Se afișează postările cu eticheta parintele macarie besliu ctitorul cu maini de aur. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta parintele macarie besliu ctitorul cu maini de aur. Afișați toate postările
vineri, 11 ianuarie 2013
luni, 7 ianuarie 2013
Noi mărturii despre Părintele Macarie Beșliu de la Schitul Muntioru
Cartea poate fi achiziționată de la librăria Sophia sau comandată de pe Librarie.net.
Un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă.
Eram şi eu un tânăr în căutarea idealului vieţii, sau mai bine zis, în căutarea iubirii celei mari. Şi nu ştiam ce să fac, nu reuşeam să mă decid să mă căsătoresc sau să urmez viaţa monahală. Şi atunci, printr- o rânduială a lui Dumnezeu, de la Catedrala Sfântul Sava din Buzău s-a organizat o excursie în Moldova. Era în 20 iunie 1992. Am purces la drum spre nordul Moldovei. Eram fascinaţi de Mănăstirea Sihăstria, de părintele Cleopa, de ieroschimonahul Paisie Olaru. Am ajuns acolo. Am fost cazaţi la mănăstire. Am stat de vorbă cu părintele Cleopa patru ore, grupul nostru din Buzău, l-am întrebat şi noi câteva lucruri şi printr-o iluminare, aşa, de la Dumnezeu, eu le- am spus celorlalţi că eu vreau să mai rămân câteva zile la Sihăstria. Să văd şi eu viaţa monahală de acolo. Am simţit eu lucrul acesta. Am stat câteva zile acolo, am mai fost şi la Mănăstirea Secu, la câteva mănăstiri şi m- am întors la Buzău. Ca, după aceea, părintele Milea să îmi dea o veste mare, frumoasă. Zice: „Uite, eu mă duc în comuna Bisoca la o mănăstire de vis, paradisiacă, Mănăstirea Poiana Mărului!” Suna aşa de frumos! Unde Cuviosul Vasile a revigorat viaţa monahală şi a fost duhovnicul marelui stareţ Paisie Velicikovski.
Am plecat în ajunul postului Sfintei Marii, pe 31 iulie, cu o Dacie modestă, a părintelui Milea. Mai eram cu fratele meu şi cu încă doi tineri şi cu un duhovnic de la Mănăstirea Răteşti. Şi am ajuns exact la Bisoca, un colţ de rai. Alexandru Vlahuţă a descris aşa de frumos pitoreasca zonă de acolo... Ne-am îndreptat către Poiana Mărului şi am avut un simţământ deosebit atunci, intrând pe poarta mănăstirii. Era exact ce-mi doream eu: simplitatea aceea ca la ea acasă. Şi am găsit şi un om pe măsură: simplu şi la vorbă şi la port, părintele Macarie. N-auzisem de el, dar părintele Milea mi-a spus că este cumnat cu dânsul. Şi ne-am apropiat sfios, eram tinerei atunci. Părintele ne-a primit cu drag acolo, ne-a ospătat după inima dânsului. Şi, ce să spun? A fost o legătură directă, ca de la tată la fiu. Imediat ne-am deschis către părintele şi am decis să rămânem acolo, la Poiana Mărului. E singura mănăstire în care mi-am dorit să vieţuiesc. Cu toate că înainte fusesem la alte mănăstiri, dar aici a fost locul exact unde îmi doream să rămân atât de mult. Sigur, a fost şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, după aceea, au fost atâtea încercări şi ispite până să ajung să fiu cu adevărat ucenic al părintelui Macarie. La început a fost un pic mai aspru cu noi, ne-a trecut printr-o sită şi a fost foarte bine aşa, că cine a putut să reziste a rezistat, cine nu, a plecat. E foarte mult de spus. E un roman întreg ceea ce am petrecut cu părintele acolo, la Poiana Mărului. Foarte multe lucruri bune, frumoase şi încercări şi ispite. Şi slavă lui Dumnezeu că mi-a deschis calea aceasta spre lumină. Cum mi-a spus părintele la început: „Uite, ai venit aici, să ştii că e un drum deschis şi o cale plină de lumină. Dacă încerci şi lupţi, poţi să mergi pe această cale atât de luminoasă”.
Am văzut în părintele Macarie un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă, la care faptele vorbeau atât de mult! Cuvintele vorbeau mai puţin, dar faptele erau atât de reale şi atât de profunde. Am lângă mine un om care mărturiseşte cu viaţa lui credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de Biserica Lui, cea sfântă şi biruitoare. Dumnezeu Se uită foarte mult la inima omului şi a găsit de cuviinţă să îi dăruiască părintelui Macarie şi darul de a fi ctitor şi iubitor de casa lui Dumnezeu, până la jertfă, şi puterea de a construi biserici vii, în sufletele oamenilor şi de a-i călăuzi mai ales în aceste vremuri atât de tulburi şi atât de încercate, de a-i călăuzi pe oameni către lumina lui Hristos. Şi a făcut-o atât de bine încât, iată, aşa cum spunea cineva când a venit pe aicea, că şi pietrele vorbesc şi pădurea parcă mărturiseşte despre taina aceasta a jertfei. Că nu este uşor să călăuzeşti sufletele oamenilor. Cred că este cel mai greu lucru din viaţa unui preot şi din viaţa oricărui om, să călăuzeşti un suflet către Hristos şi către Împărăţia lui Dumnezeu.
(Părintele Valerie Partal, Schitul Muntioru.)
Părintele Macarie, omul lui Dumnezeu.
La Poiana Mărului am ajuns prin 1997. Şi, când am ajuns la Poiana Mărului, l-am întâlnit pe părintele şi i-am cerut câteva cuvinte de folos. Ceea ce mi-a spus părintele, de la inimă mi-a spus, la inimă s-a dus. Mi-a zis că o să ajung la mănăstire. Mi-a zis că şi aici pe munte se va face o mănăstire mare, care va avea un rol foarte important, va fi mănăstire a mântuirii şi multă lume se va folosi de ce va fi aici. Mă întrebam în gând dacă voi ajunge şi eu acolo. Dar nu i-am spus părintelui gândul pe care l-am avut atunci. Ţineam o legătură foarte strânsă şi cu Mănăstirea Petru Vodă, mă duceam foarte des şi pe la părintele Justin Pârvu, şi când aveam concediu mă duceam prin ţară, pe la diferite mănăstiri. Şi am auzit că părintele are hramul la paraclis Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil. Şi parcă m-a îndemnat cineva să vin aici pe munte şi să mai vorbesc cu părintele, exact în chilia în care şade dânsul acum. Şi am venit aici, am vorbit cu părintele şi, într-un final, mi-a zis: „Mă, tu aici ai chemarea, aici vei fi.” Şi, atunci, în inima mea s-a aprins ceva pentru acest munte, o râvnă. Şi atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea părintelui, am ajuns aici. Sunt de nouă, zece ani frate aici. Odată ce ajungi în mănăstire, eşti deja ca şi călugăr. Nu contează, guşti din cazan, mănânci din mâncarea mănăstirii. Probabil că va veni şi timpul pentru călugărie. Trebuie să fii călugăr în interiorul tău, să te faci tu călugăr şi de acolea vine şi călugăria.
Dumnezeu lucrează, să ştiţi. Dumnezeu lucrează prin oameni. Şi, unde se face voia lui Dumnezeu, acolo vin şi oamenii. Şi se spune că cel care va fi prigonit, acela este omul lui Dumnezeu. Şi oamenii vin că sunt atraşi de acest munte minunat şi de harul părintelui Macarie, pe care Dumnezeu i l-a dat. Şi eu am trăit foarte multe întâmplări minunate aici...
(Fratele Costel N., Schitul Muntioru.)
Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea.
Era o zi frumoasă şi răcoroasă de vară, verile nu deveniseră atât de sufocante ca în ultimii trei ani. Totul se năruise în jur. Nu aveam familie, credeam că nu am noroc în dragoste. Zodiile nu erau favorabile: Saturn intra în zodia Gemenilor şi credeam că ceea ce se întâmplă va fi fost pe placul stelelor – o lecţie de viaţă, de karma, cum spuneau toţi cei mai învăţaţi din jurul meu. Consultasem deja vreo trei ghicitoare în cafea şi în cărţi şi, cum nici ele nu îmi dăduseră o soluţie, nimic nu mă mai convingea că lucrurile pot lua o turnură favorabilă. Avusesem un iubit yoghin, făcusem spiritism, fusesem la vreo trei astrologi şi reikişti.
Eram pe val la slujbă, în momentul în care şefii agenţiei au început să fie cercetaţi pentru nişte nereguli financiare serioase. A urmat o serie de concedieri într-o zi de final de săptămână – „Vinerea neagră”, ne plăcea să îi spunem. Eram o companie pe filon american, importam şi fericirea şi dezamăgirea cu aceleaşi aplauze. Fusese un an greu, muncisem 365 de zile a câte 14 ore pe zi, fără o zi liberă, pe un salariu care îmi ajungea să plătesc doar chiria, ţigările şi taxiul.
Locuiam într-o mansardă insalubră cu trei camere mici, atât de mici încât nu puteai să te întorci în jurul tău. Toate uşile se deschideau în hol, astfel încât, ca să poţi intra dintr-o cameră într-alta, trebuia să deschizi şi să închizi rând pe rând câte o uşă. Exista o singură chiuvetă, pentru spălatul pe ochi, pe dinţi, vase şi orice alte lucruri de curăţat. Dezvoltasem un sistem propriu de îmbăiat, într-o copaie de plastic. Procesul în sine dura atât de mult, încât trebuia să mă trezesc cu două ore înainte să plec. Închideam radioul şi toate luminile şi puneam un fierbător mare în priză, într-o oală de zece litri de apă. După ce fierbea, mă spălam pe holul neîncălzit, a cărui lampă îţi amintea de adăposturile de război din anii ’40. Era de tablă, plină de vopsea de diferite nuanţe. Singurul mijloc de a încălzi spaţiul era un godin de 1 metru înălţime, a cărui fontă se încingea foarte tare în 3–4 ore şi se răcea aproape instant în momentul în care se stingea focul. Singurele lucruri pe care le puteam mânca erau măslinele, pâinea, piureul din fulgi de cartofi şi margarina.
Noaptea de Anul Nou am petrecut-o cu o colegă de-a mea, pe care o consideram cea mai bună prietenă, bând pe nerăsuflate o sticlă de vodkă Absolut şi aprinzând artificii pe balcon, în strigătele tuturor vecinilor, la fel de ameţiţi ca şi noi. Era modul nostru de a stinge frica viscerală de oameni, de ziua care venea, de singurătatea care ne înconjura, de cei care ne arătau că nu facem parte din cercul lor ales. Prima zi din an a început cu o mahmureală şi un telefon care mă anunţa că la mansarda în care locuiam s-a spart o ţeavă şi a inundat toată casa. Instalaţia electrică nu mai funcţiona, toţi cei care locuiam în imobil fiind nevoiţi să ne căutăm alte locuri în care să petrecem iarna.
Prietena mea cea mai bună m-a găzduit două săptămâni după care, într-o seară, m-a anunţat oficial că a doua zi urma ca mătuşa ei să se mute la Bucureşti şi trebuia să plec subit. Două zile am dormit la un fost iubit, care m-a terorizat că nu m-am măritat cu el, apoi timp de o săptămână am dormit pe unde apucam. Două luni mai târziu, agenţia la care lucram s-a destrămat şi, deşi muncisem foarte mult pentru un salariu foarte mic, m-am trezit că nu am primit nicio ofertă din partea celor pe care îi servisem atâta timp.
Am hotărât să o iau pe cont propriu. La început am crezut că îmi merge bine. Veneau lucrări, nu aveam timp să dorm, lucram tot cu nişte prieteni, nu am avut nicio ezitare şi nicio bănuială că aceştia nu ar putea fi corecţi. Aveam încredere în propriile forţe. O perioadă lungă de timp s-au adunat facturi de telefon, de chirie, de utilităţi. A venit momentul să îmi trag sufletul şi să încerc să mă socotesc cu cei pe care îi consideram partenerii mei. Unul dintre ei nici nu a avut vreodată intenţia de a mă plăti, am aflat ulterior. Celălalt şi-a cumpărat o maşină din banii încasaţi pe proiectul derulat împreună.
M-am trezit într-o dimineaţă singură, fără serviciu, fără bani, cu datorii, fără familie, fără iubit, cu o mamă căreia nu doream să îi devin povară, împărtăşindu-i toate problemele mele, ştiind foarte clar că nu avea cum să le înţeleagă, nicidecum să mă ajute să le rezolv. Aveam foarte mult timp liber şi nu găseam cu ce să îl umplu, decât uitându-mă ore în şir la televizor sau întâlnindu- mă cu alţii ca mine la o bere la terasă.
Azi aşa, mâine aşa, ajunsesem să beau o mică bere sau un şpriţ de dimineaţa, de la prima oră. În afară de faptul că miroseam un pic a băutură, nimic nu mi se părea nelalocul lui. Şi viaţa mi se părea mai uşor de luat în piept. Mai scăpam din când în când şi la câte un dezmăţ desfrânat, prin care chipurile încercam să îmi menţin părerea despre mine, cum că aş fi o femeie la modă.
Un apel telefonic m-a trezit într-o dimineaţă cu o invitaţie la cafea. Fosta mea colegă de la momentul acela, Violeta, una dintre cele mai bune prietene de acum, mă invita la o cafea, pentru a discuta un posibil proiect. Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, la ora 11:00, împreună cu o altă fostă colegă, ele la o cafea, eu la o bere. Ceva din ceea ce s-a întâmplat i-a dat de bănuit Violetei, care cred că mă ştia o femeie serioasă. Cert este că, în câteva săptămâni, după încheierea proiectului, m-a invitat la o călătorie la o mănăstire. Iubesc natura, culoarea verde şi aerul curat şi liniştea şi sunetul pe care vântul îl scoate, când mângâie frunzele unui copac. Am acceptat imediat, cu mare bucurie. Plecam la mănăstire dimineaţa devreme, conducea Stelian, care râdea, povestindu-le altora cum transporta el „sacii de cartofi”. Adormeam amândouă, imediat ce ieşeam din Bucureşti şi mă trezeam în rai: la Poiana Mărului.
Nu îmi amintesc prea bine primele întâlniri, îmi amintesc doar faptul că, în timpul slujbei, mă lua un somn greu, odihnitor şi că atunci când mă trezeam aveam inima uşoară şi simţeam că m-am întors, în sfârşit, acasă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Era un sentiment nou pentru mine. O bucurie incomensurabilă, care se sfârşea de îndată ce trebuia să plecăm.
Aşa l-am cunoscut pe părintele Macarie – acasă, la Poiana Mărului, în poiana în care petreceam ore în şir cu Violeta, meditând asupra slujbei şi asupra micilor probleme ale vieţii cotidiene. În poiana în care eu spălam vase după sărbătoarea de hram şi părintele Macarie cosea, într-o linişte desăvârşită, sfâşiată doar de sunetul sec al tăişului de metal trecând peste firele crude de iarbă. În poiana în care, la slujba pentru aghiasmă, un vânt năprasnic îndepărta toţi norii de ploaie şi frigul, indiferent de anotimp. În poiana în care împreună cu Rodica ne-am povestit vieţile, pline de întâmplări mai mult nedorite şi nevisate şi neaşteptate. Îmi amintesc, în schimb, delicateţea cu care ne oferea un ouşor fiert sau mămăligă cu brânză şi smântână în bucătărioara de la Poiana Mărului, sau o punguţă cu mere sau colivă făcută doar de mâna dumnealui. Reîntoarcerea mea nu a fost imediată, a trebuit un timp de răgaz pentru ca toate lucrurile să intre pe făgaşul lor normal.
După primele excursii la Poiana Mărului, am cunoscut acolo un călugăr care m-a întrebat cum mă cheamă şi dacă locuiesc la Bucureşti. Nu ştiam cine este şi nici nu i- am reţinut numele. După două luni, într-o poieniţă de la Breaza, fiind invitată la aniversarea unor buni prieteni, am decis să nu mai beau alcool niciodată. Spun am decis, pentru că aşa credeam atunci, acum ştiu că numai Dumnezeu te poate ajuta să te opreşti din această patimă. Petrecerea durase toată noaptea şi toţi ceilalţi se trezeau târziu, fiind mahmuri. În poieniţă era întinsă o canapea pe care m-am aşezat şi pe care, în liniştea dimineţii de duminică, am citit cartea Veşnicia ascunsă într- o clipă, a părintelui Arsenie Papacioc. Am înţeles în acel moment că pentru o clipă de neatenţie te poţi pierde pe veşnicie. Şi am visat că îi vorbeam acelui călugăr tânăr din poiana minunată.
