Moş Nicolae, Moş Crăciun: biografii comune

(Articol apărut în ultimul număr al revistei Cultura). Cine este Moş Nicolae? Dar Moş Crăciun? Răspunsul nu este atât de simplu pe cât pare. Depinde cine răspunde la aceste întrebări şi în ce context narativ-pragmatic sunt puse. Ipostaza cercetătorului, preocupat de tradiţiile româneşti şi universale, este, vrând-nevrând, wittgensteiniană: semnificaţia cuvântului „Moş Nicolae/Moş Crăciun“ este dată de regula lui de folosire. De contextul pragmatic în care a fost învăţat şi este folosit. În descrierea biografiei intelectuale a lui Moş Nicolae o să am drept călăuze două cărţi: Lecţii despre calendar (Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2005) de Otilia Hedeşan şi Ghidul sărbătorilor româneşti (Editura Humanitas, Bucureşti, 1998) de Irina Nicolau. Pentru creştinii ortodocşi, Moş Nicolae este, de fapt, Sfântul Ierarh Nicolae, care a trăit în secolul patru, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximilian. Sfântul Nicolae a participat la primul sinod ecumenic (din 325 e.n.) şi i s-a opus ereticului Arie. În timpul vieţii, s-a remarcat prin multe virtuţi, milostenia fiind una dintre ele. Ţăranul român avea mare evlavie faţă de el, zugrăvindu-l în icoane. Icoanele pe sticlă dau şi astăzi mărturie despre asta. Ţăranul român a simţit nevoia să îi creeze sfântului ierarh din cetatea Lichiei o biografie alternativă celei păstrate în Tradiţia Bisericii şi consemnată în literatura hagiografică (Vieţile sfinţilor, Proloagele). E de înţeles. Cărţile erau puţine. Cultura lui era una orală. Se întorcea duminica de la biserică, păstrând în inima lui cuvintele şi ideile primite la predică. Elemente de teologie pe care imaginaţia sa debordantă le reasambla, le amplifica descoperind noi dimensiuni mitice. Pentru el, începusem să vă spun, Sfântul Nicolae (Sânicoară) era al doilea sfânt creat de Dumnezeu. El stătea în stânga Lui. A fost misionat să păzească soarele, nu cumva ca acesta să fugă de pe cer. Soarele vede zilnic multe şi nu toate bune. De două ori pe an, primăvara şi iarna, se scârbeşte atât de tare, încât Sfântul Teodor – Sântoader, cum era numit în popor – e trimis pe bolta cerească să îl aducă la ordine. Iarna, Sfântul Nicolae preia această sarcină destul de dificilă. Ţăranii nu erau familiarizaţi cu imaginea actuală a lui Moş Nicolae. Moşul nu venea în mod ritualic o dată pe an şi nu aducea cadouri. Acest arhetip cultural a apărut în Occident şi a fost preluat ulterior de mentalitatea citadină, fiind în cele din urmă acceptat şi la noi, mai întâi în rândul orăşenilor, apoi la sate. Arhetipul are mai multe straturi: credinţe şi tradiţii difuzate din mai multe centre culturale, simbolice, şi sedimentate în timp. Nucleul lui iniţial era însă, incontestabil, unul creştin. Acum vom încerca să răspundem la câteva întrebări care vor pune în lumină diversele aspecte ale acestui fapt social total numit convenţional „Moş Nicolae/Crăciun“. Când a apărut ideea că Moş Nicolae vine dintr-un spaţiu sacru şi/sau mitic şi că muritorii de rând trebuie să îl aştepte (într-o stare interioară numinoasă în care „mysterium tremendum“ se împleteşte cu „mysterium fascinans“, teama se conjugă cu atracţia irepresibilă)? Dar ideea că moşul aduce copiilor cadouri? Prin secolul XVII olandezii din Amsterdam îl aşteptau pe 5 decembrie, în portul oraşului, pe Sinter Niklaas – Sfântul Nicolae. Atmosfera era de basm: Sfântul Nicolae descindea în oraşul luminat abundent, dintr-o corabie. În secolul XVIII, pe acest fundal mitic se suprapune un element inedit: Sfântul Nicolae vine o dată pe an, călare pe un cal alb, cu cadouri pentru copiii cuminţi. În Ţările de Jos exista credinţa că Sinter Niklaas locuieşte în Spania într-un castel. Tot timpul scrie într-o carte voluminoasă, învelită în coperte roşii faptele copiilor. La sfârşitul anului, două săptămâni colindă lumea şi le oferă copiilor rodul faptelor lor: unora le împarte cadouri, altora nuieluşe. Are un ajutor: pe Zwarte Piet, cel tuciuriu la chip.

