Nu o să vă vină să mă credeți dacă vă voi spune că eu am nevoie să descopăr, încă de la început, un titlu bun, ca să pot să împletesc, fir cu fir, textura unei narațiuni.
Este ca și cum aș arunca - precum călăuza din filmul lui Tarkovski- o batistă înnodată, care are în vârf o piuliță. Arunc într-un spațiu amorf, neștiut și nesigur un cuvânt și în urma lui drumul devine cale, drumeagul se face sigur, stabil, și pentru autor și pentru cel ce mă va citi.
Am scris, carevasăzică, mai întâi „Octavul meu”. E un adevăr: fiecare este liber să aibă Octavul său, să posede imaginea proprie - a lui și numai a lui, cu totul inalienabilă - despre Octavian Anastasescu. Când Platon îl descrie pe Socrate, nu sunt sigur că portretul său are obiectivitatea și acuratețea unei fotografii. Sunt înclinat să cred că mai debrabă nu: și Platon avea Socratele său, care diferă mult, radical de Socratele lui Xenofon.
Am stat, prin urmare, să-mi ascult reverberațiile sufletului, când am aruncat în străfundurile lui acest cuvânt: „Octav”. Și ca într-o mișcare interioară tainică, de reflux, sufletul meu a scris cu o mână fermă pe hârtie: „Octava sufletului meu”.
Octavian Anastasescu este octava sufletului meu. Fiecare om care l-a cunoscut poate da mărturie că a plecat de la întrevederea cu el cu sentimentul că acest erou discret i-a înălțat sufletul cu câteva octave. I-a dat inimii sale amplitudine. I-a redat sufletului înălțimea, adâncimea și lățimea pe care le aplatizase oboseala vieții.
În itinerariul meu interior spre ființa lui Octav, am lansat - urmând pilda călăuzei tarkovskiene- o întrebare ultimativă, deschizătoare de drum, pe mai departe: cine este Octavian Anastasescu? Este un paradox conștient de sine, capabil și dispus să identifice în sine, dar mai cu seamă în ceilalți o multitudine de paradoxuri.
Octav este, într-un anumit fel, un creștin din Grecia antică, un înțelept (
sophos) însetat de înțelepciune (
sophia), iubitor de ea (
philosophos), dar care arde ca o candelă vie, într-o jertfire permanentă pentru Hristos. Seamănă cu un înțelept grec, a cărui minte (
nous) a fost îndumnezeită prin Hristos. Unul dintre principiile sale de viață este maxima lui Protagoras, „
meden agan”- nimic prea mult. Prin simpla prezență, Octav te învață măsura, acordul perfect dintre interiorul tău și gesturile care îl exprimă pe scena lumii.
Octavian Anastasescu este ființa alături de care ți-ar plăcea să înfrunți orice urgie (un război, un cutremur devastator sau chiar sfârșitul timpului) fiindcă a-i pleca din lumea aceasta învăluit în liniștea adâncă, nemuritoare, care îl acoperă pe el. Este acea pace, inconfundabilă, pe care toți o știm, dar arar o găsim, pe care ți-o dă numai credința în Dumnezeu.
Octavian este omul care îți vorbește fără emfază, necum grandilocvent, despre ajutorul pe care ți-l poate dărui Maica Domnului, cu condiția să i-l ceri. Ea l-a smuls din ghearele morții, de mai multe ori. În timpul detenției, Octav a suferit de cangrenă, dizenterie, malarie, tuberculoză. Maica Domnului l-a salvat dintre labele lui Stănciugel, brigadierul șef de la Canal, care îl împinsese în flăcările cuptorului de cărămizi pe comandorul Atanasiu. Octav iritase vigilența torționarilor comuniști care nu puteau concepe ca el să refuze, cu orice preț, până ca capăt, reeducarea. Maica Domnului l-a salvat de malaxorul reeducării inițiate la Târgu Ocna de ciracii lui Eugen Țurcanu, Nuti Pătrășcanu și Farmagiu. Nu e, prin urmare, de mirare că Octav o consideră pe Născătoarea de Dumnezeu Everestul credinței sale, un vârf de neegalat.
