Ciprian Voicilă: Omul - o extensie a televizorului

Eram la un parastas la Bănești. Mâncam, beam, dar mai ales rememoram întâmplări cu Sorin, prietenul nostru care a trecut, la o vârstă cam fragedă, prea fragedă pentru noi, la Domnul. Părintele paroh stătea în mijlocul nostru și, fiind suficient de locvace, întreținea atmosfera prietenos-melancolică de la masă. Căuta să compenseze cumva pierderea lui Sorin, grea pentru toți cei apropiați lui. Într-o bună zi, părintele intră în ograda unei enoriașe, să-i sfințească gospodăria. Era în preajma Sfintei Boboteze. Pătrunde în casă și trece dintr-o cameră în alta, înălțând rugăciuni către Dumnezeu și stropind pereții fiecărei încăperi cu agheasmă. Dintr-odată, o văzu, proțăpindu-se în fața lui, pe stăpâna casei, poruncindu-i pe un ton oțărât: - Dă-te mai repede la o parte, părinte, că pierd acțiunea telenovelei și dup-aia nu mai știu ce a făcut Esmeralda! Abia atunci și-a dat seama bietul părinte că, fără să vrea, se interpusese între femeie și ecranul televizorului, obturându-i vederea, contactul vizual cu telenovela pe care ea se obișnuise să o urmărească seară de seară, ritualic. Marile sărbători (Crăciunul, Sfintele Paști) sunt ocazii propice să observi cum oamenii și-au pierdut reflexele sociale, bucuria de a fi împreună, de a se împărtăși unii din prezența celorlalți. Toți privesc hipnotic „programul de sărbători de la TV”. Casele noastre, mediul nostru intim, se transformă subit în săli de cinematograf: ne holbăm la ecranul televizorului, indiferenți la cel de lângă noi. Viața lui nu ne suscită atenția – chiar dacă celălalt este copilul nostru, soția sau mama noastră. În compensație, am devenit extrem de curioși să pătrundem voyeuristic în viețile VIP-urilor TV, ale fotomodelelor, ale oamenilor de afaceri și mai ales ale politicienilor. Ne comportăm, la nivel inconștient, ca niște paparazzi cu vocație. Am renunțat să ne trăim viețile. Televizorul ne-a convins să trăim viețile altora. Trăim prin delegație. Tindem să îi desconsiderăm pe străbunii noștri. Aceștia moșteniseră, prin tradiția vie, obiceiul de a face din masă un act de comensualitate – actul de a mânca și de a bea împreună –, un prilej de comuniune. Mâncau la mese de mică înălțime. Mesele din lemn erau rotunde, ceea ce făcea ca gradul de apropiere fizică dintre comeseni să fie mult mai mare decât acum. Masa începea, negreșit, cu o rugăciune rostită de stăpânul casei. El lua pâinea, o frângea și o împărțea celorlalți. Nu înainte să pună deoparte primul dumicat în memoria strămoșilor care au părăsit lumea terestră. Când mâncau, se priveau în ochi și își povesteau întâmplările trăite în cursul zilei. Noi – mult mai civilizați – am adoptat la masă modelul bufetului suedez. Fiecare se duce la frigider, își extrage din el ce vrea, își prepară singur hrana. Se întâlnesc apoi toți membrii familiei în sufragerie, se așază în formă de semicerc și privesc toți, hipnotic, la ecranul televizorului. Televizorul este un dictator nevăzut. Sunetele firești – un cântec de pasăre, frunzișul unui copac, mișcat de adierea vântului, glasurile de copii – s-au estompat. Când le auzim, din întâmplare, ni se par bizare. Deși este un tiran, noi ne iubim televizorul așa cum victima își iubește agresorul. Dacă am renunța vreodată la el, am fi lipsiți și de sensul vieții noastre: să privim încontinuu ce au mai trăit, de ieri până astăzi, ceilalți. Eroul secolului XX nu este Superman, Spider-Man sau Batman. Televizorul este eroul imbatabil, incontestabil al zilelor noastre: a învins toate argumentele împotriva lui. Giovanni Sartori ne-a furnizat motive forte contra obiectului social total – televizorul(1). Privind continuu la ecranul televizorului, ne imbecilizăm. Ne aruncă într-un nou stadiu, al post-gândirii. Pentru homo sapiens limbajul și simbolurile sunt determinante. Civilizația însăși este produsul scrierii, în procesul ei un rol decisiv avându-l trecerea de la culturile orale la cele scrise. Prin apariția sa, televizorul a schimbat raportul de forțe dintre cuvânt și imagine. Imaginea a devenit marcantă. Televizorul a început prin a fi o ustensilă necesară pentru informarea oamenilor și a ajuns să creeze un nou tip uman, un athropos nou, un nou model paideic, educativ. Copilul crescut în fața televizorului este, în fapt, un video-copil. Imaginile televizorului îi in-formează mintea, i-o modelează în conformitate cu caracteristicile imaginilor pe care le vede. Îl predispune la violență. Mintea copilului este ca un burete care absoarbe tot ce vede la televizor, fără discernământ. Un video-copil, un copil educat de televizor, va privilegia instinctiv imaginea în detrimentul cuvântului. Va prefera jocurile pe calculator, jocurile video și nu va simți impulsul de a citi o carte. Educația sa nu se va face prin intermediul cărților, al cuvântului scris. Va crește semiautist într-o lume a lui, formată din imaginile idolilor săi și din sunetele muzicii preferate. Va fi un homo-videns, nu un homo sapiens, întrucât televizorul - aducând în prim-plan imaginea, percepția directă - l-a împiedicat să își dezvolte capacitatea de abstractizare și de înțelegere a realității. „Ești pe sticlă, deci exiști” este un principiu dominant în practica noastră socială. Orice este promovat pe ecranul televizorului este, implicit, valoros - bun, frumos, adevărat, vrednic de urmat. Acest principiu, fals în realitate, generează întregul mecanism al relației dintre privitor și angajații televiziunilor. Televiziunea este întreținută prin cohorta de „specialiști” în emisia logoreică de opinii despre orice. În fiecare zi, se perindă pe ecran analiști politici, analiști sportivi, designeri vestimentari, analiști de cancanuri. În România noastră anomică și contemporană, sunt emisiuni care perturbă categoriile noastre morale, ancestrale. O emisiune despre viața cotidiană a infractorilor, de pildă. Părintele își crește copilul învățîndu-l să cultive binele și să se abțină să comită orice act imoral. Copilul privește la televizor și vede că acolo apar infractori de toate soiurile care își povestesc viața, emit opinii, își expun propria axiologie. Ceea ce vede copilul intră în contradicție flagrantă cu toată educația primită: dacă apare „pe sticlă” înseamnă că este un model, „este cineva”. (Ciprian Voicilă) Note: 1. Giovanni Sartori – Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Editura Humanitas, București, 2005.