La Editura Areopag a apărut volumul: „Avva Justin. Mărturii. Amintiri. Minuni”

Volumul este coordonat de Vlad Herman. Înainte să vă supun atenției insignifiantul meu text despre Părintele Justin Pârvu, simt nevoia să spun câteva cuvinte despre Vlad Herman, coordonatorul volumului. Consider că Vlad Herman - ca și mirobolantul (pentru mine) Alexandru Costache, un tânăr în care discreția s-a logodit cu inteligența și buna cultură și pe care nu am reușit, încă, să-l conving să scrie- sunt viitorul României de mâine, care a primit prin Părintele Justin, în cel mai tradițional sens cu putință (traditio înseamnă „a transmite”, „a da mai departe”) valorile centrale ale generației de eroi și sfinți, ale cărei origini - oricum am da-o noi la întors- au fost stabilite la 1927. Valorile Sfinților Închisorilor au fost date mai departe generației de mâine. Un lucru semnificativ, aș îndrăzni să spun, chiar esențial. Doar că generația de mâine - luându-i ca exponenți pe Vlad Herman și Alexandru Costache - are nevoie și de faptele noastre, nu doar de discursurile noastre sterile. Mai ales că generația Sfinților Închisorilor glăsuia mai întâi prin fapte. Nu întâmplător Părintele Justin Pârvu dădea binecuvântare oricărui om care voia să facă - din toată inima- ceva, indiferent dacă acel ceva era definit de contextul de viață al fiecăruia, era semnificativ doar pentru el (prin semnificația unui cuvânt înțelegându-se regula lui de folosire, în sensul lui Wittgenstein II- notă, poate inoportună, pentru filosofi sau absolvenți de filosofie). Dar despre toate acestea și despre altele veți afla la Conferința despre Sfinții Închisorilor, de marți 18 februarie 2014, cu începere de la ora 18.00. Pănă una, alta, salut generația ce vine, indiferent de numele sub care ni se arată: Vlad Herman, Alexandru Costache, Cavalerul Trac, și toți cei împreună cu ei. Vă supun atenției un text. Doar un text. Nicidecum textul. În carte veți găsi 5, 6 texte care pot fi -oriunde și oricând- textul cărții. Părintele Justin, întruchipare a demnității uitate. Nu mă număr printre ucenicii Părintelui Justin. Nici printre cei care, imediat după trecerea sa la Domnul, au crezut și au mărturisit și altora că este mai bine așa: părintele Justin, odată ajuns în Lumina Neînserată a lui Hristos, ne va ajuta mult mai repede și pe mai mulți creștini în acelasi timp, deși nu contest asta: sfinții, eliberați de condiționările presupuse de faptul de a fi om, ne sar în ajutor cu mai multă eficacitate decât atunci când se mișcau printre noi. Cred că este ucenic al unui avă - cum era, în mod incontestabil, Părintele Justin - persoana care crește duhovnicește în proximitatea acelui plăcut al lui Dumnezeu, împărtășindu-se permanent din cuvântul și exemplul său. Așa cum cred, deopotrivă, că mai aveam nevoie, măcar un timp, de Părintele Justin, aici, pe pământ, printre noi. Când intrai în chilia părintelui te izbea imaginea sa iconică: erai în fața unui bătrân înconjurat de un halou de lumină, un bunic în care îl simțeai sălășluind pe Duhul Sfânt. Aerul primitor care învăluia totul în jurul părintelui; intimitatea care se crea între sufletul tău (închircit de angoasă, griji lumești, nesiguranță în fața zilei de mâine) și sufletul său de aur (trecut prin focul suferințelor din temnițele comuniste și prin vitregia provocată ani de-a rândul de cei care l-au urât sau n-au vrut să-l înțeleagă); credința pe care ți-o transmitea părintele că, în ciuda aparențelor potrivnice, totul va fi bine pentru că noi, oamenii, ne mișcăm permanent sub pronia lui Dumnezeu; acel „măi” cu care părintele Justin își puncta sfaturile de suflet-salvatoare; totul, repet, totul producea o stare duhovnicească inconfundabilă, de neimitat. O stare pe care miile de pelerini, poate sutele de mii de pelerini, poate milioanele de pelerini care au cunoscut-o o vor purta pentru totdeauna în adâncul inimii lor, mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru acest dar minunat pe care l-au primit. O amintire tainică, luminoasă, pe care o vor scoate din tainița sufletului la nevoie. Părintele Justin turna balsamul rugăciunilor