marți, 26 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]

(Text preluat de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR)

Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! (Ciprian Voicilă)
[17.04.2020]

marți, 19 mai 2020

[ 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐝𝐞-𝐚 𝐜𝐚𝐬𝐚 ] [ 𝟎𝟕 ] [ 𝐝𝐮𝐦𝐢𝐧𝐢𝐜𝐚 𝐥𝐮𝐢 𝐂𝐢𝐩𝐫𝐢𝐚𝐧 ] [ 𝐂𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢.𝟎𝟏.𝐬𝐮𝐟𝐥𝐞𝐭𝐮𝐥 𝐨𝐦𝐮𝐥𝐮𝐢, 𝐜𝐚𝐬𝐚 𝐃𝐨𝐦𝐧𝐮𝐥𝐮𝐢 ]


[Text publicat pe pagina Educație Muzeală MȚR ]
Casa în care avea să mă introducă străbunica mea era peste tot și nicăieri, în același timp. Aveam să o pierd și să o regăsesc cu o bucurie și un dor neostoit, de-a lungul anilor.
În povestirea mea, la început a fost „mamaia Lenuța”. Femeie simplă, fără știință de carte, avea un soi de înțelepciune practică, intuitivă, pe care mai târziu nu am mai regăsit-o în viață, ci doar printre paginile terfeloagelor roase de timp și carii. Robotea din zori până în noapte, cu o energie mirabilă – scotea apa din fântână, se îngrijea de hrana gujeliilor din bătătură, oficia ritualul domestic în jurul feluritelor oale cu mâncăruri aburinde. Dar, mai cu seamă, veghea ca un înger neadormit, cu aripile spuzite de mii de ochi, ațintiți asupra mea: să nu cad în fântână; să nu mă muște fariseica Bijuca – mica potaie, cea blândă și moale la înfățișare, dar cu colții oțeliți pe dinăuntru; să nu cad, neatent, pe plita încinsă a bucătărioarei de vară. Când ostenea de la atâtea treburi, mamaia Lenuța zicea: „Nu mai poci! Mă duc să mă hodinesc oleacă!”
Ei, această femeie întru totul comună, înglodată până peste cap în grijile zilelor, avea o singură bucurie: să iasă gătită pe poarta casei și să pornească agale, alături de prietenele ei (Anica, Floarea, Leana lui Mutu) pe drumul care se sfârșea drept în poarta somptuoasă a bisericii. Duminică de Duminică. Se pregătea pentru această bucurie îndelung anticipată încă de miercurea. Își alegea meticulos broboada, bluza, fusta cu care avea să se înfățișeze în biserica istorică din vatra satului – ctitorie a voievodului Neagoe Basarab – dinaintea preotului Mălai, căruia îi înmâna lumânarea și pomelnicul, pe care stăteam cuminți, înșirați toți din neamul ei, fiecare după numele și firea lui. Toți eram acolo în fața altarului, „cu viii și cu morții laolaltă”, vorba poetului. Despre casa Domnului din inima satului Brebu – care se găsește la o aruncătură de băț de orășelul Câmpina – o să vă povestesc în următorul episod narativ. Inima nu mă lasă, totuși, să pun punct aici. Îmi dă ghes să mai scriu ceva.
Este Vinerea Mare. Mulți creștini ajunează, astăzi fiind timpul în care „a fost spânzurat pe lemn, Cel ce a spânzurat pământul pe ape”. Vinere Seacă - post negru. Apropo de post: străbunica mea învățase de la mama ei că de la masă nu trebuie să te ridici ghiftuit, cu burdihanul stând să se reverse, ci înainte să-ți fi domolit foamea. Nu mică mi-a fost mirarea când am regăsit acest sfat prețios în scrierile asceților care s-au exersat îndelung, luptând împotriva poftelor și dorințelor aprige, alegând ca arenă pustiul Egiptului, Siriei, Palestinei. Postul i-a folosit și altfel: străbunica mea a trăit 89 de ani! Ciprian Voicilă
[17.04.2020]

marți, 21 aprilie 2020

Masa de Paști – expresie a comuniunii plenare

[ Desenele sunt realizate de Miriam Voicilă. Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc]
Masa pascală este o prelungire a comuniunii credincioșilor strânși, în noaptea învierii Domnului, în jurul sfântului potir. În trecutul nu foarte îndepărtat, țăranul român, înveșmântat în straie noi, punea în desagă pasca, ouăle înroșite în Joia Mare și pornea însoțit de întreaga familie, cu mic, cu mare, pe drumul spre biserică. În sfântul lăcaș trăia, împreună cu prietenii, vecinii și cunoscuții bucuria neasemuită a învierii lui Hristos, apoi se întorcea  luminos acasă. Sfințite de preot, bucatele din desagă se preschimbaseră, cu adevărat, în bucate alese.

Bucuriile simple

Când spunem „masă”, ne închipuim spontan o masă întru totul asemănătoare aceleia din bucătăria sau sufrageria noastră. În realitate, în vechime, țăranii mâncau strânși în jurul unor mese mici, modeste, smerite. Citadinul, pentru care fericirea a devenit sinonimă cu prosperitatea și confortul, are tendința să privească plin de superioritate această fotografie de familie. Oamenii din trecut, însă, știau să se bucure de lucrurile simple, se mulțumeau cu puțin și simțeau nevoia să împartă acel puțin cu ceilalți. Puținul meu devenea puținul nostru. Chiar dimensiunile și forma mesei la care mâncau străbunii noștri dovedește valoarea pe care o acordau comuniunii: masa fiind mică, gradul de apropiere dintre oamenii așezați în jurul ei era mult mai mare, în comparație cu cel pe care ni-l oferă mesele noastre.
Mă întorc la masa de Paști. Mai întâi toți membrii familiei mâncau „paștile”, pâinea sfințită, zicând: „Pe sănătate, că am ajuns”. Apoi capul familiei ciocnea un ou roșu cu soția sa. Puțin mai târziu, părinții ciocneau cu feciorii și fiicele. În multe regiuni locuite de români, tatăl împărțea familiei o fărâmă de ou. Toți îl mâncau cu credința că, în acest fel, ei vor rămâne uniți prin fire trainice, nevăzute, de-a pururi, în timp și dincolo de el, în veșnicie.
La masa pascală, primele alimente consumate erau cele sfințite la biserică. În funcție de cât de înstăriți erau țăranii, pe masă puteau fi văzute slănina, carnea de miel, porc, vițel sau, în cel mai rău caz, de găină. Pasca, hreanul, usturoiul erau și ele acolo. După un post destul de lung, mulți preferau să guste câte puțin din mâncărurile grase și să-și potolească foamea cu o supă ușoară.

Cum s-au ivit din pască florile și grânele?

Am pomenit de pască, alt aliment ritual pascal. În vechime, țăranii numeau pasca „anafură”. Ea era, cum am spus, sfințită la biserică, chiar în prima zi de Paști. O legendă autohtonă spune că în sâmbăta care a precedat Sfintele Paști, Dumnezeu a frământat pasca, a mărunțit-o și a răspândit-o în cele patru puncte cardinale. Din ea au răsărit pe pământ florile, grânele și semințele. Poate de aceea, mulți români în sâmbăta Paștilor seamănă flori, cu credința că acestea vor străluci prin frumusețea lor.
Mielul este alimentul pascal prin excelență. La nivel simbolic, mielul care se aduce pe sine jertfă spre ispășirea păcatului adamic este chiar Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul: Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Ioan 1,29)
Prin multe colțuri ale României, masa de Paști stătea întinsă în toate cele trei zile ale praznicului, casnicii invitându-i pe toți cei ce le treceau pragul să se bucure de ele. Și în acest obicei putem citi însemnătatea pe care românul de odinioară o acorda ospitalității.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, de ea se bucura întregul neam românesc – atât cei vii, de aici, cât și cei plecați dincolo, în împărăția nestricăcioasă a lui Dumnezeu. În timpul sărbătoresc, pascal, multe gesturi și gânduri le sunt dedicate acestora. Cei vii ciocneau ouă în numele celor adormiți, având credința că cei de dincolo vor afla că pe pământ a sosit iar clipa bucuriei prilejuite de învierea Domnului. De aceea, din negura vremurilor până în prezent, în prima zi de Paști, de obicei, femeile merg la cimitir și împart peste mormânt ouă, iar vecinilor le dau colaci, carne de miel și o ulcică de apă, spre pomenirea celor adormiți întru Domnul.
Anul acesta pandemia de coronavirus a întunecat bucuria învierii Domnului. Nu am putut participa, trup și suflet, la liturghia săvârșită în noaptea sfântă. Nu am putut să ne revedem cu cei dragi. Nu am putut pătrunde în cimitir, să aprindem o lumânare și să împărțim bucate pentru odihna sufletelor celor dragi, trecuți la Domnul. Un singur lucru ne-a rămas: amintirea. Cu gândul la ființele dragi nouă, am aprins în casele noastre o lumânare, ne-am rugat îngenuncheați înaintea icoanelor pentru iertarea și odihna lor, am gustat din bucatele pregătite... Și nu ne-a cuprins mirarea când gustul dulce al mâncărurilor s-a împletit cu gustul amar al singurătății pustiitoare.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

vineri, 17 aprilie 2020

Poeme pascale de Călin Torsan

Ca scriitor de proză, poeziile mele mi s-au așezat la călcâie. Precum reumatismul. Așa că Ahile și-a ascuns beteșugul în sneakeri. Necredincios ca Toma, poemul pe care-l dăruiesc acum l-am pitulat mai abitir. Totuși, an după an, simțeam nevoia să-l scot la lumina din lumina acestor zile. Versurile au fost țesute pe un ștergar de borangic, cu migala singurătății, de prietena Aneli Munteanu. Așa că bucură pestriț ochiul. I-am închipuit și două coperte imaginare: un pastel primit de la o altă prietenă din țară, Cristina Smadea; și icoana neterminată a fiicei mele, Petra Torsan-Buonarotti, descoperită întâmplător în casa țărănească din Călărași, bărăganul izolării mele. Vă doresc să aveți împreună sărbători cu foloase! Călin

joi, 16 aprilie 2020

Praznicul Învierii Domnului, în credințe, legende, obiceiuri (1). Oul pascal. Pasca


