sâmbătă, 27 decembrie 2014

Momente din viaţa lui Octav Anastasescu, povestite de el însuşi

A trecut la Domnul luptătorul anticomunist Octavian Anastasescu, prietenul lui Valeriu Gafencu. Pentru mine, Octav a fost un ''sfânt de lângă noi". Vă rog să îl pomeniţi în rugăciunile voastre

(Puteţi citi viaţa lui Octav aici.) Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni. Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi. Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții. În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (sophos) însetat de înțelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu. Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat. În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23) În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor. L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă. Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (Ciprian Voicilă. Din volumul "Sfinţii de lângă noi")

vineri, 19 decembrie 2014

Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.
Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.
În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.
Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 13 decembrie 2014

Luminozitatea lucrurilor ce ne-au fost date

Anul trecut, pe vremea asta, vă propuneam textul acesta. Astăzi îndrăznesc să vă propun altceva: Mulți deplâng dispariția soarelui din câmpul nostru vizual și de prin preajma noastră. Stăm - se zice- ca niște soldăței de plumb, atrași spre pământ de propria singurătate, închiși- nu se știe de ce, de cine- pe fundul unei casete metalice, ferecate. Eu mă bucur, jubilez chiar în mine însumi. Pentru că în acest decor tern-cenușiu, creația Domnului (corect scris: Creația Domnului)- să cităm aici doar câteva dintre obiectele fenomenologice aflate la îndemâna noastră: copacii aspiranți spre cer, pământul din care crește tulpina lucrurilor, chipurile umane în care stau încrustate categoriile binelui și răului-, în acest decor, după cum vă spuneam, toate acestea, fiecare în parte, își relevă și ne revelează lumina lor interioară. Luminozitatea aceea care într-o zi însorită este inevitabil umbrită de prea puternica lumină a soarelui. A fratelui soare. E ca și cum am trăi într-o pictură a predicatorului din Borinage, Van Gogh. Toamna, senzația că privești acea frunză, nu frunza în genere, nu conceptul de frunză, nu generalul din frunză este și mai puternică. În acest exercițiu al privirii, un rol capital îl joacă luminiscența ei. Încă un motiv palpabil să iubim lucrurile aparent insignifiante, minore să zicem, trecătoare să le zicem. Dar... o simplă privire încărcată de înțelegere, pe care o îndreaptă soția în direcția ta, râsul curat și sincer al copilașului tău sau degetul mic de la mânuța lui dreaptă, tocmai abandonată somnului, acea frunză, acest copac trimit la o realitate nesupusă timpului, întunericului, nici stricăciunii. Luminiscența lucrurilor plăpânde... Acum, în sfârșit,se văd în ce sunt ele cu adevărat și au fost făcute (lăsate?) să fie. O frunză violacee, tivită roșiatic, privită cu atenție, contrazice (contracarează?) 30 de ani de educație multiinstituționalizată, în care am fost învățați să (ne) depersonalizăm realitatea, să o înghesuim în cadre explicative fixe, descărnate și reci și să o supunem (decompunem?) satrapului plicticos Utilitate.

joi, 11 decembrie 2014

Cartea „Sfinții de lângă noi”- un cadou posibil pentru sărbătoarea Nașterii Domnului

În ultimele luni mai mulți prieteni, cunoscuți, necunoscuți m-au întrebat cum ar putea cumpăra mai multe exemplare din „Sfinții de lângă noi”. Pentru că vor să o dea în dar și altora. Cartea poate fi comandată la Librăria Evanghelismos la prețul de 7 lei. Datele de contact: Telefon (comenzi): 021.33.11.022. Adresa de e-mail: contact@evanghelismos.ro. Au semnalat apariția cărții într-un fel sau altul: Dan C. Mihăilescu; Sergiu Ciocârlan; Alex Rădescu; Alexandra Svet; Sorin Preda; Maica Ecaterina Fermo; Laurențiu Dumitru; Danion Vasile; Părintele Dan Bădulescu; Stelian Gomboș; Gazeta de Maramureș; „Opinia” din Buzău; „Strada” de Buzău; „Evenimentul Zilei”, Ziarul de Iași; Monitorul de Vrancea.

miercuri, 3 decembrie 2014

Asociația „Doamna Stanca” a creat un cont bancar pentru domnul Sandu Dumitru! Vă rog mult să-l dați mai departe. Contul e deschis pe numele Asociației „Doamna Stanca”

Asociația „Doamna Stanca” din București a creat un cont bancar pentru ajutorarea domnului Sandu Dumitru. Cine vrea să trimită bani pentru dânsul o poate face în contul RO 11 BRMA 0999 1000 6757 5240 deschis la Banca Românească. Le mulțumesc tuturor celor care mi-au trimis diverse ajutoare pentru el, dar și celor care și-au manifestat intenția de a-l ajuta într-un fel sau altul. Vrem să îi găsim, măcar pentru perioada lunilor de iarnă, o cameră sau o garsonieră și să-i plătim din acești bani costul chiriei. Restul i-i vom da pentru celelalte nevoi materiale. Ideal ar fi fost ca dânsul să accepte să stea într-un așezământ social, dar refuză cu tărie asta. Nu sunt în măsură să îl judec. Cu siguranță că în atitudinea sa refractară o pondere apreciabilă o au traumele din trecut. Vă rog să difuzați prietenilor și cunoscuților dumneavoastră mesajul. Măcar să îl ajutăm cu ce putem. Domnul să vă răsplătească dragostea! (Ciprian Voicilă)

sâmbătă, 29 noiembrie 2014

Cum îl putem ajuta pe omul acesta, care îndură frigul? Vă rog mult să difuzați mesajul

Pe bătrânul din fotografie îl cunosc, din vedere, de multă vreme. Îl vedeam mai mereu sub un pod, totdeauna înconjurat de sacoșe și sacoșele, papornițe fel de fel. Avea aerul că e mulțumit cu puțin. Mai bine zis, cu nimic, pentru că îmi era clar că omul pe lângă care treceam nu mai avea nimic din ceea ce, în mod normal, face dintr-un om o ființă umană: o familie care să te înconjoare cu dragoste, un acoperiș, fie el și firav sau aproximativ, deasupra capului, sentimentul că celorlalți le pasă cât de cât de tine. De curând cineva a stat de vorbă cu el și a aflat câte ceva care explică, în parte, prezența sa continuă pe marginea carosabilului, dormitul sub copaci și alte ipostaze triste ale vieții unui om aruncat la periferia societății. Se numește Sandu Dumitru și este născut în 53. A lucrat în industria textilă. A fost evacuat din casă pentru că nu a mai avut cu ce să-și plătească întreținerea. De vreo 3, 4 ani strada și doar strada îi este casă. Cică mai are niște rude îndepărtate, undeva „la țară”, dar aceștia nu-l vor în casa lor pentru că le consumă lemnele iarna. Anul trecut a apucat să stea puțin într-un cămin, atâta cât să i se fure pensia (520 lei) și cărțile. Nu fumează, nu bea. Spune că ar dori să muncească undeva și să-și găsească o cameră cu chirie, pe care s-o plătească din pensie, numai să nu mai doarmă noaptea în ger. Are nevoie și de o pereche de bocanci, mărimea 48, care să-l ajute să-i reziste gerului de afară. Dacă știți pe cineva care să îl primească într-o cameră gratuit… Sau dacă știți pe cineva care să îl primească în schimbul unei chirii foarte mici… Sau dacă știți pe cineva care să îi plătească lunar acea chirie… Sau dacă aveți de unde să îi dați o pereche de bocanci, mărimea 48… Sau dacă aveți- mă gândesc eu- și o pereche de mănuși și o plapumă groasă pe care să le folosească măcar până își va face cineva milă cu el și îl va adăposti într-ocameră… VĂ ROG SĂ ÎMI SCRIEȚI AICI, DAR ȘI PE ADRESA: ciprianvoicila@gmail.com IAR DACĂ AVEȚI DE DAT UN OBIECT DIN CELE MENȚIONATE, MI LEPUTEȚI LĂSA LA MUZEUL ȚĂRANULUI- intrarea din Str. Monetăriei (vis-à-vis de Biserica Mavrogheni)-, LA POARTĂ, CU SPECIFICAREA: Pentru Ciprian Voicilă. VĂ ROG SĂ DIFUZAȚI MAI DEPARTE MESAJUL ACESTA!

joi, 27 noiembrie 2014

Despre domnul Sorin Preda...

Sorin Preda, un om cu suflet mare, a intrat în veșnicia de care s-a apropiat continuu, cu sfială, prin cuvântul scris. Scriitor optzecist, reporter la „Formula As”- unde a realizat ani de-a rândul interviuri și reportaje cu și despre marile figuri ale spiritualității ortodoxe-, profesor la Facultatea de Jurnalism, avea un dar extraordinar: încuraja sufletele care se căutau prin scris. Considera că lumea nebună în care trăim sau în care suntem trăiți trebuie să fie captată în text. Poate așa - mă gândesc acum- întâmplările absurde își găsesc un rost care ne scapă la prima vedere. De la el am aflat de existența minunatului Părinte Macarie Beșliu. Una din bucuriile pe care mi le-a făcut a fost acest mic text de prezentare a „Sfinților de lângă noi”: Ce dar minunat ne oferă Ciprian Voicilă! Darul unei cărţi simple şi frumoase ca peretele de răsărit din casa unui creştin. O carte binecuvântată la umbra icoanei unor cuvioşi: părinţii Justin Pârvu, Proclu, Nicanor sau maica Paisia. O carte plină de gânduri şi emoţii mistice, stârnite de amintirea unor fapte şi întâmplări fără egal: mirul izvorât din fotografia părintelui Justin, piciorul care începe să-i crească unui copil şchiop, zidul de aer ridicat în calea securiştilor. Întâmplări grele, puternice, dumnezeieşti, pe lângă care trecem adesea indiferenţi, apatici şi fără nicio reacţie sau tresărire de conştiinţă – dovadă că trăim, cum spune şi unul din capitolele cărţii, într-o lume greşită, o lume pe dos. O lume pe care nu o putem lăsa aşa copiilor noştri, ci, urgent şi cu un ultim efort, se impune să o schimbăm. E un efort uriaş. Un efort titanic şi nemilos, ce trebuie să înceapă mai întâi cu noi înşine. Acesta este, de fapt, îndemnul cărţii. Să ieşim din inerţia molcomă şi consumistă în care trăim. Să restabilim ordinea firească a lumii, detronând lucrurile şi avuţia, pentru a pune gândul mântuirii şi trăirea lui Hristos, emoţia şi frumosul, bunătatea şi milostenia în chiar centrul vieţii noastre de oameni lesne muritori în însăşi nemurirea noastră. Îmi place să cred că Bunul Dumnezeu îl va așeza undeva aproape de Irina Nicolau- un alt om cu inima largă- și de fostul nostru coleg și prieten, scriitorul din Bănești, Sorin Stoica. Au multe să își împărtășească.

duminică, 2 noiembrie 2014

Marius Ianuș: Un nou pliant anticip

Un nou pliant anticip: descărcați. Format print (față-verso): descărcați.

Cum nu am votat astăzi?

Astăzi, la sfârșitul Sfintei Liturghii, părintele nostru paroh - un om cu inimă bună, smerit, cult - ne-a îndemnat să votăm. Dar nu oricum: întrebându-ne, mai întâi, conștiința: cu cine anume să votăm? Mi-am întrebat, așadar, conștiința: cu cine? Iar conștiința... nu mi-a spus nimic. Așa că m-am întors degrabă acasă. Nu toți au șansa lui Socrate: să ai un soi de supraconștiință (el o numea „daimon”) care să te învețe ce nu e bine să faci. Eu mă mulțumesc doar cu o conștiință... tăcută.

A apărut revista ATITUDINI, nr. 36, închinată maicii mucenițe Mihaela Iordache

O puteți comanda aici.

joi, 30 octombrie 2014

Marius Ianuș: Pustnic pentru o noapte (o călătorie la Athos)

Anomisimei, pentru prietenia arătată (Această povestire a fost atașată cărții Gânduri de pe Drumul Crucii mele.) Încep istorisirea acestor întâmplări și a interpretărilor aferente lor în orașul Kalamaria, suburbie a Salonicului întinsă de-a lungul golfului, la sudul metropolei. Când am venit aici mai aveam unsprezece Euro, iar acum nu mai am nici șapte. Dar am o pungă cu bere și una cu pâine – hrana mea pe următoarele două zile. Voi petrece câteva zile într-un fel de vagabondaj. Dar să vedeți cum a fost… M-am certat cu părinții mei, în special cu taică-miu, din pricina nesiguranței mele materiale. De parcă ar fi vina mea că trăim în nenorocirea în care trăim, conduși de oamenii de care suntem conduși (în toate domeniile, inclusiv cel al Culturii). Taică-miu ar vrea să lucrez la „Transilvania Express”, la secția Politică a acestui ziar, unde mi s-a oferit un post nu pentru experiența mea sau pentru că aș avea vreun merit, ci pentru că îl cunoaște el pe patron. Dar eu aș mai lucra la o publicație lumească doar din perspectiva unei rubrici sau a unei pagini dedicate Credinței. Duhul lumesc, materialnic al tatălui meu m-a supărat atât de tare, încât m-am decis să plec unde oi vedea cu ochii. I s-au șters cu desăvârșire din minte anii îndelungați în care nu a lucrat și deceniile în care a locuit cu chirie, iar acum, când are bani și casă, îi vine greu să-i dea ceva chiar și copilului său… Firește, ocupația mea, scrisul, i se pare neproductivă. Nici nu ar avea sens să-i explic ce control diabolic a instaurat securitatea asupra cuvântului scris și ce piticanii și-au făcut loc în uniunile de creație, în minister, în consiliile județene și în ICR și cum mănâncă ăștia toți banii destinați Culturii române… Acești bani nu ajung la mine, iar când au fost pe punctul de a ajunge, în cazul revistei „Stare de Urgență”, mi s-a cerut să renunț la părerile mele și, apoi, la conducerea acestei reviste… Dar taică-miu o ține pe a lui: „Trebuie să faci și tu CEVA”. Să fac CEVA? Așa mi-a venit gândul de a merge la Muntele Athos. Iar ideea de a trăi în pustnicie îmi dă târcoale de mai multă vreme, mai ales din pricina vremurilor pe care le trăim. Ce ar putea fi mai CEVA decât să te pustnicești la Muntele Athos? Citiți continuarea aici.