Mai târziu i-am scris o scrisoare în care îi povesteam câteva din păcatele mele – credeam că este un sumar – şi că aş dori să mă spovedesc la el. Scrisoarea a ajuns la dumnealui prin intermediul Rodicăi şi, împreună cu ea, într-o iarnă cumplită, la minus 12 grade, am ajuns la o mănăstire departe în munte, în nişte condiţii în care nu mi- aş fi imaginat vreodată că aş putea să merg şi l-am reîntâlnit pe părintele Macarie. Această călătorie era mai lungă decât mă aşteptam. Părintele Valerie m-a sfătuit să merg la părintele Macarie de la Darvari, să mă spovedesc, pentru că aveam nevoie de această curăţire, aflată la îndemână. După doi – trei ani, am început să mă pot apropia de părintele Macarie, să îi sărut mâna dreaptă cu smerenie, şi lumina din privirea dumnealui veghează de atunci asupra mea permanent. Stăteam tot timpul la coadă la chilia dumnealui şi, când îmi venea rândul, nu îndrăzneam să îi vorbesc. Îmi spunea că „îşi face ciubuc” cu mine, că, dacă nu mă las de fumat, am să mor. Şi cred că am învins toate aceste patimi pentru rugăciunile dumnealui către Maica Domnului.
Într-un an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua mea, iar fetele mi-au făcut o surpriză. Mi-au cumpărat tort şi mi-au cântat cu toţii: „La mulţi ani!”. Căldura pe care am primit-o în sufletul meu nu se compara cu niciunul dintre sentimentele pe care le-am cunoscut până acum. Nu am avut niciodată o aniversare mai frumoasă. Niciodată nu am simţit mai multă iubire, o altfel de iubire, decât atunci. Într-un alt an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua dumnealui, era o iarnă grea şi doar noi am ajuns, iar fericirea că am putut să ajungem doar noi şi să îi facem o bucurie cât de mică nu se compara cu nimic.
Suntem în 2012. Nu mai beau de mult timp şi sunt o femeie onorabilă de cel puţin cinci ani, nu mai fumez de trei ani, mă rog în fiecare zi la Maica Domnului să mă facă o femeie bună şi milostivă. Viaţa mea s-a schimbat total, din momentul în care l-am cunoscut pe părintele Macarie de la Poiana Mărului. Poate în nopţile de vecernie de dinaintea slujbelor de hram ţinute la lumânare, când stând pe pridvorul casei de oaspeţi aveai senzaţia că, dacă întinzi mâna, poţi să culegi stelele din cer. Poate în după amiezile de toamnă, târziu, când ne odihneam sufletul în poiana cu mere creţeşti, acrişoare. Poate în zilele de hram, când părintele avea grijă de toţi cei care stăteau la masă, şi buni şi răi, şi săraci şi bogaţi, şi când le împărţea banane, împreună cu Violeta, gogoşi sau cozonac. Poate la Liturghie, când se ruga împreună cu noi: „Sus să avem inimile!”.
Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea şi atunci când îmi este greu şi atunci când sunt fericită. Este o prezenţă mai presus de o relaţie de înrudire.
El m-a ajutat să înlătur frica. Să mă rog. Să înfrâng toate patimile dincolo de puterea mea omenească de înţelegere. Să cer ajutor de la Maica Domnului. Să plâng. Să cer iertare. Să fiu. Sunt acum, pentru rugăciunile sale, Ofelia, fiica lui Dumnezeu.
Hristos a înviat!
(Ofelia).
Privirea rugătorului necontenit.
Bătrân, cu barba ninsă şi răsfirată de vânt, părintele Macarie apare în pridvorul îngust şi sărăcăcios, binecuvântând credincioşii.
Unii îl privesc cu admiraţie, alţii cu sfială şi puţină teamă, ştiind că părintele citeşte gândul fiecăruia, că de multe ori nici nu te lasă să deschizi gura, spunându- ţi el necazul şi strâmtoarea ce te-au adus la mănăstire.
Numărându-şi parcă vorbele, părintele mai mult ascultă. Are privirea rugătorului necontenit, pe care nu-l poţi tulbura şi nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. Apropiindu-ne de el şi cerându-i „să ne dea cuvânt de înţelepciune”, părintele va cumpăni o clipă, rostind: „Bine este să vorbim despre Dumnezeu, dar şi mai bine e să vorbim cu El”.
Răbdător, cu mâinile ascunse parcă în pliurile rasei cernite, oftează şi ia aminte la ce i se spune, dar focul albastru al ochilor săi caută departe, la sihăstria din Munţii Muntiorului, acolo unde a primit porunca în vis să ridice o nouă mănăstire.
(Sorin Preda, fragment din articolul Grădina cu minuni din munţii Buzăului, apărut în Formula As nr. 578/2003).
Omul trăirilor.
Părintele Macarie nu este omul cuvintelor, el este omul trăirilor. În slujbă este luminos şi îi simţi rugăciunea. Când te întâlneşti cu părintele, parcă vede prin tine, el ştie încă dinainte de a fi în faţa lui care sunt frământările tale, iar, dacă ai parte să-l întâlneşti în momentele lui de bucurie, vei constata că te afli în faţa unui suflet de copil, vesel, bucuros, zburdalnic. Da, l-am văzut culegând bucuros ghiocei, plante medicinale sau ghebe, emoţionându-se ca un copil când ucenicii săi îi cântau de ziua lui de naştere sau în mulţimea de oameni, împărţind banane şi gogoşi la hramuri. Nu am văzut pe nimeni să plece de la părinte fără ca acesta să-i dea un mic dar, alimente, fructe, flori sau bunătăţi făcute chiar de el.
L-am văzut şi în momentele mai triste, în care el şi-a pus într-o Dacie papuc ce avea mai de preţ- adică obştea şi şi-a lăsat cu durere în suflet o mare iubire: mănăstirea de la Poiana Mărului. Şi asta fără prea multe cuvinte…
Cum ţi se schimbă viaţa după întâlnirea cu acest om, atât de iubit de Hristos? Printr- o simplă binecuvântare, fără prea multe cuvinte. Nu de puţine ori, s-a întâmplat ca oameni care fuseseră trecuţi pe pomelnic, şi care să nu aibă nicio legătură cu biserica sau cu părintele Macarie, aş spune chiar atei, să îşi dorească foarte tare să meargă la mănăstire, ca să-l întâlnească. Pe mulţi dintre aceştia îi poţi întâlni acum la slujbele de duminică sau la hramuri.
Puterea pe care ţi-o dă părintele Macarie nu se poate descrie în cuvinte. Lucrurile se schimbă în viaţa ta… fără prea multe cuvinte. Simţi că harul pe care îl are părintele Macarie se revarsă şi asupra vieţii tale, discret şi lin. Apreciezi ceea ce înainte de a-l cunoaşte pe părinte nici măcar nu îţi trecea prin cap: că, fără să-L ai pe Hristos în inima ta în fiecare clipă, nu poţi face nimic folositor sufletului tău, că bucuriile mici ne fac viaţa mai frumoasă, că nu trebuie să ne pierdem sufletul de copil, că numai trăind în comuniune unii cu ceilalţi suntem cu adevărat fericiţi.
Am simţit ajutorul părintelui Macarie de nenumărate ori în viaţa mea şi nu pot uita, de pildă, cum - doar cu binecuvântarea părintelui Macarie şi pentru rugăciunile sfinţiei sale - am ajuns cu bine de la Râmnicu Sărat în Bucureşti, cu ambreiajul de la maşină distrus. Maşina parcă zbura!
De mai bine de zece de ani, de când l-am cunoscut pe părintele Macarie, viaţa mea şi a familiei mele este într-o continuă schimbare. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare Bunului Dumnezeu pentru că l-a adus în viaţa mea pe părintele Macarie!
(Violeta Ciuvăţ)
luni, 10 decembrie 2012
Joi, 13 decembrie 2012, lansam la libraria Sophia cartea cu marturii despre Parintele Macarie Besliu
Editura Areopag si libraria Sophia va invita
joi 13 decembrie 2012, de la ora 18.00
la lansarea volumului
Ctitorul cu maini de aur - marturii despre Parintele Macarie Besliu.
Invitati:
Pr. Mihail Milea,
Danion Vasile,
Ciprian Voicila
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Cea mai frumoasă mărturie despre Părintele Macarie, cel care a reînviat Mănăstirea Poiana Mărului
Taina părintelui ‑ dă
iubire la toată lumea.
Nu auzisem de părintele Macarie. Mergeam la Darvari la biserică. Venise părintele Ştefan Nuţescu de la Schitul Lacu, cu o icoană micuţă a Maicii Domnului tăiată pe faţă. Am văzut icoana şi mă obseda. Era o obsesie: icoana tăiată pe faţă, icoana tăiată pe faţă. Şi, la un moment dat, Preasfinţitul Ambrozie stătea pe băncuţa din curtea mănăstirii. E un episcop simplu, plin de bunătate şi smerenie. Stătea pe băncuţă şi vorbea cu oamenii. Aşa făcea el seara, după vecernie, la Darvari. Eu mergeam în fiecare zi acolo. Când a venit părintele Macarie, erau şi duhovnicul meu drag şi Preasfinţitul Ambrozie. Am întrebat unde este o icoană tăiată pe faţă. Toţi părinţii prin care m‑a binecuvântat Domnul au fost Macarie (de la Pasărea, de la Darvari, de la Poiană). Numai „Macarie” au fost în viaţa mea.
