate, la normalitate, la decenţă. Printre ruinele sistemului, printre coloane sale de glorie, printre lagărele sale de muncă omul, oamenii îşi croiesc drumul, un drum al lor, al rezistenţei, al minciunii, al disimulării sau al eroismului.

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Cea mai frumoasă mărturie despre Părintele Macarie, cel care a reînviat Mănăstirea Poiana Mărului

Taina părintelui ‑ dă iubire la toată lumea. Nu auzisem de părintele Macarie. Mergeam la Darvari la biserică. Venise părintele Ştefan Nuţescu de la Schitul Lacu, cu o icoană micuţă a Maicii Domnului tăiată pe faţă. Am văzut icoana şi mă obseda. Era o obsesie: icoana tăiată pe faţă, icoana tăiată pe faţă. Şi, la un moment dat, Preasfinţitul Ambrozie stătea pe băncuţa din curtea mănăstirii. E un episcop simplu, plin de bunătate şi smerenie. Stătea pe băncuţă şi vorbea cu oamenii. Aşa făcea el seara, după vecernie, la Darvari. Eu mergeam în fiecare zi acolo. Când a venit părintele Macarie, erau şi duhovnicul meu drag şi Preasfinţitul Ambrozie. Am întrebat unde este o icoană tăiată pe faţă. Toţi părinţii prin care m‑a binecuvântat Domnul au fost Macarie (de la Pasărea, de la Darvari, de la Poiană). Numai „Macarie” au fost în viaţa mea. Am stat cu părintele Macarie de la Darvari şi cu Preasfinţitul Ambrozie, i‑am întrebat de icoana asta, mi‑au zis că este una la Dălhăuţi. După vreo două zile mi‑au arătat şi poze. Dar, pe urmă, începusem să visez. Nu era nicăieri intrarea. Eu vedeam o intrare aşa mare, cu copaci. În perioada aceea, tocmai îmi pierdusem afacerea. Eram în cel mai cumplit moment al vieţii mele. Practic, pierdusem totul. Şi, încolţită de ăştia, cam aşa eram. Era în februarie 2002. Concepţia mea despre viaţă era durere. Am fost şi la Dălhăuţi, dar nu era ce căutam eu. De Prohodul Maicii Domnu­lui, înainte cu o săptămână, am primit de la un prieten o maşină cu rezervorul plin ‑ mi‑a adus‑o în parcare. Şi i‑am zis soţului, fără să ştiu de ce: „Hai să mergem acolo unde e icoana tăiată pe faţă.” Dar, nu ştiam că icoana e la Poiana Mărului, nu îmi spusese nimeni... Ne‑am dus acolo pe un drum ocolit, am făcut vreo şapte ore, am urcat pe un drum, începuse să plouă, ne‑am certat ca chiorii tot drumul. Că „unde mergi tu, zicea soţul meu, după un părinte atâta drum? Hai înapoi la Darvari, că prinzi prohodul”. „Nu, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo”. Nu ştiu ce mă atrăgea. Nu ştiam cine e părintele Macarie, deci părintele nu face parte din scenă la început. Habar nu aveam cine era. Era o icoană şi un drum, nu ştiu, era o obsesie. Da, era la Poiana Mărului, că am recunoscut obsesia mea cu drumul acela. În realitate, drumul e exact ca în visul meu, ca în obsesia mea. Şi am intrat acolo la Mănăstirea Poiana Mărului – „dragostea mea”, aşa am numit‑o, de când am văzut‑o. Când am intrat în biserică, primul lucru pe care l‑am văzut a fost icoana pe care o căutam, icoana tăiată pe faţă – am aflat mai apoi că fusese tăiată de turci. Şi era prohodul ‑ în mijlocul bisericii, părin­tele Macarie făcea prohodul. Am rămas într‑un colţ acolo. Soţul meu nu a vrut să intre în biserică. Drumul a fost cumplit până acolo. Şi am rămas în biserică, s‑a terminat slujba, lumea se ducea la miruit, eu nu mai puteam să mă mişc, parcă înţepenisem. Şi a venit părintele Macarie şi mi‑a zis: „Ce faci aici? Pleacă.” „Vreau să spovedesc. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.” „Fugi, mă, de‑aicea, că sunt obosit şi bătrân. Pleacă de aicea.” Şi am rămas în biserică. Şi a venit şi m‑a luat de mână şi m‑a dat afară, că trebuia să spovedească. Şi ne‑am rugat de un frate să ne lase să dormim acolo, în curtea mănăstirii, în maşină. Soţul meu zice: „Hai acasă, nu putem dormi în maşină.” „Ba da, trebuie să vorbim cu părintele.” Fratele acela s‑a îndurat şi ne‑a cazat într‑o chilie vai de mama ei. Dar era atât de multă pace acolo! A doua zi dimineaţa, la 5:00, m‑am dus la uşa chiliei părintelui, în speranţa că o să vorbim. Între timp, au mai venit oameni. Toată lumea intra la părinte, numai eu nu intram. Şi am mâncat toată zmeura de acolo. Căci lângă chilia părintelui era o tufă de zmeură. La un moment dat, l‑am rugat să mă primească. Şi mi‑a zis să plec acasă, că nu vrea. A trecut o săptămână. Soţul meu zice: „Hai la părintele ăla al nostru, departe” (deja era „părintele ăla al nostru”). Tot ce spun eu s‑a întâmplat aproape un an de zile. Aproape duminică de duminică mergeam acolo şi părintele Macarie nu ne băga în seamă. Toată lumea intra la el, cu toată lumea vorbea, pe noi nu ne băga în seamă. Dar eu continuam să merg. Mergeam patru ore dus, patru ore întors, ca să nu mă bage nimeni în seamă. Nu ştiu de ce mergeam. Părintele nu ne băga în seamă, dar ne ţinea ca în puf. Aveam nevoie să merg la părintele Macarie ca să pot să rezist, să respir în toată durerea prin care treceam. Şi asta e cea mai mare minune pe care a făcut‑o Dumnezeu cu mine prin părintele Macarie, că nu am ajuns într‑un spital de nebuni, nu m‑am dat cu capul de pereţi, n‑am disperat. Râdea şi spunea mereu: „Vezi, le‑ai pierdut pe toate, dar le‑ai câştigat pe ale Domnului”. Eu când m‑am dus acolo aveam gândul că, dacă se roagă părintele, pot să‑mi recuperez nişte bani de undeva. Banii nu mi i‑am recuperat nici acum, o să‑i recuperez. Dar am câştigat o dragoste imensă. Că mulţi îmi spun: „De ce te duci la preotul ăla, că se roagă de ani de zile pentru tine şi banii nu ţi i‑ai scos.” Acum cinci luni mi‑am pierdut şi casa, dar nu contează. Dragostea părintelui e mai mult decât orice cont din bancă. A trecut timpul. Între timp, soţul meu s‑a apropiat de fraţi. De oricine, dar nu de părintele Macarie. La vreo câteva luni, l‑am cunoscut pe părintele Valerie. Mă chinuiam să deschid uşa de la biserica veche, smuceam de ea. Biserica veche avea o încuietoare veche, nu puteam să o deschid. Foarte greu se deschidea. Şi a venit părintele, cântând pe alee Uşa milostivirii deschide‑ne‑o nouă, Născătoare de Dumnezeu. Şi uşa s‑a deschis, pur şi simplu. N‑am înţeles mare lucru din ce s‑a întâmplat atunci. Pe urmă, am înţeles. A trecut timpul, răceala lui faţă de noi era aceeaşi. Mergeam şi cu copilul nostru acolo. Şi la un moment dat, la hramul Adormirii Maicii Domnu­lui ‑ totul era legat de Maica Domnu­lui ‑ şi părintele mi‑a spus: „Dacă mai vreţi să vă primesc aici vreodată, trebuie să vă cununaţi religios”. Noi eram cununaţi la sfat de 29 de ani, dar nu eram cununaţi la biserică. Nu i‑a spus nimeni că nu suntem cununaţi. Dacă nu ne băga în seamă, cine să‑i spună? Avea nişte priviri spre noi! Eram negri de supărare, eram după o durere. Ajungeam acasă şi eram hărţuiţi şi chinuiţi. Viaţa noastră era un iad. Copilul nostru era clasa a douăspreze­cea, trebuia să dea la facultate, nu avea bani, nu avea nimic. Un iad. I‑am spus că şi eu mă spovedesc şi duhovnicul meu îmi spune şi nu avem stare, dar nu avem biserică, nu avem naşi, nu avem nimic, nu se poate. „A, v‑o dau pe soră‑mea naşă, pe părintele Milea naş, că e cumnatul meu, şi duminică vă cununaţi şi duminică vă dau dar de nuntă.” Nu ştiu ce s‑a întâmplat. Cert e că noi am ajuns joi acasă, ne‑am dus să ne cununăm cu hainele în portbagajul maşinii, ca să ne schimbăm la Mc Do­nald’s. A sunat părintele Milea, pe care îl văzusem la Poiana Mărului, şi ne‑a zis să venim la liturghie. Am plecat cu copilul nostru ‑ copil mare, intrase la facultatea de finanţe‑bănci al treilea pe listă, fără meditaţii. Şi aici devine povestea interesantă. Ne‑am dus şi ne‑am cununat. A fost o nuntă cum nu ştiu câţi o să aibă parte. Cu patru preoţi şi doar noi. Nu am avut invitaţi... M‑am dus cu naşa, cu sora părintelui, şi mi‑au făcut lumânările de nuntă în piaţă. Eu am crezut că o să mâncăm la Mc Donald’s, sincer, dar am mâncat acasă la naşa, care a făcut o masă pe cinste. Şi de‑acuma începe povestea, de fapt, o taină. Şi partea care este minune. Părintele a făcut zeci de minuni... S‑a terminat cununia şi am plecat, cum a spus părintele, la el după nuntă. Eram cu geantă frigorifică, cu tortul şi făcusem noaptea sărmăluţe. Şi ne‑am dus la părintele şi ne‑a îmbrăţişat pe amândoi şi a zis: „De acum, sunteţi copiii mei”. Era alt părinte. „De acum sunteţi copiii mei.” Ne‑a dat bani, cadou de nuntă şi de atunci a început iubirea pe faţă. Soţul meu nu se spovedise până atunci. Duhovnicul lui e părintele Vale­rie. Că nu ne‑a dat voie să ne cununăm fără să fim spovediţi. El mă ducea pe mine, dar nu intra în biserică. Dar părintele nu ne‑a zis niciodată: „Ţineţi post, intraţi în biserică”. Nu, el a fost exemplu. Când eram mică voiam să fiu ca manechinele de la televizor, cu picioare lungi, cu rochiţă nu ştiu de care. Din 2002, am vrut să fiu un pic aşa, cum e părintele Macarie. Cred că la maturitate vrem să avem bunătatea lor. Şi eram ca o maimuţă, imitam, cam aşa eram. Şi de atunci am devenit copiii lui. Spunea la toată lumea: „Ei sunt copiii mei de la Bucureşti”, aşa ne recomanda. Stătea de vorbă cu noi, nu pot să spun cum era. Îmi aduc aminte că înainte de asta făcusem un tort. Am stat şi mi‑am stors creierii cum să fac cel mai bun tort din lume şi l‑am făcut cu rugăciune şi i l‑am dus şi l‑am întrebat a doua zi dacă i‑a plăcut tortul. Şi mi‑a spus: „Nu ştiu, întreabă purcica, că ea l‑a mâncat”. După cununie, s‑a schimbat totul. S‑a schimbat viaţa noastră. Stăteam acolo câte două zile. Îmi spunea că m‑am făcut cucoană de Bisoca, că mi‑a dat apartament. Apartamentul era o chilie insalubră, în care se plimbau şori­ce­ii iarna, cu un pat vai de mama lui, dar era cel mai mare dar pe care l‑am primit în viaţa mea. Eu, în mândria mea, mă gândeam: „Doamne, cu ce am greşit, de ce am ajuns aici?” Părintele m‑a învăţat să mă rog. Părintele Valerie avea o vorbă: „La Poiană te rogi fără să te rogi”. Părintele Macarie m‑a învăţat să mă rog şi mi‑a spus: „O să te pun acum să faci cel mai dureros lucru: să vezi unde ai greşit, să te lupţi să‑ţi vezi păcatul, adică să treci prin moarte, că abia atunci vine renaşterea. Şi o să vezi că ai orgolii foarte multe, că ai mândrie foarte multă, că nu eşti aşa cum vrei tu să fii. Trebuie să te lupţi tu şi cu gândurile tale, să vezi adevărul din tine. Să vezi că ce trăieşti acum sunt consecinţele faptelor tale. Să nu mai zici: «De ce, Doamne?» O să vezi de ce.” Acum ştiu, am greşit şi toate sunt din mândrie, s‑au întâmplat şi din lăcomie şi din alte dorinţe, inversasem scara de valori. Inversasem ordinea lucrurilor. Dar părintele m‑a lăsat să descopăr singură asta cu blândeţe şi cu foarte multă dragoste. Şi pentru dragostea lui veneau căprioarele şi fătau acolo. Şi noaptea le ajuta, lângă biserica mică. Veneau veveriţele şi iepuraşii. Fiind acolo, în munte, veneau şoriceii şi le spunea: „Fugiţi, că acum slujesc”. Şi şoriceii fugeau din altar. Era o prispă, noi îi ziceam casa lui Vlahuţă, şi acolo aduna special nuci pentru veveriţe, le făcea provizii. Le punea pâine la căprioare. Totul în taină. Eu, ca o ne­mer­­nică, îl pândeam. Ieşeam noaptea şi îl pândeam pur şi simplu. De multe ori mă prindea, mă certa, îmi spunea să fug. Îl pândeam. Nu mă duceam să vorbesc acolo. Aici apare un paradox, nu mă duceam să‑l întreb ce să fac, cum să fac. Eu nu vorbeam. Aveam nevoie să îl văd pur şi simplu. În prima zi a fiecărei luni, părintele Valerie cobora de pe munte şi eu am prins un 1 ianuarie, am stat de revelion practic, şi pe părintele Valerie a trebuit să îl lovim cu băţul ca să‑i spargem gheaţa, să putem să‑l dezbră­căm. Pentru că el a coborât muntele prin zăpadă până la gât, l‑a prins ploaia şi a îngheţat. Ei au trăit nişte vremuri îngrozitoare acolo, cu frig şi cu zăpezi cumplite, despre care nu spuneau nimănui. Am dat cu băţul în el, i‑am spart dulama, a intrat în biserică şi a slujit. Ei nu s‑au plâns niciodată, luau totul aşa cum vine. Şi nu exista: „Sunt obosit, n‑am timp”. Părintele Macarie, dacă venea cineva la el negru la suflet, spunea că şi într‑un criminal şi în cel mai mare răufăcător trebuie să ai încredere, pentru că, dacă îi dai încredere, el o să vrea să‑ţi arate nobleţea sufletului lui. Celui mai mare ticălos să îi dai încre­dere. Mai spunea că ar trebui să clădim câte o troiţă frumoasă pentru fiecare duşman, căci datorită lor suntem obligaţi să devenim mai buni, mai răbdători. În iubirea sa, părintele Macarie e ca soarele. Soarele dă tuturor căldură. Dacă nu îţi pui pălărie, poţi să te arzi. Aşa şi părintele Macarie, a dat tuturor iubire, nu numai mie. Nu, iubirea pe care mi‑a dat‑o mie, a dat‑o la toţi. Dar ei s‑au ars, n‑au ştiut ce să facă cu ea, i‑a copleşit. Era atât de puternică, îi copleşea. Ca soarele. Au făcut insolaţie de la ea şi au fugit, nu au mai venit. Aici e taina părintelui ‑ dă iubire la toată lumea. Mulţi se supără şi dispar; pe alţii îi copleşeşte iubirea şi rămân acolo. Sunt oameni care vin de mulţi ani, ca mine, cu aceeaşi dragoste, cu aceleaşi necazuri, cu aceleaşi neîmpliniri, cu aceleaşi probleme şi griji pe care le are toată lumea. Adică nu te duci la părintele Macarie, şi el se roagă şi mâine ai vilă şi piscină şi eşti Făt Frumos din lacrimă. Nu există aşa ceva. Dar face acolo o lucrare. Mi‑a schimbat viaţa, viaţa mea, a familiei mele. El spunea să nu mă ridic de la rugăciune pentru copilul meu. Să îi mulţumesc Maicii Domnului pentru tot ce a făcut pentru copilul meu. Copilul meu acum este însurat cu o fată grozavă, este bine, are tot ce îi trebuie. Că mă duceam la el şi‑i spuneam: „Uite, m‑am rugat şi nu m‑a ajutat Dumnezeu”. Mai aveam şi eu momentele mele de deznădejde. „N‑are nimica, ştii cum să zici? Să zici aşa: «N‑are nimic că nu m‑ai ajutat, Doamne, că o să mă ajuţi când vrei Tu. Că m‑ai ajutat atât de mult până acuma! Niciodată nu mă lăsa să cad»”. Mă ţinea pur şi simplu, nu mă lăsa. Am scris în ziar ceva când a plecat. Părintele Macarie şi Poiana Mărului sunt unul şi acelaşi, nu se pot despărţi. Părintele Macarie a spus că el vrea să‑I slujească Domnului şi el poate să‑I slujească şi pe malul lacului şi în peşteră şi la Muntioru, oriunde. Să nu mai plângem noi după Poiană, că nu trebuie să plângem. Îmi aduc aminte că, în perioada în care aveam maşină, mergeam la Mănăstirea Viforâta. Era o măicuţă cam sclerozată săraca, o băbuţă de 100 de ani. Dar era febleţea părintelui. Părin­tele îi trimitea bani şi pachete. Eu şapte ani i‑am dus pachete, până a murit maica aia. Sau unei alte maici i‑am făcut priveghere noaptea. Ele sunt înmormântate acolo. Părintele un an de zile le‑a dat de pomană şi case şi paturi la săraci. A copt cu mâinile lui colaci. Pentru că el are o vorbă: „Cel mai important lucru pe lume este iubirea”. Şi eu îl certam, de exemplu, pentru că el face de mâncare la toată obştea. Obştea, după ce termină de mâncat, se ridică de la masă, fac rugăciunea, şi părintele spală vasele după toţi. Şi eu îl certam: „De ce faceţi aşa?” „Lasă, să‑i odihnesc.” Nu există! Se jertfeşte pentru toată lumea. Stă nemâncat până la 17:00, 18:00. Cred că în anul când nu ne băga în seamă, el ne cioplea la inimă de fapt. Şi a deschis‑o atât de tare, încât a încăput toată iubirea lui acolo. N‑am văzut‑o ca pe o probă; cred că tot din mândrie şi din orgoliu m‑am dus. „Mă, dar ce am eu? Chiar nu vrea să mă primească, chiar nu vrea?” Tot mândria a fost, nu cred că altceva. Era harul părintelui care lucra, dar cred că era şi mândria. „Dar ce are cu mine?” Erau toate babele, toate ţigăncile cu şapte copii, ieşeau cu braţele pline, că de acolo lumea pleacă cu mălai, cu ulei, cu făină, cu tot ce vor ei, că aşa e părintele. Tot timpul spune să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pe urmă relaţia s‑a „încălzit”. A făcut biserica de la Bisocuţa. Atunci am crezut că mor. Doar ştiam cât s‑a chinuit la biserica de la Bisocuţa. Şi ştiam cum mergea 7 km întregi pe jos, să ducă mâncare la muncitori, şi ştiam cum a vândut văcuţa, că nu a avut bani de clopot. Şi el nu cere niciodată de la nimeni nimic. N‑ai să‑l auzi cerând. El toate şi le‑a făcut din banii lui, din pomeni. A făcut şapte biserici, fără bani viraţi în conturi sau bani daţi pentru biserici. Crede‑mă, am fost de faţă şi am stat acolo cu zilele. Nu a cerut la nimeni niciodată niciun leu. Şi‑a vândut văcuţa, au muncit cu toţii. Sus pe Muntioru nu prea erau flori. De când a venit părintele sunt flori. Părintele Macarie a fost mutat pe munte şi părintele Valerie a rămas cântăreţ în strană la Poiana Mărului. Părintele Dionisie, care a venit, slujea şi părintele Valerie era în strană. Părintele Valerie s‑a îmbolnăvit foarte rău atunci. A fost dus de urgenţă la spital, în Buzău şi au rămas doar fratele Constantin şi cu fratele Niculae, atâta, ei doi erau la Poiană. Era de Sfântul Ilie. Părintele Macarie era pe munte. Nu s‑a ţinut liturghie, că nu a fost preot. Noi ne‑am dus întâi la Poiană, că acolo era sufletul nostru. Am făcut cu toţii Paraclisul Sfântului Ilie. Toată lumea s‑a rugat şi i‑a cerut Domnului să îi dea putere să rabde că îi era greu aşa, că nu mai e paraclisul lui. Şi semnul a fost că toată poiana de la Muntioru s‑a umplut de bujori galbeni. Tot, tot, tot. Sunt şi fotografii. Acolo nu erau bujorii ăia galbeni, pur şi simplu au apărut. Au început din nou să vină animalele sălbatice, căprioarele lui şi iepuraşii, până şi vulpea. Toate animalele care erau la Poiană au venit sus pe munte. Mărturie sunt cocoşii pe care îi mănân­că vulpea şi aşa mai departe. Vin iarăşi căprioarele. La Poiana toată lumea a văzut căprioarele. Erau blânde, veneau la părintele, care le dădea pâine din mână. Părintele nu vrea să spună multe lucruri. Dar ele fătau acolo şi părintele le îngrijea. Toţi au venit după părintele. El a fugit de lume şi lumea a venit după el, cam asta s‑a întâmplat. O proorocire foarte haioasă şi foarte dureroasă în acelaşi timp. Obştea acolo este foarte închegată. Toţi sunt smeriţi, se feresc de mândrie, sunt străini de ură şi certuri între ei. Ei sunt fraţi de mănăstire. Era un frate, Ion, un romantic, un sensibil. Scria poezii. Mare evlavie avea la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Nouă ne era drag. În fieca­re dimineaţă aduna ghiocei sau ce flori erau şi le punea la Maica Domnului. Deschidea primul biserica. Nu prea vorbea. Sculpta cruci şi făcea lumânări. Nu prea vorbea, era mai tăcut aşa, dar nouă ne era drag. Cei de la episcopie l‑au luat şi au zis că vor să‑l facă preot la Ciolanu. Părintele Macarie nu a fost de acord, dar nu poţi să te opui, să treci peste episcop. Şi i‑a spus atunci: „Nu îl luaţi de la mine, lăsaţi‑l să se mai maturizeze”. Eram la Poiană şi el făcea lumânări pentru sfântul altar. Dar, atunci n‑a putut să facă lumânări, pentru că trebuia să cosească fânul. Eu eram în bucătărie. Era părintele Macarie, părintele Valerie şi fratele Crin şi, la un moment dat, a trecut Ion cu fânul, a trecut cu sacul cu fân. Şi i‑a zis: „Părinte, nu mai fac lumânări, nu am timp, că sunt la coasă”. Şi părintele a zis: „Crin, du‑te tu tată şi fă lumânări”. „Dar de ce, că e treaba lui Ion?” „Mă, Ion acum o să plece în Spania, la căpşuni, cine o să facă lumânările?” Noi am râs, că ce glumă face părintele. Ion a ajuns în Spania la căpşuni, după ani de zile. Călugărul a ajuns în Spania. Pentru că l‑au luat de acolo, i‑au promis că îl fac preot, l‑au dus la Ciolanu, de la Ciolanu l‑au mutat într‑o altă mănăstire, s‑a tul­bu­rat la cap, s‑a lăsat de călugărie, s‑a ales praful de viaţa lui. Noi ştim sigur de la mama lui Ion, care a venit plângând la Poiană, că băiatul ei a ajuns în Spania la căpşuni. Cine ar fi crezut aşa ceva? Adică prooroceşti ceva, că se desparte, că face un copil, dar călugărul e al lui, e copilul lui. Aşa spunea, e copilul lui. Şi el trăia durerile astea. Noi am luat‑o toţi de glumă. Dar el nu ne‑a spus că aşa o să fie! Noi bârfim, că aşa e natura noastră. Se mai ducea cineva la părintele şi îi spunea: „Părinte, nu mai vin aicea, că fratele nu ştiu care se uită urât la mine sau nu mă bagă în seamă sau nu ştiu ce”. Părintele are o vorbă: „Când iubesc pe cineva, îl iubesc cu tot ce are”. Îl iubeşti pe el, iubeşti şi obştea cu căţelul şi văcuţa. N‑aveai nicio şansă să bârfeşti pe nimeni. Când a fost cu mutarea lui, noi mai bârfeam că ce nedreptate s‑a făcut şi altele, părintele ne certa mereu, spunea că Domnul şi numai Domnul este judecătorul, iar noi trebuie să ne vedem de răutăţile noastre, nu de răutăţile altora. Părintele iubeşte