peste rănile sufletești ale oamenilor, care făceau cale-întoarsă de la Petru Vodă revigorați duhovnicește, încrezători în puterea nebiruită a lui Dumnezeu. Această harismă a părintelui de a prelua durerile celorlalți consider că este caracteristica definitorie a personalității sale duhovnicești, artă pe care a învățat-o de la Părintele Paisie Olaru. Când a murit Părintele Justin, am simțit că au murit mai mulți oameni deodată: mărturisitorul care a trecut demn prin iadul pușcăriilor comuniste, monahul care ținea cu acribie canoanele și rânduielile Sfinților Părinți; ctitorul de biserici și schituri; omul care a retrezit interesul pentru Sfinții Închisorilor și a fost principalul motor în declanșarea cultului închinat lor; autoritatea numărul 1 care s-a ridicat împotriva ereziei ecumeniste și a masoneriei (care a infuzat veninos instituțiile marcante ale României); românul care a luptat până la sfârșit împotriva politicii de deznaționalizare dusă – paradoxal!- de statul român; principalul sprijin al sufletelor umilite și obidite, care simțeau că la Petru Vodă cerul este mult mai aproape și răspunsurile primite prin gura Părintelui Justin vin, pe verticală, de la Dumnezeu. Rămânând în același cuget cu toți mărturisitorii din secolul XX, Părintele Justin și-a pus sufletul stavilă în fața oricărui rău care amenința Trupul lui Hristos și inima neamului românesc. Am stat și eu, ca foarte mulți alții, la picioarele sfinției sale, în mai multe rânduri. El mi-a dat binecuvântare să strâng mărturii despre minunile săvârșite de Părintele Ilie Lăcătușu, fostul său camarad de suferință. Ne-a binecuvântat, în ultimii patru ani, de fiecare dată – pe Danion, pe mine, pe Marian Maricaru și pe ceilalți vorbitori – înainte de conferința anuală dedicată Sfinților Închisorilor, care a avut loc pe 19 martie, la Iași. Îmi amintesc și acum, nu fără o oarecare uimire, cum odată stăteam sub patrafirul părintelui, care ne citea o rugăciune pentru luminarea minții și deodată, în mod cu totul inexplicabil, am simțit o mireasmă specifică pe care o cunoșteam din capela unde adastă moaștele Părintelui Ilie Lăcătușu, la cimitirul Adormirea Maicii Domnului, pe Calea Giulești. Mirosea a flori și mir, dar era exact aceeași mireasmă ca la Părintele Ilie Lăcătușu. Ca și cum între ei continua să existe o comuniune nevăzută, dar, iată, perceptibilă. Altădată, stând la picioarele lui, cineva ne-a dat să sărutăm o parte din moaștele unui mărturisitor de la Aiud. Acele sfinte moaște apar și în filmul documentar despre Sfinții Închisorilor, realizat de Carmen Avram. În chilia părintelui mai era cu noi și o maică. În momentul în care maica a sărutat moaștele, din ele a izvorât mirul. Ultima oară l-am văzut pe Părintele Justin la înmormântarea sa. M-am dus acolo cu gândul că iau de la el, sărutându-i mâna dreaptă, o ultimă binecuvântare. Îmi este dor de el. Privesc adesea în jurul meu și îmi spun de unul singur: „Doamne, nu am om” (Ioan 5,7). Mai corect spus: nu mai am om. Presimt că mă apropii de sfârsitul textului și nu aș vrea să-l închei înainte de a scrie aici un gând pe care îl găsesc important. Prezența părintelui, în integralitatea ei, îți amintea permanent că omul a primit de la Dumnezeu și darul de a fi o ființă demnă. În special chipul Părintelui Justin trăda apartenența sa la familia conducătorilor. Parcă Dumnezeu l-a plămădit, dându-i misiunea specială ca să îi călăuzească pe oameni, poporul, spre Împărăția Cerurilor. Cred că Dumnezeu l-a dăruit cu ani mulți ca să ne reînvețe – într-un timp care a făcut din compromis mai întâi o modă, apoi o lege - pe noi, creștinii ortodocși, pe noi, românii, valoarea demnității. Mulți cunosc trunchiat proverbul strămoșesc: „Capul plecat sabia nu-l taie...”. Părintele Justin ne-a reamintit proverbul, completându-l, redându-i și redându-ne sensul: „... dar nu vede nici lumina soarelui”. Vom fi urmași ai lui, dacă vom dovedi în domeniul faptelor, că am înțeles valoarea demnității- intim și implicit legată de problema identității noastre. Vom fi drept-credincioși și români atâta vreme cât vom rămâne demni. (Ciprian Voicilă)