Am stat cu părintele Macarie de la Darvari şi cu Preasfinţitul Ambrozie, i‑am întrebat de icoana asta, mi‑au zis că este una la Dălhăuţi. După vreo două zile mi‑au arătat şi poze. Dar, pe urmă, începusem să visez. Nu era nicăieri intrarea. Eu vedeam o intrare aşa mare, cu copaci. În perioada aceea, tocmai îmi pierdusem afacerea. Eram în cel mai cumplit moment al vieţii mele. Practic, pierdusem totul. Şi, încolţită de ăştia, cam aşa eram. Era în februarie 2002. Concepţia mea despre viaţă era durere.
Am fost şi la Dălhăuţi, dar nu era ce căutam eu. De Prohodul Maicii Domnului, înainte cu o săptămână, am primit de la un prieten o maşină cu rezervorul plin ‑ mi‑a adus‑o în parcare. Şi i‑am zis soţului, fără să ştiu de ce: „Hai să mergem acolo unde e icoana tăiată pe faţă.” Dar, nu ştiam că icoana e la Poiana Mărului, nu îmi spusese nimeni... Ne‑am dus acolo pe un drum ocolit, am făcut vreo şapte ore, am urcat pe un drum, începuse să plouă, ne‑am certat ca chiorii tot drumul. Că „unde mergi tu, zicea soţul meu, după un părinte atâta drum? Hai înapoi la Darvari, că prinzi prohodul”. „Nu, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo, trebuie să ajung acolo”. Nu ştiu ce mă atrăgea. Nu ştiam cine e părintele Macarie, deci părintele nu face parte din scenă la început. Habar nu aveam cine era. Era o icoană şi un drum, nu ştiu, era o obsesie. Da, era la Poiana Mărului, că am recunoscut obsesia mea cu drumul acela. În realitate, drumul e exact ca în visul meu, ca în obsesia mea.
Şi am intrat acolo la Mănăstirea Poiana Mărului – „dragostea mea”, aşa am numit‑o, de când am văzut‑o. Când am intrat în biserică, primul lucru pe care l‑am văzut a fost icoana pe care o căutam, icoana tăiată pe faţă – am aflat mai apoi că fusese tăiată de turci. Şi era prohodul ‑ în mijlocul bisericii, părintele Macarie făcea prohodul. Am rămas într‑un colţ acolo. Soţul meu nu a vrut să intre în biserică. Drumul a fost cumplit până acolo. Şi am rămas în biserică, s‑a terminat slujba, lumea se ducea la miruit, eu nu mai puteam să mă mişc, parcă înţepenisem. Şi a venit părintele Macarie şi mi‑a zis: „Ce faci aici? Pleacă.” „Vreau să spovedesc. Vreau să vorbesc cu dumneavoastră.” „Fugi, mă, de‑aicea, că sunt obosit şi bătrân. Pleacă de aicea.” Şi am rămas în biserică. Şi a venit şi m‑a luat de mână şi m‑a dat afară, că trebuia să spovedească. Şi ne‑am rugat de un frate să ne lase să dormim acolo, în curtea mănăstirii, în maşină. Soţul meu zice: „Hai acasă, nu putem dormi în maşină.” „Ba da, trebuie să vorbim cu părintele.” Fratele acela s‑a îndurat şi ne‑a cazat într‑o chilie vai de mama ei. Dar era atât de multă pace acolo!
A doua zi dimineaţa, la 5:00, m‑am dus la uşa chiliei părintelui, în speranţa că o să vorbim. Între timp, au mai venit oameni. Toată lumea intra la părinte, numai eu nu intram. Şi am mâncat toată zmeura de acolo. Căci lângă chilia părintelui era o tufă de zmeură. La un moment dat, l‑am rugat să mă primească. Şi mi‑a zis să plec acasă, că nu vrea. A trecut o săptămână. Soţul meu zice: „Hai la părintele ăla al nostru, departe” (deja era „părintele ăla al nostru”). Tot ce spun eu s‑a întâmplat aproape un an de zile. Aproape duminică de duminică mergeam acolo şi părintele Macarie nu ne băga în seamă. Toată lumea intra la el, cu toată lumea vorbea, pe noi nu ne băga în seamă. Dar eu continuam să merg. Mergeam patru ore dus, patru ore întors, ca să nu mă bage nimeni în seamă. Nu ştiu de ce mergeam.
Părintele nu ne băga în seamă, dar ne ţinea ca în puf. Aveam nevoie să merg la părintele Macarie ca să pot să rezist, să respir în toată durerea prin care treceam. Şi asta e cea mai mare minune pe care a făcut‑o Dumnezeu cu mine prin părintele Macarie, că nu am ajuns într‑un spital de nebuni, nu m‑am dat cu capul de pereţi, n‑am disperat. Râdea şi spunea mereu: „Vezi, le‑ai pierdut pe toate, dar le‑ai câştigat pe ale Domnului”. Eu când m‑am dus acolo aveam gândul că, dacă se roagă părintele, pot să‑mi recuperez nişte bani de undeva. Banii nu mi i‑am recuperat nici acum, o să‑i recuperez. Dar am câştigat o dragoste imensă. Că mulţi îmi spun: „De ce te duci la preotul ăla, că se roagă de ani de zile pentru tine şi banii nu ţi i‑ai scos.” Acum cinci luni mi‑am pierdut şi casa, dar nu contează. Dragostea părintelui e mai mult decât orice cont din bancă.
A trecut timpul. Între timp, soţul meu s‑a apropiat de fraţi. De oricine, dar nu de părintele Macarie. La vreo câteva luni, l‑am cunoscut pe părintele Valerie. Mă chinuiam să deschid uşa de la biserica veche, smuceam de ea. Biserica veche avea o încuietoare veche, nu puteam să o deschid. Foarte greu se deschidea. Şi a venit părintele, cântând pe alee Uşa milostivirii deschide‑ne‑o nouă, Născătoare de Dumnezeu. Şi uşa s‑a deschis, pur şi simplu. N‑am înţeles mare lucru din ce s‑a întâmplat atunci. Pe urmă, am înţeles.
A trecut timpul, răceala lui faţă de noi era aceeaşi. Mergeam şi cu copilul nostru acolo. Şi la un moment dat, la hramul Adormirii Maicii Domnului ‑ totul era legat de Maica Domnului ‑ şi părintele mi‑a spus: „Dacă mai vreţi să vă primesc aici vreodată, trebuie să vă cununaţi religios”. Noi eram cununaţi la sfat de 29 de ani, dar nu eram cununaţi la biserică. Nu i‑a spus nimeni că nu suntem cununaţi. Dacă nu ne băga în seamă, cine să‑i spună? Avea nişte priviri spre noi! Eram negri de supărare, eram după o durere. Ajungeam acasă şi eram hărţuiţi şi chinuiţi. Viaţa noastră era un iad. Copilul nostru era clasa a douăsprezecea, trebuia să dea la facultate, nu avea bani, nu avea nimic. Un iad. I‑am spus că şi eu mă spovedesc şi duhovnicul meu îmi spune şi nu avem stare, dar nu avem biserică, nu avem naşi, nu avem nimic, nu se poate. „A, v‑o dau pe soră‑mea naşă, pe părintele Milea naş, că e cumnatul meu, şi duminică vă cununaţi şi duminică vă dau dar de nuntă.”
Nu ştiu ce s‑a întâmplat. Cert e că noi am ajuns joi acasă, ne‑am dus să ne cununăm cu hainele în portbagajul maşinii, ca să ne schimbăm la Mc Donald’s. A sunat părintele Milea, pe care îl văzusem la Poiana Mărului, şi ne‑a zis să venim la liturghie. Am plecat cu copilul nostru ‑ copil mare, intrase la facultatea de finanţe‑bănci al treilea pe listă, fără meditaţii. Şi aici devine povestea interesantă. Ne‑am dus şi ne‑am cununat. A fost o nuntă cum nu ştiu câţi o să aibă parte. Cu patru preoţi şi doar noi. Nu am avut invitaţi... M‑am dus cu naşa, cu sora părintelui, şi mi‑au făcut lumânările de nuntă în piaţă. Eu am crezut că o să mâncăm la Mc Donald’s, sincer, dar am mâncat acasă la naşa, care a făcut o masă pe cinste.
Şi de‑acuma începe povestea, de fapt, o taină. Şi partea care este minune. Părintele a făcut zeci de minuni... S‑a terminat cununia şi am plecat, cum a spus părintele, la el după nuntă. Eram cu geantă frigorifică, cu tortul şi făcusem noaptea sărmăluţe. Şi ne‑am dus la părintele şi ne‑a îmbrăţişat pe amândoi şi a zis: „De acum, sunteţi copiii mei”. Era alt părinte. „De acum sunteţi copiii mei.” Ne‑a dat bani, cadou de nuntă şi de atunci a început iubirea pe faţă. Soţul meu nu se spovedise până atunci. Duhovnicul lui e părintele Valerie. Că nu ne‑a dat voie să ne cununăm fără să fim spovediţi. El mă ducea pe mine, dar nu intra în biserică. Dar părintele nu ne‑a zis niciodată: „Ţineţi post, intraţi în biserică”. Nu, el a fost exemplu.
Când eram mică voiam să fiu ca manechinele de la televizor, cu picioare lungi, cu rochiţă nu ştiu de care. Din 2002, am vrut să fiu un pic aşa, cum e părintele Macarie. Cred că la maturitate vrem să avem bunătatea lor. Şi eram ca o maimuţă, imitam, cam aşa eram. Şi de atunci am devenit copiii lui. Spunea la toată lumea: „Ei sunt copiii mei de la Bucureşti”, aşa ne recomanda. Stătea de vorbă cu noi, nu pot să spun cum era. Îmi aduc aminte că înainte de asta făcusem un tort. Am stat şi mi‑am stors creierii cum să fac cel mai bun tort din lume şi l‑am făcut cu rugăciune şi i l‑am dus şi l‑am întrebat a doua zi dacă i‑a plăcut tortul. Şi mi‑a spus: „Nu ştiu, întreabă purcica, că ea l‑a mâncat”.
După cununie, s‑a schimbat totul. S‑a schimbat viaţa noastră. Stăteam acolo câte două zile. Îmi spunea că m‑am făcut cucoană de Bisoca, că mi‑a dat apartament. Apartamentul era o chilie insalubră, în care se plimbau şoriceii iarna, cu un pat vai de mama lui, dar era cel mai mare dar pe care l‑am primit în viaţa mea. Eu, în mândria mea, mă gândeam: „Doamne, cu ce am greşit, de ce am ajuns aici?” Părintele m‑a învăţat să mă rog. Părintele Valerie avea o vorbă: „La Poiană te rogi fără să te rogi”. Părintele Macarie m‑a învăţat să mă rog şi mi‑a spus: „O să te pun acum să faci cel mai dureros lucru: să vezi unde ai greşit, să te lupţi să‑ţi vezi păcatul, adică să treci prin moarte, că abia atunci vine renaşterea. Şi o să vezi că ai orgolii foarte multe, că ai mândrie foarte multă, că nu eşti aşa cum vrei tu să fii. Trebuie să te lupţi tu şi cu gândurile tale, să vezi adevărul din tine. Să vezi că ce trăieşti acum sunt consecinţele faptelor tale. Să nu mai zici: «De ce, Doamne?» O să vezi de ce.”
Acum ştiu, am greşit şi toate sunt din mândrie, s‑au întâmplat şi din lăcomie şi din alte dorinţe, inversasem scara de valori. Inversasem ordinea lucrurilor. Dar părintele m‑a lăsat să descopăr singură asta cu blândeţe şi cu foarte multă dragoste. Şi pentru dragostea lui veneau căprioarele şi fătau acolo. Şi noaptea le ajuta, lângă biserica mică. Veneau veveriţele şi iepuraşii. Fiind acolo, în munte, veneau şoriceii şi le spunea: „Fugiţi, că acum slujesc”. Şi şoriceii fugeau din altar. Era o prispă, noi îi ziceam casa lui Vlahuţă, şi acolo aduna special nuci pentru veveriţe, le făcea provizii. Le punea pâine la căprioare. Totul în taină. Eu, ca o nemernică, îl pândeam. Ieşeam noaptea şi îl pândeam pur şi simplu. De multe ori mă prindea, mă certa, îmi spunea să fug. Îl pândeam. Nu mă duceam să vorbesc acolo.
Aici apare un paradox, nu mă duceam să‑l întreb ce să fac, cum să fac. Eu nu vorbeam. Aveam nevoie să îl văd pur şi simplu. În prima zi a fiecărei luni, părintele Valerie cobora de pe munte şi eu am prins un 1 ianuarie, am stat de revelion practic, şi pe părintele Valerie a trebuit să îl lovim cu băţul ca să‑i spargem gheaţa, să putem să‑l dezbrăcăm. Pentru că el a coborât muntele prin zăpadă până la gât, l‑a prins ploaia şi a îngheţat. Ei au trăit nişte vremuri îngrozitoare acolo, cu frig şi cu zăpezi cumplite, despre care nu spuneau nimănui. Am dat cu băţul în el, i‑am spart dulama, a intrat în biserică şi a slujit. Ei nu s‑au plâns niciodată, luau totul aşa cum vine. Şi nu exista: „Sunt obosit, n‑am timp”.
Părintele Macarie, dacă venea cineva la el negru la suflet, spunea că şi într‑un criminal şi în cel mai mare răufăcător trebuie să ai încredere, pentru că, dacă îi dai încredere, el o să vrea să‑ţi arate nobleţea sufletului lui. Celui mai mare ticălos să îi dai încredere. Mai spunea că ar trebui să clădim câte o troiţă frumoasă pentru fiecare duşman, căci datorită lor suntem obligaţi să devenim mai buni, mai răbdători.
În iubirea sa, părintele Macarie e ca soarele. Soarele dă tuturor căldură. Dacă nu îţi pui pălărie, poţi să te arzi. Aşa şi părintele Macarie, a dat tuturor iubire, nu numai mie. Nu, iubirea pe care mi‑a dat‑o mie, a dat‑o la toţi. Dar ei s‑au ars, n‑au ştiut ce să facă cu ea, i‑a copleşit. Era atât de puternică, îi copleşea. Ca soarele. Au făcut insolaţie de la ea şi au fugit, nu au mai venit. Aici e taina părintelui ‑ dă iubire la toată lumea. Mulţi se supără şi dispar; pe alţii îi copleşeşte iubirea şi rămân acolo. Sunt oameni care vin de mulţi ani, ca mine, cu aceeaşi dragoste, cu aceleaşi necazuri, cu aceleaşi neîmpliniri, cu aceleaşi probleme şi griji pe care le are toată lumea. Adică nu te duci la părintele Macarie, şi el se roagă şi mâine ai vilă şi piscină şi eşti Făt Frumos din lacrimă. Nu există aşa ceva. Dar face acolo o lucrare. Mi‑a schimbat viaţa, viaţa mea, a familiei mele. El spunea să nu mă ridic de la rugăciune pentru copilul meu. Să îi mulţumesc Maicii Domnului pentru tot ce a făcut pentru copilul meu. Copilul meu acum este însurat cu o fată grozavă, este bine, are tot ce îi trebuie. Că mă duceam la el şi‑i spuneam: „Uite, m‑am rugat şi nu m‑a ajutat Dumnezeu”. Mai aveam şi eu momentele mele de deznădejde. „N‑are nimica, ştii cum să zici? Să zici aşa: «N‑are nimic că nu m‑ai ajutat, Doamne, că o să mă ajuţi când vrei Tu. Că m‑ai ajutat atât de mult până acuma! Niciodată nu mă lăsa să cad»”. Mă ţinea pur şi simplu, nu mă lăsa.
Am scris în ziar ceva când a plecat. Părintele Macarie şi Poiana Mărului sunt unul şi acelaşi, nu se pot despărţi. Părintele Macarie a spus că el vrea să‑I slujească Domnului şi el poate să‑I slujească şi pe malul lacului şi în peşteră şi la Muntioru, oriunde. Să nu mai plângem noi după Poiană, că nu trebuie să plângem.
