marți, 21 aprilie 2020
Masa de Paști – expresie a comuniunii plenare
Masa pascală
este o prelungire a comuniunii credincioșilor strânși, în noaptea învierii
Domnului, în jurul sfântului potir. În trecutul nu foarte îndepărtat, țăranul
român, înveșmântat în straie noi, punea în desagă pasca, ouăle înroșite în Joia
Mare și pornea însoțit de întreaga familie, cu mic, cu mare, pe drumul spre
biserică. În sfântul lăcaș trăia, împreună cu prietenii, vecinii și cunoscuții
bucuria neasemuită a învierii lui Hristos, apoi se întorcea luminos acasă. Sfințite de preot, bucatele din
desagă se preschimbaseră, cu adevărat, în bucate alese.
Bucuriile
simple
Când spunem
„masă”, ne închipuim spontan o masă întru totul asemănătoare aceleia din bucătăria sau sufrageria
noastră. În realitate, în vechime, țăranii mâncau strânși în jurul unor mese
mici, modeste, smerite. Citadinul, pentru care fericirea a devenit sinonimă cu
prosperitatea și confortul, are tendința să privească plin de superioritate
această fotografie de familie. Oamenii din trecut, însă, știau să se bucure de
lucrurile simple, se mulțumeau cu puțin și simțeau nevoia să împartă acel puțin
cu ceilalți. Puținul meu devenea puținul nostru. Chiar dimensiunile și forma
mesei la care mâncau străbunii noștri dovedește valoarea pe care o acordau
comuniunii: masa fiind mică, gradul de apropiere dintre oamenii așezați în
jurul ei era mult mai mare, în comparație cu cel pe care ni-l oferă mesele noastre.
Mă întorc la
masa de Paști. Mai întâi toți membrii familiei mâncau „paștile”, pâinea
sfințită, zicând: „Pe sănătate, că am ajuns”. Apoi capul familiei ciocnea un ou
roșu cu soția sa. Puțin mai târziu, părinții ciocneau cu feciorii și fiicele.
În multe regiuni locuite de români, tatăl împărțea familiei o fărâmă de ou.
Toți îl mâncau cu credința că, în acest fel, ei vor rămâne uniți prin fire
trainice, nevăzute, de-a pururi, în timp și dincolo de el, în veșnicie.
La masa
pascală, primele alimente consumate erau cele sfințite la biserică. În funcție
de cât de înstăriți erau țăranii, pe masă puteau fi văzute slănina, carnea de
miel, porc, vițel sau, în cel mai rău caz, de găină. Pasca, hreanul, usturoiul erau
și ele acolo. După un post destul de lung, mulți preferau să guste câte puțin
din mâncărurile grase și să-și potolească foamea cu o supă ușoară.
Cum s-au
ivit din pască florile și grânele?
Am pomenit
de pască, alt aliment ritual pascal. În vechime, țăranii numeau pasca
„anafură”. Ea era, cum am spus, sfințită la biserică, chiar în prima zi de
Paști. O legendă autohtonă spune că în sâmbăta care a precedat Sfintele Paști,
Dumnezeu a frământat pasca, a mărunțit-o și a răspândit-o în cele patru puncte
cardinale. Din ea au răsărit pe pământ florile, grânele și semințele. Poate de
aceea, mulți români în sâmbăta Paștilor seamănă flori, cu credința că acestea
vor străluci prin frumusețea lor.
Mielul este
alimentul pascal prin excelență. La nivel simbolic, mielul care se aduce pe
sine jertfă spre ispășirea păcatului adamic este chiar Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, potrivit cuvântului Sfântului Ioan Botezătorul: Hristos este „Mielul
lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. (Ioan 1,29)
Prin multe
colțuri ale României, masa de Paști stătea întinsă în toate cele trei zile ale
praznicului, casnicii invitându-i pe toți cei ce le treceau pragul să se bucure
de ele. Și în acest obicei putem citi însemnătatea pe care românul de odinioară
o acorda ospitalității.
Învierea
Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, de ea se
bucura întregul neam românesc – atât cei vii, de aici, cât și cei plecați
dincolo, în împărăția nestricăcioasă a lui Dumnezeu. În timpul sărbătoresc,
pascal, multe gesturi și gânduri le sunt dedicate acestora. Cei vii ciocneau
ouă în numele celor adormiți, având credința că cei de dincolo vor afla că pe
pământ a sosit iar clipa bucuriei prilejuite de învierea Domnului. De aceea,
din negura vremurilor până în prezent, în prima zi de Paști, de obicei, femeile
merg la cimitir și împart peste mormânt ouă, iar vecinilor le dau colaci, carne
de miel și o ulcică de apă, spre pomenirea celor adormiți întru Domnul.
Anul acesta
pandemia de coronavirus a întunecat bucuria învierii Domnului. Nu am putut
participa, trup și suflet, la liturghia săvârșită în noaptea sfântă. Nu am
putut să ne revedem cu cei dragi. Nu am putut pătrunde în cimitir, să aprindem
o lumânare și să împărțim bucate pentru odihna sufletelor celor dragi, trecuți
la Domnul. Un singur lucru ne-a rămas: amintirea. Cu gândul la ființele dragi
nouă, am aprins în casele noastre o lumânare, ne-am rugat îngenuncheați
înaintea icoanelor pentru iertarea și odihna lor, am gustat din bucatele
pregătite... Și nu ne-a cuprins mirarea când gustul dulce al mâncărurilor s-a
împletit cu gustul amar al singurătății pustiitoare.
Ciprian
Voicilă
Sociolog
la Muzeul Țăranului Român
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu