Omul nou bolşevic - un proiect vechi şi demonic

(Preluat din revista Permanențe. Citiți și: Testamentul Sfinților Închisorilor. Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu. Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie. Cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor- Iași, 2012. Octavian Anastasescu, eroul discret. Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu. O întâlnire cu liceenii din Mizil, în jurul mărturisitorilor din închisori.) Idealul omului nou pe care voiau să-l creeze comuniştii prin tortură continuă s-a născut demult, în 1863, o dată cu publicarea romanului „Ce-i de făcut?”. Cernîşevski, autorul său, a schiţat în trăsăturile lui Rahmetov portretul tipului ideal, spre care avea să tindă orice comunist veritabil. Romanul pe care Cernîşevski l-a scris în temniţă s-a vrut şi este mult mai mult decât un roman. El „a servit drept manual pentru o viaţă perfectă pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman al educaţiei” (Alain Besancon). Până şi subtitlul său este sugestiv: „Schiţă despre oamenii noi”. Să ne oprim puţin asupra acestui ideal-tip, cum ar spune sociologul Max Weber. Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că Rahmetov desconsideră întreaga cultură a trecutului. Cultura şi civilizaţia care l-au precedat sunt produsul burgheziei, al clasei exploatatorilor. Ele trebuie ignorate şi pentru că au fost depăşite de noile cuceriri ale ştiinţei. Rahmetov crede necondiţionat în ştiinţă şi în atotputernicia explicaţiilor ei - o meteahnă ale cărei origini se găsesc în Secolul Luminilor. Rahmetov dezavuează religia şi filosofia, în schimb îşi impregnează asiduu mintea cu emanaţiile gânditorilor materialişti: Feuerbach, Vogt, Moleschott. El nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în ştiinţă şi în el însuşi. Se autoeducă, impunându-şi să-şi reprime sentimentele general-umane, fireşti, cum ar fi dragostea. Este rece şi calculat. E un robot autoprogramat să îşi ducă la îndeplinire scopul final: revoluţia. Când doarme, îşi visează logodnica: Revoluţia. În mintea lui Cernîşevski, cine ajungea la acest tip nou de cunoaştere suferea un soi de iluminare. Revoluţia era sinonimă cu egalitatea în drepturi, cu dispariţia diferenţelor dintre clasele sociale (s-a spus, pe bună dreptate, despre comunism că ar fi o religie fără Dumnezeu, dar care plagiază abundent creştinismul; inclusiv imaginea Paradisului creştin e substituită cu una a unui paradis terestru în care clasele sociale dispar iar omenirea trăieşte într-o stare de abundenţă continuă). Iar această cunoaştere - utopie, îi spunem noi - trebuia să cucerească întreaga societate prin... REEDUCARE. „Societatea trebuie să se reeduce, acesta este un fapt”; „cel care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi”, scrie Cernîşevski. Iată că ideea reeducări i - care avea să fie experimentată intens la Piteşti, Gherla şi Canal- era conţinută în romanul- cult al generaţiilor care au îmbrăţişat ideologia bolşevică. Reeducarea este o componentă esenţială a doctrinei comunismului. Rahmetov a fost, pentru Lenin, modelul ideal al revoluţionarului. Vladimir Ilici Ulianov povestea că lectura romanului Ce-i de făcut? l-a răscolit profund. Un amănunt interesant: dacă pe Cernîşevski îl citeşte cu nesaţ - „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până în noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski”-, romanele lui Dostoievski îi repugnă: „Cunosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient. Începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. În ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă”. Taxarea drept reacţionară a literaturii Demonilor nu este întâmplătoare. Dostoievski a fost primul intelectual rus care a intuit germenii unei noi lumi - materialiste, atee, pozitiviste, violente, antihriste, într-un cuvânt - care se găseau în romanul „Ce-i de făcut?”. Conştiinţa sa pravoslavnică l-a îndemnat să descrie acest nou tip uman - fundamental îndreptat împotriva lui Hristos şi a întregii culturi creştine - în „Însemnări din subterană”, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi mai ales în Demonii. Dostoievski cunoscuse pe viu psihologia anarhismului rus şi a socialismului utopic frecventând cercul literar al lui Petraşevski. Pentru Lenin, ca şi pentru eroul său preferat, Rahmetov, cultura şi religia nu sunt decât expresii ale luptei de clasă. „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică, atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora”. (Lenin - „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, vol. 23, 1964) Lenin era adeptul războiului civil, al terorii („În perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare” (Lenin - „Scrisoare către muncitorii americani”, vol. 37, 1965), dar şi al reeducării prin educaţie: „Noi trebuie să luptăm împotriva burgheziei, atât pe calea armelor, cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie”. (Lenin - „Cuvântare la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică”, vol. 41, 1966) Reeducarea era un proiect global care trebuia să afecteze toate categoriile sociale: „Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea constituirii comunismului”. În temniţele comuniste din România reeducarea a debutat în închisoarea de la Suceava şi a cunoscut apogeul între 1949 şi 1952 în temniţele de la Piteşti, Gherla şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării (Cf. Ioan Ianolide,„ Întoarcerea la Hristos”, Christiana, 2006, p. 98), orchestrate din culisele scenei politice de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie (şef al securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului securităţii). Ceea ce în ochii comuniştilor era reeducare, pentru deţinuţii politic avea un alt nume: dezumanizare. Octavian Voinea, una din principalele victime ale reeducării de la Piteşti, arată că ultima etapă a reeducării viza pierderea credinţei în Dumnezeu şi că, odată ce acest proces îşi atingea ţinta, „individul devenea satanizat” (Octavian Voinea- „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, editura Majadahonda, p. 44). A privi procesul reeducării printr-o optică religioasă, mai precis, creştină, li se poate părea unora un act de-a dreptul excesiv. În favoarea acestei perspective pot fi aduse mai multe argumente. Notez aici unul dintre ele. Debutul reeducării prin tortură are loc pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Al doilea atac îndreptat împotriva studenţilor închişi la Piteşti are loc de Crăciun, pe 25 decembrie 1949, fiind considerat „cel mai feroce” (Gh. Andreica - „Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste”, editura 2000, Bucureşti, 2000). Pot fi invocate aici, în acelaşi sens, multe blasfemii puse la cale în perioada Postului Mare de Eugen Ţurcanu şi ciracii săi. Tache Rodas povesteşte că în ziua de Buna-vestire, după ce a fost bătut cu bâtele - erau câte trei călăi pe o victimă - în celebra cameră „4 spital” de la închisoarea Piteşti, Ţurcanu s-a lăsat în voia demonilor care vorbeau prin el: „ Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre.” Pentru mine, cea mai complexă panoramă asupra reeducării o oferă Dumitru Bordeianu în cartea sa de memorii, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. O carte din care cititorul poate învăţa multe despre războiul duhovnicesc şi despre consecinţele devastatoare pe care le au în sufletul omului aparent-micile sale căderi. Bordeianu s-a pregătit pentru scrierea cărţii, rugându-se şi ţinând post câteva săptămâni. Încă din prefaţă, autorul simte nevoia să precizeze: „Fenomenul Piteşti- Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei („Mărturisiri din mlaştina disperării”, editura Scara, 2014, p. 10). Dumitru Bordeianu a trăit din preaplin această confruntare. A fost torturat de Ţurcanu şi de acoliţii săi, luni în şir. În timp ce se afla în închisoarea Gherla, la întrebarea unui reeducat dacă mai crede în Dumnezeu, Bordeianu a spus că el nu i se mai roagă lui Dumnezeu. Nu mai spune rugăciuni. Şi din acea clipă nu a mai putut să se roage. A simţit cum l-a părăsit harul lui Dumnezeu. În locul lui, în sufletul său s-a instalat un duh al fricii. Îi era groază de moarte, de dispariţia sa fizică. „Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu. Şi din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăcinea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana.” (ed., cit., p. 268) Dumnezeu avea să îi învie sufletul prin intermediul unui alt martir, Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu. În faţa lui Jimboiu, Dumitru Bordeianu şi-a deşertat sufletul, mărturisindu-şi lepădarea, iar acesta l-a îndemnat să cadă cu umilinţă în faţa Domnului şi să-i ceară iertare cu lacrimi: „Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta” (ed., cit., p.359) Sentimentul de căinţă adâncă avea să-i inunde inima în noaptea de Înviere a anului 1954, în timp ce clopotele bisericii din Gherla vesteau Învierea. A simţit cum Hristos învie şi în inima lui, alungând duhul potrivnic. (Ciprian Voicilă)