Îmi aduc aminte că, în perioada în care aveam maşină, mergeam la Mănăstirea Viforâta. Era o măicuţă cam sclerozată săraca, o băbuţă de 100 de ani. Dar era febleţea părintelui. Părintele îi trimitea bani şi pachete. Eu şapte ani i‑am dus pachete, până a murit maica aia. Sau unei alte maici i‑am făcut priveghere noaptea. Ele sunt înmormântate acolo. Părintele un an de zile le‑a dat de pomană şi case şi paturi la săraci. A copt cu mâinile lui colaci. Pentru că el are o vorbă: „Cel mai important lucru pe lume este iubirea”. Şi eu îl certam, de exemplu, pentru că el face de mâncare la toată obştea. Obştea, după ce termină de mâncat, se ridică de la masă, fac rugăciunea, şi părintele spală vasele după toţi. Şi eu îl certam: „De ce faceţi aşa?” „Lasă, să‑i odihnesc.” Nu există! Se jertfeşte pentru toată lumea. Stă nemâncat până la 17:00, 18:00.
Cred că în anul când nu ne băga în seamă, el ne cioplea la inimă de fapt. Şi a deschis‑o atât de tare, încât a încăput toată iubirea lui acolo. N‑am văzut‑o ca pe o probă; cred că tot din mândrie şi din orgoliu m‑am dus. „Mă, dar ce am eu? Chiar nu vrea să mă primească, chiar nu vrea?” Tot mândria a fost, nu cred că altceva. Era harul părintelui care lucra, dar cred că era şi mândria. „Dar ce are cu mine?” Erau toate babele, toate ţigăncile cu şapte copii, ieşeau cu braţele pline, că de acolo lumea pleacă cu mălai, cu ulei, cu făină, cu tot ce vor ei, că aşa e părintele. Tot timpul spune să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească. Pe urmă relaţia s‑a „încălzit”. A făcut biserica de la Bisocuţa. Atunci am crezut că mor. Doar ştiam cât s‑a chinuit la biserica de la Bisocuţa. Şi ştiam cum mergea 7 km întregi pe jos, să ducă mâncare la muncitori, şi ştiam cum a vândut văcuţa, că nu a avut bani de clopot. Şi el nu cere niciodată de la nimeni nimic. N‑ai să‑l auzi cerând. El toate şi le‑a făcut din banii lui, din pomeni. A făcut şapte biserici, fără bani viraţi în conturi sau bani daţi pentru biserici. Crede‑mă, am fost de faţă şi am stat acolo cu zilele. Nu a cerut la nimeni niciodată niciun leu. Şi‑a vândut văcuţa, au muncit cu toţii.
Sus pe Muntioru nu prea erau flori. De când a venit părintele sunt flori. Părintele Macarie a fost mutat pe munte şi părintele Valerie a rămas cântăreţ în strană la Poiana Mărului. Părintele Dionisie, care a venit, slujea şi părintele Valerie era în strană. Părintele Valerie s‑a îmbolnăvit foarte rău atunci. A fost dus de urgenţă la spital, în Buzău şi au rămas doar fratele Constantin şi cu fratele Niculae, atâta, ei doi erau la Poiană. Era de Sfântul Ilie. Părintele Macarie era pe munte. Nu s‑a ţinut liturghie, că nu a fost preot. Noi ne‑am dus întâi la Poiană, că acolo era sufletul nostru. Am făcut cu toţii Paraclisul Sfântului Ilie. Toată lumea s‑a rugat şi i‑a cerut Domnului să îi dea putere să rabde că îi era greu aşa, că nu mai e paraclisul lui. Şi semnul a fost că toată poiana de la Muntioru s‑a umplut de bujori galbeni. Tot, tot, tot. Sunt şi fotografii. Acolo nu erau bujorii ăia galbeni, pur şi simplu au apărut. Au început din nou să vină animalele sălbatice, căprioarele lui şi iepuraşii, până şi vulpea. Toate animalele care erau la Poiană au venit sus pe munte. Mărturie sunt cocoşii pe care îi mănâncă vulpea şi aşa mai departe. Vin iarăşi căprioarele. La Poiana toată lumea a văzut căprioarele. Erau blânde, veneau la părintele, care le dădea pâine din mână. Părintele nu vrea să spună multe lucruri. Dar ele fătau acolo şi părintele le îngrijea. Toţi au venit după părintele. El a fugit de lume şi lumea a venit după el, cam asta s‑a întâmplat.
O proorocire foarte haioasă şi foarte dureroasă în acelaşi timp. Obştea acolo este foarte închegată. Toţi sunt smeriţi, se feresc de mândrie, sunt străini de ură şi certuri între ei. Ei sunt fraţi de mănăstire. Era un frate, Ion, un romantic, un sensibil. Scria poezii. Mare evlavie avea la Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului. Nouă ne era drag. În fiecare dimineaţă aduna ghiocei sau ce flori erau şi le punea la Maica Domnului. Deschidea primul biserica. Nu prea vorbea. Sculpta cruci şi făcea lumânări. Nu prea vorbea, era mai tăcut aşa, dar nouă ne era drag. Cei de la episcopie l‑au luat şi au zis că vor să‑l facă preot la Ciolanu. Părintele Macarie nu a fost de acord, dar nu poţi să te opui, să treci peste episcop. Şi i‑a spus atunci: „Nu îl luaţi de la mine, lăsaţi‑l să se mai maturizeze”. Eram la Poiană şi el făcea lumânări pentru sfântul altar. Dar, atunci n‑a putut să facă lumânări, pentru că trebuia să cosească fânul. Eu eram în bucătărie. Era părintele Macarie, părintele Valerie şi fratele Crin şi, la un moment dat, a trecut Ion cu fânul, a trecut cu sacul cu fân. Şi i‑a zis: „Părinte, nu mai fac lumânări, nu am timp, că sunt la coasă”. Şi părintele a zis: „Crin, du‑te tu tată şi fă lumânări”. „Dar de ce, că e treaba lui Ion?” „Mă, Ion acum o să plece în Spania, la căpşuni, cine o să facă lumânările?” Noi am râs, că ce glumă face părintele. Ion a ajuns în Spania la căpşuni, după ani de zile. Călugărul a ajuns în Spania. Pentru că l‑au luat de acolo, i‑au promis că îl fac preot, l‑au dus la Ciolanu, de la Ciolanu l‑au mutat într‑o altă mănăstire, s‑a tulburat la cap, s‑a lăsat de călugărie, s‑a ales praful de viaţa lui.
Noi ştim sigur de la mama lui Ion, care a venit plângând la Poiană, că băiatul ei a ajuns în Spania la căpşuni. Cine ar fi crezut aşa ceva? Adică prooroceşti ceva, că se desparte, că face un copil, dar călugărul e al lui, e copilul lui. Aşa spunea, e copilul lui. Şi el trăia durerile astea. Noi am luat‑o toţi de glumă. Dar el nu ne‑a spus că aşa o să fie!
Noi bârfim, că aşa e natura noastră. Se mai ducea cineva la părintele şi îi spunea: „Părinte, nu mai vin aicea, că fratele nu ştiu care se uită urât la mine sau nu mă bagă în seamă sau nu ştiu ce”. Părintele are o vorbă: „Când iubesc pe cineva, îl iubesc cu tot ce are”. Îl iubeşti pe el, iubeşti şi obştea cu căţelul şi văcuţa. N‑aveai nicio şansă să bârfeşti pe nimeni. Când a fost cu mutarea lui, noi mai bârfeam că ce nedreptate s‑a făcut şi altele, părintele ne certa mereu, spunea că Domnul şi numai Domnul este judecătorul, iar noi trebuie să ne vedem de răutăţile noastre, nu de răutăţile altora. Părintele iubeşte necondiţionat, dezinteresat şi responsabil până la sacrificiu de sine. Noi, oamenii, putem avea această iubire, dacă suntem insuflaţi de Dumnezeu. Ne învăţa că trebuie să ne rugăm mereu pentru ei, ca să nu ajungem ca ei, şi că nu putem obţine o bucată de aur dintr‑o căpiţă de fân. Spunea că suntem critici cu ceilalţi pentru că suntem dezamăgiţi de noi şi încercăm cumva să mascăm asta.
La părintele este ca la doctor. Cabinetul meu medical era foarte bun. Lumea nu venea la numele cabinetului, venea la doctori, care erau cei mai buni. Când intri într‑un birou de avocatură, nu te duci că este biroul pe Magheru. Tu te duci la avocatul X. Aşa şi aici, mergem la om, nu mergem la loc. Părintele e glumeţ, are simţul umorului, face glume cu noi, nu e trist şi mohorât.
Alt exemplu de bunătate. Un exemplu extraordinar de bunătate. Când au apărut în presă anumite atacuri la adresa părintelui Macarie, la un moment dat a venit la el un ziarist de prin zonă, care a scris mizerabil despre el. Şi m‑am dus la părintele şi i‑am zis: „Ştiu că nu o să vă placă, dar eu scriu la ziare, să ştie toată lumea adevărul”. „Lasă, mă, să scrie ce vrea el, că, uite, mâine îl pomenesc la proscomidie, că are un necaz mare. Dar eu o să mă rog şi o să fac priveghere pentru el, că o să treacă prin necazul ăla.” Nu m‑a lăsat să public nimic, am şi acum articolul pe care l‑am scris. Atunci părintele s‑a supărat pe mine. Mi‑a spus că atâţia ani a tot încercat să schimbe ceva în mine şi eu încă mai am răutăţi. Să nu mai înfrunt pe nimeni cu nimic. Noi trebuie să răbdăm jignirile, că ne sunt de folos. Lauda să n‑o răbdăm, că duce la mândrie. „Acolo unde nu este pace şi iertare nu este Dumnezeu”, aşa zicea părintele. Şi îmi repeta la nesfârşit ori de câte ori îl supăram să mă rog aşa: „Trimite‑mi, Tu, Doamne, iubirea, că eu nu o am”. Eu ani de zile am trădat iubirea şi acum mă lupt cu dispreţul pentru mine ori de câte ori îmi văd păcatul. El spune mereu că în cele cereşti eşti atât cât iubeşti.
„Nu se răspunde la rău, zicea părintele, niciodată cu rău, numai cu bine”. Ziaristul ăla nu ştie ce a făcut părintele pentru el. Nici nu îi dă prin cap că l‑a salvat prin postul şi rugăciunea lui de la un necaz. Părintele nu o să spună niciodată ce a făcut pentru unul şi pentru altul care l‑au făcut zob. Pe el nu‑l interesează. Nu‑l interesează părerea oamenilor. Cam asta e. Pe soţul meu părintele l‑a dus de mână şi I l‑a arătat pe Dumnezeu fără niciun cuvânt. Părintele nu spune cuvinte. Dacă tu te duci acum şi îi spui: „Părinte, vreau să îmi vorbiţi despre Dumnezeu”, nu ştie. Ştie să vorbească cu Dumnezeu. Nu e teolog. E altceva. E un călugăr simplu. Te duci şi nu ai nevoie să vorbeşti cu el. El şi‑ar dori foarte tare să se ducă acolo oamenii la slujbă şi ăia care au un necaz să îi ceară un sfat. Părintele oricum îi vede pe toţi în biserică şi el se roagă pentru toţi care sunt acolo. Părintele nu are nevoie de cuvinte. Te duci la el, el ştie de ce te‑ai dus. Cuvintele alea sunt o pierdere de timp, noi batem câmpii.
Am mai cunoscut aceeaşi iubire şi la părintele Justin Pârvu. M‑am dus acolo. Am ajuns foarte greu, cu microbuzul de noapte, cu rata, cu autostopul, am făcut vreo 9 ore şi ceva. Îmi era foarte frig şi i‑am dus o carte editată de părintele Milea, în care erau pozate căprioare. Eram cu o prietenă. M‑am aşezat la picioarele părintelui, am stat 10 minute în chilie, şi părintele Justin în timpul ăsta nu a făcut decât să mângâie căprioara şi să spună: „Săraca, e slabă, i se văd coastele”. Mângâia căprioara şi spunea: „Uite, iarba e grasă aicea”. Şi dădea paginile revistei. Eu m‑am dus cu probleme, aveam o listuţă de întrebări. Eu cu listuţa, să îi pun întrebări. N‑am mai putut să scot listuţa din buzunar, pentru că n‑a mai fost timp, în alea zece minute dădea paginile şi numai de căprioară a vorbit. Eu eram aparent nimeni acolo. Părintele tot răsfoia revista şi am plecat. Am mai făcut nu ştiu câte ore la întors şi am vorbit cu tata. Şi m‑a întrebat: „Cum a fost?” A, era procesul meu în floare. Eram în proces, tot cu tribunale. „Ce ţi‑a zis părintele Justin?” „Nu ştiu, că a mângâiat căprioara dintr‑o revistă”. „Dar tu te‑ai dus nouă ore dus, nouă ore întors, ca să stai cu un popă să mângâie o căprioară?” „Da.” Dar am rezistat la toate necazurile care au urmat ‑ aveam căprioara în minte...
Eu nu mă duc la mulţi preoţi. În puţinul timp şi cu singurii bani pe care îi am mă duc ca teleghidată la părintele Macarie. Aşa cum merge tramvaiul pe şine, aşa mă duc eu. Parcă şinele sunt Muntioru. Nu zic că „sunt şi alte locuri, dar părintele Macarie e cel mai cel mai”. Dar mie îmi ajunge părintele Macarie. Părintele Macarie îmi dă tot ce am nevoie.
Am mai fost la părintele Justin Pârvu, am fost şi la maica Paisia. Astea sunt exemple pe care le dau din care să se înţeleagă că, deşi nu vorbeşti cu ei, te ţin într‑o stare foarte bună, sufletească, fără cuvinte. Sau, atunci când eşti la pământ, simţi aşa o bucurie în suflet, care cu certitudine vine din rugăciunea lor pentru noi. Maica Paisia mi‑a spus, în timp ce băteam câmpii cu problemele mele, că face, că drege, ea îmi spune: „Ştii? Te iubesc.” O lună am adormit numai cu glasul ăla în urechi: „Ştii? Te iubesc.” Atât. Am mai simţit dragostea asta şi la dragul meu părinte Macarie de la Giurgiu.
Când te duci la Muntioru, nu trebuie să te duci din interes. Du‑te şi descarcă‑ţi sufletul când ai nevoie la mama, la tata, la vecini. Acolo iroseşti timpul cu asta. Trebuie să îi vezi părintelui Macarie ochii. Să nu respiri la slujba aia pe care o face el. Noi nu reuşim să nu mişcăm la liturghie, cine zice că: „Vai, n‑am mişcat, n‑am respirat”, minte. Sau, or fi din aceştia şi nu ştiu eu. Dar în liturghie, dacă cinci minute se duce rugăciunea la cer, contează foarte mult să ai acele cinci minute de rugăciune la cer.
Nu e bine să te duci la părintele Macarie ca să‑i spui doar: „Soacră‑mea e nu ştiu cum”, sau „Bărbatul meu e beţiv”. Lumea greşeşte foarte mult. Aş vrea să scriu cu vopsea pe cer: „Duceţi‑vă la oamenii aceştia înduhovniciţi, respiraţi aerul lor, staţi la slujbă şi plecaţi. N‑aveţi nevoie de cuvinte”. Nu că am fost eu deşteaptă şi nu a fost nevoie de cuvinte. Nu, la mine a fost o altă situaţie, nu mă băga în seamă, n‑aveam cu cine să schimb vreun cuvânt. Şi am învăţat din nebăgarea asta în seamă. Stăteam câte trei zile şi mă întrebau prietenele: „Ce ai vorbit cu părintele, ce ţi‑a zis?” „Nimic.” Acolo toată lumea e o familie. Sora lui, soţia părintelui Milea, făcea mâncare la o sută de oameni când era hramul. Primarul de la Bisoca, Gheorghe, spăla vasele la o sută de oameni. Acolo e o familie, fiecare are rostul lui.
În ultima perioadă, când merg sus, atât de multă lume este, încât părintele nu mai poate de oboseală. Şi lumea se duce cu multe lucruri. Sigur că se duc mulţi cu probleme grave şi au nevoie de sfaturi, dar mulţi cred că exagerează să îi spună povestea vieţii lor, să îl ţină nu ştiu cât. Părintele, din bunătate, nu‑i refuză. Vedeam oameni, soţ‑soţie, la Poiana Mărului, care se împungeau, se încruntau unul la celălalt. Pe urmă intrau la părintele. Spunea ea că bărbatul ei e aşa, el că femeia e aşa, se certau ca chiorii. Aceiaşi oameni îi văd venind acum, după ani de zile, fericiţi. Părintele nu spunea nimic. „Mă, noi trebuie să fim buni, pacea în familie e importantă”. El nu‑i dădea dreptate nici ăluia, nici ăluilalt. Ei spuneau: „O să divorţez, o să fac, o să dreg”. Părintele tăcea, dar rugăciunea aceea lucra.
Ştiu o replică a unui cunoscut: „Noi Îl mâniem pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu ne dă de fapt de toate”. Nu preţuim darurile Lui. Spun din experienţa mea, că şi eu am făcut asta.
O prietenă foarte dragă de‑a mea s‑a dus la părintele şi i‑a spus: „Eu mă rog atâta, o să ţin şi post. O să‑mi dea şi mie Maica Domnului un copil?” „Ţi‑a dat, dar l‑ai lepădat. Sigur că o să‑ţi dea, hai, roagă‑te”. Şi i‑a dat. La 36 de ani are o fetiţă, e darul Maicii Domnului pentru ea. Se pot vedea, de pildă, femei care nu puteau face copii, şi acum au copii.
Dacă vedea că un om păcătuieşte, dar e mâhnit pentru asta, nu îi spunea direct. Spunea în nişte pilde foarte fine. S‑a dus cineva cunoscut acolo. Sunt căsătoriţi de câţiva ani, ea a făcut nişte avorturi. S‑au dus şi i‑au spus: „Am venit să vă cunoaştem, că am auzit multe despre dumneavoastră. Nouă acasă ne‑a fătat pisica şi avem trei pui şi ne e milă de ei. Putem să vi‑i aducem aici?” Şi părintele le‑a spus: „Nu.” „Şi ce să facem cu ei, unde să‑i ducem?” „Dă‑i cu capul de piatră.” M‑a sunat persoana aceea, că ce preot e acesta, că de ce mi‑a spus mie să dau pisicile cu capul de piatră. „Tu îl lauzi atâta şi uite ce mi‑a zis!” Şi i‑am spus: „Hai să‑ţi tâlcuiesc eu. Vezi, când ai făcut avorturile acelea, când ţi‑ai omorât copiii în pântec, nu ţi‑a fost milă. Asta însemna să dai pisoii cu capul de piatră. De fapt, se referea la faptul că nu ai avut milă de copiii aceia.” Ea făcuse avorturile şi trecuseră mulţi ani de când ea devenise sterilă, nu mai putea să aibă copii. Când a plecat de acolo, părintele i‑a zis: „O să fii gravidă, o să faci copil, să ştii”.
Mi‑am notat câteva sfaturi duhovniceşti primite de la părintele Macarie:
„Când te rogi, nu ai nevoie de nicio speranţă, de nicio promisiune, doar trebuie să fii convins că Dumnezeu este milă şi iubire.
Mila lui Dumnezeu străluceşte chiar în nenorocire.
Trebuie să ai în suflet certitudinea că, atunci când ceri pâine, nu vei primi pietre.
În împărăţia lui Dumnezeu sunt primiţi numai cei care au învăţat ce înseamnă renunţarea, dezinteresul, sacrificiul.
Necazul e crucea pe care se înalţă sufletul. Nu putem învinge răul prin rău.
Cine vrea să cunoască bunătatea lui Dumnezeu, trebuie să îşi vadă mai întâi propria răutate.
Dacă ai curajul să te duci în iad, trăieşte‑ţi viaţa cum vrei tu.
Pentru a‑L avea pe Dumnezeu, trebuie mai întâi să te pierzi pe tine.”
Diferenţa dintre dramă şi tragedie este că în dramă eroii biruiesc, iar în tragedie eroii sunt înfrânţi. Părintele şi‑a trăit şi îşi trăieşte cu demnitate suferinţa pentru Adevăr. Pentru Hristos...
(Rodica)
vineri, 30 noiembrie 2012
Marturii despre Parintele Macarie Besliu
Un arbore al Ortodoxiei
noastre româneşti.
Părintele Macarie este un vlăstar şi un arbore al Ortodoxiei noastre româneşti. Şi o pildă vie pentru lumea noastră, atât de biruită de valurile ateismului şi ale îndoielilor. Credinţa noastră a fost mereu la răscruce de drumuri şi a apărat Apusul catolic, căzut astăzi în mâinile fărădelegilor.
(Părintele Justin Pârvu)
Un izvor care curge lin
L‑am cunoscut pe părintele Macarie acum vreo zece ani. Mai întâi din auzite, după care prin intermediul unor creştini, am aflat unul de celălalt. Şi dumnealui mi‑a transmis de fiecare dată că mă aşteaptă pe acolo şi, în cele din urmă, am ajuns la un hram, de Sfântul Ilie. Sigur că întâlnirea a fost specială. Părintele Macarie e o persoană specială şi l‑am simţit, nu ştiu, cu totul special. În sensul că e foarte direct, foarte sincer şi tranşant. Te priveşte, te scanează şi imediat îţi spune ce are de spus, te caracterizează imediat şi îţi spune exact ce trebuie să‑ţi spună. Deşi poate să vorbească orice cu tine, dar la sfârşit îţi dă un mesaj foarte subtil, aşa, la fileu: „pac! pac!”. Şi am simţit un sentiment reciproc, ceva care ne‑a atras pe amândoi.
Mi‑a rămas foarte drag şi am tot ţinut legătura prin intermediul creştinilor, ba chiar şi la telefon ne‑am auzit de mai multe ori. Chiar i‑am cerut sfaturi, de multe ori. Mi s‑a întâmplat ca şi dânsul să mă sune să îmi ceară sfatul în anumite situaţii, lucru care, ce să spun, pe mine m‑a onorat, că totuşi părintele e un om cu multă experienţă duhovnicească şi foarte îmbunătăţit. Am simţit că ne sprijinim în rugăciune reciproc. Şi lucrul acesta mă bucură. Contează foarte mult să ştii că cineva se roagă pentru tine.
E un trăitor al rugăciunii. Se vede lucrul acesta: seninătatea lui, simplitatea de a prezenta lucrurile. Nu e o persoană complicată, dar e ca un izvor care curge lin şi din care te adăpi şi nu te mai saturi. Cam aşa e părintele Macarie.
Am mai fost odată, acum vreo doi ani, cu toată obştea. A fost şi părintele Valerie pe la noi şi imediat după aceea am trecut pe acolo şi am stat de vorbă cu părintele, am urcat sus la Muntioru. Am urcat destul de greu, dar am urcat. E un peisaj foarte frumos ‑ şi mă bucur că e în Vrancea, eu vrâncean fiind. Şi am stat de vorbă, ne‑a primit foarte, foarte frumos aşa, ospitalier aşa şi la sfârşit zic: „Părinte, spuneţi‑ne un cuvânt de folos”; pentru că, până atunci, am tot vorbit lucruri duhovniceşti, dar şi administrative ‑ noi fiind la început ‑, despre cum se organizează o mănăstire, o obşte. Şi dânsul era tot la început acolo, la Muntioru, când ne‑am dus. Şi la sfârşit am zis: „Părinte, daţi‑ne un cuvânt de folos”. Şi s‑a uitat aşa la fiecare şi în cinci minute l‑a scanat pe fiecare din obşte şi i‑a spus exact aşa cum este el. Eu, fiind duhovnicul lor, ştiam foarte bine că spune adevărul şi lucruri despre care eu nu vorbisem cu părintele. Nu‑i spusesem, vedeţi că părintele ăla are cutare, are problemele astea.
Deci un om care, dacă n‑ar fi un trăitor al rugăciunii şi un plăcut al lui Dumnezeu, nu ar putea să ştie lucrurile acestea, sau nu i s‑ar descoperi lucrurile acestea. Sigur că în rugăciunile mele părintele Macarie este în capul listei. Eu am mulţi la pomelnic, dar părintele Macarie, după episcopul locului, este primul. Părintele are foarte multă experienţă duhovnicească şi trăire. A stat acolo prin munţii Buzăului, unde au sihăstrit foarte mulţi sfinţi.
Şi începuturile mele monahale au fost tot prin munţii aceia, la Mănăstirea Vărzăreşti, care are o legătură cu Dălhăuţiul şi Poiana Mărului, unde a fost aşa un lanţ de sfinţi care au vieţuit acolo şi au creat o vatră monahală foarte puternică la vremea respectivă. Care, la rândul lor, au dat naştere altor sfinţi. S‑au format alţi sfinţi în preajma lor. Am simţit şi eu bucuria asta a Sfintei Teodora de la Sihla, de pildă, a cărei prezenţă se simte acolo, la Vărzăreşti, în mănăstirea unde a fost călugărită. Şi a contat foarte mult pentru formarea mea în viaţa monahală. Eu am plecat de foarte mic la mănăstire. La 15 ani am intrat în viaţa monahală şi am stat la Vărzăreşti un an şi vreo lună, după care, fiind foarte aproape de casă, nu mă simţeam foarte liniştit, vizitându‑mă familia, prietenii, cunoscuţii. Şi atunci am simţit nevoia să evadez. Şi am plecat la Mănăstirea Cheia, unde am stat foarte mulţi ani şi unde am fost călugărit. După care am uitat de zona mea natală. M‑am rupt foarte tare de zona aceea. După care am revenit. Am revenit prin părintele Macarie şi sigur că prin părintele Macarie am simţit nevoia să vizitez mănăstirile din ţinutul Vrancei şi al Buzăului, locuri pe care nu le cunoşteam, nu le vizitasem.
(Părintele Macarie Şotârcă, stareţul Mănăstirii Sfântul Ioan Rusul din Giurgiu)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)