Sarea pamantului 2 (subtitrat) - Schiarhimandrit Hristofor din Tula

Marius Ianuș: Pentru Avva Savatie

„Se spune despre Avva Macarie că dacă venea la el vreun frate ca la un sfânt bătrân și mare, cu frică, nimic nu vorbea cu el. Iar de-i zicea vreunul dintre frați, defăimându-l, «Avvo, când erai cămilar și furai săpun și-l vindeai, nu te săpuneau paznicii?!», vorbea cu el bucuros, orice îl întreba.” (Patericul Egiptean, Pentru Avva Macarie, 30) Exact așa și cu… „Popa Baștovoi”. De fiecare dată când îi spuneam „Părinte Savatie, așa și pe dincolo”, abia dacă vorbea cu mine. Dar când îi spuneam „Măi, popă!” (sau, la începuturile prieteniei noastre, când îi spuneam „Ștefane”), devenea foarte prietenos, gata să stea la povești ceasuri întregi. Pe Părintele Savatie îl știu de la începutul anilor două mii, când m-a căutat la București. I-am adus cu mine pe trei dintre colegii mei de cenaclu și am stat o vreme, punându-i întrebări Părintelui, în „sala noastră”, sala mansardată de la extremitatea dinspre Facultatea de Matematică a etajului trei din Facultatea de Litere din București. Acolo ne țineam cenaclul. Acum l-am descusut acolo pe Părintele Baștovoi, ca pe o curiozitate a naturii. Era ciudat, mai ales pentru mine, care îl citisem, dar și pentru ceilalți, care îi știau faima de fracturist, să îl vedem îmbrăcat în haine negre. Era ciudat și cum stătea el acolo, în mijlocul nostru, ca un copil mare și cuminte. Apoi, la cererea Părintelui, ne-am plimbat. Plimbarea a constat în două ceasuri de învârteală în jurul Universității, vreme în care Părintele ne-a povestit tot romanul său la care lucra „Iepurii nu mor – Uniunea Sovietică văzută prin ochii unui copil”, cum îl numea atunci. Apoi l-am condus pe Părintele Savatie până la Mănăstirea Antim, unde urma să doarmă (sau de unde avea să-și ia bagajul?). A doua zi (sau în aceeași seară, după o așteptare în fața mănăstirii?) ne-am întâlnit iar, am fost împreună acasă la un prieten scriitor, unde am băut un ceai, iar apoi l-am condus la gară. A plecat ca un prieten drag, deși petrecusem împreună doar câteva ceasuri. Dar eu îl cunoșteam dinainte, nu numai din cărți. Primisem de la Mihai Vakulovski o foarte frumoasă înregistrare cu melodii compuse și cântate de pe atunci numitul Ștefan Baștovoi. Am făcut prostia să îi dau acea casetă audio lui Mircea Cărtărescu, cu gândul de a-l promova pe Ștefan, iar fata scriitorului optzecist a înregistrat peste frumoasele piese ale lui Ștefan muzică de discotecă. Tipic pentru optzeciști, pentru „opera” lor distructivă și pentru ce lasă după ei! Erau piese foarte frumoase, care lăsau să se întrevadă cumva drumul pe care o va apuca Ștefan. Frumoase, melacolice, sentimentale, rimate și ritmate, întrunind toate calitățile care aduc valoarea scrierilor lui de atunci și până azi. Într-una dintre ele, foarte copilăroasă, dar deplin artistică, cantautorul povestea cum îi va aduce mama lui din junglă tot felul de animale sălbatice pe care și le dorea. Această piesă m-a inspirat pentru un fragment al meu din „Ursul din Containăr”, care fusese făcut aparent pe o melodie de Pink Floyd, dar al cărui mecanism interior se baza, în fapt, pe cântecul lui Ștefan. L-am reîntâlnit pe Părintele Savatie la Chișinău. Fugisem acolo gonit, înnebunit de o mare apăsare a diavolului. Cum am trecut granița, parcă toate problemele mele s-au ridicat de la mine. Dar au apărut iar, pentru că nu am știut să-mi aleg oamenii cu care lucram… Făceam o revistă care a fost o vreme tipărită pe banii mei, iar apoi, după aproape un an de la înființare, a început să fie finanțată de Institutul Cultural Român. Dar imediat după ce a primit finanțare, securiștii din ICR l-au îndemnat pe cel pe care îl credeam prieten, pe „Iuda” Crudu, să mi-o fure, pentru că eu eram „prea nervos”. Pentru că legea Republicii Moldova îmi interzicea să dețin pachetul majoritar de acțiuni într-o societate editoare din RM, le-am dat acțiuni și oamenilor cu care făceam revista, iar securiștii și Crudu au întors asta împotriva mea… Dar în toată povestea asta a fost și un punct luminos, iar acel punct luminos e Părintele Baștovoi. În primul număr al revistei, apărut pe hârtie de calitate, în regim color, am căutat să surprind esența Basarabiei. Am făcut-o printr-o imagine de pe copertă, a unei căsuțe prăpădite, într-un peisaj foarte frumos, printr-o poezie dedicată acestei regiuni (în care comparam Basarabia cu „o cenușăreasă inversă a Europei / o fată săracă îmbrăcată foarte frumos” și în miezul căreia apărea Părintele Savatie „care se roagă pentru noi”, în Cerul Basarabiei și în adâncurile ei) și printr-o trimitere de pe prima pagină. Văzusem pe o piatră mare așezată în fața unei clădiri oficiale din centrul Chișinăului inscripția „Patria mea e Republica Moldova” și am decis să o folosesc în prezentarea oficială a revistei. Așa că pe partea de jos a primei pagini a revistei, pe o bandă care închipuia un al doilea cap de pagină, apărea, pe două rânduri, motto-ul: „Patria mea e Planeta Moldova. Președintele Patriei mele e Ștefan Baștovoi.” Apoi mi s-a spus că visul studențesc al Părintelui Savatie fusese să apară o revistă literară care să-l publice pe el pe prima pagină în fiecare număr, indiferent dacă publică vreo scriere în ea sau nu… Așa apărea la noi. Pe de o parte din imboldul prieteniei pe care i-o purtam, pe de alta din cauză că numele lui de familie, găgăuz, se traduce în românește prin „cel Mare”. Ștefan cel Mare! Aici țin minte duplicitatea aceluiași Crudu. Mă bătea la cap la fiecare număr, împreună cu alt om din redacție, probabil amețit de el, să îl scot pe „Ștefan” de pe copertă. Apoi, văzând că nu cedez, s-a apucat el însuși să scrie un articol despre Părintele Baștovoi, articol în care îl cataloga, mincinos și schematic, drept „un călugăr ambulant”, căutând să-și asume cumva meritele pentru promovarea lui. Dar Iuda Crudu are o școală iudeo-sovietică a minciunii și duplicității adânc înrădăcinată în suflet. Îmi cer iertare, nu despre acest bezbojnic vreau să vorbesc acum. (Ar fi fost frumos ca el să fi fost sau să fi devenit un creștin care, dacă nu mai poate să-mi înapoieze banii pe care i-am cheltuit personal cu acea revistă, măcar să-și ceară iertare pentru ce a făcut, și care să-și fi serbat ieri Ziua Sfântului în Biserică, ca să îl pot felicita cu această ocazie. Dar nu e așa…) Tot în ciclul de poeme pe care îl dedicasem atunci Basarabiei a apărut și vizita pe care ne-o făcuse Părintele Savatie la Chișinău. Cum belzebucii ăștia ai mei, care căutau să-l scoată pe Părintele Savatie din revistă, mă tot băteau la cap că „Baștovoi are bani”, că „Baștovoi are jeep”, că „Baștovoi are editură”, am desfăcut toată lucrătura lor într-un vers din aceste poeme: „Părintele Baștovoi tocmai coborâse din Cer într-un jeep miraculos”. Dar, între noi fie vorba, Părintele Baștovoi nici nu are vreun jeep, ci un Mercedess clasa A, o mașină de oraș cu consum relativ mic, pe care o poți cumpăra de la nemți cu o mie de Euro. (Un altul dintre argumentele lor, de data asta posibil, a fost că s-ar putea ca Părintele Savatie să nu vrea să-și asocieze numele cu noi… Au fost, într-adevăr, pagini cu care un călugăr nu trebuie asociat, pagini pe care le-am publicat din pricina desfrânării din mintea mea, în numerele trei și patru ale revistei, parcă. Am scris și eu un text foarte regretabil… Dar Părintele nu mi-a spus niciodată nimic despre asta.) Așadar, Părintele descinsese în mijlocul nostru dintr-un „jeep miraculos” și venise să înnopteze chiar la noi în redacție. Asta se petrecea după apariția primului număr al revistei. O surpriză de proporții, pentru că nu ne așteptam la vizita lui. Apoi a mai venit o dată, pregătit să ne cânte ceva, iar noi l-am dus mai întâi… la crâșmă. Deveniserăm așa de buni prieteni, încât aproape că m-am mirat când mi-a spus că nu vrea să stea în încăperea de fumători a barului Enigma. Ne așteptam, poate, să bată un step cocoțat pe o masă, ca în tinerețile lui. Dar, ascultători, l-am urmat la nefumători, deși dintre noi mai toți fumau. Am mers apoi la noua mea locuință, unde am făcut o petrecere în toată regula. Deși noi venisem cu gândul să i-l prezentăm pe chitaristul nostru, poetul și pictorul Andrei Gamarț, cântarea Părintelui a fost mult peste ce putea face acesta, așa că, profitând de calitatea mea de oaspete, i-am acordat Părintelui toată seara. Acesta ne-a cântat, iară și iară, la cererea mea, o singură piesă: „Aș vrea să-ți spun ce nu se poate spune, / și-aș vrea să-ți dau ce nu se poate da… / Exist-o stare-a inimii anume / ce-aș vrea s-o-mpărtășesc cu dumneata…” Ce ar fi zis milițienii falsei Ortodoxii, de pildă cei care îi înfierează pe călugării care au mașini sau pe cei care cântă la chitară, dacă ne-ar fi văzut pe noi, bețivanii și nebunii fracturiști, stând în crâșmă cu Popa Baștovoi? Dar ce ar fi zis Domnul Hristos? Întrebarea și răspunsul ar fi fost, de fapt, aceleași: „De ce mănâncă și bea Învățătorul vostru cu vameșii și cu păcătoșii?” „N-au trebuință de doctor cei sănătoși, ci cei bolnavi.” Iar Părintele Baștovoi chiar duce la îndeplinire această muncă de întoarcere a oamenilor către Dumnezeu. Eu sunt o dovadă în acest sens. Dar cred că exemplul lui, al unui scriitor care s-a călugărit foarte tânăr, în vreme ce părinții prietenei sale le pregăteau nunta, a fost urmat de mulți alți scriitori și artiști. De Adrian Urmanov și Andrei Peniuc, care amândoi sunt astăzi călugări cu metania la Mănăstirea Râșca, de Marius Vasilescu, care a îmbrăcat și el straie negre, la un așezământ monahal pe rit vechi din preajma Bucureștiului (nu intru în discuții cu privire la ritul vechi, remarc doar că trăsăturile feței lui Marius semană izbitor cu cele ale feței lui Sandu Tudor), dar și de câțiva artiști și scriitori tineri basarabeni, ale căror nume îmi scapă, pentru că nu au lăsat prea multe urme în lume sau pentru că nu am urmărit eu atent evoluția lor. Până la urmă, ăsta e rostul unui călugăr – să meargă pe urmele Domnului Hristos și să desăvârșească lucrarea Sa, în felul în care a arătat El că trebuie făcută. Sunt călugări care cred, însă, că singura lucrare necesară călugărului e să țină jurmământul depus la călugărire. Eu nu cred asta, ba chiar am o neînțelegere legată de acel jurământ: „Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să fie pentru voi ce este «Da», da și ce este «Nu», nu, ca să nu cădeți sub Judecată!”, ne-a spus Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, cel dintâi episcop al Ierusalimului. Înainte de toate! Cred cu tărie că Părintele Baștovoi poate să stea la orice masă de bețivani și să călătorească cu orice fel de jeep, oriunde, că tot își va păstra gingășia sufletească, acea copilărie eternizată care ne atrage așa de mult către Sfinția Sa. Și cred că lucrarea pe care și-a luat-o Părintele Savatie, Apostolatul, este adevărata lucrare care li se cere tuturor celor care îmbracă straiele Bisericii, preoți sau călugări. Dar înainte de întâmplarea de la Barul Enigma, Părintele Savatie ne-a invitat la o conferință a sa. A fost foarte interesant, pentru că a vorbit despre toate bolile lumii de azi, chiar și despre homosexualitate. Conferința a ținut două ore, iar sala în care a cuvântat Părintele era arhiplină. Noi, adică eu, poetul Eugen Cioclea – Dumnezeu să-l ierte! – și unul dintre redactorii revistei ieșeam din când în când să „ne aerisim” pe coridor, nerezistând la fluxul de informații cu care ne bombarda Părintele. În sala din spatele sălii în care se conferenția începuse o mare hărmălaie. Cineva exersa jocurile de capră. „Au început și ăștia?!”, a zis Părintele la un moment dat, „era de așteptat… Mă mir că ne mai lasă să vorbim aici…” Atunci mi s-au deschis cumva ochii asupra lumii acesteia, asupra luptei dintre Bine și Rău care se dă continuu în jurul nostru. Dar mai toate gândurile pe care le-a trimis Părintele Savatie către mine, de la simple dedicații la discuții lungi, s-au dovedit pline de miez. Nu imediat, ci în timp, toate mi-au descoperit un conținut ascuns, sădit în ele de Dumnezeu. Dar câtă lume nu îl iubește pe acest Părinte plin de candoare, acest demn urmaș al Sfinților Apostoli ai Domnului Hristos! Câtă lume nu l-ar vrea Episcop sau Mitropolit! Mai ales că s-a arătat un adevărat oștean al Domnului Hristos, înfierând fără teamă bolile care au atins Biserica și pe slujitorii ei. Fără să pregete, cu un curaj aproape nebun, care îi face pe securiștii și pe masonii din vreo trei țări să caute cu orice chip să îl „prindă”. Să vrea Dumnezeu să îl vedem în fruntea Bisericii Basarabiei! Și aș vrea să spun două lucruri despre el și ca scriitor. Îl consider cel mai bun și cel mai citit scriitor român al zilelor noastre. Dacă o parte a criticii se preface a nu observa asta, e pentru că acea parte a criticii nu citește pagini pe care apare Numele Domnului nostru Iisus Hristos. (Din motive pe care mulți dintre noi le știm…) P.S.: Și acuma poate mi-a face și mie popa o geantă!… :) P.P.S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete intitulată Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras, nu mi-am făcut tema pentru lecția asta… Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, sunt convins că sunt încă și mai mulți cei despre care merită să se scrie, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale „Escadrilei”. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Apărătorul.md, Mircea Pușcașu, Vlad Mihai, Mihai Silviu Chirilă, Sergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cristian Stavriu, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu, Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Laurențiu Dumitru, Iulian Proca, Ovidiu Hurduzeu, Augustin Păunoiu, despre redacția de la Moldova Ortodoxă, despre Sora Simona și despre mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu.

joi, 23 octombrie 2014

De ce nu o să votez?

Ateul Remus Cernea a manipulat opinia publică, lăsând să se înțeleagă că a reușit să obțină scoaterea orei de religie (ca materie obligatorie) din școlile publice din România. Constat că există un consens extraordinar în rândul oligarhilor care ne conduc, atunci când vine vorba de decizii prin care sunt afectați creștinii ortodocși din România, motiv pentru care mulți ani de aici încolo eu nu o să mai votez. În mass-media se aude din nou strident melodia: „trebuie să votezi răul cel mai mic!” (compusă de „compozitorul” evreu austriac Karl R. Popper și difuzată în mentalul colectiv românesc de intelighenția ante și post-decembristă, care activează sub stindardul „societății deschise”) Așa se face că românul este condamnat să aibă ca reper permanent răul, deși știe că din punct de vedere spiritual răul nu are existență în sine. El este doar absența binelui. Ți se inoculează ideea că este imoral să nu votezi. Totuși, într-o democrație reală votul este un drept, nu o obligație. Nu este imoral, în schimb, -potrivit aceleiași logici- să ai ca reper al vieții cele 10 porunci evanghelice, dar să alegi persoane cunoscute public drept profund imorale: moștenitori ai vechii nomenclaturi, plagiatori, dame de companie sexualo-politică, afaceriști oneroși, militanți ai grupurilor minorităților sexuale ș.a.m.d. La aceasta se adaugă amănuntul deloc neglijabil că în România președinții ajung în funcție- stau sau cad- cu sprijinul securității. Se desfășoară o cacealma în care ne prefacem că. O nouă filosofie a lui als ob, „ca și cum...” Ca și cum instituția votului ar mai conta. Ca și cum în România instituțiile ar fi, într-adevăr, independente. Ca și cum ar exista o legătură reală între reprezentanți și reprezentați. Ca și cum, pentru români, votul ar fi un act rațional, nu unul emotivist. Ca și cum în România ar fi mai importante proiectele politice, nu oamenii care chipurile le susțin. Ca și cum în România ar fi murit arhetipul tătucului priceput la toate și veghetor deasupra tuturor. Ca și cum în România nu ar mai funcționa clișee cum ar fi cel despre eroul civilizator, „neamțul” care o să facă el ordine în sfera politicii și în habitusurile noastre balcanice. În fapt, România este la cheremul securiștilor și oligarhilor care ne conduc. Asistăm la diverse lupte în care, vorba lui Raskolnikov, o lighioană înghite o altă lighioană. Cât despre Remus Cernea, a câștigat o bătălie insignifiantă, nu războiul. Ierarhii BOR-ului, asociațiile creștine, profesorii de religie, cei ce activează în blogosfera ortodoxă vor avea un cuvânt de spus. Pentru a înțelege regulile jocului - în interiorul căruia din păcate ne aflăm- vă recomand din nou Rădăcinile naziste ale Bruxelles UE. Citiți și textul lui Marius Ianuș.

Active News: A CUMPĂRAT Microsoft tăcerea intelectualilor? Legătura dintre Pleşu, Liiceanu şi concernul american implicat în scandaluri de corupţie

Cu toate că dosarul care a scandalizat România se referă, în principal, la licențele Microsoft, companiile de peste ocean par a fi scăpat cu fața curată, în timp ce cele românești au fost declarate inamici publici, Asta deoarece Microsoft a avut grijă să investească bani buni în perioada desfășurării contractelor sale în cele mai cunoscute voci anti-corupție, astfel că liderii de opinie care și-au construit o carieră din a tuna și fulgera împotriva incorectitudinii se cufundă în tăcere când vine vorba de manevrele Microsoft în România, scrie știripesurse.ro. Livrare gratuita in 24 de ore! Una dintre cauze ar putea fi faptul că „intelectualii lui Băsescu” au făcut parte din privilegiații sponsorizați de Microsoft România în perioada 2003-2006 și poate de aceea niciunul din numele participante la conferințele Microsoft nu s-a pronunțat public cu privire la … Microsoft, printre ”fanii” Microsoft numărându-se nume grele precum Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu și H.R. Patapievici, Mircea Mihăeș sau actualul ambasador al României la Chișinău, Marius Lazurca, iar maestrul de ceremonii și intermediarul legăturii intelectualilor cu Microsoft a fost Ioan T. Morar. O descriere a felului cum funcționa această operațiune scumpă de promovare a Microsoft o găsim chiar la unul din participanți, Mircea Mihăeș, într-un articol din România Literară nr. 47 din 2004, iar legătura Microsoft cu grupul de susținători al lui Traian Băsescu, cei mai importanți fiind răsplătiți ulterior cu funcții la Institutul Cultural Român sau în diplomație, s-a concretizat în conferințe ținute în toată țara și în cărți publicate de Humanitas, editura lui Liiceanu, Andrei Pleșu fiind cel care a dialogat efectiv despre rolul Microsoft în lume la conferința ”Despre inimă” din 8 decembrie 2006, cea de-a 18-a conferință Microsoft. (textul integral poat fi găsit AICI. În cadrul acestei conferințe, Pleșu dialoghează cu CEO Microsoft România de la acea vreme, Silviu Hotăran. Perioada desfășurării conferințelor Microsoft în care intelectualii cunoscuți ai țării făceau imagine publică pentru companie a avut loc în aceeași perioadă în care Microsoft are rolul principal în contractele din România, astfel că tăcerea acelorași intelectuali pe această temă este, din acest punct de vedere, foarte grăitoare. Investiția în bunăvoința publică față de Microsoft a fost costisitoare și deocamdată nimeni nu a cercetat câți bani a cheltuit compania în a-și asigura o imagine bună sau protecția vizavi de activitățile sale, sau câți km de autostradă se puteau construi din acești bani, dar rezultatul este pe măsură: Dosarul Microsoft pare a fi despre oricine altcineva, numai despre Microsoft nu, notează stiripesurse.ro.(Alexandra Davidoiu)