[Articol publicat pe pagina Tezaur Românesc ]
Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
 
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)

Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român

Patima lăcomiei de arginți sau „joaca cu umbra”

 [Articol apărut în ziarul Lumina]

Ne apropiem cu pași repezi de praznicul Învierii Domnului: un timp al bucuriei de necuprins în cuvinte, dar și al generozității care se revarsă în lume sub forma darurilor către cei dragi sau a ajutorului pentru cei săraci și neputincioși. Generozitatea și compasiunea sunt virtuți opuse atașamentului nefiresc pentru bani și avuții.
Cum recunoaștem în sinele nostru această patimă? În „Capetele despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că împătimitul după bani resimte plăcere când își amintește de ei, le poartă grija, petrece mult timp gândindu-se cum să-i înmulțească, se desparte greu de ei și nu este foarte încântat când trebuie să o facă. Același sfânt ne învață că banii nu sunt răi în sine. Rea poate deveni atitudinea noastră față de ei: „Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani (...). Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebu­ințare, care vine din negrija minții de a cultiva cele firești”.
Împătimitul de bani și de bunuri materiale arată că îi este afectată partea poftitoare, apetentă a sufletului. În zilele noastre, când exis­tența omului se desfășoară în cadrele mercantile ale societății de consum, acesta privește banul ca pe un mijloc indispensabil vieții. Cu ajutorul lui ne satisfacem atât nevoile inferioare (hrană, adăpost etc.), cât și pe acelea superioare (culturale). Restaurarea ființei umane, reechilibrarea și vindecarea puterilor sufletului se pot realiza doar în interiorul Bisericii, prin participarea la Sfintele Taine, sub părinteasca grijă a unui po­vățuitor duhovnicesc.

Bogățiile și efectele lor nocive
Cel care își imaginează că își poate îndrepta dorința fierbinte, în mod egal, și spre Dumnezeu, și spre acumularea de bani sau de bunuri pământești se amăgește pe sine. Domnul nostru Iisus Hristos ne învață că „nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona” (Matei 6, 24; Luca 16, 13). Atașa­mentul irațional pentru bani și avuții alungă din suflet dragostea pentru Dumnezeu fiindcă, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, iubirea de bani „biruiește toate celelalte pofte, izgonind din suflet orice altă dorință”. În acest sens, Sfântul Nichita Stithatul scria: „Iubirea cea rea de arginți... face pe fiii oamenilor să prețuiască mai mult dragostea aurului decât dragostea lui Hristos și înfățișează pe Făcătorul materiei mai mic decât materia și îi înduplecă să slujească mai mult materiei decât lui Dumnezeu”. De aceea, „de iubești să fii prietenul lui Hristos, să urăști aurul și împătimirea lacomă de el, ca pe una ce întoarce cugetul spre el și-l răpește de la preadulcea iubire a lui Iisus”. Sfântul Apostol Pavel are cuvinte și mai tran­șante prin care surprinde esența patimii arghirofiliei (iubirea de arginți, în limba greacă veche): „Lăcomia (de bani) este închinare la idoli”, iar „lacomul de avere este închinător la idoli” (Col. 3, 5; Efes. 5, 5). Comentând acest verdict, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă analogia dintre comportamentul omului idolatru și acela al împătimitului de bani sau de bogății: dacă idolatrul aduce jertfe zeității idolatrizate, omul robit banului îi jertfește acestuia întreaga energie sufletească. Zgârcitul sau avarul își aduc drept jertfă chiar sufletul lor.
O primă concluzie care se desprinde din cele descrise până aici este aceea că atașamentul nefiresc pentru bani sau bogății ne perturbă semnificativ legătura intimă cu Dumnezeu: întreaga noastră energie sufletească va fi canalizată spre unicul scop pe care ni l-am fixat, sub imperiul acestei patimi: păstrarea și înmulțirea avutului nostru. În plus, zgârcitul sau avarul, prin această preocupare obsesivă pentru îmbogățire, dovedesc necre­dință în Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. Tot în celebrele sale „Capete despre dragoste”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că un asemenea om „nădăj­duiește mai mult în arginți decât în Dumnezeu” și, cu vremea, ajunge să se bazeze doar pe propriile puteri și capacități, urzind fel de fel de planuri de viitor, nemai­lă­sându-se în voia lui Dumnezeu, așa cum ne învață Sfânta Scriptură (Luca 12, 16-21). El își pierde deprinderea de a-I cere, prin rugăciune, cele necesare traiului pe pământ. Astfel, cel strâmt la pungă și cel nesățios de averi se autonomizează, rupând, în cele din urmă, legătura existen­țială cu Dumnezeu. Ei ajung să-și ignore esența specifică, de făpturi create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, așa cum ne arată Sfântul Ioan Casian în lucrarea sa „Așezămintele mânăstirești”: împătimitul de cele materiale uită „de chipul și înfăți­șarea lui Dumnezeu, pe care, slujindu-I Lui cu dăruire, ar fi trebuit să le păstreze nepătate în sine în­suși”. Sfântul Ioan Gură de Aur avertizează în „Omiliile la 1 Corinteni”: „Nu poate cineva cu adevărat să-și iubească și sufletul, și averea”.
Iubirea banilor și bogățiilor perturbă grav și relațiile pe care le întreținem cu semenii noștri. Atât omul zgârcit, cât și acela lacom de bogății încalcă porunca „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”. Își strâng banii sau averile, de obicei, păgubindu-i pe ceilalți și privindu-i nu ca pe niște ființe egale, create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ci ca pe simple mijloace de sporire a confortului propriu și a satisfacției de sine. De aceea, în „Omiliile la Lazăr”, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „cei bogați și cei zgârciți sunt un fel de hoți”. În alte scrieri el ne enumeră patimile și tulburările sufletești pe care le nasc zgârcenia și lăcomia de avuții. Cea din urmă „atrage ura tuturor”, ne „face urâți de toți, și de cei nedrep­tă­țiți de noi, și chiar de cei cărora nu le-am făcut nici o nedreptate”. Bogăția ne aduce „numai neplăceri: grijile, uneltirile, dușmănia, ura, teama”. În cunoscuta sa „Scară”, Sfântul Ioan Sinaitul pune în lumină modurile diverse în care bogăția păgu­bește sufletul omenesc: „Ea a pricinuit ură, furtișaguri, pizmuiri, despărțiri, dușmănii, certuri, ținerea de minte a răului, nemilostivirile și uciderile”.
Fiind atât de păguboasă pentru sănătatea sufletului, încă de la ivirea arghirofiliei în sufletul nostru trebuie să facem tot ceea ce depinde de voința proprie pentru a o înlătura. Altfel, ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, „dacă n-o tăiem de la început, patima aceasta ne va aduce boală de nevindecat”.

Cum ne tămăduim?
În „Omiliile la 1 Corinteni”, Sfântul Ioan Gură de Aur relevă faptul că vindecarea de această patimă se realizează doar în Biserică, aportul determinant avându-l harul dumnezeiesc: „Celor atinși (de această boală), dacă se folosesc de rațiune ca de un doctor priceput, le spun că este vindecare pentru ei prin harul lui Dumnezeu”. Primul pas spre vindecare este conștien­ti­zarea patimii iubirii de arginți sau a lăcomiei de avuții și a efectelor dezastruoase pe care le are asupra sufletului. Al doilea pas îl constituie conști­entizarea deșertăciunii lucrurilor spre care tindem, pe care ni le-am ales ca scop al existenței. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că omul trebuie „să înțeleagă nimicnicia lucrurilor pământești și să știe că bogăția este o slugă rea și nestatornică, care-i aruncă pe stăpânii ei în nenumărate rele”. Despre deșertăciunea bunurilor materiale Sfântul Simeon Noul Teolog spune că „toate sunt umbră și toate cele văzute trec” și că e rizibil și de rușine „să te joci cu o umbră și să strângi la piept ca pe o comoară cele trecătoare”. Al treilea pas spre vindecarea de această ­patimă presupune să ne mulțumim cu ceea ce avem, potrivit în­demnului Sfântului Apostol Pavel: „Feriți-vă de iubirea de argint și îndestulați-vă cu cele ce aveți, căci însuși Dumnezeu a zis: «Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi»”. Alături de milostenie, virtutea opusă ­zgârceniei, a te lăsa în voia lui Dumnezeu, încre­din­țându-te purtării Sale de grijă, este calea sigură de izbăvire a sufletului de sub tirania acestei patimi. (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 11 aprilie 2020

Patima sau „câinele” desfrânării

[Articol publicat în Ziarul Lumina]

Omul prins în mrejele duhului desfrânării suferă cădere după cădere. Își întinează trupul care, potrivit învățăturii Sfântului Apostol Pavel, este „templu al Duhului Sfânt” (Corinteni I, 6, 19). Își maculează acea trăsătură spirituală care îl face diferit de întreaga creație văzută și nevăzută: întinează chipul dumnezeiesc din adâncul ființei sale și, rupând comuniunea cu Dumnezeu, își zădărnicește șansele de a I se asemăna Lui.
Patima desfrânării ne perturbă grav relația cu Dumnezeu, dar și raporturile noastre cu semenii. Nici pe aceștia nu îi mai putem vedea așa cum sunt ei în realitate. Ajungem să îi privim ca pe simple mijloace de satisfacere a poftelor noastre sexuale.
Mintea desfrânatului și-a pierdut cu totul libertatea. Robită de imaginație, urzește continuu scenarii prin care pune în mișcare fantasme menite să domolească nesățioasa dorință sexuală. Pătimașul nu mai are în centrul vieții sale pe Hristos: prin patimile sale, care vor să fie cât mai repede satisfăcute, acesta capătă impresia eronată că el însuși este, de fapt, centrul lumii și că întregul cosmos gravitează în jurul poftelor sale.

