Noi mărturii despre Părintele Macarie Beșliu de la Schitul Muntioru

Cartea poate fi achiziționată de la librăria Sophia sau comandată de pe Librarie.net. Un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă. Eram şi eu un tânăr în căutarea idealului vieţii, sau mai bine zis, în căutarea iubirii celei mari. Şi nu ştiam ce să fac, nu reuşeam să mă decid să mă căsătoresc sau să urmez viaţa monahală. Şi atunci, printr- o rânduială a lui Dumnezeu, de la Catedrala Sfântul Sava din Buzău s-a organizat o excursie în Moldova. Era în 20 iunie 1992. Am purces la drum spre nordul Moldovei. Eram fascinaţi de Mănăstirea Sihăstria, de părintele Cleo­pa, de ieroschimo­na­hul Paisie Olaru. Am ajuns acolo. Am fost cazaţi la mănăstire. Am stat de vorbă cu părin­tele Cleopa patru ore, grupul nostru din Buzău, l-am întrebat şi noi câteva lucruri şi printr-o ilumi­nare, aşa, de la Dumnezeu, eu le- am spus celorlalţi că eu vreau să mai rămân câteva zile la Sihăstria. Să văd şi eu viaţa monahală de acolo. Am simţit eu lucrul acesta. Am stat câteva zile acolo, am mai fost şi la Mănăstirea Secu, la câteva mănăstiri şi m- am întors la Buzău. Ca, după aceea, părintele Milea să îmi dea o veste mare, frumoasă. Zice: „Uite, eu mă duc în comuna Bisoca la o mănăstire de vis, paradisiacă, Mănăsti­rea Poiana Mărului!” Suna aşa de frumos! Unde Cuviosul Vasile a revigo­rat viaţa monahală şi a fost duhovnicul marelui stareţ Paisie Velicikovski. Am plecat în ajunul postului Sfintei Marii, pe 31 iulie, cu o Dacie modestă, a părintelui Milea. Mai eram cu fratele meu şi cu încă doi tineri şi cu un duhovnic de la Mănăstirea Răteşti. Şi am ajuns exact la Bisoca, un colţ de rai. Alexandru Vlahuţă a descris aşa de frumos pitoreasca zonă de acolo... Ne-am îndreptat către Poiana Mărului şi am avut un simţământ deosebit atunci, intrând pe poarta mănăstirii. Era exact ce-mi doream eu: simplitatea aceea ca la ea acasă. Şi am găsit şi un om pe măsură: simplu şi la vorbă şi la port, părintele Macarie. N-auzisem de el, dar părintele Milea mi-a spus că este cumnat cu dânsul. Şi ne-am apropiat sfios, eram tinerei atunci. Părintele ne-a primit cu drag acolo, ne-a ospătat după inima dânsului. Şi, ce să spun? A fost o legătură directă, ca de la tată la fiu. Imediat ne-am deschis către părin­tele şi am decis să rămânem acolo, la Poiana Mărului. E singura mănăstire în care mi-am dorit să vieţuiesc. Cu toate că înainte fusesem la alte mănăstiri, dar aici a fost locul exact unde îmi doream să rămân atât de mult. Sigur, a fost şi lucrarea lui Dumnezeu. Şi, după aceea, au fost atâtea încercări şi ispite până să ajung să fiu cu adevărat ucenic al părintelui Macarie. La început a fost un pic mai aspru cu noi, ne-a trecut printr-o sită şi a fost foarte bine aşa, că cine a putut să reziste a rezistat, cine nu, a plecat. E foarte mult de spus. E un roman întreg ceea ce am petrecut cu părintele acolo, la Poiana Mărului. Foarte multe lucruri bune, frumoase şi încercări şi ispite. Şi slavă lui Dumne­zeu că mi-a deschis calea aceasta spre lumină. Cum mi-a spus părintele la început: „Uite, ai venit aici, să ştii că e un drum deschis şi o cale plină de lumină. Dacă încerci şi lupţi, poţi să mergi pe această cale atât de luminoasă”. Am văzut în părintele Macarie un jertfitor şi un mărturisitor în viaţă, la care faptele vorbeau atât de mult! Cuvintele vorbeau mai puţin, dar faptele erau atât de reale şi atât de pro­fun­de. Am lângă mine un om care mărtu­­ri­seşte cu viaţa lui credinţa în Dumnezeu şi dragostea faţă de Biserica Lui, cea sfântă şi biruitoare. Dumnezeu Se uită foarte mult la inima omului şi a găsit de cuviinţă să îi dăruiască părin­telui Macarie şi darul de a fi ctitor şi iubitor de casa lui Dumnezeu, până la jertfă, şi puterea de a construi biserici vii, în sufletele oamenilor şi de a-i călăuzi mai ales în aceste vremuri atât de tulburi şi atât de încercate, de a-i călă­uzi pe oameni către lumina lui Hristos. Şi a făcut-o atât de bine încât, iată, aşa cum spunea cineva când a venit pe aicea, că şi pietrele vorbesc şi pădu­rea parcă mărturiseşte despre taina aceasta a jertfei. Că nu este uşor să călăuzeşti sufletele oamenilor. Cred că este cel mai greu lucru din viaţa unui preot şi din viaţa oricărui om, să călă­uzeşti un suflet către Hristos şi către Împărăţia lui Dumnezeu. (Părintele Valerie Partal, Schitul Muntioru.) Părintele Macarie, omul lui Dumnezeu. La Poiana Mărului am ajuns prin 1997. Şi, când am ajuns la Poiana Mărului, l-am întâlnit pe părintele şi i-am cerut câteva cuvinte de folos. Ceea ce mi-a spus părintele, de la inimă mi-a spus, la inimă s-a dus. Mi-a zis că o să ajung la mănăstire. Mi-a zis că şi aici pe munte se va face o mănăstire mare, care va avea un rol foarte important, va fi mănăstire a mântuirii şi multă lume se va folosi de ce va fi aici. Mă întrebam în gând dacă voi ajunge şi eu acolo. Dar nu i-am spus părintelui gândul pe care l-am avut atunci. Ţineam o legătură foarte strânsă şi cu Mănăstirea Petru Vodă, mă duceam foarte des şi pe la părintele Justin Pârvu, şi când aveam conce­diu mă duceam prin ţară, pe la dife­rite mănăstiri. Şi am auzit că părin­tele are hramul la paraclis Sfinţii Ar­han­gheli Mihail şi Gavriil. Şi parcă m-a îndemnat cineva să vin aici pe munte şi să mai vorbesc cu părintele, exact în chilia în care şade dânsul acum. Şi am ve­­nit aici, am vorbit cu părintele şi, într-un final, mi-a zis: „Mă, tu aici ai chemarea, aici vei fi.” Şi, atunci, în inima mea s-a aprins ceva pentru acest munte, o râvnă. Şi atunci, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu binecuvântarea părintelui, am ajuns aici. Sunt de nouă, zece ani frate aici. Odată ce ajungi în mănăstire, eşti deja ca şi călugăr. Nu contează, guşti din cazan, mănânci din mâncarea mănăstirii. Probabil că va veni şi timpul pentru călugărie. Trebuie să fii călugăr în interiorul tău, să te faci tu călugăr şi de acolea vine şi călugăria. Dumnezeu lucrează, să ştiţi. Dum­ne­zeu lucrează prin oameni. Şi, unde se face voia lui Dumnezeu, acolo vin şi oamenii. Şi se spune că cel care va fi prigonit, acela este omul lui Dumne­zeu. Şi oamenii vin că sunt atraşi de acest munte minunat şi de harul părintelui Maca­rie, pe care Dumnezeu i l-a dat. Şi eu am trăit foarte multe întâm­plări mi­nu­­nate aici... (Fratele Costel N., Schitul Muntioru.) Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea. Era o zi frumoasă şi răcoroasă de vară, verile nu deveniseră atât de sufocante ca în ultimii trei ani. Totul se năruise în jur. Nu aveam familie, credeam că nu am noroc în dragoste. Zodiile nu erau favorabile: Saturn intra în zodia Gemenilor şi credeam că ceea ce se întâmplă va fi fost pe placul stelelor – o lecţie de viaţă, de karma, cum spuneau toţi cei mai învăţaţi din jurul meu. Consultasem deja vreo trei ghicitoare în cafea şi în cărţi şi, cum nici ele nu îmi dăduseră o soluţie, nimic nu mă mai convingea că lucrurile pot lua o turnură favorabilă. Avusesem un iubit yoghin, făcusem spiritism, fusesem la vreo trei astrologi şi reikişti. Eram pe val la slujbă, în momentul în care şefii agenţiei au început să fie cercetaţi pentru nişte nereguli financiare serioase. A urmat o serie de concedieri într-o zi de final de săptă­mână – „Vinerea neagră”, ne plă­cea să îi spunem. Eram o companie pe filon ame­ri­can, importam şi fericirea şi dezamăgirea cu aceleaşi aplauze. Fusese un an greu, muncisem 365 de zile a câte 14 ore pe zi, fără o zi liberă, pe un salariu care îmi ajungea să plătesc doar chiria, ţigările şi taxiul. Locuiam într-o mansardă insalubră cu trei camere mici, atât de mici încât nu puteai să te întorci în jurul tău. Toate uşile se deschideau în hol, astfel încât, ca să poţi intra dintr-o cameră într-alta, trebuia să deschizi şi să închizi rând pe rând câte o uşă. Exista o singură chiuvetă, pentru spălatul pe ochi, pe dinţi, vase şi orice alte lucruri de curăţat. Dezvoltasem un sistem propriu de îmbăiat, într-o copaie de plastic. Procesul în sine dura atât de mult, încât trebuia să mă trezesc cu două ore înainte să plec. Închideam radi­­oul şi toate luminile şi puneam un fier­bător mare în priză, într-o oală de zece litri de apă. După ce fierbea, mă spălam pe holul neîncălzit, a cărui lampă îţi amintea de adăposturile de război din anii ’40. Era de tablă, plină de vopsea de diferite nuanţe. Singurul mijloc de a încălzi spaţiul era un godin de 1 metru înălţime, a cărui fontă se încingea foarte tare în 3–4 ore şi se răcea aproape instant în momentul în care se stingea focul. Singurele lucruri pe care le puteam mânca erau măslinele, pâinea, piureul din fulgi de cartofi şi margarina. Noaptea de Anul Nou am petre­cut-o cu o colegă de-a mea, pe care o consideram cea mai bună prietenă, bând pe nerăsuflate o sticlă de vodkă Absolut şi aprinzând artificii pe balcon, în strigătele tuturor vecinilor, la fel de ameţiţi ca şi noi. Era modul nostru de a stinge frica viscerală de oameni, de ziua care venea, de singurătatea care ne înconjura, de cei care ne arătau că nu facem parte din cercul lor ales. Prima zi din an a început cu o mahmureală şi un telefon care mă anunţa că la mansarda în care locuiam s-a spart o ţeavă şi a inundat toată casa. Instalaţia electrică nu mai funcţiona, toţi cei care locuiam în imobil fiind nevoiţi să ne căutăm alte locuri în care să petrecem iarna. Prietena mea cea mai bună m-a găzduit două săptămâni după care, într-o seară, m-a anunţat oficial că a doua zi urma ca mătuşa ei să se mute la Bucureşti şi trebuia să plec subit. Două zile am dormit la un fost iubit, care m-a terorizat că nu m-am măritat cu el, apoi timp de o săptămână am dormit pe unde apucam. Două luni mai târziu, agenţia la care lucram s-a destrămat şi, deşi muncisem foarte mult pentru un salariu foarte mic, m-am trezit că nu am primit nicio ofertă din partea celor pe care îi servisem atâta timp. Am hotărât să o iau pe cont propriu. La început am crezut că îmi merge bine. Veneau lucrări, nu aveam timp să dorm, lucram tot cu nişte prieteni, nu am avut nicio ezitare şi nicio bănuială că aceştia nu ar putea fi corecţi. Aveam încredere în propriile forţe. O perioadă lungă de timp s-au adunat facturi de telefon, de chirie, de utilităţi. A venit momentul să îmi trag sufletul şi să încerc să mă socotesc cu cei pe care îi consideram partenerii mei. Unul dintre ei nici nu a avut vreodată intenţia de a mă plăti, am aflat ulterior. Celălalt şi-a cumpărat o maşină din banii încasaţi pe proiectul derulat împreună. M-am trezit într-o dimineaţă singură, fără serviciu, fără bani, cu datorii, fără familie, fără iubit, cu o mamă căreia nu doream să îi devin povară, împărtăşindu-i toate probleme­le mele, ştiind foarte clar că nu avea cum să le înţeleagă, nicidecum să mă ajute să le rezolv. Aveam foarte mult timp liber şi nu găseam cu ce să îl umplu, decât uitându-mă ore în şir la televizor sau întâlnindu- mă cu alţii ca mine la o bere la terasă. Azi aşa, mâine aşa, ajunsesem să beau o mică bere sau un şpriţ de dimineaţa, de la prima oră. În afară de faptul că miroseam un pic a băutură, nimic nu mi se părea nelalocul lui. Şi viaţa mi se părea mai uşor de luat în piept. Mai scăpam din când în când şi la câte un dezmăţ desfrânat, prin care chipurile încercam să îmi menţin părerea despre mine, cum că aş fi o femeie la modă. Un apel telefonic m-a trezit într-o dimineaţă cu o invitaţie la cafea. Fosta mea colegă de la momentul acela, Violeta, una dintre cele mai bune prietene de acum, mă invita la o cafea, pentru a discuta un posibil proiect. Ne-am întâlnit într-o sâmbătă, la ora 11:00, împreună cu o altă fostă colegă, ele la o cafea, eu la o bere. Ceva din ceea ce s-a întâmplat i-a dat de bănuit Violetei, care cred că mă ştia o femeie serioasă. Cert este că, în câteva săptămâni, după încheierea proiectului, m-a invitat la o călătorie la o mănăstire. Iubesc natura, culoarea verde şi aerul curat şi liniştea şi sunetul pe care vântul îl scoate, când mângâie frunzele unui copac. Am acceptat imediat, cu mare bucurie. Plecam la mănăstire dimineaţa devreme, conducea Stelian, care râdea, povestindu-le altora cum transporta el „sacii de cartofi”. Adormeam amândouă, imediat ce ieşeam din Bucureşti şi mă trezeam în rai: la Poiana Mărului. Nu îmi amintesc prea bine primele întâlniri, îmi amintesc doar faptul că, în timpul slujbei, mă lua un somn greu, odihnitor şi că atunci când mă trezeam aveam inima uşoară şi simţeam că m-am întors, în sfârşit, acasă. „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi”. Era un sentiment nou pentru mine. O bucurie incomensurabilă, care se sfârşea de îndată ce trebuia să plecăm. Aşa l-am cunoscut pe părintele Macarie – acasă, la Poiana Mărului, în poiana în care petreceam ore în şir cu Violeta, meditând asupra slujbei şi asupra micilor probleme ale vieţii cotidiene. În poiana în care eu spălam vase după sărbătoarea de hram şi părintele Macarie cosea, într-o linişte desăvârşită, sfâşiată doar de sunetul sec al tăişului de metal trecând peste firele crude de iarbă. În poiana în care, la slujba pentru aghiasmă, un vânt năprasnic îndepărta toţi norii de ploaie şi frigul, indiferent de anotimp. În poiana în care împreună cu Rodica ne-am povestit vieţile, pline de întâm­plări mai mult nedorite şi nevisate şi neaşteptate. Îmi amintesc, în schimb, delicateţea cu care ne oferea un ouşor fiert sau mămăligă cu brânză şi smântână în bucătărioara de la Poiana Mărului, sau o punguţă cu mere sau colivă făcută doar de mâna dumnealui. Reîntoarcerea mea nu a fost imediată, a trebuit un timp de răgaz pentru ca toate lucrurile să intre pe făgaşul lor normal. După primele excursii la Poiana Mărului, am cunoscut acolo un călugăr care m-a întrebat cum mă cheamă şi dacă locuiesc la Bucureşti. Nu ştiam cine este şi nici nu i- am reţinut numele. După două luni, într-o poieniţă de la Breaza, fiind invitată la aniversarea unor buni prieteni, am decis să nu mai beau alcool niciodată. Spun am decis, pentru că aşa credeam atunci, acum ştiu că numai Dumnezeu te poate ajuta să te opreşti din această patimă. Petrecerea durase toată noaptea şi toţi ceilalţi se trezeau târziu, fiind mahmuri. În poieniţă era întinsă o canapea pe care m-am aşezat şi pe care, în liniştea dimineţii de duminică, am citit cartea Veşnicia ascunsă într- o clipă, a părin­telui Arsenie Papacioc. Am înţeles în acel moment că pentru o clipă de neatenţie te poţi pierde pe veşnicie. Şi am visat că îi vorbeam acelui călugăr tânăr din poiana minunată. Mai târziu i-am scris o scrisoare în care îi povesteam câteva din păcatele mele – credeam că este un sumar – şi că aş dori să mă spovedesc la el. Scrisoarea a ajuns la dumnealui prin intermediul Rodicăi şi, împreună cu ea, într-o iarnă cumplită, la minus 12 grade, am ajuns la o mănăstire departe în munte, în nişte condiţii în care nu mi- aş fi imaginat vreodată că aş putea să merg şi l-am reîntâlnit pe părintele Macarie. Această călătorie era mai lungă decât mă aşteptam. Părintele Valerie m-a sfătuit să merg la părintele Macarie de la Darvari, să mă spovedesc, pentru că aveam nevoie de această curăţire, aflată la îndemână. După doi – trei ani, am început să mă pot apropia de părintele Macarie, să îi sărut mâna dreaptă cu smerenie, şi lumina din privirea dumnealui veghează de atunci asupra mea permanent. Stăteam tot timpul la coadă la chilia dumnealui şi, când îmi venea rândul, nu îndrăzneam să îi vorbesc. Îmi spunea că „îşi face ciubuc” cu mine, că, dacă nu mă las de fumat, am să mor. Şi cred că am învins toate aceste patimi pentru rugăciunile dumnealui către Maica Domnului. Într-un an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua mea, iar fetele mi-au făcut o surpriză. Mi-au cumpărat tort şi mi-au cântat cu toţii: „La mulţi ani!”. Căldura pe care am primit-o în sufletul meu nu se compara cu niciunul dintre sentimentele pe care le-am cunoscut până acum. Nu am avut niciodată o aniversare mai frumoasă. Niciodată nu am simţit mai multă iubire, o altfel de iubire, decât atunci. Într-un alt an, s-a întâmplat să mergem la mănăstire chiar de ziua dumnealui, era o iarnă grea şi doar noi am ajuns, iar fericirea că am putut să ajungem doar noi şi să îi facem o bucurie cât de mică nu se compara cu nimic. Suntem în 2012. Nu mai beau de mult timp şi sunt o femeie onorabilă de cel puţin cinci ani, nu mai fumez de trei ani, mă rog în fiecare zi la Maica Domnului să mă facă o femeie bună şi milostivă. Viaţa mea s-a schimbat total, din momentul în care l-am cunoscut pe părintele Macarie de la Poiana Mărului. Poate în nopţile de vecernie de dinaintea slujbelor de hram ţinute la lumânare, când stând pe pridvorul casei de oaspeţi aveai senzaţia că, dacă întinzi mâna, poţi să culegi stelele din cer. Poate în după amiezile de toamnă, târziu, când ne odihneam sufletul în po­iana cu mere creţeşti, acrişoare. Poate în zilele de hram, când părintele avea grijă de toţi cei care stăteau la masă, şi buni şi răi, şi săraci şi bogaţi, şi când le împărţea banane, împreună cu Violeta, gogoşi sau cozonac. Poate la Liturghie, când se ruga împreună cu noi: „Sus să avem inimile!”. Lumina din privirea părintelui Macarie e o candelă permanent aprinsă în inima mea şi atunci când îmi este greu şi atunci când sunt fericită. Este o prezenţă mai presus de o relaţie de înrudire. El m-a ajutat să înlătur frica. Să mă rog. Să înfrâng toate patimile dincolo de puterea mea omenească de înţelegere. Să cer ajutor de la Maica Domnului. Să plâng. Să cer iertare. Să fiu. Sunt acum, pentru rugăciunile sale, Ofelia, fiica lui Dumnezeu. Hristos a înviat! (Ofelia). Privirea rugătorului necontenit. Bătrân, cu barba ninsă şi răsfirată de vânt, părintele Macarie apare în pridvorul îngust şi sărăcăcios, binecu­vân­­­tând credincioşii. Unii îl privesc cu admiraţie, alţii cu sfială şi puţină teamă, ştiind că părintele citeşte gândul fiecăruia, că de multe ori nici nu te lasă să deschizi gura, spunându- ţi el necazul şi strâmtoarea ce te-au adus la mănăstire. Numărându-şi parcă vorbele, părin­tele mai mult ascultă. Are privirea rugă­to­ru­lui necontenit, pe care nu-l poţi tulbura şi nici surprinde cu vreun gând ascuns, ispititor. Apropiindu-ne de el şi cerându-i „să ne dea cuvânt de înţelepciune”, părintele va cumpăni o clipă, rostind: „Bine este să vorbim despre Dumnezeu, dar şi mai bine e să vorbim cu El”. Răbdător, cu mâinile ascunse parcă în pliurile rasei cernite, oftează şi ia aminte la ce i se spune, dar focul albastru al ochilor săi caută departe, la sihăstria din Munţii Muntiorului, acolo unde a primit porunca în vis să ridice o nouă mănăstire. (Sorin Preda, fragment din artico­lul Grădina cu minuni din munţii Buză­u­lui, apărut în Formula As nr. 578/2003). Omul trăirilor. Părintele Macarie nu este omul cuvintelor, el este omul trăirilor. În slujbă este luminos şi îi simţi rugăciu­nea. Când te întâlneşti cu părintele, parcă vede prin tine, el ştie încă dinainte de a fi în faţa lui care sunt fră­mân­tările tale, iar, dacă ai parte să-l întâlneşti în momentele lui de bucurie, vei constata că te afli în faţa unui suflet de copil, vesel, bucuros, zburdalnic. Da, l-am văzut culegând bucuros ghiocei, plante medicinale sau ghebe, emoţio­nân­du-se ca un copil când ucenicii săi îi cântau de ziua lui de naştere sau în mulţimea de oameni, împărţind banane şi gogoşi la hramuri. Nu am văzut pe nimeni să plece de la părinte fără ca acesta să-i dea un mic dar, alimente, fructe, flori sau bunătăţi făcute chiar de el. L-am văzut şi în momentele mai triste, în care el şi-a pus într-o Dacie papuc ce avea mai de preţ- adică obştea şi şi-a lăsat cu durere în suflet o mare iubire: mănăstirea de la Poiana Mărului. Şi asta fără prea multe cuvinte… Cum ţi se schimbă viaţa după întâlnirea cu acest om, atât de iubit de Hristos? Printr- o simplă binecuvântare, fără prea multe cuvinte. Nu de puţine ori, s-a întâmplat ca oameni care fuseseră trecuţi pe pomelnic, şi care să nu aibă nicio legătură cu biserica sau cu părintele Macarie, aş spune chiar atei, să îşi dorească foarte tare să meargă la mănăstire, ca să-l întâlnească. Pe mulţi dintre aceştia îi poţi întâlni acum la slujbele de duminică sau la hramuri. Puterea pe care ţi-o dă părintele Macarie nu se poate descrie în cuvinte. Lucrurile se schimbă în viaţa ta… fără prea multe cuvinte. Simţi că harul pe care îl are părintele Macarie se revarsă şi asupra vieţii tale, discret şi lin. Apreciezi ceea ce înainte de a-l cunoaşte pe părinte nici măcar nu îţi trecea prin cap: că, fără să-L ai pe Hristos în inima ta în fiecare clipă, nu poţi face nimic folositor sufletului tău, că bucuriile mici ne fac viaţa mai frumoasă, că nu trebuie să ne pierdem sufletul de copil, că numai trăind în comuniune unii cu ceilalţi suntem cu adevărat fericiţi. Am simţit ajutorul părintelui Macarie de nenumărate ori în viaţa mea şi nu pot uita, de pildă, cum - doar cu binecuvântarea părintelui Macarie şi pentru rugăciunile sfinţiei sale - am ajuns cu bine de la Râmnicu Sărat în Bucureşti, cu ambreiajul de la maşină distrus. Maşina parcă zbura! De mai bine de zece de ani, de când l-am cunoscut pe părintele Macarie, viaţa mea şi a familiei mele este într-o continuă schimbare. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare Bunului Dumne­zeu pentru că l-a adus în viaţa mea pe părintele Macarie! (Violeta Ciuvăţ)