miercuri, 22 octombrie 2014

Mâine, 23 octombrie, îl prăznuim pe Părintele Mărturisitor Constantin Sârbu

(Aici găsiți cartea despre viața sa impresionantă. Părintele este înmormântat în incinta Bisericii Sapienței) Constantin Sârbu s-a născut la 10 ianuarie 1905, în comuna Cavadineşti, județul Covurlui, în familia lui Gheorghe şi Maria Sârbu, ţărani săraci şi buni ortodocşi. La vârsta de un an i-a murit mama, fiind luat în creştere de bunicii săi după tată şi ei muncitori cu braţele. Când a împlinit trei ani, s-au mutat cu toţii la Galaţi, câştigându-şi existenţa muncind pe la alţii. După absolvirea şcolii primare la Galaţi, ca premiant, bunicii s-au mutat la fiul lor (fratele tatălui său) în comuna Smârdan, aproape de Galaţi, şi l-au luat cu dânşii. La scurt timp, îi moare bunicul, iar el şi bunica sunt alungaţi de nora din casă şi îşi găsesc sălaş într-o cămăruţă nelocuită din curtea bisericii satului. Aici, bunica munceşte cu ziua, iar el slugăreşte la oamenii din sat fără simbrie, numai pentru mâncare. Pierde, astfel, patru ani de şcoală, până la vârsta de 15 ani. La îndemnul bunicii, în 1919, susţine examen de admitere la Seminarul Teologic "Sf. Andrei" din Galaţi şi reuşeşte al treilea din 500 de candidaţi, în prima serie de elevi după primul război mondial. Deşi era premiant în fiecare clasă, n-a fost scutit de plata taxelor şcolare şi, spre a nu fi scos din seminar, munceşte noaptea la fabrica de cherestea, iar ziua pe la negustori în prăvălie şi meditează băieţi de oameni cu stare. În aceste condiţii, a reuşit să termine cursul superior în doi ani, promovând câte două clase într-un an, ultima clasă, a VIII-a, absolvind-o la Seminarul din Roman. În toamna anului 1925 s-a înscris la Facultatea de Teologie şi la Conservatorul de Muzică din Bucureşti. Până să-şi găsească un mijloc de existenţă, a dormit doi ani pe jos într-o mansardă din Piaţa Amzei, iar după ce gazda nu l-a mai primit, a dormit prin Gara de Nord, în sala aşteptare, apoi, în căminul studenţesc V. Bolnavu, clandestin, după orele 11, 00 noaptea, când se culca administratorul, în locul băieţilor plecaţi la petreceri sau împărţind patul cu vreun coleg milostiv. Mânca la cantina Gutenberg, după orele 14, 30, din ce rămânea de la cei care luau masa cu cartela. Mai târziu, în 1927, a intrat în Ateneul STB (Societatea de Tramvaie Bucureşti) ca maestru de muzică şi s-a încadrat benevol în lucrarea misionară de la biserica Zlătari, ca administrator şi colaborator al celor două reviste parohiale "Ortodoxia" şi "Fântâna Darurilor", înjghebând un cor de credincioşi care vreme de peste 30 ani au cântat la această biserică. Dovezi de vrednicie/ După terminarea studiilor, în 1929, neputând găsi o parohie în cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureştilor, s-a angajat cântăreţ la biserica Lucaci din Capitală, unde a funcţionat aproape cinci ani, până în 1934. La această parohie tânărul Constantin Sârbu va organiza un cor şi va preda muzică la Şcoala de fete Lucaci. Totodată, timp de un an de zile se va implica în activitatea misionară întreprinsă de Asociaţia "Patriarhul Miron", ca urmaş al lui Nicolae Lungu, la ţinerea corului. În 1934 se va muta la Huşi, unde prin solicitarea episcopului Nifon Criveanu, care la 15 august îl hirotonea ca diacon, iar a doua zi ca preot III la Catedrala episcopală din Huşi, locuind în curtea centrului eparhial. Ulterior, pentru că avea "o voce foarte frumoasă" şi pregătirea necesară, acelaşi episcop îl va numi director al Şcolii de cântăreţi din Huşi şi profesor de Sectologie, Catehism şi Muzică vocală, iar pe plan administrativ membru al Judecătoriei Protopopiatului Fălciu. În calitate de director va reorganiza şcoala după modelul seminarial, cu internat (pentru 45 elevi din 105 înscrişi), cantină, bibliotecă, repetitor şi farmacie pentru elevi. Totodată sporeşte fondurile şcolii şi începe să strângă material lemnos şi cărămidă pentru construirea unui local modern. Până la ridicarea localului proiectat, pentru cele patru clase, care funcţionau în două chilii insalubre de la Episcopie, va închiria o casă cu etaj, numită "Casa Vasuta". Pe plan social, părintele Sârbu a contribuit foarte mult în 1934 prin înfiinţarea şi coordonarea "Frăţiei Sf. Apostoli Petru şi Pavel", pe care poporul o considera ca "Oastea Domnului" în această eparhie. El era preşedinte activ, iar onorific era chiriarhul care uneori participa la adunările care se ţineau la catedrală. Pentru activitatea sa deosebită în misiunea pastorală şi de educare a cântăreţilor bisericeşti, episcopul îi va conferi rangul de iconom, pentru ca la 1 martie 1938 să-l numească ca al doilea protoiereu al judeţului Fălciu. Un alt merit al părintelui Sârbu la Huşi este ridicarea azilului de bătrâni şi copii orfani, de care oraşul avea atâtea nevoie. Totul se pare că a pornit chiar de la părintele nostru, atunci când "un grup de credincioşi din oraşul Huşi, întruniţi în locuinţa preotului C. Sârbu din str. Ghica Vodă, nr. 10, în vederea unei consfătuiri privitoare la nevoile locale", a hotărât înfiinţarea unui "comitet de iniţiativă", pentru strângerea de fonduri necesare construcţiei. O delegaţie în frunte cu cu preotul nostru avea menirea să sensibilizeze autorităţile locale în vederea obţinerii unui teren cât mai bun. Acesta avea să-l primească chiar de la chiriarh, după ce primăria restituise bucata de pământ din apropierea Huşilor, cunoscut "la Dealul Schitului". Tot Episcopia va furniza mai multe produse necesare ridicării construcţiei. La această iniţiativă, părintele avea să fie ajutat foarte mult şi de soţia sa, cu "lucrul femeii". Până la mutarea sa în Bucureşti, părintele va ridica "o impunătoare clădire" în roşu, cu 22 camere şi va demara lucrul la refacerea bisericii fostului schit, planurile şi devizele fiind aprobate. Întrucât soţia sa, Maria Sârbu, licenţiată în Litere şi Filozofie şi scriitoare, fusese încadrată profesoară de Limba germană şi franceză la liceul "Nicolae Bălcescu" din Bucureşti, începând cu data de 1 noiembrie 1938 este transferat de la Huşi la parohia nou înfiinţată Parcul Călăraşi, din cartierul Vergului, fără biserică şi fără casă parohială, într-un cartier muncitoresc şi sărac (la intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi Şoseaua Mihai Bravu). Pentru început, prin bunăvoinţa doctorului Victor Gomoiu, ctitorul şi directorul Aşezămintelor Regina Elena, instalează în subsolul acestui spital o capelă, unde slujeşte fără salariu timp de doi ani, până la 1 aprilie 1940 când postul este înscris în bugetul Ministerului Cultelor. "În clădirea de la poarta spitalului, spune Maria Dumitrescu-o credincioasă care l-a cunoscut pe părintele-, bolnavul cobora mai întâi cele câteva trepte ce duceau în micuţul paraclis de la subsol şi îngenunchind la altar primea binecuvântarea părintelui Constantin şi cu nădejdea în suflet intra apoi la vestitul chirurg Victor Gomoiu. La dangătul clopotului din Bariera Vergului, micuţul locaş de rugăciune se umplea de credincioşi. De aici a pornit dorinţa de a se ridica monumentala biserică "Sf. Constantin şi Elena". În această capelă va sluji, ca doctor al sufletelor celor care erau trataţi de medici - ca doctori ai trupului -, dar şi al celor din parohie, timp de şapte ani, până la ridicarea bisericii de pe Bulevardul Muncii- Bariera Vergului. Întâi de toate, are mari greutăţi în obţinerea terenului pentru construirea bisericii, la intersecţia străzilor Mihai Bravu cu Calea Călăraşi, pe care reuşeşte să-l scoată din zone verde şi să-l treacă în perimetrul construibil, dar întâmpină dificultăţi la expropriere din partea proprietarilor. Apelează la Justiţie şi face memorii către autorităţi, ajungând până la generalul Ion Antonescu, Conducătorul Statului, care apreciază cazul cu bunăvoinţă şi intervine personal la Primăria Capitalei şi la Comisia de Arbitraj. Situaţia terenului se clarifică abia în 1942 şi cu sprijinul patriarhului Nicodim. La ridicarea acestui mult dorit locaş de cult la jertfa pe care o va depune se adăugase moartea soţiei sale, în anul 1941, rămânând astfel ca pe cele două fetiţe ale sale să le fie şi tată şi mamă. Mareşalul - ctitor/ Mareşalul Antonescu va accepta propunerea făcută de părintele Sârbu, ordonând susţinerea ctitoriei cu cele necesare. Astfel, va deveni ctitor, după cum va participa şi la momentul punerii pietrei de temelie. Punerea pietrei de temeliei a viitoarei biserici s-a săvârşit la 28 iulie 1943, în prezenţa mareşalului Ion Antonescu, a soţiei sale şi altor reprezentanţi ai autorităţilor statului, solemnitatea religioasă fiind oficiată de un sobor de 15 clerici, în frunte cu arhimandritul Melchisedec, delegatul patriarhului Nicodim Munteanu. Parohul Constantin Sârbu, în cuvântul său, a mulţumit mareşalului şi Primăriei Capitalei pentru ajutorul pe care l-au acordat, anunţând totodată că noul lăcaş de cult va avea şi un subsol impunător, cu săli de lectură şi o sală de conferinţe, altfel spus "biserica culturii". "Deasupra, continuă părintele, sub măiastra catapeteasmă va fi biserica credinţei. Şi mai târziu, nădăjduim să înfiinţăm un orfelinat pentru fetiţe, o cantină pentru infirmi şi bătrâni, asupra cărora văpăile acestui altar să-şi reverse lumina alinătoare". Însă, pe lângă greutăţile inerente la o astfel de întreprindere, vor apărea şi altele. Una va fi provocată chiar de protoiereu, preotul Gheorghe Georgescu-Silvestru, care într-o adresă din 25 iunie 1943 către mareşalul Antonescu se oferea să ridice biserica "pe socoteala sa", susţinând că "întâmpină dificultăţi din partea preotului paroh C. Sârbu". Totodată, pentru a-şi atinge scopurile, protoiereul îl denigra pe părintele Sârbu, arătând că ar fi "discipol" al preotului Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari, la rândul lui fost elev al "ereticului" Tudor Popescu, fost preot la "Cuibul cu barză" şi că "în purtarea sa preoţească şi misionară ascunde o latură neortodoxă lucrând camuflat în Oastea Domnului, fracţiunea reprezentând o rătăcire protestantă a fostului preot Trifa şi acela caterisit". Pentru susţinerea celor arătate, protoiereul solicita o audienţă la mareşal. La 11 august 1943, protoiereul Georgescu primea de la Preşedinţia Consiliului de Miniştri următorul răspuns: "În urma anchetei făcute la parohia Parcul Călăraşilor din Bucureşti, Ministerul a hotărât ca Pr. C. Sârbu să continue lucrarea începută, iar P. C. Voastră să fiţi a vă îndruma a vă plasa dania în altă parte, de pildă în enoria Mihai Bravu, care se găseşte în imediata vecinătate şi are grabnică nevoie de biserică". Astfel, mareşalul Ion Antonescu avea să susţină foarte mult ridicarea bisericii. Numai în perioada 10 aprilie-1 decembrie 1943, potrivit unei note-raport prezentată Conducătorului Statului de către directorul său de cabinet, pentru acest locaş se alocaseră: 5 milioane lei fonduri; materiale din depozitul Armatei în valoare de 7.866.600 lei; transporturi cu camioanele militare în valoare de 5.200.000; lucrări executate cu meseriaşi militari şi prizonieri în valoare de 6.051.000 lei, până la sfârşitul anului 1943 ajungându-se la cupolă. Cinema pentru catehizare/ La sfârşitul lunii ianuarie 1944, părintele Sârbu solicita Conducătorului statului un aparat de cinematograf, un diapozitiv, un pian şi o orgă de la Serviciul de Capturi al Armatei, în vederea folosirii lor în scopuri misionare în sala de la subsolul bisericii, care în curând trebuia să fie terminată. Finalizarea construirii bisericii se prevedea pentru 20 noiembrie 1944, pentru aceasta mai fiind nevoie de suma de 50 milioane lei. În anul 1947, în timpul foametei din Moldova, a organizat colecte de alimente şi îmbrăcăminte de la enoriaşi, pe care le-a transportat cu două vagoane în satele înfometate Dancu şi Cârlig, de lângă Iaşi. Pentru această faptă, Mitropolia Moldovei i-a mulţumit în scris, iar Patriarhia Română i-a acordat crucea de iconom stavrofor. Pentru finalizarea lucrărilor începute la biserică, părintele Sârbu va încerca strângerea de fonduri prin organizarea unor manifestări religioase şi culturale. Astfel, duminică, 17 februarie 1946, orele 16, 00, organiza un concert ţinut de corul parohiei "Parcul Călăraşi" Vergului, cu solişti de la Opera Română şi Societatea de Radio, urmat de o conferinţă, însoţită de "proiecţii luminoase", ţinută de Olga Greceanu. Toate acestea erau precedate dimineaţa de o Sf. Liturghie oficiată de un sobor de preoţi, în frunte cu episcopul Nifon Criveanu, fost mitropolit al Olteniei. Acţiunea se desfăşura "în folosul construcţiei bisericii, potrivit invitaţiei din care am extras aceste informaţii. Pentru susţinerea de concerte religioase din partea parohiei, dar şi pentru răspunsurile la slujbele care se ţineau, în perioada 1946-1947 părintele Sârbu a pus bazele unui cor bisericesc de 80 de persoane, cu sprijinul cântăreţului Damian Constantin. Al doilea dirijor al acestui cor parohial a fost profesorul de muzică Victor Giuleanu, până în 1948, când s-a produs o scindare. Profesorul Giuleanu a plecat cu o parte a corului la biserica Calist, pentru ca la Bariera Vergului să vină ca dirijor compozitorul Gheorghe Bazavan, până în 1949 când a fost trimis de autorităţi la Canal. Dirijorii erau salariaţi, iar membrii corului erau voluntari, unii fiind pensionari, intelectuali sau chiar un funcţionar al Ministerului Afacerilor Interne. Corul va funcţiona până în 1952, când a fost desfiinţat la presiunea autorităţilor. Iniţial repetiţiile se făceau la subsol, apoi în biserică. Unele concerte au fost transmise la Radio. La 28 noiembrie 1948 acest cor parohial ţinea un concert religios în biserică. Conform notei date la Securitate, care prezintă acest moment, preotul Sârbu "a pus o fetiţă să recite «Iisus e veşnic călător», care nu era în program", apoi, după terminarea concertului, "a rugat corul să cânte «Pre Tine Te lăudăm Doamne, compus de Sabin Drăgoi»". La sfârşitul momentului artistic, preotul "a îndemnat pe credincioşi să vină la biserică să asculte concertele religioase", mai ales cel prevăzut pe 19 decembrie, cu ocazia sărbătorilor de Crăciun, moment în care se va face şi "un pom de Crăciun pentru copiii care vor primi cadouri". La sfârşitul acestui concert, Olga Greceanu "a vorbit credincioşilor despre cuvântul «păcat», în care a arătat că odată ce un creştin a greşit Dumnezeu s-a îndepărtat de el şi nu-i mai ajută la nimic, şi a dat unele exemple din psalmii lui David. Susnumita, se continuă în nota informatorului MC, printre altele a mai arătat că viaţa este aşa de grea şi trebuie să ne pregătim în vederea ceasului care se apropie". Conferinţe în biserica Vergului a mai ţinut Olga Greceanu şi în alte ocazii despre "misiune", "sfinţi" sau a prezentat filmul "Giulgiul Mântuitorului", în această acţiune înscriindu-se şi participările părintelui Gala Galaction (la trei manifestări), ale profesorului Teodor M. Popescu, cu probleme de istorie bisericească, ale părintelui Toma Chiricuţă, cu două predici cu subiecte din Evanghelie, ale profesorului Constantin Pavel şi ale publicistului Gheorghe Lungulescu, fost gazetar la "Universul", cu un cuvânt despre colindele la români. Alături de aceste manifestări, începând cu anul 1948, cu aprobarea Patriarhiei, părintele Sârbu a iniţiat şi întreţinut "o adunare creştină de evanghelizare", care treptat s-a transformat chiar în Oastea Domnului, întrucât mulţi participanţi erau foşti membri în această organizaţie religioasă. Activitatea acesteia s-a desfăşurat în subsolul bisericii, până în 1951 când a fost interzisă de autorităţi. După întreruperea lucrărilor în anul 1944, din cauza bombardamentelor, continuă zidirea bisericii cu contribuţia credincioşilor, pe care o finalizează până la tencuială, în anul 1949. Sfinţirea mare a bisericii va fi săvârşită în Duminica Floriilor a aceluiaşi an (17 aprilie) de către fostul mitropolit al Olteniei, Nifon Criveanu. Îngrijorările Securităţii/ Despre activitatea părintelui Constantin la biserica din Parcul Călăraşi deţinem câteva mărturii. Astfel, conform unei note a Securităţii, din 27 septembrie 1948, aflăm că în duminica de 26 septembrie, la această biserică, 21 de perechi au fost cununate religios, slujbă oficiată de un sobor de preoţi în frunte cu episcopul Pavel Şerpe. Îngrijorător pentru Securitate, în nota amintită, era prilejul oficianţilor de a-i îndruma pe noii căsătoriţi în credinţa creştină, încurajându-i să-şi crească copiii, potrivit învăţăturii creştine. Astfel, arhiereul amintit "a ţinut o predică în care îndemna pe cei căsătoriţi să fie credincioşi aşa cum strămoşii noştri şi-au clădit puterea pe credinţă". Apoi a luat cuvântul preotul Gheorghe Iliescu, "care a îndemnat, ca şi arhiereul, pe cei căsătoriţi să nu uite sfatul şi învăţătura lui Hristos. A subliniat că din căsătoria lor trebuie să rezulte copii, pe care viitoarele mame să-i crească în credinţa noastră strămoşească. «Vouă mame viitoare vă revine marea misiune să treziţi în conştiinţa copiilor voştri credinţa în Biserica noastră. Mai ales astăzi când biserica se află la răspântii de vijelii, vă recomand cu toată căldura să dezvoltaţi în tinerele vlăstare conştiinţa că sunt creştini şi mai presus de toate români»". Seria predicilor era încheiată de parohul bisericii, preotul Constantin Sârbu, "care a accentuat şi mai mult nevoia ca tinerii să fie crescuţi în respectul credinţei, dând exemplul unei mame poloneze din vremea când Polonia era sub ocupaţia ruso-austro-germană: Cancelarul Bismark într-o inspecţie pe care a făcut-o la o şcoală din teritoriile ocupate de Germania a pus pe un elev de şcoală să spună «Tatăl nostru» în limba germană. Şcolarul polonez a spus «Tatăl nostru» în poziţia severă de drepţi, după aceea l-a rugat să spună «Tatăl nostru» şi în limba poloneză. Elevul, la auzul că urmează să spună «Tatăl nostru» în limba poloneză, a îngenuncheat în faţa cancelarului Bismarck, a luat poziţia cu ochii spre cer şi cu mâinile încrucişate, a spus «Tatăl nostru» atât de mişcător, iar când a ajuns la: «…şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne mântuieşte de cel rău», ochii i s-au umplut de lacrimi. În urma acestei stări în care se afla copilul, Bismarck l-a întrebat cine l-a învăţat să spună aşa de frumos «Tatăl nostru», copilul a răspuns că mama. Şi, a continuat în predică părintele Sârbu, vouă vă recomand exemplul mamei poloneze, să vegheaţi ca tinerii să fie crescuţi în respectul pentru credinţă, fiind ea ne-a dat tăria altădată şi ne-o dă şi acuma". În 1951, părintele Sârbu a înfiinţat o cantină în subsolul bisericii, "unde făceam serviciul pentru săraci", după cum spunea chiar el într-un interogatoriu din ancheta orchestrată de Securitate în 1954. Aceasta avea să funcţioneze până l-a sfârşitul aceluiaşi an, când a fost desfiinţată la presiunea autorităţilor. Totodată în parohie funcţiona şi o bibliotecă de carte religioasă, de la care credincioşii puteau împrumuta volume. Toată această prodigioasă activitate pe teren pastoral-misionar evident că nu era bine văzută de către autorităţile statului, astfel încât părintele nostru va avea de suferit. Era urmărit din 1948, prin diferiţi informatori trimişi de Securitate să "supravegheze" îndeaproape activitatea bisericească care se desfăşura la biserica Vergului. Mai ales că se tot vorbea de faptul că la ridicarea bisericii fuseseră puşi să lucreze prizonieri sovietici. Evident că Securităţii îi trebuiau câteva motive pentru încarcerarea preotului Sârbu. Un astfel de motiv la constituit "minunea" din vara anului 1949, atunci când pe o fereastră a bisericii Vergului, sub formă de "umbră", apăruse o "cruce". După apariţia acestei "minuni" evident că a început să se închege un pelerinaj la biserica Vergului. Întâmplarea, în zvonul vremii, era legată de cel care ridicase biserica, mareşalul Antonescu care fusese condamnat la sugestia sovieticilor, şi astfel, fenomenul căpăta o calificare politică, net anticomunistă. Întreaga situaţie a pus pe jar autorităţile statului, mai ales că biserica se afla în apropierea centrului Capitalei. A urmat cercetarea de către Securitate a părintelui, în perioada 15-21 iunie 1949. Însă, a fost eliberat, probabil la intervenţia autorităţii bisericeşti. Următoarea arestare şi cea care avea să-i marcheze restul vieţii s-a consumat la 12 ianuarie 1954, atunci când locuinţa avea să-i fie şi percheziţionată. Era învinuit de "uneltire contra ordinii sociale". A fost supus la numeroase anchete dure şi interminabile, fiind interogat asupra mai multor aspecte: activitatea din timpul studenţiei; perioada Huşi; relaţia cu Constantin Dărăşteanu, iniţiatorul mişcării de rezistenţă "Salvatorii României"; activitatea pastorală la parohia de la Bariera Vergului; ridicarea acestei biserici; funcţionarea şi scopul cantinei, corului bisericesc cu concertele ţinute şi relaţiile cu alţi preoţi şi teologi. Practic întreaga sa viaţă este prinsă în aceste interogatorii consemnate din dosarul penal. Un exemplu în acest sens este programul săptămânal al părintelui şi care suna astfel: "luni, curăţarea bisericii; marţi, după amiază dezlegări, molitve etc.; miercuri, uneori câte o sfeştanie şi Sf. Maslu, iar după amiază vecernie şi acatist; joi şi luni, între 17-20, participa la Corul Preoţilor de la biserica Sf. Ecaterina; vineri, dimineaţă sfeştanie şi Sf. Maslu la credincioşi, iar la biserică acatist, paraclis, dezlegări, molitve, spovedanie, împărtăşanie, iar "dacă mai aveam timp mai citeam ceva din revistele noastre de specialitate teologică şi mă pregăteam pentru duminică"; sâmbătă, dimineaţă utrenie, Sf. Liturghie, parastase, iar după amiază vecernia; duminică, Sf. Liturghie, uneori după amiază vecernie. A fost interogat în mod stăruitor asupra sprijinului pe care l-a primit la ridicarea bisericii de la mareşalul Antonescu, pe care l-ar fi pomenit şi după 23 august şi pentru care ar fi săvârşit parastase, ca şi pentru Corneliu Codreanu (interogatoriul din 8 iulie); că ar fi iniţiat şi organizat activităţi ale Oastei Domnului la Huşi şi la Bariera Vergului, din 1951 (21 aprilie); că ar fi iniţiat "botezuri legionare", de fapt botezarea unor copii de către legionari, ceva normal mai ales în timpul guvernării naţional-legionare (15 ianuarie); că la cantina pe care a înfiinţat-o în 1951 ar fi angajat o bucătăreasă legionară, care înainte lucrase la cantinele "Ajutorului legionar" (14 ianuarie). Ancheta a pus accent pe relaţia părintelui cu Constantin Dărăşteanu, fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc, iniţiatorul unui grup de rezistenţă anticomunistă. Potrivit interogatoriului din 14 ianuarie, în 1951 Dărăşteanu l-a vizitat pe părintele Sârbu de 2-3 ori la biserică. "Am dedus, spune părintele, că este naţionalist prin faptul că a apreciat lucrarea de zidire a bisericii şi de funcţionare a cantinei, precum şi organizarea ei, spunând că este folositoare naţiunii". În interogatoriul din 19 aprilie 1954, aflăm de la părintele că a fost vizitat de Dărăşteanu la cancelaria parohială, care i-a arătat o ştampilă de cauciuc care avea un cerc în mijlocul căruia era scris "Tito" şi desenată o cruce, sub care era înscrisul "Fiţi cu ea!". Acest simbol dorea să-l multiplice prin manifeste, cu ajutorul părintelui Sârbu, care a refuzat, spunând: "Să răspândească în rândurile populaţiei orice semne ar vrea el şi numai semnul crucii să nu-l difuzeze, fiindcă pune biserica într-o situaţie defavorabilă". "Manifestele antidemocratice, continuă părintele în interogatoriu, mi-a spus Dărăşteanu că le răspândeşte în scopul de a crea în rândul populaţiei o stare de spirit nefavorabilă regimului din RPR şi că prin acţiunile lui «salvează» naţia şi biserica. De asemenea, susnumitul mi-a spus că a comunicat prietenilor lui numele meu ca preot. Susnumitul m-a întrebat dacă religia admite vărsarea de sânge. Eu i-am răspuns că nu admite. La aceasta Dărăşteanu mi-a răspuns revoltat că ce fel de religie este asta care nu admite vărsarea de sânge când e vorba de «apărarea naţiei», rămânând foarte nemulţumit de răspunsul pe care i l-am dat". La acestea se adăuga sprijinul lui Hintermeyer Bertha, femeia care se ocupa de buna funcţionare a cantinei, în vara anului 1951, care a ascuns armamentul primit de la Dărăşteanu pe care îl avea în posesie şi ţinut într-un loc nesigur, lucru care s-a făcut fără ştirea părintelui nostru. Pentru conturarea unui portret de legionar şi anticomunist convins, anchetatorii l-au acuzat pe părintele şi de faptul că a ridicat biserica Vergului cu ajutorul legionarilor, când de fapt aceştia doar au stins varul, dar şi pentru folosirea prizonierilor sovietici la construirea gardului de incintă al parohiei. Condamnat pentru credință/ La 9 octombrie 1954, părintele Constantin Sârbu era condamnat prin Sentinţa nr. 2168 a Tribunalului Militar Bucureşti, la 8 ani închisoare şi 3 ani interdicţie corecţională, pentru “uneltire contra ordinii sociale”, prevăzut şi pedepsit de art. 209, punctul 4 şi delictul de “deţinere şi necedare către RPR a valutei”, prevăzută şi pedepsită de articolele 1, 2, 3, 5 şi 14 din Legea nr. 284/1947, alături de alţi 23 inculpaţi pentru participare la mişcarea de rezistenţă “Salvatorii Neamului”. Ulterior, la 10 decembrie 1954, prin Decizia nr. 2447 părintelui i se respingea recursul pe care îl solicitase. După condamnare, părintele Sârbu a fost purtat prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) şi Dej (1955) şi lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) şi Salcia (1959). La Gherla era văzut ca un veritabil “legionar”, deşi nu fusese nici membru, nici simpatizant al Mişcării legionare, fiind pedepsit, la 15 februarie 1957, cu 6 luni cu ridicarea dreptului de a primi pachet, deoarece la o percheziţie în celulă i se găsise “obiecte interzise” sau la 14 iunie 1958 cu “7 zile izolare”, deoarece i se găsise“un carnet scris”. Din cauza regimului de tortură şi înfometare, părintele avea să se îmbolnăvească, la Gherla, în 19 septembrie 1961, fiind diagnosticat cu “boală ulceroasă duodenală”. De altfel, fusese torturat extrem de dur, după cum avea să mărturisească ulterior unui apropiat: “M-au ars cu fierul roşu la tălpi, mi-au smuls barba, m-au bătut dar le-am spus: «Puteţi să mă chinuiţi cât vreţi, dar nu mă lepăd de Hristos»”. La Poarta Albă a putut primi pachete de la fiicele sale Ana şi Irina Sârbu. Aşa s-a întâmplat la 23 iunie 1955, când Irina avea să-i aducă tatălui său mai multe produse alimentare, gest repetat la 22 octombrie şi de Ana la 23 noiembrie acelaşi an. Deşi trebuia eliberat la 8 ianuarie 1962, părintele Sârbu nu va cunoaşte libertatea. Aceasta deoarece la 4 decembrie 1961, prin Decizia nr. 16.333 a Ministerului Afacerilor Interne, părintele va fi trimis în “domiciliu obligatoriu” la Viişoara, pentru 24 de luni. Aflat în noua sa detenţie, părintele va solicita tratarea reumatismului, care îl supăra, printr-o cură balneară la Govora. Nu i se va aproba decât pentru Amara pe o perioadă de 21 zile. Despre perioada Viişoara a părintelui Sârbu avem preţioasa mărturie a părintelui Calciu, care l-a găsit atunci când şi el fusese trimis în acelaşi loc cu domiciliu obligatoriu. La 9 ianuarie 1964, la expirarea domiciliului obligatoriu Ministerul Afacerilor Interne arăta printr-o adresă că părintele Sârbu nu era semnalat cu “manifestări duşmănoase” şi astfel se propunea eliberarea sa. Ceea ce se va proceda la 25 februarie 1964, când părintele nostru declara că îşi stabileşte domiciliul în Bucureşti, bulevardul Muncii, nr. 2, gândindu-se probabil că îşi va revedea biserica pe care o ridicase şi slujise odinioară. Însă, nu i s-a permis să revină la biserica sufletului său. Totuşi dorea cu orice preţ să slujească Domnului. Aşa că a solicitat chiriarhului cea mai săracă biserică din Bucureşti, faţă de care patriarhul Justinian l-a întrebat: “Ce să-ţi dau eu Sârbule? – Cea mai săracă biserică din Bucureşti, Prea Fericite! – Ştiu eu, a zis Patriarhul, că orice biserică ţi-oi da ţie, tu faci din ea o grădină!”. Şi aşa a fost. Astfel, începând cu 8 aprilie 1964 părintele slujea din nou, de data aceasta în biserica Sapientei, care fusese închisă timp de 40 de ani. Potrivit unei credincioase de la Sapientei, aflăm că biserica se afla într-o stare avansată de degradare: “Cheile de la biserică şi de la casa parohială le-a primit părintele doar după câteva zile de la venirea lui, dar nu se putea muta în casa parohială întrucât era ruinată; acoperişul stricat, zidul dinspre grădină deteriorat. Până în primăvara sau vara anului următor, 1965, părintele a locuit în cămăruţa ridicată de noi în curte. Când am intrat în biserică am văzut că şi ea era deteriorată. Prin pereţi se vedea afară, ploua în biserică. Înăuntru erau îngrămădite statui fără mâini, pe jos lespezi de piatră unele înclinate, altele lipsă, păianjeni pe pereţi. Am scos statuile şi am făcut curat. Părintele s-a rugat mult, în genunchi şi cu lacrimi pentru lucrarea sa”. Aici, la biserica Sapienţei, părintele Sârbu va constitui şi o bibliotecă de împrumut, cu multe volume cu caracter religios şi foarte căutate de care frecventau acest locaş. Această situaţie însă a atras atenţia autorităţilor care au închis-o temporar sub pretextul unor verificări, apoi definitiv. Părintele Sârbu era nelipsit pe plan social, îngrijindu-se îndeaproape de cei săraci, precum făcuse la Huşi sau la Bariera Vergului. Mai mult decât atât, reuşea cu succes să-i implice şi pe credincioşii săi, realizând astfel o veritabilă comuniune, unde dragostea de semen se regăsea. Astfel, potrivit mărturiei unei credincioase aflăm că “părintele a dispreţuit bunurile pământeşti, dar s-a îngrijit de cei în suferinţă: bolnavi, văduve, orfani. Nu-i plăcea şi nu accepta cerşetori la uşa bisericii, dar avea evidenţa unor persoane în vârstă, fără pensie şi fără nici un sprijin. Căuta să-i afle în tot Bucureştiul; avea evidenţa lor şi le trimitea regulat ajutoare. Credincioşii bisericii şi alţi apropiaţi de noi căpătaseră o încredere nelimitată în multiplele acţiuni pe care le întreprindea părintele Sârbu, încât răspundeau la toate solicitările lui fără a cunoaşte repartizarea fondurilor şi a ajutoarelor”. Într-o altă împrejurare, părintele săvârşea o sfeştanie în locuinţa unei credincioase sărace din parohie, exclamând: “Tare mă simt bine în casa săracului!”. Ultima perioadă a vieţii părintelui nostru a fost marcată de ulcerul provocat de regimul din detenţie, dar şi de urmărirea Securităţii. Potrivit mărturiei unei credincioase de la biserica Sapienţei, la sfârşitul fiecărei slujbe, în timpul miruirii, părintele Sârbu făcea apel la enoriaşi pentru a cerceta biblioteca şi a împrumuta cărţi pentru luminarea sufletului. Acest lucru a fost sesizat de către oamenii Securităţii, care supravegheau îndeaproape fenomenul cultural-religios de la biserica Sapienţei, dispunând închiderea bibliotecii. Totodată părintele era frecvent chemat şi anchetat la Securitate. Internat şi operat în spital, părintele avea să-şi presimtă sfârşitul. A cerut un preot pentru a se împărtăşi ultima oară. Aşa a venit părintele Ilarion Argatu găsit la mănăstirea Antim. Ultimele momente din viaţa părintelui nostru le avem descrise într-o mărturie a unei credincioase de la Sapienţei: “Pe atunci nu înţelegeam de ce părintele Argatu, parcă, tot încerca să-i aşeze perna. Abia apoi ne-a spus că pe când îl împărtăşea a văzut aureolă în jurul capului lui. În primul moment a crezut că perna este colorată. Apoi, însă, şi-a dat seama că este aureola unui mare «ales» al lui Dumnezeu. După ani şi ani, când părintele Argatu stătea de vorbă cu vreun credincios al bisericii Sapienţei reamintea totdeauna această descoperire ce i-a fost dăruită lui de Dumnezeu pentru a o face cunoscută tuturor: aureola cu care l-a încununat Dumnezeu pe părintele Constantin Sârbu”. Astfel, în data de 23 octombrie 1975, părintele Constantin Sârbu era chemat de Domnul”.
(Adrian Nicolae Petcu și Gheorghe Vasilescu - Revista Rost nr. 32 din octombrie 2005) Articol preluat de la Fericiți cei prigoniți