Mai târziu, credinţa în Sfântul Nicolae a ajuns în America, prin olandezii şi nemţii care au emigrat în Lumea Nouă. Aici, în timp, Sinter Niklaas avea să se transforme – prin influenţa englezilor – în Santa Klaus. Un Santa Klaus care în ciuda numelui nu mai păstra nimic din atributele şi simbolurile sacre ale lui Sinter Niklaas: nu mai avea mitră episcopală, nici cârjă. Nicio legătură cu biografia sfântului ale cărui moaşte se găsesc la Bari. Aşa se explică faptul că am început să vorbim despre Moş Nicolae şi am ajuns la Moş Crăciun. Unde dai şi unde crapă? Moş Crăciun devine, astfel, un „avatar” al lui Moş Nicolae. În 1822 are loc penultimul act al acestui proces cultural de desacralizare, de laicizare a Sfântului Nicolae, metamorfozat peste noapte în Moş Crăciun. Un poet, Clement Moore, compune spre amuzamentul copiilor o poezie în care Moş Crăciun vine în noaptea Crăciunului din ţinuturile nordice într-o sanie trasă de reni, pătrunde în case şi lasă în şosete şi ghetuţe cadouri. Acest portret robot al lui Moş Crăciun va fi acceptat mai întâi în America, iar mai târziu în întreaga Europă. La succesul său fulminant întâmplat în parametrii culturii populare vor contribui din plin ilustratorii din presa vremii.

În 1930, firma Coca-Cola şi-l apropriază, desăvârşindu-i portretul prin câteva tuşe: pensionarul rumen în obraji şi pântecos, ochelarist, poartă o haină roşie, tivită cu alb, e încălţat în cizme negre şi emană prin toţi porii – acoperiţi în bună parte de mustaţa dalbă şi înfoiată şi barba hirsută – o bună dispoziţie contagioasă, ecumenică. Coborât din tărâmul mitic, din illo tempore, Moş Crăciun avea să fie recalificat profesional în sfera mult mai concretă a economicului ca agent de vânzări, brand al produselor Coca-Cola. Să ne mai mirăm că acum, la sfârşitul lui 2014, conduce caravana Coca-Cola în România? Între timp, Zwarte Piet a fost şi el dat uitării. În locul lui au apărut Crăciuniţele. Capitalul simbolic al lui Moş Crăciun trebuia pus în relaţie cu specularea energiei libidinale a cumpărătorilor, pentru a asigura creşterea vânzărilor la orice produs (în zilele noastre postmoderne, postrevoluţionare, post-istorice, Moş Crăciun este singurul agent de vânzări capabil să vândă orice produs). Schema este (stră) veche şi îl are ca iniţiator pe Edward Bernays, nepotul lui Sigmund Freud; cel care a pus la lucru marile descoperiri ale medicului vienez privind mecanismele manipulării maselor. Dar despre Bernays vom aduce vorba pe larg într-un articol viitor.

Până atunci, să ne bucurăm, cum putem, de sărbătoarea Crăciunului, de momentul istoric şi nu doar, când Cel de necuprins făcutu-s-a Om pentru noi, oamenii. (Ciprian Voicilă)

Cultura manipulării - din volumul „Sfinții de lângă noi”

(Cartea poate fi achiziționată de la librăriile Sophia și Evanghelismos). România a involuat pe tăcute de la o cultură a cenzurii spre o cultură a manipulării. Ne vine greu să credem că în anii ’50 o carte despre Hegel a constituit probă de acuzaţie în procesul intentat lui Constantin Noica. Cititorul pasionat încă mai poate descoperi prin anticariatele Bucureştiului cărţi editate în plin comunism, cenzurate grosolan: când şi când privirea îţi cade pe cuvinte acoperite cu o linie neagră, ca o ştampilă pusă apăsat. Nu am fost niciodată un nostalgic al comunismului, chiar dacă ultimii ani ai ceauşismului se suprapun peste anii copilăriei mele. Ceea ce nu mă împiedică să constat că în plină dictatură comunist-ceauşistă, chiar dacă proletcultismul era nota predominantă a culturii române de atunci, indivizii, persoanele mai exact – ca să păstrăm distincţia teologică dintre individ şi persoană - beneficiau de un avantaj enorm: în opoziţie cu cultura dominantă, condusă de la centru, în mediile lor private interacţionau, cultivând între ei o stare de emulaţie spirituală în care îşi găseau locul numele mari ale culturii europene: Dostoievki, Goethe, Tolstoi, Goncearov, Gogol, Turgheniev, Thomas Mann, Kafka. Scriitori clasici ruşi erau traduşi abundent. În anii ’70-’80 au început să apară în limba română operele sud-americanilor Borges, Neruda, Augusto Roa Bastos, Mario Vargas Llosa, Gabriel Garcia Marquez. Aşa cenzurată cum era, cultura română îşi păstrase – e adevărat că parţial – menirea de „joc cu mărgele de sticlă” (Herman Hesse), pe care oamenii îl jucau între ei, conştienţi că miza jocului este chiar fiinţa lor spirituală. Odată redeveniţi oameni liberi, în România cultura - în înţelesul ei tare - s-a disipat. Semnificaţia ei a rămas să fie stabilită de fiecare, pentru el, şi pentru grupul său de apartenenţă. Este bine, deci: temeiul culturii actuale este libertatea. Nu mai avem o cultură impusă de la centru de un aparat politic opresiv. Este specific postmodernităţii să decidă fiecare pentru el care sunt acele bunuri simbolice, care sunt acele modele tutelare cu care ar vrea să întreţină un comerţ intelectual sau spiritual. Însă, în actualitate, românii se arată mai curând preocupaţi de cultura motivaţională. Cultura clasică europeană a pierdut terenul în faţa unui epifenomen recent: cultura pragmatică a lui „cum să...” Românii sunt preocupaţi să descopere cheia misterioasă care să le deschidă tainiţele tuturor sferelor de acţiune. Vor să ştie cum să devină lideri, cum să li se realizeze toate visele, cum să obţină un maxim de beneficii cu un minim de efort, cum să arate tineri până la adânci bătrâneţi, cum să stea departe de socrii toxici, cum să spună nu unora care îi agasează. Premisa fundamentală a întregii culturi motivaţionale este că fiinţa umană poate să atragă spre ea oameni, bunuri, norocul, cornul abundenţei, fericirea prin punerea în mişcare a propriei voinţe. Printr-un efort de voinţă obţii totul. Important este să vrei cu adevărat. O perspectivă magică întru totul. Printre cărţile de tipul Cum să...?, un loc aparte îl deţin cele despre limbajul trupului şi programarea neuro-lingvistică. În mediul universitar românesc se ţin cursuri de programare neuro-lingvistică şi prelegeri despre tehnicile persuasiunii. Politicianul trebuie să fie persuasiv - este noua sarcină de partid. Realizatorul şi moderatorul emisiunii TV trebuie să fie persuasiv (apropo, dacă veţi urmări cu atenţie comportamentul moderatorilor de la televiziuni, veţi constata că în ultimii ani aceştia sunt mai persuasivi chiar decât invitaţii lor). Profesorul trebuie să fie persuasiv. În orice instituţie angajaţii de la PR trebuie să fie persuasivi. Angajaţii de la reţelele de telefonie mobilă sunt persuasivi. Elevii de şcoală primară au învăţat în familie să fie de mici persuasivi, mai ales în raport cu învăţătorul. Persuasiunea - cheia succesului. Viaţa socială e guvernată de legile persuasiunii şi ale manipulării. Fiecare încearcă să citească un amănunt exploatabil în gesturile, în postura, în direcţia privirii celui care îi stă în faţă. Dacă interlocutorul nostru priveşte în jos, spre stânga, înseamnă că şi-a amintit ceva. Dacă priveşte spre dreapta, în jos, înseamnă că mintea sa schiţează un plan de viitor. Întâlnirea cu semenul nostru şi‑a pierdut inocenţa. Dar şi profunzimea. Suntem interesaţi de cum spune cineva ceva, nicidecum de ce spune. Conţinutul unui mesaj a devenit secundar, iar forma s-a făcut tutelară. Pândim cea mai mică fisură în fiinţa celuilalt prin care facem să pătrundă gândul nostru meschin, interesat, ambalat în sugestia aferentă. A vedea în celălalt doar un mijloc utilizabil pentru satisfacerea propriilor noastre interese înseamnă – la un alt nivel - nu doar să priveşti lumea printr-o lentilă dezvrăjită, atee, ci înseamnă să îţi pierzi şi ultima urmă de moralitate din tine. În secolul XVIII, Kant întemeiase o morală – ale cărei resorturi erau profund creştine – argumentând, o dată pentru totdeauna, că orice fiinţă umană este prin însăşi natura sa un scop în sine şi trebuie tratată întotdeauna şi ca scop, nu doar ca mijloc. Cultura predominantă nu