„Patima este un nod de contraziceri”
Patimile, arată părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa Ascetica și mistica, sunt paradoxale: pe măsură ce omul se lasă în voia lor, simte dorința și mai arzătoare, mai imperativă de a și le satisface. Este ca și cum am porni la un drum anevoios, pe o arșiță teribilă, și am descoperi, în sfârșit, o fântână, ne-am grăbi să scoatem din adâncul ei mult-dorita apă, dar acea apă, în loc să ne izbăvească de setea arzătoare, ne-ar înteți-o. Părintele Stăniloae scrie: „Patima este un nod de contraziceri. (…) Pe de o parte, patima este un produs al voinței de suveranitate egocentric; pe de alta, este o forță care-l coboară pe om la starea unui obiect purtat încoace și încolo, fără voia lui. Pe de o parte, ea caută infinitul; pe de alta, se alege cu
nimicul”.
Desfrânarea este, în primul rând, o afecțiune a părții apetente, poftitoare, a sufletului. Lupta împotriva curviei este înverșunată. Ea poate ține întreaga viață. Despre acest adevăr poate mărturisi orice creștin care se confruntă permanent cu sine pentru dobândirea virtuților. Spre exemplu, Sfântul Antonie cel Mare, întemeietorul monahismului, reliefa într-o convorbire înrădăcinarea patimii desfrânării în natura căzută a omului: „Cine stă în pustiu și practică isihia scapă de trei războaie: al auzului, al vorbitului și al văzului. Are doar unul singur de purtat: împotriva curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul descrie fizionomia patimii desfrânării, modul în care se ivește și mijloacele terapeutice de tămăduire a ei, în cuvântul XV din cunoscuta sa Scară. În funcție de stadiul vieții duhovnicești în care ne aflăm, această patimă este provocată fie de lăcomie sau de desfătarea gustului, fie de mândrie, fie de judecarea și osândirea semenilor noștri. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „În cei începători căderile se ivesc totdeauna din desfătare (cu mâncări). În cei de mijloc, și din mândrie, deși aceasta se întâmplă și celor începători. Iar în cei ce se apropie de desăvârșire, numai din osândirea aproapelui”.
Sfântul Ioan Casian afirmă că, în mod obișnuit, sursa desfrânării rezidă într-o patimă anterioară: în faptul că, mânat de lăcomie, omul mănâncă mai mult decât trebuie. Autorul Convorbirilor duhovnicești ne amintește: „Doctorii duhovnicești, punând în discuție prima pricină a acestei boli, și-au dat seama că de obicei stă într-o hrană prea îndestulătoare”.

Remedii duhovnicești
Păcatul și patima desfrânării fiind atât de puternice, ava Agathon le recomanda creștinilor care îl cercetau pentru cuvinte călăuzitoare, pe calea mântuirii sufletului: „Pune în fața lui Dumnezeu neputința ta și vei găsi odihnă”. Dacă toate mijloacele de anihilare a desfrânării s-au dovedit ineficiente, ultima soluție care ne rămâne este să ne mărturisim această neputință înaintea Domnului. Această cale a smeririi de sine, însoțită de nădăjduirea doar în milostivirea divină, ne-a fost arătată chiar de Mântuitorul: „Fără de Mine nu puteți face nimic!” (Ioan 15, 5).
Vorbind despre virtuoasa stare de neprihănire, în care creștinul nevoitor nu mai simte nici o mișcare a patimii desfrânării, Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Nimeni dintre cei ce au agonisit neprihănirea prin nevoință să nu creadă că și-a agonisit-o singur. Căci este cu neputință ca cineva să-și biruiască firea sa. Unde s-a biruit firea, acolo se cunoaște că se află de față Cel mai presus de fire”. Virtutea opusă curviei este curăția sufletului, pe care Sfântul Ioan Sinaitul o numește „casă prea iubită a lui Hristos”, „cer pe pământ al inimii”.
Pe lângă mărturisirea neputinței proprii, în confruntarea cu înclinațiile spre desfrânare, încercații asceți pentru Hristos recomandau apelul la autoritatea paternă a duhovnicului, nădăjduirea în mijlocirea părintelui duhovnicesc. Ava Ammun îl îndemna pe un frate muncit de curvie să se roage astfel, la vremea ispitei: „Dumnezeule atotputernic, prin rugăciunile părintelui meu, scapă-mă!”
Cuviosul Pimen cel Mare ne îndeamnă să întreținem înlăuntrul nostru o stare de trezvie, de vigilență permanentă împotriva ispitelor: „După cum spătarul unui împărat stă tot timpul pregătit lângă acesta, tot așa și sufletul trebuie să fie pregătit împotriva demonului curviei”.
Sfântul Ioan Sinaitul le recomandă crești­nilor care aspiră spre neprihănirea sufletului să se folosească de rugăciune, să se înfrâneze, adică să își păzească cele cinci simțuri, să postească, abținându-se să consume prea multă apă, și să cultive înlăuntrul lor blândețea și smerirea de sine. El scrie: „Cel ce a alungat câinele acesta (curvia) cu rugăciunea se aseamănă celui ce se luptă cu un leu. (...) Cel ce se războiește prin înfrânare și priveghere se aseamănă celui ce l-a încătușat pe acela (pe vrăjmașul) cu lanț. În sfârșit, cel ce se războ­ieș­te prin smerita cugetare și nemâniere, și sete, se aseamănă celui ce a omorât pe vrăjmaș și l-a ascuns în nisip. Prin nisip să înțelegi smerenia. Căci aceasta nu îngrașă pășunea patimilor, ci e țărână și cenușă”.
Prin toate aceste mijloace duhovnicești ne păstrăm mintea trează, duhul desfrânării neputând să ne atragă în mrejele sale, dacă mai întâi nu a capitulat mintea. Sfântul Ioan Scărarul ne învață: „Toți dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui. Dar cel al curviei mai mult decât toți. Acesta, întunecând adeseori mintea conducătoare, îi face pe oameni să săvârșească acele lucruri pe care numai cei ieșiți din minte le săvârșesc. De aceea, trezindu-se mintea după o vreme, ne rușinăm nu numai de cei ce ne văd, ci și de noi înșine pentru faptele, pentru vorbele și pentru înfățișările noastre necuviincioase și ne uimim de orbirea noastră de mai înainte”.
Să luptăm cu dârzenie împotriva patimii desfrânării, nădăjduind, însă, în primul rând în izbăvirea care nu poate veni decât de la Dumnezeu! (Ciprian Voicilă)

luni, 30 martie 2020

Gânduri la vreme de încercare (1)


Cine ne va despărți pe noi de Numele preasfânt, preadulce al Domnului?
                                                                            *
În vecinătatea morții, viața își recapătă limpezimea. Dacă astăzi îți vei petrece ultima zi pe pământ, toate acele momente peste care mintea ta trecea în fugă, nonșalant, devin instantanee ale vieții, grele de sens: prezența caldă a soției (alteritatea ta biblică), privirea și joaca pruncilor tăi (tu, cel de mâine, în ipostaze ontologice inedite), cuvintele pe care le răspândeai în lume mecanic, momentele de retragere în sine pentru întâlnirea cu Dumnezeu (alteritatea maximă, radicală), acele acte care te defineau ca ființă umană (de la gândurile care ți-au populat mintea până la decizia de a întinde o mână de ajutor cuiva obidit de soartă), gesturile prin care semenii tăi ți-au împărtășit dragostea și grija...
Toate erau ale tale, toate îți fuseseră dăruite, doar că tu - prins în ritmul alert al vieții - ai inceput să le uiti, să le disprețuiești.

                                                                          *
Pe urmele Marelui Inchizitor, alegem pâinea în schimbul libertății iar și iar. Ne descotorosim de libertate ca de o imensă și inutilă povară.
Dacă am fi prețuit libertatea, am fi luptat pentru ea.

                                                                          *

Trăim vremuri binecuvântate în care nu mai putem fi și cu Hristos și cu lumea. Și călare și pe jos, și în căruță și în teleguță, și cu varza unsă și cu slănina în pod. Sau/SAU.
De mâine vin vremuri grele, mai ales pentru oamenii în vârstă. Fiecare dintre noi are în preajma sa pe cineva singur, bolnav, neputincios. Să îl ajutăm, după puteri, convinși fiind că prin noi Hristos Însuși îi întinde o mână izbăvitoare.
Să nu ne lăsăm asfixiați de iubirea de sine, de egoism, de micime sufletească.

                                                                          *
Noi experimente sociale, cu o arie de aplicabilitate foarte extinsă. Haideți să studiem comportamentul uman în condițiile în care: le impunem indivizilor să se autoizoleze cu lunile la domiciliu; le îngrădim drepturile și libertățile (la exprimare, la intimitate, la asociere); îi separăm pe liderii religioși de comunitățile credincioșilor; generăm suspiciune, ură, panică; îi anihilăm pe micii întreprinzători; impunem vaccinarea obligatorie; comutăm cadrul interacțiunilor umane din mediul real în cel virtual; îi constrângem pe oameni să se concentreze pe satisfacerea strictă a nevoilor inferioare (s-a zis cu cele superioare: nevoia de apartenență la un grup, nevoia de stimă, statut, autorealizare).
Europa întreagă este noul arhipelag Gulag. Noua ideologie globală este o combinație stranie de "Primul cerc", "1984" și "Minunata lume nouă".

                                                                       *
Liturghia de astăzi a fost una dintre cele mai frumoase liturghii la care am luat parte. Am fost mai puțini, dar mai conștienți de ce ne găsim acolo.
La sfârșit, cuvântul insuflat al părintelui Radu: Sfânta Împărtășanie este cel mai puternic antidot nu doar împotriva coronavirusului, ci și a morții; nu trebuie să ne temem de moarte - acum avem mai puține motive de temere decât am avut vreodată; ei, slujitorii altarului, ne vor pomeni în continuare, rămânem în comuniunea Duhului Sfânt; ei, preoții, nu vor pregeta să îi cerceteze pe cei bătrâni și neputincioși pentru a-i spovedi și împărtăși, dacă ei vor dori asta.
Lumi paralele: creștinii strânși în jurul "altarului de vară", deși preocupați de ceea ce le poate rezerva viitorul, s-au purtat firesc: s-au împărtășit cu bucurie, și-au vorbit, s-au încurajat.
Odată ieșit pe poarta bisericii, parcă ai intra în tărâmul Nimicului, din Poveste fără sfârșit, pustiitor pentru ținuturile în care mai palpită viața. Nu există magazin în fața căruia distanțarea socială să nu creeze suspiciune rece, nervozitate, bădărănie fățișă sau chiar transgresarea regulilor specifice distanțării sociale.
Atomizarea ultimă a lumii, aceasta ne este dat să trăim în aceste vremuri. Unii se vor increde total în stat și în dispozițiile care poate vor stăvili expasiunea coronavirusului, dar vor eroda sever comuniunea umană, alții își vor pune nădejdea doar în Dumnezeu și în Biserica sa. Asta este realitatea dramatică prin care suntem nevoiți să ne mișcăm. Fiecare este liber să aleagă. Și este responsabil pentru alegerea sa. (22 martie 2020)

                                                                      *
Când te rogi deasupra prăpastiei, când te rogi cu moartea suflându-ți în ceafă, mica și chinuita ta rugăciune capătă aripi, devine foc ce pârjolește totul în jur (toate înțelesurile și reprezentările dobândite din lume). Rugăciunea rămâne singurul punct de sprijin. Al tău și al lumii. Unde au dispărut acele 1000 de lucruri care îți înrobeau, până mai ieri, mintea, despărțindu-te de Dumnezeu? (Ciprian Voicilă

marți, 17 martie 2020

Icoanele care veghează peste harta României

[Text apărut în revista „Lumea monahilor”. Cartea, atât de utilă, mai ales acum, poate fi comandată aici]
În 2016, Editura Lumea Credinței publica sub semnătura lui Laurențiu Cosmoiu un ghid ilustrat al icoanelor făcătoare de minuni din România. După 1989, ca efect al câștigării libertății de a călători în lumea largă, creștinii din România au căpătat șansa de a se închina în lavre vestite din Grecia, Rusia, Ucraina sau Serbia. Au aflat, astfel, de sfinți noi și de icoane făcătoare de minuni, necunoscute nouă până mai ieri. S-a creat un dialog și o nouă comuniune, întemeiată pe aceeași credință în Domnul nostru Iisus Hristos. Moaștele și cultul pentru o serie de sfinți greci (Sfântul Nectarie al Eghinei, Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Gherasim Kefalonitul) sau ruși (Cuvioasa Matrona, Sfântul Ioan Maximovici, Sfântul Ioan Rusul, Noul Mucenic Evgheni) au pătruns în bisericile de la noi, în spațiul spiritualității românești, și ne-au câștigat pentru totdeauna inimile. Bine ar fi să împletim deschiderea noastră, proverbială, spre alte zări culturale cu buna cunoaștere a patrimoniului sacru autohton. Ghidul icoanelor făcătoare de minuni din România ne reamintește că de sute de ani românii au căutat alinare - îmboldiți de boli sau neajunsuri și de urgia vremurilor - la icoanele tămăduitoare care împânzesc, protector, acest tărâm. Pe unele le știm, pe altele mai puțin. De aceea, ghidul ne oferă o reproducere vizuală a fiecărei icoane în parte și o pagină din care cititorul află în ce așezământ se află icoana respectivă, ce minuni au fost săvârșite prin mijlocirea ei și care este povestea, „biografia” care se ascunde în spatele acelui obiect de cult.
Dintre cele 64 de icoane făcătoare de minuni, prezentate în carte, am ales câteva și am cules câteva informații relevante. În județul Argeș credincioșii se pot închina la trei icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. Una dintre ele, de la Mănăstirea Nămăiești, a stat ascunsă sute de ani într-o stâncă uriașă. Icoana de la Mănăstirea Trivale (apărătoare de duhuri rele) a fost descoperită în 1930, ca urmare a unei viziuni: Maica Domnului i s-a arătat în vis preotului paroh Dumitru Georgian și i-a vestit unde se găsește icoana. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Cetățuia- Negru Vodă a devenit cunoscută fiindcă, prin ea, au primit ajutor îndeosebi oamenii aflați sub înrâurirea vrăjmașului: cei posedați, precum și aceia care pătimesc diverse suferințe și încercări de pe urma vrăjilor și farmecelor. La Mănăstirea Glavacioc se găsește o icoană a Maicii Domnului (vindecătoare de boli, ajutătoare împotriva vrăjmașilor), care a fost găsită de un păstor, într-o peșteră, pe vremea domniei lui Mircea cel Bătrân. În județul Vrancea, la Mănăstirea Dălhăuți, se află o icoană a Maicii Domnului, de origine apostolică, pe care monahul Anufie a adus-o de la Ierusalim. Este vestită în rândul credincioșilor pentru „ajutor la vreme de secetă, pentru aducerea ploilor” și fiindcă este tămăduitoare de felurite boli. Tot pentru aceste mijlociri este cunoscută și icoana Maicii Domnului de la Schitul Valea Neagră, care a fost pictată la Moscova, în anul 1688. În județul Galați, la Mănăstirea Adam întâlnim cea mai cunoscută icoană făcătoare de minuni din Țara de Jos a Moldovei. Ea a fost salvată de la mistuirea prin foc, de un călugăr, și dinaintea ei s-a vindecat o mulțime de credincioși, care sufereau de diferite boli (epilepsie, paralizie, boli epidemice sau de piele).
Cunoscută este și icoana Maicii Domnului de la Mavromol („Stâncă Neagră”, în limba greacă), ca tămăduitoare de boli și apărătoare de ispite și de gânduri rele. În județul Prahova, avem icoana Maicii Domnului „Siriaca” (datează din secolul al XVI-lea; în ea, Preacurata și Pruncul au trăsături blânde, copilărești), ajutătoare a căsniciilor și a femeilor care doresc să aducă pe lume prunci. La Mănăstirea Zamfira întâlnim o altă icoană a Maicii Domnului, tămăduitoare de boli și păzitoare împotriva ispitelor. Icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Pissiota, izvodită de pictorul Eustațiu Stoienescu (1884-1959), este izvorâtoare de mir. În Biserica Maica Precistă, din Ploiești, se găsește o icoană a Preacuratei „apărătoare a celor necăjiți, împăciuitoare a celor învrăjbiți”. Ea a fost donată în 1877 de țarul Alexandru al-II-lea. În Mănăstirea Suzana există o icoană a Maicii Domnului, zugrăvită în secolul al XIX-lea, protectoare împotriva furturilor și tâlharilor. Și în București avem mai multe icoane făcătoare de minuni. La Biserica Mihai Vodă există o copie a icoanei Maica Domnului Hodighitria („Povățuitoarea” sau „Îndrumătoarea”), în fața căreia multe femei se roagă pentru a deveni mame și mulți oameni suferinzi își află tămăduirea. Despre ea mulți martori au povestit că își schimbă trăsăturile feței, prevenind, astfel, tot felul de pericole și necazuri. La Biserica Olari găsim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost adusă în România, în 1810, pe timpul războiului ruso-turc, de niște preoți și călugări refugiați de la Mănăstirea Arnachiul, din Turcia. Este o icoană tămăduitoare ce cancer. O altă icoană a Maicii Domnului, vindecătoare de boli grave, găsim în Biserica Icoanei. Despre ea se spune că a fost dăruită sfântului locaș de voievodul Constantin Brâncoveanu. La Biserica Colțea credincioșii se pot închina dinaintea unei icoane deosebit de frumoase, a Maicii Domnului, atribuită pictorului Pârvu Mutu. De jur-împrejurul ei vedem scene din „Acatistul Bunei Vestiri”. La Biserica Doamnei întâlnim o altă icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, în fața căreia și-au găsit alinarea neputințelor trupești și sufletești mulți oameni. Printre ei, sufletele chinuite de sentimentul singurătății. La Biserica Buna Vestire („biserica rugătoare pentru săraci”, cum o numea Preafericitul Patriarh Teoctist), icoana făcătoare de minuni a Sfântului Antonie cel Mare atrage săptămânal mulțimi întregi de credincioși: unii sunt împovărați de boli, alții vor să-și întemeieze o familie, alții au diverse examene de trecut sau întâmpină dificultăți financiare. Icoana Sfântului Antonie cel Mare a scăpat nevătămată, în 1847, când flăcările au mistuit biserica și o bună parte din București. O altă icoană foarte cercetată de credincioși se găsește la Biserica Vergului. În ea este zugrăvit Sfântul Mare Mucenic Mina, în ținută ostășească, argintie. În fața ei se închină cu evlavie și cu credința că vor fi ascultați atât oamenii bolnavi, cât și cei păgubiți sau soții în a căror familie a pătruns insidios vrajba. În Biserica Sfântul Gheorghe-Nou, o icoană stă de strajă la mormântul Brâncovenilor: icoana Sfintei Cuvioase Parascheva. Credincioșii mărturisesc și astăzi o minune petrecută cu ea: icoana a plâns cu puțin timp înainte ca Biserica Sfânta Vineri-Hereasca, din București, să fie demolată. În județul Constanța, la catedrală, credincioșii se roagă dinaintea Maicii Domnului „Prodromița”, pictată la Athos – potrivit tradiției, icoana s-a pictat singură, prin minune dumnezeiască. Ea a fost ferecată în argint, pe timpul șederii sale la Schitul Durău, iar de acolo, în 1935, a fost dusă la Constanța.
În județul Buzău, la Biserica Banu, există o icoană a Maicii Domnului, veche de peste 440 de ani. Este cunoscută ca tămăduitoare de boli și de epidemii. În județul Ifov, Mănăstirea Pasărea adăpostește o icoană a Maicii Domnului tămăduitoare de boli, apărătoare de cutremure și felurite primejdii. La Mănăstirea Căldărușani credincioșii se închină înaintea unei icoane a Maicii Domnului, cunoscută ca ocrotitoare a celor prigoniți. Tot în Ilfov, la Mănăstirea Țigănești există o icoană a Maicii Domnului, care datează din secolul al-XVII-lea. Despre ea se crede că tămăduiește beteșugurile sufletești și trupești, ocrotește mamele, îi ferește pe oameni de incendii. În județul Tulcea, la Mănăstirea Celic-Dere există o icoană tămăduitoare a Domnului nostru Iisus Hristos, care se curăță singură. În ea, Mântuitorul își ține capul ușor-înclinat spre dreapta și are ochii întredeschiși. Cele mai numeroase icoane făcătoare de minuni se găsesc în cadrul Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. Dintre ele, cele mai cunoscute sunt icoana Maicii Domnului „Închinătoarea”, de la Mănăstirea Neamț – adusă de la Constantinopol de Patriarhul Ghermano, recunoscută ca „mare ajutătoare a călugărilor și mirenilor, vindecătoare a insomniilor și a duhurilor rele, vindecătoare de epilepsie” –, icoana Sfintei Ana de la Mănăstirea Bistrița – „ajutătoare în vreme de secetă, alinătoare și mângâietoare a suferinței sufletești și trupești, ajutătoare mai ales a mirenilor” –, icoana Maicii Domnului Hodighitria, de la Trifești – în fața căreia se vindecă bolnavii de epilepsie, copiii și femeile, dar și oamenii dezbinați de vrajbă –, icoana Maicii Domului „Axionița”, de la Mănăstirea Agapia – care este „aducătoare de ploaie, vindecătoare și protectoare a smeritelor călugărițe, apărătoare de foc, cutremure, holeră și primejdii, vindecătoare de molime” –, o altă icoană foarte cunoscută a Maicii Domnului „Axionița” aflându-se la Mănăstirea Sihăstria (pictată la începutul secolului XX de un monah român de la Sfântul Munte, ea îi ajută pe oamenii primejduiți, pe cei care pătimesc de pe urma secetei, dar și pe aceia care au pierdut diverse bunuri. Vestite sunt și icoana Maicii Domnului „Axionița” de la Durău („apărătoare de calamități naturale, protectoare în vremuri de grele cumpene și încercări”), icoana Maicii Domnului cu trei mâini, de la Mănăstirea Neamț (despre care se știe că apără de molime, calamități, secetă și este aducătoare de roade bogate), icoana Maicii Domnului de la Schitul Rarău și mai ales icoana Ei de la Mănăstirea Putna – „mare vindecătoare de boli, izbăvitoare de demoni și duhuri necurate”, ea a fost dăruită sfântului locaș chiar de domnitorul Moldovei. În județul Iași, una dintre cele mai cunoscute icoane este aceea a Sfântului Spiridon, de la Biserica Sfântul Spiridon-Iași. A fost pictată în 1757. Sute de ani, îngenuncheați în fața ei, mulți oameni suferinzi și-au aflat tămăduirea. În Cluj, icoana Maicii Domnului de la Mănăstirea Nicula (pictată pe lemn, în 1681, de preotul Luca din localitatea Iclod), strânge anual, pe 15 august, de hram, sute de mii de pelerini veniți din toată țara. A izvorât mir de mai multe ori, este cunoscută ca izbăvitoare din primejdii, iar în vremea dictaturii comuniste a fost confiscată, o vreme, de autoritățile militant-atee.
În județul Vâlcea, la Mănăstirea Dintr-un Lemn, credincioșii români au un alt odor: o icoană a Maicii Domnului („mare vindecătoare de boli și suferințe omenești”) despre care tradiția spune că a fost găsită de un cioban, ca urmare a unei viziuni cerești, în tulpina unui stejar falnic. Ea este o copie fidelă a icoanei pictate de Sfântul Evanghelist Luca, originalul aflându-se în Sfântul Munte Athos. Multe și felurite sunt încercările prin care creștinii de astăzi sunt nevoiți să treacă. Dar când vezi prin câte icoane – adevărate porți spre veșnicie – se arată puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, a Maicii Sale și a sfinților, simți cum în adâncul inimii speranța în mai bine reînvie ca o flacără ce se înalță fără veste din cenușa în care a ars, amar de vreme, mocnit. Ciprian Voicilă

miercuri, 11 martie 2020

La vremuri de cumpănă, vrem alinare nu alienare


Ce putem face când aparent nu mai putem face nimic? Spectrul coronavirusului ne amenință, de la o zi la alta, fragilitatea vieții. Oamenii duhovnicești se spală pe mâini, iau vitamina C, dar nu uită de mijloacele duhovnicești.
O scurtă anamneză: rostirea deasă a Rugăciunii „Doamne Iisuse” - recomandată de stareții de la Optina, mai ales în vremuri de mare tulburare; Psalmul 90 - despre a cărui putere Starețul Varsanufie de la Optina îi vorbise în repetate rânduri ucenicului său ( greu-încercat) Nikon Vorobiov; citirea Psalmilor, așa cum ne-o indică Sfântul Arsenie Capadocianul. Dar, înainte de toate: să fim credincioși, nu necredincioși.
Cu ani în urmă, i-am cerut sfatul Părintelui Justin Pârvu, într-o problemă care nu îmi dădea pace. Mi-a răspuns, atrâgându-mi atenția că „Dumnezeu ne dă pe măsura credinței noastre”.
Corona ) ne oferă șansa să redevenim isihaști. Poate, cine știe?, eroi...
                                                                       *
Doar o parte din doctorii care lucrează zi și noapte în interesul bolnavilor, și pe care îi avem în București: Sfinții Dimitrie, Spiridon, Nectarie, Ciprian, Mina, Luca al Crimeei, Constantin Brâncoveanu, Efrem cel Nou, împărații Constantin și Elena, Calinic de la Cernica.
Buzoienii au - la "bisericuța copiilor" - moaștele Sfântului Stelian.
La Aiud, în vestitul osuar, avem moaștele noilor martiri și mărturisitori. Apropo, printre sfinții închisorilor îl avem pe doctorul fără de arginți, Dumitru Uță.
Cineva să facă o hartă a României cu aceste "locuri de prevenție și/sau tratament". Ca stat, nu îi poți interzice Bisericii să își exercite lucrarea sfințitoare și tămăduitoare în rândul credincioșilor. Nici mie, ca cetățean, nu îmi poți interzice accesul într-un loc în care eu consider că voi obține protecție sau vindecare. Cu atât mai mult cu cât, pe fondul acesta de psihoză colectivă, înainte să ne pierdem viețile, ne putem pierde mințile.
Ar fi trebuit să ne asociem și să facem o demonstrație pentru neînchiderea bisericilor. Acum cred că este prea târziu.

                                                                           * 

Toate asociațiile creștin-ortodoxe ar trebui să lase orgoliile conjuncturale la o parte și să organizeze o demonstrație, fie ea ilegală, în favoarea menținerii bisericilor deschise. Cine își asumă acest act de credință și de onoare?
 Nu din bravadă propun să milităm pentru ca bisericile să rămână deschise.
Se recomandă, pe toate canalele media, autoizolarea la domiciliu. În casă, singura ta relație cu realitatea este mediată de canalele media (sic!). Ieri seară, spre exemplu, toate așa-zisele știri de la ProTv au fost NUMAI despre pericolul real sau potențial întruchipat de corona.
Premisa statului potrivit căreia ființele umane nu ar avea nevoie acum, când moartea ne suflă în ceafă, decât de asistență și tratament medicamentos este complet falsă. Ce te faci cu oamenii dezorientați, panicați, cărora nu are cine să le adreseze o vorbă bună? În Biserică ar putea să găsească această alinare. Dacă de mâine bisericile vor fi închise, acestor oameni le va fi refuzat acest ajutor. Și sub pretenția perversă că, în acest fel, viața le este pusă la adăpost.
Psihoza corona a fragmentat și mai adânc relațiile dintre oameni. Nu doar moartea ne paște, ci și anticamera ei: alienarea, atomizarea extremă, prăbușirea ultimă în individualitate. Un strănut îl transformă pe aproapele nostru într-un potențial atentator la viața noastră. Priviți mai atent în jur și o să înțelegeți mai bine la ce mă refer.
Cine mai întreține astăzi flacăra speranței între oameni? (Ciprian Voicilă)

marți, 10 martie 2020

Sfântul Nichifor cel Lepros: "Să le spui oamenilor sa nu se teamă de coronav...

Patima lăcomiei - cauze, efecte, leacuri vindecătoare

 [Publicat în Ziarul Lumina]
Începutul Postului Mare este un prilej binevenit să abordăm o problemă de ordin psihologic și duhovnicesc de larg interes: dependența de bunurile alimentare, însoțită de plăcerea de a consuma preparate culinare cât mai gustoase. Este păcat să ne potolim foamea? Este o întrebare la care găsim răspunsul în învățătura Sfinților Părinți. 
Săptămâna aceasta, care a inaugurat Postul cel Mare, în intimitatea oferită de biserica din parohia fiecăruia, la lumina caldă a candelelor și sub privirile blânde ale sfinților din icoane, am ascultat, cufundați în adâncul nostru, cuvintele Sfântului Andrei Criteanul: „Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, la urmă a flămânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta vrăj­mașul, alungă-l departe de la picioarele tale, prin rugăciuni și postire”.

Când foamea devine patimă
Biserica ne îndeamnă să postim fiindcă prin post și rugăciune sufletul își recapătă libertatea, desprinzându-se din rețeaua patimilor și dependențelor.
Ideea că fericirea și pacea sufletească pot fi dobândite doar dacă îți limitezi, pe cât posibil, dorințele este străveche. O regăsim exprimată exemplar în filosofia antică, de la Socrate la stoicii care au trăit pe vremea Imperiului Roman. De pildă, Seneca îl sfătuia pe discipolul său Lucilius: „E bine să îl tratați (pe trup) cu ceva asprime, ca să nu fie nesupus spiritului: hrana să potolească foamea, băutura să stingă setea, haina să apere de frig, casa să fie pavăză pentru vremea rea”.
Este păcat să ne potolim foamea? Potrivit învățăturii Sfinților Părinți, răspunsul este cât se poate de clar: nu. Foamea este un afect, o necesitate naturală, firească. Acest afect devine patimă doar dacă actul de a ne hrăni se transformă într-un scop în sine: când ne desfătăm cu plăcerea de a degusta mâncăruri cât mai variate, realizate după rețete cât mai rafinate. La fel, când ajungem în situația de a mânca peste măsură.
În Patericul egiptean întâlnim multe întâmplări și ziceri ale părinților trăitori în pustie, care au în centrul lor patima lăcomiei. Astfel, Avva Pimen cel Mare ne învață că dacă ne îmbuibăm cu mâncare, sufletul nostru nu va mai putea fi atent la prezența lui Dumnezeu, iar mintea noastră nu se va mai putea concentra la rugăciune și la celelalte îndeletniciri duhovnicești. Unui vizitator, care îl întreba ce să facă să dobândească teama de Dumnezeu, Cuviosul Pimen îi răspunde: „Cum putem să dobândim teama de Dumnezeu cu burțile pline de brânză și cu putini întregi de saramură?” Tot el, în alt context, învăța: „Dacă îmbuibarea n-ar fi venit în suflet, mintea n-ar fi căzut în mrejele dușma­nului”. Referindu-se la modul în care patima lăcomiei poate provoca apariția altor patimi, slăbănogind sufletul, Avva Ioan cel Pitic se întreba pe sine: „Cine-i mai puternic decât leul? Și totuși din cauza pântecelui pică în capcană și toată puterea lui se face de râs”. Într-o apoftegmă, Amma Sinclitichia relevă importanța majoră a postului, susținut de rugăciune, în lupta cu gândurile păcătoase: „După cum leacurile cele tari alungă veninul fiarelor, tot așa rugăciunea și postul alungă orice gând rău”. Și Avva Tithoe ne învață că putem păstra neîntinată inima noastră, dacă vom fi atenți la cuvintele pe care le rostim și dacă ne vom înfrâna, pe cât posibil, poftele alimentare: „Cum ne vom păzi inima, dacă ne deschidem gura și pântecele?”, se întreba bătrânul purtător de Dumnezeu.

„Cele contrare se vindecă prin cele contrare“
În unele scrieri ascetice ale Sfinților Părinți, patima lăcomiei pântecelui (gastrimargia, în limba greacă) este analizată amănunțit, credinciosului înfățișându-i-se cauzele acesteia, simptomatologia specifică și efectele nocive pe care le poate avea, pe termen lung, asupra sufletului omenesc. În celebra sa scriere, „Scara Raiului”, Sfântul Ioan Sinaitul îi dedică acestei patimi un întreg capitol (al XIV-lea), descriind-o în culori vii: „Lăcomia stomacului este fățărnicia pântecelui. Săturat, strigă că e lipsit; și ghiftuit, și plesnit de sătul, țipă că îi e foame. Lăcomia pântecelui e bucătar iscusit, născocind tot felul de mâncări gustoase. (...) Lăcomia pântecelui este o amăgire a ochilor, care, înghițind puține, dorește să le înghită pe toate”.
Sfinții Părinți ne învață că patimile se generează unele pe altele, amenințând să înlănțuie cu totul sufletul creștinului. Principala patimă pe care o provoacă lăcomia este desfrânarea. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Săturarea de bucate este maica curviei. Cel ce-și îngrijește stomacul său și luptă să biruiască duhul curviei este asemenea celui ce voiește să stingă pârjolul cu gaz”. Patima lăcomiei, odată satisfăcută, poate provoca o mulțime de neajunsuri celor care încearcă să viețuiască duhovni­cește: învârtoșarea inimii, somnul la vremea rugăciunii, lenea, multa vorbire, nesimțirea, fala, îndrăzneala necuviincioasă.
Care ar fi remediile duhov­ni­cești, dovedite ca eficiente, împotriva acestei patimi? Sfântul Ioan Scărarul ne învață că trebuie să înfruntăm cu bărbăție, cu hotărâre această dependență, cultivând, îna­inte de toate, o stare lăuntrică de pocăință. Trebuie să ne amintim, cu regret, de păcatele noastre.
Cumpătarea la mâncare este o altă cale prin care putem ține sub control impulsul de a mânca mai mult decât este necesar sau de a ne desfăta cu mâncăruri cât mai gustoase. Pentru a nu-și hrăni celelalte patimi, Sfântul Ioan Scărarul le recomandă în special celor tineri să cultive înfrânarea de la bucate: „Când trupul ne este în plină vigoare, să ținem înfrânarea în toată vremea și în tot locul”. Pentru vindecarea dorinței insa­țiabile de mâncăruri, Sfântul Ioan nu recomandă trecerea bruscă la un regim alimentar sever, bazat doar pe apă și pâine, ci renunțarea treptată la anumite preparate: „Dacă nu ne aflăm sub un război foarte greu (al patimilor) sau nu ne amenință primejdia unor căderi, să tăiem întâi mâncărurile care îngrașă, pe urmă pe cele care aprind (simțurile), apoi pe cele ce ne fac plăcere”.
Un principiu des întâlnit în scrierile ascetice, pe care ni le-au lăsat moștenire Sfinții Părinți, este acela că „cele contrare se vindecă prin cele contrare”. Prin urmare, lăcomia de bucate se vindecă prin obișnuința de a posti, cu măsură, în zilele rânduite de Biserică. Sfântul Ioan Sinaitul ne relevă beneficiile duhovnicești pe care postul le procură sufletului: el face ca rugăciunile noastre să fie curate, luminează sufletul, păzește mintea, înmoaie învârtoșarea inimii, readuce sufletul la starea de smerenie și îl liniștește, potolește vorbirea cea multă, ușurează somnul, însănătoșește trupul, alungă patimile, ne ajută să dobândim iertarea păcatelor. Postul este, în concluzie, „ușa și desfătarea raiului”. (Ciprian Voicilă)

miercuri, 26 februarie 2020

Prietenul meu care s-a suit la Cer

[Articol publicat în revista „Lumea Monahilor”] 29 octombrie 2019. Ora 17.31. Primesc un sms prin care o prietenă mă anunță că Mircea Stanciu a trecut la cele veșnice. După 3 ani de luptă cu o boală cumplită. Mintea mi-e invadată de flash-uri de amintiri, stârnite de o durere care s-a refugiat în miezul ființei și nu se dă smulsă de acolo.

                                                                                 *
Era în Vinerea Mare a anului 1995. Am ajuns dis-de-dimineață la liceul nostru, din Pătârlagele, un mic orășel din județul Buzău. Pomii erau înfloriți și un soare proaspăt încălzea întreaga fire, retrezind-o la viață. Cu câteva zile înainte, Mircea și cu mine ne hotărâserăm să ținem post negru. Primul nostru post negru. Mircea descoperise Autobiografia Sfântului Paisie Velicikovski și îmi povestea, cu mare încântare, fragmente din ea. Se gândise ca în această zi să dublăm nevoința postului cu efortul de a străbate distanța dintre Pătârlagele și Schitul Cârnu, întemeiat de Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Un mic detaliu, din care înțelegem că, în viață, nimic nu se petrece la întâmplare: în amurgul vieții sale, Mircea avea să-l cunoască pe minunatul părinte Macarie Beșliu, fostul stareț al Mănăstirii Poiana Mărului, căruia îi va purta o adâncă evlavie și recunoștință. Revin la Vinerea Mare a anului 1995. Zis și făcut: ne pornim plini de râvnă la drum. Îmi amintesc parcă ar fi fost ieri: străbatem o punte destul de lungă. Pășim atent, fiindcă se leagănă amenințător sub noi și, din loc în loc, lipsesc scânduri, iar prin golurile create zărești șuvoiul năvalnic. Coborâm, în sfârșit, la malul gârlei, luăm apă în pumni, ne-o azvârlim pe față, dar ne ținem buzele strânse: nu cumva să pătrundă vreo picătură, să încălcăm postul.


                                                                                *
L-am cunoscut pe Mircea pe la vârsta de 15 ani. Între 15 și 18 ani, ne-am căutat adevăratul sine, oglindindu-ne unul în celălalt. La vremea aceea, călăuze nu ne-au fost oamenii, ci cărțile. Oamenii-reper s-au ivit în viețile noastre mai târziu. De la o zi la alta făceam noi descoperi: ne cădeau în mâini cărțile acelea a căror lumină fusese ținută, decenii de-a rândul, sub obroc, în anii beznei comuniste: Jurnalul fericirii, romanele lui Eliade, eseistica lui Cioran, cursurile lui Nae Ionescu, Ascetica și Mistica părintelui Stăniloae. Câte ore minunate am petrecut, întorcând pe toate fețele cele trei soluții propuse de monahul Nicolae de la Rohia în Testamentul său politic! Știu că de la Mircea am împrumutat, pentru prima oară, scrisorile despre viața monahală, scrise de Cuviosul Gheron Iosif. Existau, desigur, și marile romane, care îi ofereau lui Mircea prilejul de a iniția, în cercul prietenilor săi, un fel de joc: cine, dintre noi, seamănă cu Pașadia, Pirgu sau Pantazi? Care dintre noi, aduce la fire și înclinații cu Aleoșa, Ivan sau Dmitri Karamazov? Cu câtă încântare am citit împreună cel mai frumos roman scris vreodată despre prietenie, Narziss și Goldmund! Bineînțeles, chipul său lăuntric aducea mai mult cu ascetul Narziss, iar firea mea cam lăbărțată, care mă mâna ca o apucată, în toate direcțiile, mă recomanda pentru rolul de Goldmund. Mircea făcea lucrurile temeinic, mergând întotdeauna până la capăt. De pildă, învățase foarte bine limba engleză. În drumețiile noastre, pe la cabanele din munții Buzăului, ne entuziasma cântând melodii folk, aflate în mare vogă în grupurile studențești. Parcă-l văd, cu pletele fluturându-i în vânt, îmbrăcat în geaca de blugi, luminat de flăcările unui foc de tabără, cântând Fată verde. Adia printre noi și un aer al libertății anticomuniste, un spirit antiiliescist, ca să zic așa, al cărui centru iradiant era Piața Universității. Mai bine golan decât comunist devenise un adevărat imn și în grupul nostru.

În anii de liceu, Mircea descoperise rolul formator al jurnalului. A ținut jurnal până aproape de sfârșitul vieții. În notațiile sale, avea o capacitate extraordinară de sinteză. Peste ani, aveam să descopăr în viața Cuviosului Serafim Rose, scrisă de monahul Damaschin Christensen – pe care tot Mircea mi-a dăruit-o  – aceeași importanță, cu implicații duhovnicești, de cunoaștere a sinelui, acordată jurnalului. Jurnalul ținut cu sinceritate este o oglindă în care te vezi așa cum ești tu în realitate, cu bune și cu rele. În el ți se descoperă mai limpede asperitățile ființei, pe care trebuie să le „șlefuiești” până devii, în conlucrare cu Dumnezeu, un tot armonios. Stilul literar al lui Mircea păstra ceva din aroma cronicarilor.

                                                                                  *
Ca student la Facultatea de Istorie a Universității București, Mircea ar fi vrut să studieze efectele paisianismului în cultura română. Își păstrase același interes pentru isihasm, o preocupare care va deveni una de căpătâi la maturitate și își va atinge punctul culminant spre sfârșitul vieții sale pământești. Alte amintiri îmi revin în memorie: odată stabilit, ca student, în capitală, Mircea mi-a arătat o dimensiune tainică a Bucureștiului: acele locuri sacre în care se întâlneau regulat tinerii însetați de un ideal transcendent. Îmi amintesc cum, într-o iarnă dintre ani, în vreme ce din cer cădeau fulgi mari de nea, am urcat, condus de el, treptele Bisericii Ruse. În epicentrul unui București zbuciumat și plin de larmă, atmosfera de intensă rugăciune, din interiorul bisericii, liniștea aceea palpabilă, tinerii și tinerele urmărind atent gesturile pline de sens pe care le făcea părintele Vasile, la slujba Vecerniei, trăsăturile luminoase ale sfinților, zărite în icoane, care îți încălzeau inima, totul părea atât de ireal!
                                                                                   *
Alte flash-uri: drumurile pe care le făceam cu Mircea și cu noii săi prieteni la Mănăstirea Cetățuia. Un loc exotic, spre care porneam ditamai gașca, cu trenul, apoi cu ocazia, din Târgoviște până în satul Cetățeni, atrași de bisericuța străveche, săpată în piatră, de misteriosul cavaler trac – gravat pe un perete exterior bisericii, de poveștile despre sihaștri care s-au nevoit prin peșterile din împrejurimi și de prezența fascinantă a părintelui Modest.
Mircea, povestitorul de mai târziu, era un mare iubitor de povești. Cât de încântat a fost când, vizitând Muzeul Țăranului, a cunoscut-o pe Irina Nicolau - prietena și colaboratoarea lui Horia Bernea –, care l-a delectat cu poveștile ei despre aromâni. Întâlnirea cu Irina i-a stârnit interesul pentru istoria orală, microistorie și pentru științele memoriei. Stimulat de ea, își va scrie teza de licență despre evenimentele revoluției din '89, trăite și povestite de Marius – un personaj pe care Mircea îl descoperise chiar la Mănăstirea Cetățuia – și va strânge conștiincios graffiti-urile ingenioase pe care studenții de la Universitatea București le scriseseră pe băncile sau pereții acesteia. Din ele, la final, s-a închegat un întreg capitol pentru volumul „Arca lui Noe – de la neolitic la Coca-Cola”, ultimul proiect editorial al Irinei Nicolau. În anii din urmă, Mircea și-a păstrat nestins interesul pentru memoria socială, doar că acesta a devenit mai specific: l-a preocupat să descopere întruchipările vii ale tradiției isihaste și să consemneze în scris întâlnirile cu acestea. Așa au fost scrise cele două texte despre pustnicul Antonie, cel ce ținea votul tăcerii, care a trăit o vreme într-un subsol al unei case din apropierea Gării de Nord, el nevoindu-se vreme de 20 de ani într-o peșteră și prin alte locuri izolate din Munții Apuseni. Mircea primise ascultare să îi scrie viața.
                                                                                           
                                                                                  *
Mircea nu a fost doar un om generos, jertfelnic (spre exemplu, m-a găzduit vreme de un an în cămăruța sa studențească, din Regie, pe care o împărțea cu prietenul și colegul său, Eugen). Avea o delicatețe a firii care îl făcea atent la relațiile cu prietenii și cunoscuții săi: nu uita, să te sune, an de an, să te felicite de ziua ta de naștere și făcea tot posibilul să se întâlnească în acea zi cu tine. Un gest banal, s-ar putea spune, dar care devine semnificativ în contextul prezentului, când majoritatea dintre noi am devenit robii egoului și ai intereselor noastre strict 
subiective, celălalt nemaigăsindu-și locul nici în inima noastră, nici în orizontul nostru de preocupări.

                                                                               *
Încerc să surprind firul care leagă aceste frânturi de amintire: cuvântul-povestea-memoria-comuniunea. Constantele unei vieți. Alt amănunt, apropo de sentimentul comuniunii: om de modă veche, lui Mircea îi plăcea să le scrie, destul de des, scrisori prietenilor, pe care le expedia, clasic, prin poștă. Credea, pe bună dreptate, că, în acest fel, se păstrează ceva din intimitatea adevăratei comunicări, de la inimă la inimă.
Mircea nu a fost doar un prieten adevărat, ci și un soț și un tată exemplar. L-am văzut în situații de viață, în contexte diferite, cum li se dedica total, trup și suflet, celor trei copilași ai săi. Să îți asumi devotat sarcina de tată nu este puțin lucru astăzi, când puzderia de sarcini sociale, adicția față de internet sau telefonul mobil, incontinența proiectelor ne înstrăinează de proprii copii sau ne determină să ne comportăm ca niște mașinării față de ei. M-a impresionat, deopotrivă, grija lui Mircea de a le lăsa moștenire cea mai prețioasă comoară din vistieria inimii sale: credința în Domnul nostru Iisus Hristos. Același imbold al inimii l-a făcut, impulsionat fiind și de invitația și de binecuvântarea primită de la părintele său duhovnicesc, să țină la bisericuța din incinta spitalului Grigore Alexandrescu, din București, minunatele cateheze pentru micii enoriași.
                                                                              
                                                                        *
Credincioși Cuvântului, noi, creștinii, nu putem fii indiferenți față de cuvinte. Nu putem trece nepăsători pe lângă ele. Nu le putem folosi oricum, oriunde. Primul volum publicat de Mircea, „Cartea cuvintelor dispărute” este răspunsul concis și creativ oferit de el la întrebarea: dacă am fi nevoiți să salvăm cuvintele, pe care le-am alege? Care dintre ele ne reprezintă, ne descriu cum se cade viața? Din mulțimea cuvintelor și expresiilor limbii române el a ales 12: făgăduință, snoavă, menire, a cotrobăi, tihnă, gogoman, tămăduire, nărav, cutezător, a astâmpăra, a făuri și tâlc. Multe dintre ele au o rezonanță duhovnicească: ne-a fost făgăduită Împărăția cerurilor. Menirea omului este ca, prin conlucrare cu Dumnezeu, să se sfințează, să devină un dumnezeu după har. Dar pentru aceasta, el trebuie să își înfrunte cutezător propriile patimi (năravuri), și să lupte cu ele, până când acestea se vor astâmpăra. Salvați de sub tirania patimilor, starea de tihnă se adâncește înlăuntrul nostru. Astfel, făurim omul nou din noi, această lucrare fiind, în fond, tâlcul vieții noastre.
„Cartea cuvintelor dispărute” se adresează cu precădere micilor cititori, dintr-un motiv foarte simplu: copiilor noștri trebuie să le lăsăm moștenire nu doar bunuri materiale, ci și cuvinte potrivite, menite să-i ajute să se cunoască mai bine pe ei înșiși și să înțeleagă lumea ambientală. Cuvintele sunt vehicule: dacă ai ales unul nepotrivit, rișți să ratezi ținta, să te ducă la altă destinație. Găsim în această carte și un avertisment, care ar trebui să ne pună pe gânduri: „(...) Când dispar cuvintele, există pericolul să dispară și oamenii care le folosesc. De pildă, dacă dăm uitării cuvinte ca de treabă, cinstit, omenos, într-o bună zi ne vom trezi că nu vom mai întâlni oameni de treabă, cinstiți și omenoși”. Cuvintele nu doar oglindesc realitatea: o și crează.
Al doilea volum publicat de Mircea, în acest an, la Editura Frontiera, are ca subiect meseriile dispărute. Copiii au, astfel, ocazia să afle cum și-au câștigat existența străbunii lor, îndeletnicindu-se cu ele, sute de ani, poate mii de ani, în cazul unora dintre acestea. Mircea îi învață că „meseria nu este ceva întâmplător. Are legătură cu darurile naturale, cu felul în care îți petreci acum clipele, dar în același timp meseria va fi însăși conținutul vieții tale de adult. Dacă vrei ca acest conținut să fie extraordinar, atunci merită să acorzi atenție acestei alegeri”. Autorul împarte meseriile în dispărute (paharnicul, moașa, lustragiul, împăratul, hoțul de cai, sacagiul, haiducul, valetul, sclavul, caligraful) și meserii pe cale de dispariție (geamgiul, coșarul, ceasornicarul, fierarul, potcovarul). Dar mai există o categorie de îndeletniciri (remarcați, vă rog, câte dintre ele sunt caracteristice vieții creștinului), așa-numitele „ocupații mai neobișnuite, poate ireale, cărora azi poate le-am spune hobby-uri”: salvatorul de cuvinte, povestitorul (cel-ce-dă-sens-vieții), înveselitorul, privitorul, enigmaticul, slujitorul, clăditorul, primitorul de străini, singuraticul”.

                                                                            *                                                   
Iarna trecută ne-am revăzut la un târg de carte. Venise la standul Editurii Frontiera să se întâlnească cu cititorii săi. La un moment dat, îl întreb: „Vrei să facem o fotografie?” „Da”, îmi zise el. Și adăugă, în vreme ce Ileana, prietena noastră, se pregătește să ne imortalizeze: „Suntem doi netrebnici”. Nu avea dreptate. Netrebnicul eram doar eu. El era un trebnic. Trebnicia lui Mircea nu se rezumă doar la cele două cărți pentru copii, scrise cu mult har. El a excelat în meseria de... rugător. Lucrarea lui de căpătâi a fost rugăciunea. De fiecare dată când ne-am revăzut – în acești ultimi trei ani – doar despre aceasta mi-a vorbit: cum, sârguindu-ne în rostirea lui „Doamne, Iisuse”, mintea noastră, adâncul sufletului nostru se vindecă de patimi, pregătindu-ne de mult-râvnita întâlnire cu Hristos.
În anii din urmă, mi-a vorbit mult despre cât de importantă este privegherea în viața duhovnicească. Mi-a povestit despre obiceiul bătrânilor și bătrânelor care viețuiesc prin satele din Grecia și care se trezesc la miezul nopții și se roagă, fiecare, după puteri: o oră, două, trei... Se referea des la scrierile isihaste ale Sfântului Grigorie Palama, la cele ale părintelui Ioannis Romanidis și ale Înaltpreasfințitului Hierotheos Vlachos (de altfel, Mircea învățase neogreaca pentru a citi în original cărțile mitropolitului, recunoscând în el o călăuză autentică, încercată, pe calea isihastă).
La ultima noastră întâlnire mi-a spus că trebuie să insistăm să rostim „Doamne, Iisuse” până când „în coaja groasă care ne învăluie mintea se va produce o mică breșă prin care, când El va socoti de cuviință, va pătrunde Lumina nezidită a lui Hristos”. Îmi amintesc că odată l-am întrebat cum consideră că trebuie rostită Rugăciunea. M-a sfătuit să nu fiu fixist, formalist, să nu mă agăț de tehnici. Important, mi-a spus el, este ca atunci când o rostești să conștientizezi prezența lui Dumnezeu, pe de o parte, iar pe de alta, starea ta de păcătoșenie. Rugăciunea să fie una de pocăință. Mi-a vorbit despre importanța programului: „Este bine să ai zilnic un program de rugăciune. Dacă, pentru început, te rogi, în cămăruța ta, cu „Doamne, Iisuse”, 2 ore, este foarte bine. Dar să știi că poți ajunge la 8, 9 ore de rugăciune pe zi”.
Altădată, l-am întrebat de ce, totuși, în zilele noastre atât de puțini oameni ajung să vadă Lumina lui Hristos. După câteva clipe de gândire, Mircea m-a lămurit: „Fiindcă păcătuim, ne spovedim de păcatele săvârșite, iar după o vreme le săvârșim din nou”.
Pacea care izvora din simpla sa prezență m-a încredințat că toate aceste sfaturi nu erau unele scoase de prin cărți, ci proveneau din experiența sa ascetică.

                                                                                     *
Mircea le-a transmis luminița Rugăciunii lui Iisus unora dintre cei cu care s-a întâlnit. Ea poate cuprinde ca o flacără inima rugătorului și îl poate face vrednic să se împărtășească din Lumina neînserată a lui Hristos. „Cartea meseriilor dispărute” tocmai ieșise de la tipar. Mircea este invitat la o școală din București, să le prezinte elevilor volumul. Copiii îi sorb cuvintele, fascinați. La sfârșit, vede o fetiță care nu se îndura să iasă din bancă, în recreație. Continua să îl privească, în tăcere. Mircea o cheamă la el, îi arată metanierul, pe care îl purta mereu cu sine, și o întreabă: „Știi ce este acesta?”. „Nu”, recunoscu, cu sinceritate, fetița. „Este un metanier. Ne ajută să ne rugăm. Dai o bobiță, spui o dată: <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!>> Mai dai o bobiță, mai spui o dată <<Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”>>, o lămuri Mircea. Apoi, îi dărui Nectariei – acesta era numele ei – șiragul de metanii, iar din acea clipă fetița deveni o lucrătoare a Rugăciunii.
                                                                                      *
În ultimul an de viață, rugăciunea atât de dragă Sfântului Paisie Aghioritul îi devenise adevărată respirație: „Slavă, Ție, Doamne!” Mircea Îl slăvea pe Dumnezeu atât în suferințele mucenicești pe care a trebuit să le îndure (și le-a suportat cu demnitate, până la sfârșit, îngrijindu-se să nu-i amărască, prin ele, pe cei apropiați), cât și pentru clipele în care acestea îi dădeau pace. S-a bucurat de fiecare zi pe care Dumnezeu i-a dăruit-o, pentru a mai sta puțin printre noi.
Mircea a urcat, pas cu pas, treptele rugăciunii, până ce, după o lungă și chinuitoare pribegie pe pământ, a revenit acasă: în Cer. El credea că odată ajuns în Rai, în sufletul omului rămâne vie o singură dorință: dorința de a te împărtăși veșnic de Dumnezeu. Iată ce scria într-un text postat pe blogul său, mirceastanciu.com :
„Aseară târziu am ieșit să mă plimb prin rai. Raiul care se mijea în satul meu, sub fina cernere a ninsorii.
În rai m-am trezit singur. Nici țipenie de om. Oare pentru cine a fost făcut Raiul? Nu era nimeni cu care să împart această frumusețe. Doar că ningea, și pământul își primea acoperământul său. Nici urmă de mocirlă, nici urmă de răni, nici urmă de vinovății. Toate albe, toate curate. Nici urmă de victime, nici urmă de poftă stăpânitoare asupra aproapelui. Nici urmă de gânduri. Doar Raiul. Și atunci mi-am amintit îndată că un om sfânt mi-a spus, într-o seară de vară, că vedea harul ca pe o ninsoare care cădea pe creștetul său. Maica Domnului ningea cu harul ei peste pământul inimii noastre, însetat. Fericită unire!
Dar văzând Raiul gol, m-am întrebat dacă nu cumva nimeni nu mai are nevoie de frumusețea lui. Ce s-a petrecut cu locuitorii lui temporari? Stau ascunși după ziduri și garduri, cocoșați în fața unor ecrane întunecoase?
Oamenii se mulțumesc cu gândurile lor. Gândurile negative împânzesc virtualul și realul. În psihologie le mai spun Automatic Negative Thinking. Dar neuro-psihologii sunt de părere că omul nu trebuie să le alunge, ci doar să le eticheteze, așa spun studiile. Totuși, în Rai nu sunt gânduri și nici etichete pe jos nu se văd. Ori au fost alungate, ori au fugit. Cineva le-a alungat.
Gândurile trebuie alungate. Nu trebuie ținute.
Am vrut să împărtășesc această stare cu cineva. Am scos telefonul, într-un final, și am făcut-o trimițând, vai, cât de jalnic!, o poză pe FaceBook, un surogat.
Dar mi-am dat seama că, în cele din urmă, nu ai cu cine împărtăși Raiul, pentru că în Rai omul privește absorbit cum ninge, Dumnezeu îi este deajuns și îl umple. Nu rămâne loc de altă poftă.
Să dea Domnul să fie cuvântul nostru la sfârșitul lumii (noastre) : iată, pohta ce-am pohtit!
Raiul este gol de gânduri.
Am revenit pe pământ și primul gând care mi-a venit a fost să alung orice gând. Cum? Poate omul să zică, cu adevărat, ca „Toată grija cea lumească să o lepădăm…”?
Mult ne străduim.” (Ciprian Voicilă)