marți, 21 octombrie 2014

Active News: Cum ar putea arăta ROMÂNIA în viitor. Documentar cutremurător despre cei ce trăiesc cu fracking-ul în bătătură. VIDEO

Aşa ar putea arăta România în viitor dacă românii nu se trezesc şi nu înţeleg ce dezastru le pregătesc politicienii şi corporaţiile. ”Australia fracturată – o invazie neconvențională” surprinde mărturiile unor oameni care au ajuns să trăiască înconjurați de sondele de exploatare a gazelor de șist. Un documentar cutremurător despre fracturarea hidraulică şi efectele ei dezastruoase. (Anca Apostol) Sursa aici.

vineri, 17 octombrie 2014

Marius Ianuș: Ciprian Voicilă – un scriitor cu vocația prieteniei

Când am văzut cu ce căldură încearcă să se apropie de mine, aflând și că muncește „la stat”, într-un post cam nelucrativ, l-am privit cu reținere. Dar pe atunci nu știam mai nimic despre el și despre lucrarea lui. Ciprian Voicilă are vocația prieteniei. Dar nu la modul obișnuit, nu în felul în care avem toți nevoie de un strop de căldură. Ciprian Voicilă are vocația prieteniei la modul enorm, în felul lui Nichita Stănescu, dar nu cu lipsa de discernământ frizând nebunia (sau, poate, creștinismul?) a poetului care era în stare să se pupe cu toată lumea, cu ultimul bețiv din Piața Amzei și cu președintele Academiei Române, cu deținutul politic și cu torționarul lui, cu Paul Goma și cu Dumitru Popescu, în aceeași zi. Și nici cu superficialitatea acestuia. Dacă ar fi simțit nevoia să cizeleze o poezie sau să bea o vodcă, Nichita Stănescu și-ar fi lăsat orice prieten să-l aștepte un ceas, dar Ciprian nu ar face în ruptul capului asta. Vocația prieteniei e în centrul ființei lui Ciprian mai mult decât orice, și face ca toate celelalte calități ale lui să treacă pe planul doi. Așa se face că puțini dintre prietenii lui îți vor spune că este un nume important al literaturii de azi, cu subiecte deosebite și un stil apropiat cititorului, direct și incitant, sau că e un luptător al Ortodoxiei, mai discret, dar tenace. Ei îți vor spune, toți, că Ciprian Voicilă le este prieten. Un cuvânt banal, pe care îl folosește multă lume azi, în contexte improprii, dar care, în cazul lui, are greutatea vocației. Dar această vocație nu e ușor de dus. Nu o dată ea se transformă într-un chin. Ciprian îi primește pe oameni cu căldură și se necăjește de fiecare dată când i se răspunde cu răceală. Iar asta se întâmplă de multe ori, pentru că vocația prieteniei e o floare extrem de rară, chiar și în lumea ortodoxă. Iar Ciprian are dreptate să aștepte să i se întoarcă iubirea pe care o dăruiește. Dacă toți am face asta, lumea noastră s-ar schimba și ar căuta să ia tocmai chipul lumii străbătute de Harul Iubirii pe care o dorește Domnul Hristos pe pământ. Structural, Ciprian este un reprezentant exponențial al unei culturi pe cale de dispariție: o cultură studențesc-dostoievskiană a „tranziției”, în care mi-am făcut veacul și eu. Fără să aibă luminile Ortodoxiei, această cultură avea totuși farmecul ei harismatic și candoarea ei hristică. Și cred că pe urma acestora a ajuns astăzi Ciprian acest ostaș vrednic al Domnului Hristos care este. Și, ca să nu las în coadă de pește îndoiala de la care plecasem: Ciprian lucrează la Muzeul Țăranului Român și a intrat acolo pe o ușă deschisă de Irina Nicolau, vrednică ucenică a lui Horia Bernea, iar nu pe ușile pe care au intrat și intră masonii și securiștii care vor să scoată crucile din acel muzeu. Toți prietenii lui îți vor spune că Ciprian nu le este doar prieten, ci este chiar cel mai bun prieten al lor. Dar se înșeală, pentru că Ciprian este cel mai bun prieten al meu! Îi doresc pace, bucurie și vremuri frumoase alături de soția și fetița sa! Și sper ca rândurile mele să nu-i fie spre înfloririea necuratului păcat al mândriei, ci spre alinarea rănilor pricinuite de indiferența intelectualității recunoscute (și recompensate) de Stat față de cultura ortodoxă, cultură care ar merita cu totul alt loc decât cel atribuit ei acum. P.S.: Opresc deocamdată aici seria acestor portrete din Escadrila Ortodoxă. Gândul de a face această serie m-a luat pe nepregătite și, fiind un om mai degrabă retras… nu mi-am făcut lecțiile pentru asta. Sunt mulți tineri intelectuali ortodocși despre care aș vrea să scriu, dar simt că pe cei mai mulți dintre ei nu îi cunosc îndeajuns. Voi face acest efort de cunoaștere, iar apoi, poate în câteva luni, voi reveni cu noi episoade ale escadrilei. Mi-ar face o mare plăcere să scriu despre: Cătălina Dănilă, Mircea Pușcașu, Mihai-Silviu Chirilă, Sergiu Ciocârlan, Marius Iordăchioaia, Cezarina Condurache, Cristina Cânepă, Alexandra Hîrlavu, Ioana Todor (Bohălțeanu), Daniela Șontică, Fratele Gabriel, Augustin Păunoiu, Părintele Baștovoi și mulți alții. Dar să vedem ce va rândui Dumnezeu. Sper ca ideea acestor portrete să fie preluată și de alții, iar legăturile dintre frații ortodocși să se întărească și prin aceste „exerciții de admirație” (vorba aceluiași Nichita Stănescu, pentru care mă rog uneori și căruia sper ca Domnul să-i ierte toate, anume pentru iubirea pe care o arăta deseori). Știu, știu că e nefericitul Cioran, dar trebuia să mi le fac și eu pe ale mele.(Marius Ianuș) Citiți și „Doi melci”.