ne­con­di­ţionat, dezinteresat şi respon­sa­bil până la sacrificiu de sine. Noi, oame­nii, putem avea această iubire, dacă suntem insuflaţi de Dumnezeu. Ne învăţa că trebuie să ne rugăm mereu pentru ei, ca să nu ajungem ca ei, şi că nu putem obţine o bucată de aur dintr‑o căpiţă de fân. Spunea că suntem critici cu ceilalţi pentru că suntem dezamăgiţi de noi şi încercăm cumva să mascăm asta. La părintele este ca la doctor. Cabinetul meu medical era foarte bun. Lumea nu venea la numele cabinetului, venea la doctori, care erau cei mai buni. Când intri într‑un birou de avocatură, nu te duci că este biroul pe Magheru. Tu te duci la avocatul X. Aşa şi aici, mergem la om, nu mergem la loc. Pă­rin­tele e glumeţ, are simţul umorului, face glume cu noi, nu e trist şi mohorât. Alt exemplu de bunătate. Un exemplu extraordinar de bunătate. Când au apărut în presă anumite ata­curi la adresa părintelui Macarie, la un moment dat a venit la el un ziarist de prin zonă, care a scris mizerabil despre el. Şi m‑am dus la părintele şi i‑am zis: „Ştiu că nu o să vă placă, dar eu scriu la ziare, să ştie toată lumea adevă­rul”. „Lasă, mă, să scrie ce vrea el, că, uite, mâine îl pomenesc la proscomidie, că are un necaz mare. Dar eu o să mă rog şi o să fac priveghere pentru el, că o să treacă prin necazul ăla.” Nu m‑a lăsat să public nimic, am şi acum articolul pe care l‑am scris. Atunci părintele s‑a supă­rat pe mine. Mi‑a spus că atâţia ani a tot încercat să schimbe ceva în mine şi eu încă mai am răutăţi. Să nu mai înfrunt pe nimeni cu nimic. Noi trebuie să răbdăm jignirile, că ne sunt de folos. Lauda să n‑o răbdăm, că duce la mândrie. „Acolo unde nu este pace şi iertare nu este Dumnezeu”, aşa zicea părintele. Şi îmi repeta la nesfârşit ori de câte ori îl supăram să mă rog aşa: „Trimite‑mi, Tu, Doamne, iubirea, că eu nu o am”. Eu ani de zile am trădat iubirea şi acum mă lupt cu dispreţul pentru mine ori de câte ori îmi văd păcatul. El spune mereu că în cele cereşti eşti atât cât iubeşti. „Nu se răspunde la rău, zicea părintele, niciodată cu rău, numai cu bine”. Ziaristul ăla nu ştie ce a făcut părintele pentru el. Nici nu îi dă prin cap că l‑a salvat prin postul şi rugăciu­nea lui de la un necaz. Părintele nu o să spună niciodată ce a făcut pentru unul şi pentru altul care l‑au făcut zob. Pe el nu‑l interesează. Nu‑l interesează păre­rea oamenilor. Cam asta e. Pe soţul meu părintele l‑a dus de mână şi I l‑a arătat pe Dumnezeu fără niciun cuvânt. Părin­tele nu spune cuvinte. Dacă tu te duci acum şi îi spui: „Părinte, vreau să îmi vorbiţi despre Dumnezeu”, nu ştie. Ştie să vorbească cu Dumnezeu. Nu e teolog. E altceva. E un călugăr simplu. Te duci şi nu ai nevoie să vorbeşti cu el. El şi‑ar dori foarte tare să se ducă acolo oamenii la slujbă şi ăia care au un necaz să îi ceară un sfat. Părintele oricum îi vede pe toţi în biserică şi el se roagă pentru toţi care sunt acolo. Părintele nu are nevoie de cuvinte. Te duci la el, el ştie de ce te‑ai dus. Cuvintele alea sunt o pierdere de timp, noi batem câmpii. Am mai cunoscut aceeaşi iubire şi la părintele Justin Pârvu. M‑am dus acolo. Am ajuns foarte greu, cu microbuzul de noapte, cu rata, cu autostopul, am făcut vreo 9 ore şi ceva. Îmi era foarte frig şi i‑am dus o carte editată de părintele Milea, în care erau pozate căprioare. Eram cu o prietenă. M‑am aşezat la picioarele părintelui, am stat 10 minute în chilie, şi părintele Justin în timpul ăsta nu a făcut decât să mângâie căprioara şi să spună: „Săraca, e slabă, i se văd coastele”. Mângâia căprioara şi spunea: „Uite, iarba e grasă aicea”. Şi dădea paginile revistei. Eu m‑am dus cu probleme, aveam o listuţă de întrebări. Eu cu listuţa, să îi pun întrebări. N‑am mai putut să scot listuţa din buzunar, pentru că n‑a mai fost timp, în alea zece minute dădea paginile şi numai de căprioară a vorbit. Eu eram aparent nimeni acolo. Părintele tot răsfoia revista şi am plecat. Am mai făcut nu ştiu câte ore la întors şi am vorbit cu tata. Şi m‑a întrebat: „Cum a fost?” A, era procesul meu în floare. Eram în proces, tot cu tribunale. „Ce ţi‑a zis părintele Justin?” „Nu ştiu, că a mângâ­iat căprioara dintr‑o revistă”. „Dar tu te‑ai dus nouă ore dus, nouă ore întors, ca să stai cu un popă să mângâie o căprioară?” „Da.” Dar am rezistat la toate necazurile care au urmat ‑ aveam căpri­oara în minte... Eu nu mă duc la mulţi preoţi. În puţinul timp şi cu singurii bani pe care îi am mă duc ca teleghidată la părintele Macarie. Aşa cum merge tramvaiul pe şine, aşa mă duc eu. Parcă şinele sunt Muntioru. Nu zic că „sunt şi alte locuri, dar părintele Macarie e cel mai cel mai”. Dar mie îmi ajunge părintele Macarie. Părintele Macarie îmi dă tot ce am nevoie. Am mai fost la părintele Justin Pârvu, am fost şi la maica Paisia. Astea sunt exemple pe care le dau din care să se înţeleagă că, deşi nu vorbeşti cu ei, te ţin într‑o stare foarte bună, sufletească, fără cuvinte. Sau, atunci când eşti la pământ, simţi aşa o bucurie în suflet, care cu certitudine vine din rugăciunea lor pentru noi. Maica Paisia mi‑a spus, în timp ce băteam câmpii cu problemele mele, că face, că drege, ea îmi spune: „Ştii? Te iubesc.” O lună am adormit numai cu glasul ăla în urechi: „Ştii? Te iubesc.” Atât. Am mai simţit dragostea asta şi la dragul meu părinte Macarie de la Giurgiu. Când te duci la Muntioru, nu trebuie să te duci din interes. Du‑te şi descarcă‑ţi sufletul când ai nevoie la mama, la tata, la vecini. Acolo iroseşti timpul cu asta. Trebuie să îi vezi părintelui Macarie ochii. Să nu respiri la slujba aia pe care o face el. Noi nu reu­şim să nu mişcăm la liturghie, cine zice că: „Vai, n‑am mişcat, n‑am res­pirat”, minte. Sau, or fi din aceştia şi nu ştiu eu. Dar în liturghie, dacă cinci minute se duce rugăciunea la cer, contează foarte mult să ai acele cinci minute de rugăciune la cer. Nu e bine să te duci la părintele Macarie ca să‑i spui doar: „Soacră‑mea e nu ştiu cum”, sau „Bărbatul meu e beţiv”. Lumea greşeşte foarte mult. Aş vrea să scriu cu vopsea pe cer: „Duceţi‑vă la oamenii aceştia înduhov­ni­ciţi, respiraţi aerul lor, staţi la slujbă şi plecaţi. N‑aveţi nevoie de cuvinte”. Nu că am fost eu deşteaptă şi nu a fost nevoie de cuvinte. Nu, la mine a fost o altă situaţie, nu mă băga în seamă, n‑aveam cu cine să schimb vreun cuvânt. Şi am învăţat din nebăgarea asta în seamă. Stăteam câte trei zile şi mă întrebau prietenele: „Ce ai vorbit cu părintele, ce ţi‑a zis?” „Nimic.” Acolo toată lumea e o familie. Sora lui, soţia părintelui Milea, făcea mâncare la o sută de oameni când era hramul. Pri­ma­rul de la Bisoca, Gheor­ghe, spăla vasele la o sută de oameni. Acolo e o familie, fiecare are rostul lui. În ultima perioadă, când merg sus, atât de multă lume este, încât părintele nu mai poate de oboseală. Şi lumea se duce cu multe lucruri. Sigur că se duc mulţi cu probleme grave şi au nevoie de sfaturi, dar mulţi cred că exagerează să îi spună povestea vieţii lor, să îl ţină nu ştiu cât. Părintele, din bunătate, nu‑i refuză. Vedeam oameni, soţ‑soţie, la Poiana Mărului, care se împungeau, se încruntau unul la celălalt. Pe urmă intrau la părintele. Spunea ea că bărbatul ei e aşa, el că femeia e aşa, se certau ca chiorii. Aceiaşi oameni îi văd venind acum, după ani de zile, fericiţi. Părintele nu spunea nimic. „Mă, noi trebuie să fim buni, pacea în familie e importantă”. El nu‑i dădea dreptate nici ăluia, nici ăluilalt. Ei spuneau: „O să divorţez, o să fac, o să dreg”. Părintele tăcea, dar rugăciunea aceea lucra. Ştiu o replică a unui cunoscut: „Noi Îl mâniem pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne dă de fapt de toate”. Nu preţuim darurile Lui. Spun din expe­rien­ţa mea, că şi eu am făcut asta. O prietenă foarte dragă de‑a mea s‑a dus la părintele şi i‑a spus: „Eu mă rog atâta, o să ţin şi post. O să‑mi dea şi mie Maica Domnului un copil?” „Ţi‑a dat, dar l‑ai lepădat. Sigur că o să‑ţi dea, hai, roagă‑te”. Şi i‑a dat. La 36 de ani are o fetiţă, e darul Maicii Domnului pentru ea. Se pot vedea, de pildă, femei care nu puteau face copii, şi acum au copii. Dacă vedea că un om păcătuieşte, dar e mâhnit pentru asta, nu îi spunea direct. Spunea în nişte pilde foarte fine. S‑a dus cineva cunoscut acolo. Sunt căsătoriţi de câţiva ani, ea a făcut nişte avorturi. S‑au dus şi i‑au spus: „Am venit să vă cunoaştem, că am auzit multe despre dumneavoastră. Nouă acasă ne‑a fătat pisica şi avem trei pui şi ne e milă de ei. Putem să vi‑i aducem aici?” Şi părintele le‑a spus: „Nu.” „Şi ce să facem cu ei, unde să‑i ducem?” „Dă‑i cu capul de piatră.” M‑a sunat persoana aceea, că ce preot e acesta, că de ce mi‑a spus mie să dau pisicile cu capul de piatră. „Tu îl lauzi atâta şi uite ce mi‑a zis!” Şi i‑am spus: „Hai să‑ţi tâlcuiesc eu. Vezi, când ai făcut avorturile acelea, când ţi‑ai omorât copiii în pântec, nu ţi‑a fost milă. Asta însemna să dai pisoii cu capul de piatră. De fapt, se referea la faptul că nu ai avut milă de copiii aceia.” Ea făcuse avorturile şi trecuseră mulţi ani de când ea devenise sterilă, nu mai putea să aibă copii. Când a plecat de acolo, părintele i‑a zis: „O să fii gravidă, o să faci copil, să ştii”. Mi‑am notat câteva sfaturi duhovniceşti primite de la părintele Macarie: „Când te rogi, nu ai nevoie de nicio speranţă, de nicio promisiune, doar trebuie să fii convins că Dumnezeu este milă şi iubire. Mila lui Dumnezeu străluceşte chiar în nenorocire. Trebuie să ai în suflet certitudinea că, atunci când ceri pâine, nu vei primi pietre. În împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi numai cei care au învăţat ce înseamnă renunţarea, dezinteresul, sacrificiul. Necazul e crucea pe care se înalţă sufletul. Nu putem învinge răul prin rău. Cine vrea să cunoască bunătatea lui Dumnezeu, trebuie să îşi vadă mai întâi propria răutate. Dacă ai curajul să te duci în iad, trăieşte‑ţi viaţa cum vrei tu. Pentru a‑L avea pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să te pierzi pe tine.” Diferenţa dintre dramă şi tragedie este că în dramă eroii biruiesc, iar în tragedie eroii sunt înfrânţi. Părintele şi‑a trăit şi îşi trăieşte cu demnitate suferinţa pentru Adevăr. Pentru Hristos... (Rodica)

vineri, 30 noiembrie 2012

Marturii despre Parintele Macarie Besliu

Un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti. Părintele Macarie este un vlăstar şi un arbore al Ortodoxiei noastre româ­neşti. Şi o pildă vie pentru lumea noas­tră, atât de biruită de valurile ateis­mu­lui şi ale îndoielilor. Credinţa noas­tră a fost mereu la răscruce de drumuri şi a apărat Apusul catolic, că­zut astăzi în mâinile fărădelegilor. (Părintele Justin Pârvu) Un izvor care curge lin L‑am cunoscut pe părintele Macarie acum vreo zece ani. Mai întâi din auzite, după care prin intermediul unor creştini, am aflat unul de celălalt. Şi dum­­nea­lui mi‑a transmis de fiecare dată că mă aşteaptă pe acolo şi, în cele din urmă, am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială. Părintele Macarie e o persoană specială şi l‑am simţit, nu ştiu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer şi tranşant. Te priveşte, te scanează şi imediat îţi spune ce are de spus, te caracterizează imediat şi îţi spune exact ce trebuie să‑ţi spună. Deşi poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârşit îţi dă un mesaj foarte subtil, aşa, la fileu: „pac! pac!”. Şi am simţit un sentiment reciproc, ceva care ne‑a atras pe amândoi. Mi‑a rămas foarte drag şi am tot ţinut legătura prin intermediul creştinilor, ba chiar şi la telefon ne‑am auzit de mai multe ori. Chiar i‑am cerut sfaturi, de multe ori. Mi s‑a întâmplat ca şi dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul în anumite situaţii, lucru care, ce să spun, pe mine m‑a onorat, că totuşi părintele e un om cu multă experienţă duhovnicească şi foarte îmbunătăţit. Am simţit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Şi lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să ştii că cineva se roagă pentru tine. E un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simpli­tatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată, dar e ca un izvor care curge lin şi din care te adăpi şi nu te mai saturi. Cam aşa e părintele Macarie. Am mai fost odată, acum vreo doi ani, cu toată obştea. A fost şi părintele Valerie pe la noi şi imediat după aceea am trecut pe acolo şi am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru. Am urcat destul de greu, dar am urcat. E un peisaj foarte frumos ‑ şi mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Şi am stat de vorbă, ne‑a primit foarte, foarte frumos aşa, ospitalier aşa şi la sfârşit zic: „Părinte, spuneţi‑ne un cuvânt de folos”; pentru că, până atunci, am tot vorbit lucruri duhovniceşti, dar şi administrative ‑ noi fiind la început ‑, despre cum se organizează o mănăstire, o obşte. Şi dânsul era tot la început acolo, la Muntioru, când ne‑am dus. Şi la sfârşit am zis: „Părinte, daţi‑ne un cuvânt de folos”. Şi s‑a uitat aşa la fiecare şi în cinci minute l‑a scanat pe fiecare din obşte şi i‑a spus exact aşa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, ştiam foarte bine că spune adevărul şi lucruri despre care eu nu vorbisem cu părintele. Nu‑i spusesem, vedeţi că părintele ăla are cutare, are problemele astea. Deci un om care, dacă n‑ar fi un trăitor al rugăciunii şi un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să ştie lucrurile acestea, sau nu i s‑ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele părintele Macarie este în capul listei. Eu am mulţi la pomelnic, dar părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experienţă duhovnicească şi trăire. A stat acolo prin munţii Buzăului, unde au sihăstrit foarte mulţi sfinţi. Şi începuturile mele monahale au fost tot prin munţii aceia, la Mănăstirea Vărză­reşti, care are o legătură cu Dălhăuţiul şi Poiana Mărului, unde a fost aşa un lanţ de sfinţi care au vieţuit acolo şi au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care, la rândul lor, au dat naştere altor sfinţi. S‑au format alţi sfinţi în preajma lor. Am simţit şi eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezenţă se simte acolo, la Vărzăreşti, în mănăstirea unde a fost călugărită. Şi a contat foarte mult pentru formarea mea în viaţa monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viaţa monahală şi am stat la Vărzăreşti un an şi vreo lună, după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simţeam foarte liniştit, vizitându‑mă familia, prietenii, cunos­cu­ţii. Şi atunci am simţit nevoia să eva­dez. Şi am plecat la Mănăstirea Cheia, unde am stat foarte mulţi ani şi unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M‑am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin părintele Macarie şi sigur că prin părintele Macarie am simţit nevoia să vizitez mănăstirile din ţinutul Vrancei şi al Buzăului, locuri pe care nu le cunoşteam, nu le vizitasem. (Părintele Macarie Şotârcă, stare­ţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu)

La Editura Areopag a aparut un volum dedicat Parintelui Macarie Besliu, cea mai cunoscuta personalitate duhovniceasca din tinuturile Buzaului si Vrancei