În spitalul pentru tuberculoși de la Târgu- Ocna l-a cunoscut pe Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor. Pentru el, a fost cea mai semnificativă întâlnire din întreaga sa - bogată - existență. Când s-au întâlnit, Valeriu aproape că nu mai era un om din carne și din oase: era dragoste întrupată. „Când te privea, domnule, simțeai că dă o năvală de dragoste din toate părțile lumii în tine - de peste tot: din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de peste tot” (Octavian Anastasescu - Lângă Valeriu Gafencu, Editura Areopag, p.19). Valeriu îl învață cum să rostească Rugăciunea lui Iisus și - pentru că Octavian i se plângea că nu o poate spune continuu, neîncetat- îi face o profeție: „Va veni o clipă în viața ta când inima îți va cânta singură, fără să-i poruncești, rugăciunea, și tu o vei auzi” (ibid). Ceea ce s-a și întâmplat în 1951, în timpul unei anchete care a avut loc într-un garaj. Ancheta a durat câteva ore. Inima lui Octav a început să cânte de la sine Rugăcinea lui Iisus. S-a simțit înconjurat de o sferă protectoare. Devenise imponderabil. Era învăluit de o bună-mireasmă venită din altă lume. Anchetatorii îi puneau întrebări cu duiumul, Octav răspundea, fără să știe exact ce răspunde și în tot acest interval temporar inima lui cânta Rugăciunea lui Iisus. La sfârșitul anchetei, plutonierul care asistase la ea i-a mărturisit: „Șefule, dacă ar fi numai o mie de inși ca dumneata în țara asta, praful s-ar alege de securitate!” (Idem, p. 23)
În închisoarea-spital de la Târgu Ocna se petrece una dintre cele mai frumoase și mai emoționante scene care vorbesc de la sine despre măreția și taina legăturii sufletești dintre un om și alt om. Este noaptea Învierii. De pe dealul Măgurei coboară credincioșii cu lumânări aprinse în mâini, cuprinși de bucuria învierii Domnului. Valeriu stă țintuit pe pat de boală. Îl roagă pe Octavian să îi povestească la amănunt ce vede pe fereastră. La un moment dat, toate cuvintele seacă. Nu mai era nevoie de ele. Cuvintele își pierduseră rostul. Octav tace, iar Valeriu privește avid scena - cu mulțimea credincioșilor care coboară dealul, ducând la casele lor bucuria învierii lui Hristos- reflectată în ochii prietenului său.
În ochii comuniștilor, Octav a rămas pe veci un „dușman al poporului ireeducabil”, el refuzând avansurile securității de a-l face informator și de a-l trimite cu diverse misiuni în Franța. De aceea, pentru mine, el este un erou. Într-o epocă a coloanelor vertebrale curbate, Octavian Anastasescu a rămas un om drept. Deranjant - pentru unii- de vertical.
Visul lui Octav a fost să treacă nevăzut prin lume. De aceea l-am numit un erou discret. În substratul dezideratului său se ascunde sentimentul care îl însoțește ca o umbră pe oricare creștin: suntem trecători prin lumea aceasta. Lumea nu merită să mizăm total pe ea. Cumpăna vieții noastre înclină permanent spre dincolo, înspre cele nevăzute. L-a trezit din acest vis - care avea conformația unui ideal de viață - prietenul său, Valeriu Gafencu. Apropiindu-se de zenitul existenței sale pământești, Octav ne-a lăsat cea mai duioasă amintire despre Sfântul Închisorilor.
L-am cunoscut în 2013, la sfârșitul unei conferințe despre Sfinții Închisorilor. Vorbitorii terminaseră de vorbit. Octav s-a apropiat timid de mine și mi-a spus: „știți, eu l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu”. Iată că la o vârstă cu totul venerabilă, Valeriu l-a trezit din visul său de a trece neștiut prin lume, și l-a făcut să dea poate cea mai furmoasă mărturie despre el, Sfântul Închisorilor, și să ne atragă atenția - nouă, românilor zărghiți de la credința în Hristos- că depinde numai de noi dacă ne vom lepăda de Hristos și de strămoși. Alegerea și vina ne aparțin deopotrivă.
Întâlnirea cu Octav se face pecete de neșters care îți imprimă, o dată pentru totdeauna, sufletul.
Octav este genul acela de om pe care l-ai suna la miezul nopții, când toți ceilalți dorm. Ai vrea doar să îi auzi vocea calmă, întotdeauna egală cu sine. Dacă ai face-o, te-ai convinge că Octav, santinela lui Hristos, stă de pază la cumpăna vremurilor și a duhurilor. Ai simți nevoia să te cațeri în foișorul său de veghe și să rămâi tăcut și treaz lângă el, pentru un timp sau poate pentru o veșnicie. (
Ciprian Voicilă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu