joi, 18 iunie 2015

Omul nou bolşevic - un proiect vechi şi demonic

(Preluat din revista Permanențe. Citiți și: Testamentul Sfinților Închisorilor. Scrisoare despre Părintele Justin Pârvu. Un om ca o gură de aer: domnul Gheorghe Jijie. Cuvântul meu de la conferința dedicată Sfinților Închisorilor- Iași, 2012. Octavian Anastasescu, eroul discret. Un chip de mărturisitoare: Nicoleta Nicolescu. O întâlnire cu liceenii din Mizil, în jurul mărturisitorilor din închisori.) Idealul omului nou pe care voiau să-l creeze comuniştii prin tortură continuă s-a născut demult, în 1863, o dată cu publicarea romanului „Ce-i de făcut?”. Cernîşevski, autorul său, a schiţat în trăsăturile lui Rahmetov portretul tipului ideal, spre care avea să tindă orice comunist veritabil. Romanul pe care Cernîşevski l-a scris în temniţă s-a vrut şi este mult mai mult decât un roman. El „a servit drept manual pentru o viaţă perfectă pentru trei generaţii de revoluţionari. Este un roman al educaţiei” (Alain Besancon). Până şi subtitlul său este sugestiv: „Schiţă despre oamenii noi”. Să ne oprim puţin asupra acestui ideal-tip, cum ar spune sociologul Max Weber. Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că Rahmetov desconsideră întreaga cultură a trecutului. Cultura şi civilizaţia care l-au precedat sunt produsul burgheziei, al clasei exploatatorilor. Ele trebuie ignorate şi pentru că au fost depăşite de noile cuceriri ale ştiinţei. Rahmetov crede necondiţionat în ştiinţă şi în atotputernicia explicaţiilor ei - o meteahnă ale cărei origini se găsesc în Secolul Luminilor. Rahmetov dezavuează religia şi filosofia, în schimb îşi impregnează asiduu mintea cu emanaţiile gânditorilor materialişti: Feuerbach, Vogt, Moleschott. El nu mai crede în Dumnezeu, dar crede în ştiinţă şi în el însuşi. Se autoeducă, impunându-şi să-şi reprime sentimentele general-umane, fireşti, cum ar fi dragostea. Este rece şi calculat. E un robot autoprogramat să îşi ducă la îndeplinire scopul final: revoluţia. Când doarme, îşi visează logodnica: Revoluţia. În mintea lui Cernîşevski, cine ajungea la acest tip nou de cunoaştere suferea un soi de iluminare. Revoluţia era sinonimă cu egalitatea în drepturi, cu dispariţia diferenţelor dintre clasele sociale (s-a spus, pe bună dreptate, despre comunism că ar fi o religie fără Dumnezeu, dar care plagiază abundent creştinismul; inclusiv imaginea Paradisului creştin e substituită cu una a unui paradis terestru în care clasele sociale dispar iar omenirea trăieşte într-o stare de abundenţă continuă). Iar această cunoaştere - utopie, îi spunem noi - trebuia să cucerească întreaga societate prin... REEDUCARE. „Societatea trebuie să se reeduce, acesta este un fapt”; „cel care s-a reeducat, îi reeducă pe ceilalţi”, scrie Cernîşevski. Iată că ideea reeducări i - care avea să fie experimentată intens la Piteşti, Gherla şi Canal- era conţinută în romanul- cult al generaţiilor care au îmbrăţişat ideologia bolşevică. Reeducarea este o componentă esenţială a doctrinei comunismului. Rahmetov a fost, pentru Lenin, modelul ideal al revoluţionarului. Vladimir Ilici Ulianov povestea că lectura romanului Ce-i de făcut? l-a răscolit profund. Un amănunt interesant: dacă pe Cernîşevski îl citeşte cu nesaţ - „M-am îmbătat de lectură din revărsatul zorilor până în noapte. Autorul meu preferat era Cernîşevski”-, romanele lui Dostoievski îi repugnă: „Cunosc subiectul acestor opere rău mirositoare, mi-e suficient. Începusem să citesc Fraţii Karamazov, dar nu am putut să ajung mai departe de scenele din mănăstire de la începutul cărţii. În ce priveşte Demonii, este o porcărie reacţionară... şi eu nu am timp de pierdut. Am aruncat cartea după ce am frunzărit-o. O asemenea literatură îmi este inutilă”. Taxarea drept reacţionară a literaturii Demonilor nu este întâmplătoare. Dostoievski a fost primul intelectual rus care a intuit germenii unei noi lumi - materialiste, atee, pozitiviste, violente, antihriste, într-un cuvânt - care se găseau în romanul „Ce-i de făcut?”. Conştiinţa sa pravoslavnică l-a îndemnat să descrie acest nou tip uman - fundamental îndreptat împotriva lui Hristos şi a întregii culturi creştine - în „Însemnări din subterană”, Crimă şi pedeapsă, Idiotul şi mai ales în Demonii. Dostoievski cunoscuse pe viu psihologia anarhismului rus şi a socialismului utopic frecventând cercul literar al lui Petraşevski. Pentru Lenin, ca şi pentru eroul său preferat, Rahmetov, cultura şi religia nu sunt decât expresii ale luptei de clasă. „Oamenii au fost şi vor fi întotdeauna victime stupide ale înşelării şi ale autoînşelării în politică, atâta timp cât nu vor învăţa să caute îndărătul fiecărei fraze, declaraţii şi făgăduieli cu caracter moral, religios, politic sau social, interesele unor clase sau ale altora”. (Lenin - „Trei izvoare şi trei părţi constitutive ale marxismului”, vol. 23, 1964) Lenin era adeptul războiului civil, al terorii („În perioada de revoluţie, lupta de clasă ia în mod inevitabil, întotdeauna şi în toate ţările, forma de război civil, iar războiul civil e de neconceput fără distrugeri dintre cele mai grele, fără teroare” (Lenin - „Scrisoare către muncitorii americani”, vol. 37, 1965), dar şi al reeducării prin educaţie: „Noi trebuie să luptăm împotriva burgheziei, atât pe calea armelor, cât şi, mai ales, pe cale ideologică, prin educaţie”. (Lenin - „Cuvântare la consfătuirea pe ţară a comitetelor pentru educaţie politică”, vol. 41, 1966) Reeducarea era un proiect global care trebuia să afecteze toate categoriile sociale: „Masele celor ce muncesc, masele de ţărani şi muncitori trebuie să învingă vechile deprinderi ale intelectualităţii şi să se reeduce în vederea constituirii comunismului”. În temniţele comuniste din România reeducarea a debutat în închisoarea de la Suceava şi a cunoscut apogeul între 1949 şi 1952 în temniţele de la Piteşti, Gherla şi la Canalul Dunăre - Marea Neagră. „Trebuie să vă curăţim creierul bucăţică cu bucăţică de vechile idei” era una din lozincile reeducării (Cf. Ioan Ianolide,„ Întoarcerea la Hristos”, Christiana, 2006, p. 98), orchestrate din culisele scenei politice de Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu Dej, Teohari Georgescu, Gheorghe Pintilie (şef al securităţii), Alexandru Nicolschi (adjunct al şefului securităţii). Ceea ce în ochii comuniştilor era reeducare, pentru deţinuţii politic avea un alt nume: dezumanizare. Octavian Voinea, una din principalele victime ale reeducării de la Piteşti, arată că ultima etapă a reeducării viza pierderea credinţei în Dumnezeu şi că, odată ce acest proces îşi atingea ţinta, „individul devenea satanizat” (Octavian Voinea- „Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud”, editura Majadahonda, p. 44). A privi procesul reeducării printr-o optică religioasă, mai precis, creştină, li se poate părea unora un act de-a dreptul excesiv. În favoarea acestei perspective pot fi aduse mai multe argumente. Notez aici unul dintre ele. Debutul reeducării prin tortură are loc pe 6 decembrie 1949, de Sfântul Nicolae. Al doilea atac îndreptat împotriva studenţilor închişi la Piteşti are loc de Crăciun, pe 25 decembrie 1949, fiind considerat „cel mai feroce” (Gh. Andreica - „Mărturii... Mărturii... din iadul temniţelor comuniste”, editura 2000, Bucureşti, 2000). Pot fi invocate aici, în acelaşi sens, multe blasfemii puse la cale în perioada Postului Mare de Eugen Ţurcanu şi ciracii săi. Tache Rodas povesteşte că în ziua de Buna-vestire, după ce a fost bătut cu bâtele - erau câte trei călăi pe o victimă - în celebra cameră „4 spital” de la închisoarea Piteşti, Ţurcanu s-a lăsat în voia demonilor care vorbeau prin el: „ Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Pe mine nu mă poate nimeni minţi, aşa cum vă mint pe proştii ca voi. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre.” Pentru mine, cea mai complexă panoramă asupra reeducării o oferă Dumitru Bordeianu în cartea sa de memorii, „Mărturisiri din mlaştina disperării”. O carte din care cititorul poate învăţa multe despre războiul duhovnicesc şi despre consecinţele devastatoare pe care le au în sufletul omului aparent-micile sale căderi. Bordeianu s-a pregătit pentru scrierea cărţii, rugându-se şi ţinând post câteva săptămâni. Încă din prefaţă, autorul simte nevoia să precizeze: „Fenomenul Piteşti- Gherla nu este numai unul ieşit din comun ci, din punctul meu de vedere, este un fenomen mistic, pentru că acolo lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei („Mărturisiri din mlaştina disperării”, editura Scara, 2014, p. 10). Dumitru Bordeianu a trăit din preaplin această confruntare. A fost torturat de Ţurcanu şi de acoliţii săi, luni în şir. În timp ce se afla în închisoarea Gherla, la întrebarea unui reeducat dacă mai crede în Dumnezeu, Bordeianu a spus că el nu i se mai roagă lui Dumnezeu. Nu mai spune rugăciuni. Şi din acea clipă nu a mai putut să se roage. A simţit cum l-a părăsit harul lui Dumnezeu. În locul lui, în sufletul său s-a instalat un duh al fricii. Îi era groază de moarte, de dispariţia sa fizică. „Atunci când m-a întrebat Zaharia, ce-i cu credinţa mea, un gând care nu era al meu şi nici de la Dumnezeu, m-a stăpânit şi mi-a şoptit: Spune că nu te mai rogi lui Dumnezeu! Şi aşa am şi rostit, public, în camera 3 subsol: Nu mai fac rugăciunea, nu mă mai rog lui Dumnezeu. Şi din acel moment nu mi-am mai spus rugăciunea. Urmarea ruperii comuniunii cu Dumnezeu prin rugăciune a fost că duhul satanei a intrat în mine şi m-a torturat şi m-a muncit, din august 1951 până la Paştile anului 1954. Ţin să precizez că am spus că nu-mi mai fac rugăcinea, nu că nu mai cred în Dumnezeu. Marele meu păcat însă a fost că nu mi-am mai făcut rugăciunea, cu adevărat. Greşeală cu atât mai gravă, cu cât trebuia să mă gândesc la cuvintele sfinte: Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu vă ispitească satana.” (ed., cit., p. 268) Dumnezeu avea să îi învie sufletul prin intermediul unui alt martir, Gheorghe Jimboiu, un ucenic al lui Valeriu Gafencu. În faţa lui Jimboiu, Dumitru Bordeianu şi-a deşertat sufletul, mărturisindu-şi lepădarea, iar acesta l-a îndemnat să cadă cu umilinţă în faţa Domnului şi să-i ceară iertare cu lacrimi: „Ofensa adusă lui Dumnezeu nu se poate şterge decât cu lacrimile căinţei. Numai când te vei ruga cu lacrimi şi te vei căi, Dumnezeu îţi va auzi glasul şi te va ierta” (ed., cit., p.359) Sentimentul de căinţă adâncă avea să-i inunde inima în noaptea de Înviere a anului 1954, în timp ce clopotele bisericii din Gherla vesteau Învierea. A simţit cum Hristos învie şi în inima lui, alungând duhul potrivnic. (Ciprian Voicilă)

Un comentariu:

  1. Off topic:

    Un film rusesc (2014) despre viața unui infractor înrăit, o autoritate în lumea criminală, care a venit la credință prin boală și moartea clinică, atunci când a văzut demonii hidoși care au venit după el. Despre întâlnirea cu Hristos, pocăința îndelungată și lupta cu duhurile rele care cu nici un preț nu doreau să-l lase pe „Țâpa” al lor…
    Acum este călugăr…

    https://www.youtube.com/watch?v=aXUQEvKi93E

    RăspundețiȘtergere