I. Nimic fără Dumnezeu! (Interviu realizat de Ciprian Voicilă) Părinte Macarie, pentru început v‑aş ruga să ne spuneţi câteva cuvinte despre copilăria dumneavoastră... Părintele Macarie: Copilăria noas­tră să ştiţi că a fost grea. Am fost opt fraţi. Era în timpul sărăciei, după războiul care a fost. Dar toţi am avut şi avem frică de Dumnezeu. Şi asta e cea mai mare bogăţie a noastră: să avem frica de Dumnezeu. Şi asta am avut‑o încă din copilărie, urmând‑o pe mama noastră, care şi ea a fost foarte credin­cioasă. Tatăl ei a fost rănit în război. A fost prizonier. Tatăl meu, tot aşa, a fost prizonier la nemţi, luat când cu războiul. Pe părinţi îi chema Ion şi Steluţa. Erau muncitori. Şi am dus o copilărie foarte grea pe timpul ăla. De primăvara şi până toamna, până aproape de lăsata secului, nu luam nimica, că era sărăcie. Nu numai pentru noi. Pentru toţi era copilăria grea, care erau ţărani şi de la ţară. Dar L‑am iubit pe Dumnezeu şi Dumnezeu ne‑a iubit şi El pe noi. Apoi ne‑am mărit. Am plecat în armată. Dar, cum v‑am zis, L‑am iubit pe Dumnezeu şi Îl iubesc şi la ora actuală şi Îl voi iubi cât voi fi. La vârsta de 14 ani, am intrat să‑L slujesc pe Dumnezeu în Biserica Orto­doxă Română. Chiar am împlinit 50 ani de slujire. Aveam 39 de ani când m‑am călugărit, dar până atunci am fost slujitor ca dascăl în comună. În Bisoca, acolo am fost. Şi am slujit cu mai mulţi preoţi, în trei, patru, cinci rânduri. Şi apoi, după revoluţie, nefiind căsătorit, am zis că e bine să îmbrac haina monahală. Şi Dumnezeu m‑a ajutat. Că nimic nu se poate fără Dumnezeu. Am plecat din sat şi am venit la Poiana Mărului, unde, mănăstirea fiind desfiinţată, dormeau vacile şi oile în slonul (pridvorul ‑ n.n.) bisericii. Nu era gard, nu era nimic. O îngrijeau cei din comuna Jitia, dar prea puţin. Preot nu era. Slujea preotul de la Jitia. Atunci s‑a hotărât episcopia Buzăului să trimită un preot acolo. Pe 8 martie 1990, imediat, am deschis Mănăstirea Poiana Mărului şi atunci a venit Preasfinţitul Gherasim ‑ Dumnezeu să‑l odihnească în rai! El a venit şi m‑a adus acolo. El m‑a călugărit, el m‑a preoţit şi mi‑a zis: „Mulţumesc lui Dumnezeu că ai avut mâini de aur de ai deschis Mănăstirea Poiana Mărului ‑ ai primit cheile Mă­năs­tirii Poiana Mărului”. Şi apăi de atunci am lucrat, am băgat lumină, am reparat pavilionul, am făcut paraclisul Sfântul Ilie, am făcut o vilă arhierească, casa mănăstirii. Am îngrădit pământul. Am făcut lac de peşte, grajdul, tot ce era necesar pentru mănăstire. Am primit doi patriarhi în Mănăstirea Poiana Mărului, pe Preafe­ricitul Teoctist, Dumnezeu să‑l odih­­nească, şi pe Patriarhul Antiohiei, Ignatie al IV‑lea. M‑a anunţat că vine patriarhul la Poiana Mărului. Aveam emoţie că eram patru inşi acolo, era foarte greu să aranjez tot, să îi primeşti. Bine, era şi fratele meu, care e primar în Bisoca de 22 de ani, din 1990. Ce a zis Prea­sfin­ţitul? Unde mănâncă? La Poia­na Mărului erau mulţi, vreo 20, 30, că au venit ăia cu mitropoliţii şi episcopii lor, ăştia ai noştri cu mitropoliţii şi episcopii noştri. Au fost mulţi. A zis: „Servim masa la primar”. Dar acolo a fost foarte frumos. Patriarhul a fost foarte mulţumit la masă acolo şi a zis că peste 500 de ani mai intră doi patriarhi într‑o casă de mirean şi într‑o mănăstire. Aşa ne‑a spus nouă acolo. S‑au simţit foarte bine şi au plecat. Dar în timpul acesta era un sat, satul meu natal, Sările. Şi avem acolo şi mal de sare, cea mai vestită sare din judeţ. În biserică ploua, biserica fiind din nuiele, cum era pe timpuri pe‑a­tunci. Am renovat‑o, cu binecuvân­tarea Preasfinţitului Epifanie. Şi acolo am cumpărat‑o, am aranjat‑o, am pictat‑o, am făcut resfinţirea, tot, tot, tot că era văruită pe dinăuntru, cum era pe timpurile cu sărăcia. Şi apoi, după ce am aranjat‑o, am terminat‑o, am lucrat şi la Poiana Mărului şi am făcut Paraclisul Sfântul Ilie, că era foarte frig în biserică. Era foarte frig, că era biserică mare, sobele nu mai erau bune şi am stat un an, doi, trei, de am tremu­rat acolo. Apoi am mai făcut un paraclis, tot cu binecuvântarea preasfinţitului. N‑a durat mult, că a lucrat Dumnezeu şi când lucrează Dumne­zeu poţi să fii şi de unul singur, dar să fie binecuvântat de la Dumnezeu. N‑a durat mult, niciun an de zile, l‑am sfinţit, i‑am făcut sobă şi acolo slujeam bine, chiar foarte bine. Era foarte cald, foarte bine. Şi apoi lumea mă mai poftea, că era înmormântare, că era pomană, că… ori­ce necaz avea venea la părintele la Poiana Mărului. Eram foarte iubit de lume, că erau 30 de ani în care slujisem şi ştiam şi când s‑a născut omul, că dacă botezam cu părintele de atunci! Eu am fost în zona Bisoca. Acolo am trăit şi acolo am şi moştenire de la părinţii mei, tot în Bisoca. La Poiana Mărului aveam trei căprioare care veneau iarna la noi, după mâncare, şi vara stăteau tot acolo, prin grădină. Că se adăposteau în sfânta mănăstire, aproape de grajd. Câinele îl aveam legat, îl certam şi nu se mai dădea la ele. Trei căprioare şi un ţap care veneau acolo. Dar, după ce am plecat de acolo, nu a mai venit nimic. Decât ursul şi le‑a rupt oile pe‑acolo. Şi porcii sălbatici. Dar căprioarele nu mai sunt. Lume multă le‑a văzut şi le numeau caprele lui Macarie. Erau aproape domestice, nici câinii din sat nu le mai făceau nimic. Eu m‑am dus la o înmormântare la Dealu Sării. M‑au poftit oamenii acolo. Ei lucraseră la noi, la Poiana Mărului. Îi murise unuia soacra. Şi de la Dealu Sării la Jitia erau şapte kilometri. Şi m‑am dus cu moarta şapte kilometri. Dar ne‑a plouat de la Poiana Mărului şi până la Dealu Sării, patru kilometri, şi de la Dealu Sării şapte kilometri şi ne‑a plouat, ne‑a făcut fleaşcă, fleaşcă, dar trebuia să ducem mortul acolo. Că nu era preot. Şi m‑am dus şi le‑am zis: „Bă, nu sunteţi buni de nimic, dacă voi nu faceţi o biserică în satul ăsta. Sunt o sută şi ceva de case. Hai să facem.” „Hai, părinte, dar mata dă‑ne pământ.” Apoi eu m‑am dus, am cumpărat pământul, o juma de pogon, l‑am avertizat pe Prea­sfin­ţitul Epifanie, că vrem să facem biserică, şi a fost de acord, a venit, a sfinţit locul. A fost foarte, foarte amabil să facă acolo, că ştia şi el suferinţa oamenilor. Şi am făcut‑o, am sfinţit‑o şi pe aia, am dat‑o în primire la preotul de acolo, preot de acolo care mi‑a vorbit aşa, foarte urât: „De acuma nu mai ai, mă, ce căuta pe‑aici”. Bine, oamenii s‑au supărat. „Lasă, mă, zic, aşa îi poate mintea.” Dar Dumnezeu, când te vesteşte El să faci. Fă. Am venit aici să văd Muntioru. Când am fost aici cu părintele Valerie, la noi era iarnă şi aici era zăpadă, intra în pantofi şi am zis că nu, că nu mai fac una aici, că sunt destul trei biserici, câte erau în timpul ăla. Şi am fugit şi ăsta, părintele Valerie, m‑a trântit jos, în zăpadă, şi îmi zice: „Nu, fă mănăstire! Binecuvântează pământul!” (Părintele Macarie râde) Nu. Şi eu n‑am binecu­vân­­tat, am fugit. Şi noaptea am auzit un ciocăn. Când m‑am deşteptat, nu bine aşa, pe tot muntele acesta era Mântui­torul îmbrăcat în nişte veşminte ro­şii şi muntele era tot pictat. Şi a zis vo­cea aceea din spate: „Fă mănăstire pe Muntioru!”. Şi era lume cât vedeai cu ochii şi‑n partea aia şi în partea cealaltă, partea stângă, erau trei oameni mari cât un bloc, răi, care nu voiau să‑mi dea voie să o fac. M‑am deşteptat, am plecat, am venit, am dat pământ, m‑am dus la episcopie, am făcut actele, am dat pământul şi am pornit la lucru. Când am venit aici, era încă tot zăpadă ‑ că era munte. Şi‑am pornit, şi‑a durat nici doi ani şi a fost aranjată, pictată, tot. Încă chiar preasfinţitul zicea: „Mă, cine crezi că e pe muntele ăla, două, trei, patru babe şi cinci uncheşi”. Şi am un cumnat, părintele Milea, care a zis: „Va fi lume câtă frunză şi iarbă.” „Ce zici, măi Macarie?” „Da, aşa este.” Şi a început a râde, toţi consilierii râdeau. Şi zic: „Preasfinţite, eu plec pe munte chiar din seara asta, cu doamna preo­teasă” ‑ o soră a mea e preoteasă şi ea conducea maşina. Dar nu intrase maşină până aicea. Zice: „Măi, te rog nu pleca cu doamna preoteasă”. Le‑am gătit masă acolo, la Poiana Mărului. „Pleacă mâine, la ora 5:00”, zise preasfinţitul. Ca să aranjez târnoseala, să aranjez tot, că venea episcopul. Să fiu pregătit. Să chem poporul de aicea. Că ştiam, când am văzut în visul acela, că era lume cât se vedea cu ochii, îmbrăcaţi în alb, cu lumânările aprinse. Zic: „Mă, e ceva”. Şi atunci zic: „Eu plec, dar, nu vă deranjează maşina când plec?” „Nu, tu pleci la treaba ta.” Dacă preasfinţitul mi‑a dat binecuvântarea, am plecat. La sfinţire, când să sosim aici, când să intrăm în pădure, vedem deja cârduri, cârduri, cârduri, cârduri de oameni, oameni, oameni, lume, femei, copii, claxonau… Şi era întuneric. Când am sosit sus, lumea se ferea în lături, claxonau... „Părintele, părintele”. Când am sosit aici, biserica era deja arhiplină şi în curte. Şi a început a veni lume din toate părţile: Nereju, Vintileasca, Jitia, Bisoca, Covasna. Din toate părţile. Şi, după aceea, a venit preasfinţitul. El a zis: „Eu la opt jumate vin, să mă primeşti”. Am ieşit, zic, mă, e deja opt jumate, lumea deja pusese hainele pe jos (să treacă preasfinţitul peste ele). „Nu mai vine, nu mai vine”. Erau nişte poliţai; le zic: „Măi, voi ce faceţi aici? Duceţi‑vă şi întrebaţi de ce nu vine preasfinţitul”. Şi zice unul: „S‑a blocat drumul şi nu se mai poate”. Aşa era de lume şi de maşini. S‑a dus poliţia, a venit preasfin­ţitul, era nouă şi ceva. „Măi, măi, măi, ce să fac, ce să fac?” Că de la poartă au pus haine întinse, aşa e obiceiul, să treacă peste ele arhiereul. „Treceţi peste ele”. Şi a venit lume şi au fost peste două sute de maşini numai aici, din toate părţile, din toate colţurile. Era poiana... nu se vedea de lume. Şi, după ce s‑a sfinţit biserica, a mulţumit preasfinţitul la tot poporul, la toată lumea şi s‑a terminat cu bine, am pus masă, dar nu am putut la toată lumea, că era lume multă. Am dat ce‑am putut. Şi apoi de acolea zic: „Preasfinţite, e foarte ger, să facem un paraclis.” „Gata.” Dar, în timpul ăsta în care am pornit eu lucrarea la biserică, a venit un porumbel alb ca zăpada, timp de şapte zile. Se cobora, venea, dădea roată pe colo. Şi apoi, de acolea nu l‑am mai văzut. Când am început paraclisul, la doi ani de zile, iar a apărut porumbelul, dar nu a stat deloc. În trei luni şi jumate s‑a făcut paraclisul, s‑a speriat şi preasfinţitul că: „Cum aşa de repede?” Puterea lui Dumnezeu. Pe munte toate s‑au schimbat, aşa dintr‑odată s‑au schimbat numaidecât. Ştefan cel Mare a lăsat scris, am văzut şi eu: „Faceţi mănăstire pe Muntioru”. Dar nu s‑a ţinut cont, au trecut anii. Că el a venit până aicea la Vrâncioaia, pe muntele ăsta a fost. Voia să facă mănăstire, să lase şi aicea un punct. Un punct pe muntele ăsta, că i‑a plăcut. S‑a făcut Mănăstirea Muntioru şi i s‑a împlinit dorinţa. Apoi, după ce am terminat pe acestea de pe munte, ce zic nişte credincioşi din Şindrila? (Acolo erau mulţi pe stil vechi, dar cinci, şase familii pe nou.) „Mă, să facem o bisericuţă acolo, cu binecuvântarea preasfinţi­tului”. Au pornit nişte oameni. Preotul de acolo nu i‑a ajutat. Atunci mie mi‑a dat ascultarea: „Tu faci biserica”. „Gata, dacă mi‑a dat preasfinţitul ascultarea…” Asta era a şasea biserică pe care am făcut‑o. A dat binecuvântarea, am făcut‑o. Cu hramul Sfântului Constan­tin şi a mamei sale, Elena. Cei de pe calendarul vechi ne duşmă­neau, că aveau şi ei biserică acolo. „Ia‑auzi, s‑a băgat Macarie şi acolo!” Nu eram bine văzut, ci eram hulit: „Uite, bă, vine ăsta, călugăr, şi face şi aicea”. Ne‑am dus trei luni şi jumătate. Era iarba încă mare. Intra apa în papuci, că la noi aicea cade roua dimineaţa. Mă duceam cu mâncare la oameni, veneam, mă duceam, veneam, mă duceam, veneam. Şi aicea ne‑a durut foarte tare. Au chemat episcopul, s‑a sfinţit, dar nu ne‑au primit la sfinţire. Nu ne‑au dat voie să venim. S‑a zis că am făcut‑o cu vrăji. M‑am necăjit şi le‑am spus: „Dacă eu am făcut‑o cu vrăji, dacă eu l‑am păcălit şi pe diavolul de fac cu el biserici, înseamnă că mare putere am! Că ăla le strică!” A venit lumea că a văzut că nu sunt: „Părintele Macarie, părintele Va­le­rie unde sunt?” Toţi oamenii au plecat de acolo. A rămas singur. Şi au venit la Poiana Mărului. M‑am trezit, era pe la 11:00 aşa, cu biserica de la Mănăstirea Poiana Mărului arhiplină: „Părinte, de ce nu aţi venit la sfinţire?” Şi le‑am spus că nu ne‑au primit. Sigur că s‑a supărat poporul şi credincioşii care au fost. Dar s‑a făcut, s‑a sfinţit şi este biserică în satul Şindrila. După aceea, ce ne‑am gândit? Mama mea a avut pământul, le‑a dat pământul de la împroprietărire, pe care l‑a avut de la părinţi, şi acolo, într‑o poiană, spre Dealul Sării m‑am gândit să facem o mănăstire în cinstea Ador­mirii Maicii Domnului. Bine, că aveam şi cu Naşterea Maicii Domnului. Şi, acuma, eu cu ce să o fac? Mă bătea gândul: am biserică cu hramul Sfântului Ilie, cu Naşterea Mântuitorului, am cu Sfinţii Petru şi Pavel, am cu Sfinţii Arhangheli, cu Schimbarea la Faţă am, ce să fac? Şi am auzit un glas: „Întru adormire lumea nu am părăsit”. Şi ăsta e troparul Maicii Domnului. Şi atunci zic, o facem în cinstea Adormirii Maicii Domnului. După care am fost la preasfinţitul. Era foarte bucuros şi deschis. A zis întâi: „Nu prea mai am pe cine duce acolo. Dar, dacă te‑ai hotărât, eu te binecuvântez”. Şi m‑am dus, am pornit. Era proprietatea mea, în comuna Jitia. A fost proprietatea mea, a mamei. Mama s‑a bucurat când a auzit că fac mănăstire acolo: „Să‑ţi ajute Maica Domnului!” Zic: „Dar nu ai pre­tenţii?” „Să‑ţi ajute Maica Domnului, îţi dau cu toată inima şi faci acolo.” Şi am pornit şi nu a durat niciun an şi e pictată, aranjată, numai să stăm şi să auzim Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în ea. Clopotniţă, chilii toate sunt aranjate, lumină, apă, tot avem. Dar mai aşteptăm să fie sfinţită. Sfinţirea unei biserici e mai grea decât lucrarea la o biserică. Cum v‑a venit gândul să vă călugăriţi? Părintele Macarie: Fusesem la Sâmbăta morţilor, la Bisoca, cu coli­va ‑ că mă duceam cu coliva. Mama zice: „Mamă, ia tu coliva, să nu mai merg eu 7 km cu coliva”. 7 km sunt de la Bisoca până la biserică. Şi atunci, după ce am venit pe seară acasă, am spus: „Bre, mamă, mie nu‑mi place cum cădeşte părintele”. „De ce?” „De ce nu cădeşte mai aşa, mai aşa?”Am luat un ştergar, şi făceam aşa (părintele face nişte gesturi lente ‑ n.n.). „Uite aşa, bre, mamă, de ce nu face părintele aşa?” Şi în timpul ăla s‑a aprins becul cu o lumină mare, de s‑a făcut toată casa albă ‑ şi iasomia din bătătură era albă ca zăpada. Alb, alb, era totul alb. Mama a fugit de‑aicea şi s‑a dus într‑o cameră de‑acolo: „Aoleo, luăm foc, luăm foc!” „Nu, stai liniştită.” Mi‑a fost şi mie frică. Şi atunci mama a zis: „Ce‑o fi asta, Maica Domnului? Ce‑o fi asta, Maica Domnului?” Şi apoi, peste o săptămână, a venit părintele Milea: „Mergi pentru călugărie”. „Nu meerg!” Venisem la bise­rică ud, aveam nişte papuci, făcea fleoşc, fleoşc apa în ei. „Hai, mergi, te‑aşteaptă Preasfinţitul Gherasim la poartă”. M‑am dus la episcopie. Şi, mer­gând la episcopie, Preasfinţitul Ghe­ra­sim mă aştepta. Dar, nu ştiam ce se întâmplă. „Gata, dezbracă‑l de haine, m‑a dezbrăcat...” Şi, când să mă apropii de Mănăstirea Ciolanu, aş fi vrut să mă lase să fug. „Eu ştiu unde m‑oi duce, cine ştie ce o să se întâmple?” Îmi făceam aşa, gânduri de astea. Preasfinţitul Gherasim zice: „Ce, ţi‑e rău?” „Nu mi‑e rău.” N‑am spus ce am. Şi, în timpul ăsta, s‑au deschis porţile mănăstirii şi au început să tragă clopo­tele ‑ îmi era drag. Când am auzit clopo­te­le, mi‑am revenit, mi‑am dat seama unde sunt. Şi a venit preasfinţitul cu un călugăr. Eram şi onorabil! Stareţul de acolo mi‑a dat pantofii lui, altul mi‑a dat haina. Preasfinţitul era naşul meu, el m‑a îmbrăcat, el m‑a călugărit, m‑a preoţit. Dumnezeu să‑l ierte. Era un episcop extraordinar! Şi, când m‑a călugărit, n‑am ştiut ce se întâmplă, ce îmi face. M‑a dezbrăcat, m‑a lăsat într‑o cămaşă... Şi m‑a culcat cu faţa în jos. Când m‑a culcat cu faţa în jos, eu n‑am ştiut. Pentru votul sărăciei... Doamne! Preasfinţitul zicea: „Zi da”. Spuneam şi eu da, dar nu ştiam ce se întâmplă. M‑a îmbrăcat, mi‑a dat Evanghelie, mi‑a dat o cruce acolo. Şi toţi călugării bătrâni şi preasfinţitul au sărutat crucea şi Evanghelia. Şi au zis că trei zile să stau pe scaun, să nu mă mişc. Eram obosit, eram obosit. Mai adormeam, mai oboseam. Stăteam pe scaun. Vineri m‑a făcut diacon şi sâmbătă m‑a făcut preot. Şi trei săptămâni m‑a ţinut acolo. Cu părintele Milea, fiindu‑mi şi cumnat, şi Preasfinţitul Gherasim. El stătea, Dumnezeu să‑l ierte, acolo în genunchi, în faţa crucii. Şi a zis: „Ce faci, îl mai ţii pe părintele Macarie?” Se apropia Paştele, mai erau trei săptămâni, trebuia să facă Învierea la Poiana Măru­lui. Şi preasfinţitul zice: „Dă‑i drumul, că ştie rânduiala mai bine ca orice preot”. Ştiam toată rânduiala. Am mers înainte, cu Dumnezeu înainte. Şi aşa a trecut viaţa, a fost o istorie mare viaţa mea. Nu ştiu de ce mă iubeşte Dumnezeu, că eu sunt păcătos. Nu ştiu ce am făcut bine pe pământ. Eu n‑am făcut nimica. Numai rele. Vă rog să spuneţi câteva cuvinte şi despre întâlnirea sfinţiei voastre cu părintele Cleopa... Părintele Macarie: Am primit de la părintele Cleopa scrisoare o dată, de două ori şi m‑am gândit că de ce îmi trimite atâtea scrisori, nici nu mă cunoaşte, nimica. Şi, atunci, imediat, i‑am spus părintelui Valerie: „Mă, m‑am hotărât să mergem la părintele Cleopa.” „Păi, cum te‑ai hotărât dintr‑o dată?” M‑am hotărât să mergem la el. Era dimineaţa, pe 5 sau 6 februarie 1998. Haide, ne‑am hotărât şi am vorbit cu un băiat din Dealu Sării şi cu tatăl lui, Dumitru Zamfiroiu. „Mă, vreau să mă duc până la părintele Cleopa, că mi‑a trimis scrisoare specială, să vie părintele Macarie”. Şi m‑am dus. Nu‑l cunoşteam. Totuşi eram aşa emoţionat: „Mă, la ce să mă cheme părintele Cleopa?” Când m‑am dus acolo, era un călugăraş roşu care băga lumea, scotea, băga lumea. Ucenicul: „Mai e cineva?” Iese părintele de acolo. „Da.” „De unde sunteţi?” „De la Mănăstirea Poiana Mărului.” El se duce şi‑i spune. „Cine mai e?” „Părintele Macarie de la Poiana Mărului.” „Ăăă, nu mai mănânc ‑ era ora mesei ‑, să vină”. Când m‑am dus acolo stătea pe scaun, tremura aşa, am dat să‑i sărut mâna. „Nu, nu. Eu v‑o sărut.” Era smerenia lui. Şi, dacă am văzut aşa, i‑am sărutat mâna, că era mai bătrân ca mine. „Ia loc.” „Nu, zic, eu stau aci în genunchi şi sfinţia ta stai pe scaun. Stau aci în genunchi, ca să ne vedem bine”. Şi m‑am aşezat în genunchi şi în faţa lui, aşa. „Te‑am chemat mai demult la mine să văd pe cine a adus Cuviosul Vasile la Poiana Mărului ‑ şi Dumnezeu a ştiut ce a adus.” Imediat am spus eu: „Da, a adus, dar suntem puţini, numai trei inşi”. „A, e bine, zice, e o candelă aprinsă. Şi a fost mănăstire de călugări şi ştie Dumnezeu ce a ales. De aia te‑am chemat, că eu nu mai am mult şi plec. Vei fi prigonit, vei trece prin multe, dar ai poporul cu tine. Dar e poporul cu mata...” Şi aşa a fost. Părintele Macarie: Da. Ce alte personalităţi duhovniceşti aţi mai cunoscut de‑a lungul vieţii? Părintele Macarie: L‑am cunoscut pe părintele Paulin Lecca şi m‑am dus la Mănăstirea Rogoz, să mă mărturisesc la el, că am auzit că e un duhovnic foarte bun. Când m‑am dus acolo, m‑a întrebat: „De unde sunteţi?” Maica m‑a recomandat imediat: „Părintele Macarie de la Poiana Mărului”. „Ooo!” M‑a în­tâm­pi­nat cu bucurie, m‑a îmbrăţişat şi apoi mi‑a zis: „Părinte, am o dorinţă la dumneata, că nu mai am mult de trăit. Vreau să mă mărturisesc.” „Păi, tocmai de aia am venit eu, să mă mărturisesc. Mata eşti om mai puternic, eu sunt om păcătos de la Poiana Mărului”. „Nu, nu pleca de aici până nu mă mărturisesc. Şi l‑am mărturisit, apoi am vrut să mă mărturisesc şi eu. Nu, nu a vrut să mă mărturisească şi a zis: „Părinte, se apropie moartea şi la mine.” Şi, într‑adevăr, nu au durat cinci, şase luni şi a murit. Şi pe părintele Arsenie Papacioc l‑am cunoscut. A venit la Poiana Măru­lui. Atâta de bucuros a fost că am slujit! Era un părinte micuţ, numai olecuţică aşa, dar foarte isteţ şi foarte viu. Era ca argintul viu ‑ şi mai puternic! Şi mi‑a zis: „Părinte Macarie, Îi mulţumesc lui Dumnezeu că am slujit. Nu se ştie dacă o să mai avem vreo ocazie”. Şi a fost şi cu stareţa Semfora. Ne‑a invitat la el la Techirghiol. Nu m‑am putut duce. Am trimis ucenicul. Eu n‑am putut pleca, dar i‑am cunoscut pe aceşti duhovnici. Cum era părintele Paulin Lecca? Părintele Macarie: Era un călugăr adevărat, un trăitor. Suferea pentru ce se întâmplă în lume şi în biserica noastră. Suferea. Chiar spunea că e cutremurat de ce se întâmplă în biserică. Era foarte deschis, foarte simplu. Cu toate că era foarte pregătit, devenea de la cel mai învăţat la cel mai simplu. Dar îi iubea mai mult pe cei simpli. Îi iubea mai mult pe simpli. Eu i‑am spus viaţa mea. Mi‑a zis un cuvânt. Zice: „Părinte Macarie, degeaba e ştiinţă dacă nu mai e credinţă.” Părinte, ce greutăţi aţi avut când aţi ridicat cele şapte biserici pe care le‑aţi ctitorit? Părintele Macarie: Paisprezece kilometri mergeam de la Poiana Măru­lui până la Muntioru. Aduceam cu spatele mâncare, raniţa o aveam în spate şi două plase în mână. La Muntioru duceam mâncare. Nu vorbesc de Şindrila şi Dealu Sării, că erau mai aproape, nu le‑am mai pus la socoteală pe alea. Aici (la Muntioru) era mai departe. (Părintele arată o fotografie în care sfinţia sa apare lângă un măgar, încărcat cu desagi.2) Cu el am cărat, cu măgarul... Asta era viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. Viaţa călugărilor de la Poiana Mărului. La ora actuală un patriarh sau un episcop nu pot să meargă pe jos, ca să nu fie jefuiţi. Dar nu trebuie nici prea mare lux. Nu mai e ce a fost înainte: simplitatea, modestia. Acum e trai bun. Şi unde vede că mai e oleacă de smerenie, o atacă şi pe aia, să nu mai atragă lumea. Să fie la fel, să nu mai fie deosebire. Lumea să fie la mâna lor, să nu mai arate ce au spus sfinţii şi să nu mai arate exemplul Mântuitorului. Că poporul nostru creştin ortodox încă vede. Cum a fost când aţi rămas izolaţi aici, la Schitul Muntioru, în perioadele când a nins puternic? Părintele Macarie: S‑a făcut izolare în toată ţara. Şi zona noastră, Vrancea, a fost afectată chiar zdravăn. A venit cineva cu ajutoare, cu schiuri din alea de prin Hunedoara, salvamontişti, şi când au sosit aicea au zis: „Ce e aici, cu şase persoane? V‑am adus ajutoare, părinte”. Şi deja bătea vântul, zăpada era de trei metri, dar pe noi nu ne‑a afectat cu nimic. De aici şi până la paraclis nu era zăpadă. O spulberase vântul. Şi noi ne duceam ca pe sub tunel, pac! A dat Dumnezeu. Nimic fără Dumnezeu. Nihil sine Deo. „Nu ne trebuie ajutoare, le‑am zis, că avem. Noi avem.” Şi aveam patru vaci, pe care le mulgeam. Eu aveam un butoi de 300 de litri de varză, murături. „Vă e foame?” „Da.” „Uite, vă dau carne. Dacă vreţi vă dau şi varză.” Le‑am dat acolo, au mâncat, am fiert ţuică. Erau foarte obosiţi, merseseră numai pe schiuri la deal. „Am tot ce ne trebuie. Nu primesc. Duceţi‑le la bătrâni, care au nevoi, sunt bolnavi, la copii. Noi avem tot ce ne trebuie. Lemne am, le tai de toamna, le aranjez, tot, tot. Dumne­zeu a lăsat patru anotimpuri. Primăvara, vara, toamna şi iarna. Primă­vara să punem, vara să muncim, toam­na să culegem şi iarna să mâncăm. Încă, domnilor, noi nu suntem tâmpi. Noi muncim primăvara, vara, toamna culegem şi avem tot până când o veni iară iarna.” Şi atunci ei au rămas aşa. „Nu le primiţi?” „Nu.” „Părinte, înapoi nu le mai luăm.” „Nu le luaţi, le lăsaţi în biserică şi în biserică duminica viitoare le dau la credincioşi.” Şi aşa au făcut. Au spus primarului şi credincioşilor: „Nu vă mai duceţi sus, că ăia au tot ce le trebuie. Părintele Macarie şi călugării sunt foarte gospodari.” Pe dumneavoastră vă cercetează foarte multă lume. Care sunt cele mai curente probleme de viaţă ale oamenilor? Părintele Macarie: Despărţirea de familie, copii bolnavi, soţul sau soţia bolnavă. Un sfat vor. Simţind ei o binecuvântare, au venit la mine ‑ care bolnav, care vrea copii. Şi au trecut 4, 5, 10, 15 ani şi nu au avut copii şi au fost la orice medic. Şi mi‑a zis o femeie: „Părinte, a spus medicul că nu avem copii, că eu sunt bolnavă.” „Nu te mai lua după doctori, că ai să ai copii. Ai să ai.” „Părinte, nu am, părinte”, a zis doamna. „Du‑te acasă, îi zic, că ai să faci două fete. Ca să‑mi aducă, mai târziu, fetele. Le‑a adus să le văd. Gemene, două gemene. Şi chiar acuma, duminică, vine un domn, care lucrează la primăria din Focşani. Şi mi‑a zis: „Părinte, am fost la medic şi mi‑a spus că sunt terminat. Sunt pe moarte”. Avea probleme cu inima.” „Dar, ce ai?” „S‑au înfundat canalele.” Era şi foarte galben la faţă. Se muiase de tot. „Nu te mai lua după doctori, că tu nu mori. Du‑te acasă. Faci ce îţi spui eu?” „Da.” „Dar să faci.” Eugen îl cheamă. Zic: „Te duci acasă şi faci ceaiuri de urzică şi de rădăcina urzicii şi bei şi seara şi dimineaţa, dar fără să fie îndulcit. Şi apăi să vezi ce băiat te faci.” A dat să‑mi mulţumească. „Nu‑mi mulţumi mie, mulţumeşte‑I lui Dumnezeu. Eu sunt păcătos.” S‑a dus femeia lui pe de‑a rândul ‑ e doctoriţă ‑, a găsit rădăcină de urzică şi a luat. „Părinte, am luat. Şi după ce am luat vreo lună de zile, cum mi‑ai spus mata, m‑am dus la doctor la Bucureşti şi m‑a chemat la control. Măi, dar ce tratament faci, că ai scăzut de la atât de multe bătăi, la şaizeci, mă! Ce tratament faci?” Şi i‑a spus: „Am fost la un preot şi mi‑a dat să beau ceai de rădăcină de urzică, dimineaţa şi seara”. Şi doctorul a spus: „Ăla e mai bun ca noi!” La inimă foloseşte mult, că schimbă sângele, îl subţiază. Şi mintea se luminează. Şi atunci a venit el să‑mi mulţumească. „Nu‑mi mulţumi mie. Dar, să mai continui. Da, continui. Continui mereu, că, dacă nu continui mereu, te‑a terminat”. Dându‑i un sfat aşa ‑ bine, că Dumnezeu lucrează ‑ se simte ceva. Au venit patru medici de la Bucureşti, soţul şi soţia medici amândoi, socrii medici amândoi. Şi au venit la mine. „De unde sunteţi?” „De la Bucureşti.” „La ce aţi venit?” S‑au recomandat: „Am venit la dumnea­voastră, că suntem medici.” „Păi, voi veniţi la mine?” Ea, fata, a spus: „Da, dar dumneavoastră sunteţi doctor sufle­tesc”. Şi zice: „Părinte, sunt bolnavă şi am un băiat. Am o moleşeală şi am fost la toţi doctorii şi colegii şi soţul şi soacra şi socrul şi nu îmi spun ce am, spun că nu am nimic.” „Măi, dacă îţi spun ce ai, te sperii?” „Nu, părinte.” Era foarte curajoasă. „Ai cancer.” S‑a făcut albă. „Ei, ziceai că nu ţi‑e frică, vezi! Te‑am încercat.” Am zis asta ca s‑o întăresc. „Te‑am încercat, dar vezi că ţi‑e frică?” „Da, părinte, dacă mi‑aţi spus dintr‑odată?” „Păi, dar cum să‑ţi spui, uşor, după ureche? Ţi‑am spus ce ai. Nu ai nimica, fato, ai o lenevie în corp. Mai faci tratament, nu fă efort. Nu te mai gândi că ai ceva, nu ai nimica.” I‑am oprit pe bărbatu‑su şi pe soacră‑sa şi le‑am spus că are cancer în sânge şi nu o mai duce mai mult de o lună. Şi la o lună mi‑a dat telefon că a murit. Aşa de rapid a fost. Toate problemele acestea ce cauze au? Întotdeauna e omul de vină? Sau părinţii lui? Sau e doar o încercare de la Dumnezeu? Părintele Macarie: Sunt şi greşelile noastre şi păcatele noastre. Trebuie să ne controlăm pe noi. Abuzăm. Nu ne controlăm. Abuzăm şi ni se pare că e ceva, dar mai târziu: „ţac”, şi gata cu puterile! Trebuie să fim atenţi la păcate şi la viaţa noastră, cum ne‑o petrecem. Nu numai în cărnuri, nu numai în desfătări. Să ne formăm să avem patru anotimpuri: să avem şi post, să avem şi rugăciune. Şi atunci toate treburile vor merge bine. Pe ce trebuie să punem accent: pe post, pe rugăciune sau pe milostenie? Cum ar trebui să vieţuiască un creştin? Părintele Macarie: Să iubim mai mult pe aproapele. Să iubim mai mult. Şi postul întotdeauna. Post şi rugăciune, rugăciune... Dar să îl iubim pe aproapele nostru. Să‑L iubim pe Dum­ne­zeu din toată inima, din tot cugetul şi din toată puterea noastră şi pe aproapele ca pe noi înşine. Să iubim, că degeaba avem credinţă şi nu avem iubi­re. Asta este cea mai mare şi cea dintâi. Să fie lucrătoare credinţa. Trecem pe lângă aproapele nostru şi îşi fac milă de el alţii, de alt neam, de altă credinţă. Te uimeşte când tu, credincios fiind, treci pe lângă el, nu îl ajuţi, treci pe lângă durerea lui. Şi vin din alte ţări alte confe­siuni şi îl ajută şi noi nu putem. Să iubim mai mult pe aproapele nostru. Pe Dumnezeu şi apoi pe aproapele nostru. În familiile ortodoxe, între soţ şi soţie, după perioada de iubire recipro­că, apar copiii, datoriile de tot felul, şi, odată cu ele, neînţelegerile. Se răceşte iubirea dintre cei doi şi, la un moment dat, unul încearcă să‑l domine pe celă­lalt. Fie bărbatul pe femeie, spunân­du‑i: „Da, dar bărbatul este capul femeii”, fie chiar femeia ajunge să‑şi domine bărbatul şi să‑şi asume un rol masculin, de conducător, în familie, vrea ea să dic­teze totul. Cum trebuie gestionate aceste relaţii? Părintele Macarie: Vina este mai mult a bărbatului. I‑a dat femeii liber prea mult, să fie slobodă. Nu‑i dai voie prea mult, ca să comande. Numai să asculte, cu comanda mai puţin. Coman­dă bărbatul. Numai dacă bărbatul nu e în stare să comande ‑ fie e bărbatul beţiv, hoţ, şi aşa mai departe ‑ atunci poate femeia să comande ea şi să conducă ea. Dar femeia totdeauna să se supuie bărbatului. Aşa a lăsat Dumne­zeu, ca bărbatul să aibă bucuria că e bărbat şi femeia să se plece bărbatului. Ea este încă din coasta lui luată şi atunci ea să se plece şi să respecte bărbatul. Şi bărbatul să respecte femeia. Dar cum trebuie educaţi copiii? Există o modă acum, sub influenţa diverşilor psihologi, care militează pentru eliminarea oricărei pedepse în relaţia părinte ‑ copil. Părintele Macarie: Copilul trebuie să ştie de tata şi de mama. Să fie educat, că, dacă nu respectă pe tata şi pe mama, cum e lăsat de la Dumnezeu, atunci suferi pe urmă. Trebuie să ştie de frică. Noi, când eram copii, ne mai pişcau şi tata şi mama, ne mai băteau. Mai plângeam noi, dar, la o adică, mulţu­meam. Mulţumeam, pentru că altfel greşeam sau ne duceam într‑o prăpastie. Am plecat chiar o dată, de două ori de acasă, şi n‑am spus. Şi ei ne‑au căutat şi sigur că ne‑au pişcat. Am plecat, am venit noaptea şi atunci ne‑au bătut. Şi, după ce ne‑au pişcat, noi ne‑am supărat, ne‑am băgat sub plapumă, dar am mulţumit că era noapte, puteau să fie câini, puteau să fie lupi, putea să te învinuiască cineva că ai spart, furat de undeva. N‑a durat mult şi s‑au furat de la cineva de acolo din comună nişte oi. Cine? Puteau să zică, uite, mă, ăla. Rămâneai hoţ toată viaţa? Noi eram copii, nu puteam fura, dar, mărindu‑te, putea să cadă vina pe tine. Şi, atunci, copilul să ştie de frica tatălui şi a mamei. Adică tata îţi spune asta, atâta faci. Femeia să îi spună bărbatului unde se duce, „mă duc să cumpăr ceva”, şi bărbatul să îi spună femeii unde se duce. Şi atunci e o familie binecuvântată de Dumnezeu. Unii cred că sfinţia voastră aţi moştenit de la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului darurile pe care le aveţi ca răsplată pentru că aţi reînviat Mănăstirea Poiana Mărului. Ce credeţi despre asta? E ceva adevăr în asta? Părintele Macarie: Da, e adevăr. Acolo am făcut nişte sobe. Până în canonizare am făcut nişte sobe, am băgat apă... Şi am avut un ţigan, îl chema Culiţă. El dormea acolo, îi făceam mâncare, trimis de fratele meu, primarul de la Bisoca. Şi eu întotdeauna pe la unsprezece, doisprezece noaptea mă duceam pe la el. Stătea până la doi­spre­zece noaptea, unu, ca să termi­ne ‑ că venea canonizarea. Turna gresie pe jos şi el ieşea afară să fumeze câte o ţigară, dar se ferea de mine. Şi când m‑am dus înapoi, m‑a întrebat: „Ce faci, părinte?” „Mă, zic, culcă‑te şi tu, că e aproape unu.” „Dar, mata de ce nu te culci?” „Bă, zic, eu nu mă culc, că am mai dat o roată să văd aici, prin mănăs­tire”. Într‑o zi, el s‑a dus la fratele meu, la primar, şi i‑a zis: „Nu mai dorm la Poiana Mărului.” „De ce? Nu ţi‑a dat părintele mâncare?” „Nu, mi‑a dat mâncare. Am ieşit pe la ora unsprezece jumate, douăşpe noaptea, să fumez o ţigară. Nu mai era nimeni în afară de noi doi în mănăstire. Dar am văzut că părintele Macarie trecea spre cimitir cu o persoană îmbrăcată în alb. Şi am stins ţigara şi am stat şi am ascultat. Şi mergeau spre cimitir. Şi el a venit de la cimitir la mine şi l‑am întrebat cine a fost. Da, a fost cineva, dar nu ştiu cine. Nu ştiu cine a fost, dar a fost cineva...” Atunci el ne‑a văzut, şi i‑a spus primarului. Da... Dumnezeu... Dacă ar fi să le lăsaţi un testament duhovnicesc ucenicilor ce le‑aţi cere? Părintele Macarie: Să îngrijească de ce am făcut. Sunt bisericile făcute aici şi la Dealu Sării. Să le îngrijească. Să nu mai facă nimic. Rugăciune, post şi să le îngrijească. Atât. Şi să fie mănăstire de călugări în veci. Să rămână mănăstire de călugări în simpli­tate...

joi, 29 noiembrie 2012

Noi aparitii la editura Martor a Muzeului Taranului Roman

ROBII FRUMOSULUI - Album etnografic care valorifica 24 de colectii particulare satesti, etnografice si de arta taraneasca, din Romania, in cadrul unui proiect care promoveaza colectionarii si gestul lor cultural. MOSUL - Culegere de basme si poveşti romanesti povestite de Alexandru Ovedenie din Sfintesti, Teleorman si ilustrate cu desenele unei fetite de 10 ani din Bucuresti. VOCILE - Marturii, amintiri si istorii de viata ale unor tarani autentici ai secolului al XX-lea culese intre anii 1994 - 2009 din Neamt, Maramures, Vrancea, Bihor, Braşov, Prahova, Calarasi si din Tara Hategului. DINCOLO DE OGLINDA - Eseu fotografic din colecţia „Ivire din privire”, care valorifica imagini din Arhiva de Imagine a MŢR intr-un discurs inedit despre felul in care perceptia modeleaza realitatea.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Targ de Sfantul Nicolae la Muzeul Taranului

De vineri, 30 noiembrie până duminică, 2 decembrie, de la 10 dimineaţa la 6 după-amiaza, vă așteptăm la marele Târg de Sfântul Nicolae de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român. La târgul de la oraş meşteresc, vând şi se tocmesc cei mai pricepuți și faimoși meșteri din țară: olari, fierari, cioplitori, lingurari, cojocari, cofetari, ţesătoare, cusătorese, împletitoare, pielari, rudari, iconari... Meşterii aduc: sorcove, linguri, ţuică, vin, turtă dulce, cozonaci, miere, plăcinte, cofeturi, suc de mere, kürtős kalács, măşti, fluiere, ocarine, împletituri din pănuşe, oale, scăunaşe, ii, podoabe, opinci, cergi, scoarţe, coşuri de nuiele, căuce, străchini, oale de sarmale, jucării, icoane, pristolnice, blide, marame, ibrice, mobilier pictat, carafe, chimire, curele, genţi, alambicuri, blidare, copăiţe, sărăriţe, furci, piperniţe, găvane, lingurare, cavale, păretare, lăicere, ştergare, lăzi de zestre, catrinţe, cămăşi, fote, cahle, clopoţei, zurgălăi şi câte şi mai câte. Preţ bilet: 6 lei, 3 lei (elevi, studenţi, pensionari). Parteneri: Liderprint, Clubul Țăranului

marți, 27 noiembrie 2012

La editura Litera a apărut un nou ghid al Muzeului Țăranului Român

Editorii coordonatori sunt Mihai Gheorghiu și Maria Mateoniu. În curând va putea fi achiziționat din orice librărie bucureșteană. Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune probleme? Înseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia lui. Hai să ne mai gândim… un muzeu în care omul viitorului să înţeleagă cât de sărac este în comparaţie cu strămoşii lui… un muzeu din care să lipsească pedagogia minoră… unde trebuie să fie menţinut caracterul experimental. Aprofundarea lipsită de suficienţa „ştiutului”; ţăranul ştie, dar nu se poartă cu suficienţă. Să ne păstrăm privirea proaspătă, să ne asumăm povara tradiţiei, nu povara poncifelor. Cât de dificil este să scapi de propriile tale clişee, clişeele de prezentare. În fond, modul de prezentare înseamnă o atitudine faţă de obiect […]. Unde să te opreşti între discursul muzeal şi poezie, între definire şi metaforă? Un muzeu care mărturiseşte prin obiecte-martiri, un muzeu ca un cântec, ca o respiraţie, un muzeu în care „arătarea” se face firesc… Horia Bernea. Director al Muzeului Țăranului Român în perioada 1990-2000

luni, 12 noiembrie 2012

Noi apariții la editura Areopag

Viata si minunile Parintelui Petru Boiarski, noul mucenic (1973-1993). Parintele Petru Boiarski este unul dintre cei mai mari sfinti preoti de mir din vremurile noastre. L-a slujit pe Dumnezeu cu multa ravna, si pentru aceasta a primit multe harisme, desi era foarte tanar. Dar lucrarea sa a starnit mania diavolului si a slujitorilor sai, care s-au razbunat, si parintele a fost ucis in floarea varstei. Aceasta mucenicie ii fusese descoperita parintelui de DUmnezeu cu multa vreme inainte, dar frica nu l-a invins. El si-a continuat slujirea, cu mult curaj, folosindu-i pe cei care veneau sa-i ceara ajutorul. Si dupa moartea sa, s-a aratat facator de minuni.
Descoperirea lui Dumnezeu in inima omului. Experiența acestui om, Iuri Maskov, ne arata foarte concret cum Se descoperă Dumnezeu. Se întâmpla ceva in inima; si, deși suferința ajuta aceasta transformare, nu exista metode infailibile pentru a ajunge la ea. De exemplu, in ultimii șaizeci de ani s-a publicat multa literatura din Rusia despre oameni aflați in suferința, care nu s-au convertit. In limba engleza exista o carte foarte interesanta, scrisa de un rus pe nume Marcenko, cu titlul My testimony (Marturia mea). Marcenko era doar un om onest care n-a putut sa suporte sentimentul înspăimântător ca in Rusia Sovietica totul este fals, ca toata lumea te minte. Ca urmare, a spus adevărul si, din aceasta cauza, a fost trimis in lagăr. Autoritățile l-au supus interogatoriilor obișnuite și au ținut sa-i spună: „Daca iți menții ideile, chiar daca ieși afara, vei reveni aici. De ce sa nu te schimbi și sa faci ce fac toți ceilalți?” „Nu pot, a răspuns el, sunt un om cinstit!” Privindu-i pe credincioși, a ajuns la concluzia ca ei erau singurii oameni fericiți din lagărele de concentrare, de vreme ce spuneau: „Sufăr pentru Hristos” și acceptau ce li se întâmpla. „Nu pot sa fiu nici ca ei, spunea el, deoarece eu nu cred in Hristos”. In felul acesta a ajuns atât de stăpânit de furie, încât atunci când îi vedea pe gardieni îi venea sa-i strivească cu ușile. Când a ieșit din închisoare, s-a umplut de amărăciune și a vrut sa-si ucidă toți asupritorii. Știa ca se va întoarce înapoi in lagăr. Si, intr-adevăr, după ce a scris cartea, a fost trimis înapoi. Vedem astfel ca, in cazul lui Marcenko, inima nu s-a înmuiat, ci i-a rămas de piatra. Desigur, inima este ceva foarte complicat și poate ca, intr-o zi, el se va schimba. Mărturia lui ne arata ca nu putem trimite un om intr-un lagăr de concentrare și sa spunem: „așa îl vom face creștin”. Unii devin creștini, alții nu. Când convertirea are loc, procesul revelației apare intr-un mod foarte simplu; o persoana este in nevoie, suferă și atunci, cumva, se deschide o alta lume. Cu cat ești mai in suferința și in dificultăți si ești „disperat” după Dumnezeu, cu atât mai mult El iți vine in ajutor, Se dezvăluie Cine este și iți arata calea de ieșire. Iată de ce nu trebuie sa căutam lucruri spectaculoase, precum minunile. Din întâmplarea cu Sfântul Nichita, relatata mai sus, știm ca aceasta este cea mai rea cale de apropiere (de Dumnezeu, n. red.) si duce la înșelare. Calea cea dreapta se afla in inima care încearcă sa se smerească și știe doar ca suferă și ca trebuie sa existe cumva un adevăr mai înalt care nu numai ca o poate ajuta in acesta suferința, dar o și poate aduce intr-o cu totul alta dimensiune. Aceasta trecere de la suferința la realitatea transcendenta reflecta viața lui Hristos, Care a murit in suferința Sa de pe Cruce, a indurat cea mai îngrozitoare și rușinoasa moarte si, apoi, spre totala nedumerire a propriilor săi Ucenici, a înviat din morți, S-a înălțat la cer, a trimis Duhul Sfânt și a pus începutul întregii istorii a Bisericii Sale. Iată, in esența, ce doream sa va spun despre revelație in Ortodoxie. Dumneavoastră puteți pune întrebări sau sa comentați pe aceasta tema.
Luptand cu dependenta de droguri. Interviul din aceasta carte poate părea şocant. Viaţa unui tânăr non-conformist e plină de peripeţii de tot felul. Dar întâlnirea tânărului cu Dumnezeu poate da nădejde multor dintre cititorii apăsaţi de diferite patimi…