Mâine îl prăznuim pe noul mucenic Valeriu Gafencu

Scrisorile lui Valeriu Gafencu. Îndreptarul de spovedanie. Ultimele clipe și sfârșitul lui Valeriu Gafencu. Poeziile lui Valeriu Gafencu. „Valeriu Gafencu - Sfântul Închisorilor”. Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu- Sfântul Închisorilor”. Acatistul Noului Mucenic Valeriu Gafencu (text- de descărcat/audio). Vă reamintesc: mâine se va face pomenirea sa la Târgu-Ocna, iar la Mizil va fi o conferință dedicată lui și tuturor Sfinților Închisorilor.

A apărut Revista ATITUDINI Nr. 37, dedicată filosofului şi mărturisitorului Petre Ţuţea.

În cuprinsul ei veți găsi recenzia lui Sergiu Ciocârlan la cartea Sfinții de lângă noi („Un vernisaj al gândirii”) și evocarea luptătorului anticomunist, Octavian Anastasescu. SUMAR: Editorial: Mărturisire ortodoxă de credinţă; 6. Portret: PETRE ȚUȚEA – ROMÂNUL ABSOLUT; „UN COLOS INTELECTUAL ÎNTR-UN SUFLET DE COPIL”, de m-rea Paltin Petru-Vodă; 18. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Cuminţi şi cu „Pace tuturor!”– nu facem altceva decât să trădăm valorile şi interesele naţiunii; 25. „Ceea ce datorăm noi bunului Dumnezeu este bucurie, indiferent dacă trecem prin încercări grele şi dureroase!” – De vorbă cu Doamna Aspazia Oţel Petrescu; 36. DEZBATEREA PENTRU CARDUL DE SĂNĂTATE CU BUNE ŞI RELE de Pr. Mihai Andrei Aldea; 41. DE CE TREBUIE SĂ REFUZĂM CARDUL DE SĂNĂTATE? de Pr. prof. dr. Mihai Valică; 46. Victorie împotriva cardului electronic de sănătate! Există alternativă, el nu mai este obligatoriu! 51.„Se cere multă rugăciune şi luptă pentru a rezista timpurilor” de Schimonahul Gurie, M-rea Sf. Sava, Palestina; 54. DREPTURI FĂRĂ DRAGOSTE de Emilia Corbu; 57. Lumea în 2015 sau Agenda Elitei. O decriptare a noii ordini mondiale; 63. O canonizare de mult aşteptată: Sfântul Paisie Aghioritul; 68. Eroul discret – Octavian Anastasescu, luptător anticomunist: Prezent! de Ciprian Voicilă; 72. MONAHIA TEODOSIA (ZORICA) LAŢCU – poeta temniţelor comuniste, de Pr. Stavrofor Constantin Catană, Sf. Mănăstire Văratic; 78. Inedit: Corespondenţa lui Radu Gyr cu Pr. Dumitru Stăniloae, Mircea Eliade şi Pan M. Vizirescu; 82.CANCERUL, REUMATISMUL, BOLILE DE INIMĂ ŞI INFECŢIA DE FOCAR DENTAR de Dr. Gavrilescu Mihai, medic primar cardiolog; 88. VIRTUŢI, PATIMI ŞI PROFESII (II), Ignoranţii şi funcţiile de conducere de Ioan Vlăducă; 91. Sinaxar Luna Februarie: Mucenicul Valeriu Gafencu şi Mărturisitorul Ioan Ianolide. „Ordinul slujitorilor lui Hristos” de Alexandru Virgil Ioanid; 95. UN VERNISAJ AL GÂNDIRII, de Sergiu Ciocârlan. Comenzi se pot face aici.

Momente din viaţa lui Octav Anastasescu, povestite de el însuşi

A trecut la Domnul luptătorul anticomunist Octavian Anastasescu, prietenul lui Valeriu Gafencu. Pentru mine, Octav a fost un ''sfânt de lângă noi". Vă rog să îl pomeniţi în rugăciunile voastre

(Puteţi citi viaţa lui Octav aici.) Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni. Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi. Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții. În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (sophos) însetat de înțelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu. Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat. În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23) În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor. L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă. Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (Ciprian Voicilă. Din volumul "Sfinţii de lângă noi")

Ciprian Voicilă: Octavian Anastasescu, eroul discret

Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni. Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi. Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon. Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”. Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții. În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri. Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (sophos) însetat de înțelepciune (sophia), iubitor de ea (philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii. Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu. Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat. În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23) În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său. În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical. Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor. L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă. Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul. Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (Ciprian Voicilă)

Imagini de la lansarea cărții domnului Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor”, Editura Areopag, 2014

Octavian Anastasescu este un erou anticomunist discret. Scopul vieții sale a fost să treacă neobservat prin lume. Așa cum ar trebui să treacă prin această viață fiecare creștin autentic, motivat, îmboldit doar de dorul spre Lumina cea Nezidită a lui Hristos. Zeci de ani securitatea l-a presat în fel și chip, cu scopul de a-l transforma într-un informator. Nu a reușit. În ochii torționarilor comuniști a rămas „un element ireeducabil”. Octav ne-a lăsat moștenire cea mai afectuoasă mărturie despre Sfântul Valeriu Gafencu. Scena în care Valeriu Gafencu- țintuit pe patul spitalului, incapabil să se ridice și să vadă lumea de afară, de la fereastră - privește în ochii prietenului său, Octav, cum coboară credincioșii de pe dealul Măgurei din Târgu Ocna, ducând la casele lor lumina și bucuria Învierii este un imn închinat prieteniei și comuniunii dintre suflete. Vă recomand să revedeți aceste imagini cu Octav când sunteți deznădăjduiți, când vi se pare că viața nu mai are sens, când sentimentul că ați suferit prea mult și prea inutil vă inundă ființa. Îi mulțumim prietenului nostru, Olivian Breda pentru filmări și fotografii. (Ciprian Voicilă)

Puteți descărca gratuit volumele Octavian Anastasescu - „Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” și Avva Justin - „Mărturii. Amintiri. Minuni”

Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, Editura Areopag. Avva Justin Pârvu - Mărturii. Amintiri. Minuni, Editura Areopag.