mai are nimic în comun cu divinul, cu transcendentul, cu arta cultivării puterilor sufleteşti, cu sfera valorilor, cu actul gratuit, dezinteresat. În centrul vieţii noastre tronează puterea. Dorinţa de putere ne locuieşte pe toţi, obturându-ne raţiunea şi bunul-simţ elementar. O cultură a persuasiunii şi a manipulării este una profund magică. Trăim într‑o lume manipulată prin diverse strategii şi operaţiuni magice. Orice viziune asupra omului şi a lumii care are ca unic temei voinţa este de sorginte magică. A demonstrat-o magistral în perioada interbelică logicianul şi metafizicianul ortodox Nae Ionescu. În postmodernitate, a arătat-o în mod convingător şi plenar Ioan Petru Culianu, geniul rătăcit în arcanele ocultismului. Nu ai cum să nu tresari când descoperi în debutul cărţii Eros şi magie în Renaştere. 1484 (o carte fundamentală pentru înţelegerea lumii răsturnate în care trăim) următoarea frază: „Trăim în continuare într-o lume unde magia are încă un rol de jucat şi chiar un loc de onoare”. Culianu expune concepţia lui Giordano Bruno despre magie, relevând consecinţele ei ultime, implicaţiile sale empirice recognoscibile în realitatea noastră politico-socială. Savantul român consideră că „fără s-o ştie, trusturile de inteligenţă care domină lumea s-au inspirat din ea, au pus în practică chiar ideile lui Bruno”. Magicianul lui Bruno a fost înlocuit de sistemele mass-media şi de brain-trusturile care controlează masele umane. Funcţia lui a fost preluată de specialiştii în relaţii publice, de maeştrii anchetelor sociologice, de agenţii de spionaj şi contraspionaj, de specialiştii în tehnicile de dezinformare. Atât manipulatorul lui Giordano, cât şi conducătorii oculţi ai lumii folosesc drept mijloc de manipulare erosul, puterea de a iubi, în sensul cel mai larg al termenului. Erosul este forţa motrice atotstăpânitoare care leagă prin noduri invizibile elementele lumii. Operaţia de manipulare ocultă se foloseşte în special de simţuri, de auz şi mai ales de văz. Prin sunete şi imagini se activează fantezia, o facultate a sufletului pe care Giordano Bruno o socotea „singura poartă a tuturor acţiunilor interne”, poarta prin care fantasmele pătrund în sufletele noastre. Prin intermediul fanteziei masele umane sunt sugestionate de Marele Manipulator. Cele mai la îndemână şi mai eficiente fantasme sunt cele sexuale. Acum putem înţelege mai bine scopul inflaţiei de imagini erotice prezente în orice mediu de informare: în mass-media, pe internet, în reclamele din oraşe sau de la periferia lor. Înţelegem, deopotrivă, cât de periculoasă este pentru artizanii Statelor Unite ale Europei (un stat al statelor, Marele Manipulator din spatele Marilor Manipulatori) învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a cuvioşilor despre paza celor cinci simţuri şi despre importanţa luptei cu imaginaţia. Sfinţii Părinţi ne învaţă că imaginaţia este puntea dracilor. Cine se luptă cu fantasmele, închizându-şi mintea în cuvintele rugăciunii, este un om nesugestionabil. Nu poate fi manipulat prin operaţiuni oculte, dirijate de la centru. Marele Manipulator este - în viziunea lui Culianu - statul. Statul-magician. Atât manipulatorul lui Bruno cât şi statul modern urmăreau/urmăresc să obţină controlul total asupra indivizilor şi vor să creeze şi să întreţină o societate perfect standardizată. „Controlul şi selecţia sunt stâlpii ordinii. Nu e necesar să ai imaginaţie ca să înţelegi că funcţia manipulatorului a fost preluată de Stat şi că acest nou «magician integral» are în sarcină să producă instrumentele ideologice necesare în vederea obţinerii unei societăţi uniforme”, scria în 1984 Ioan Petru Culianu. Avertismentul lui Ioan Petru Culianu este clar şi deja învechit: Statul-poliţist - obişnuit să conducă prin forţă, prin constrângere - va fi înlocuit în timp de Statul-magician, versat în tehnici oculte. Sufletele noastre constituie materia primă a statului care acum, pe tăcute, capătă formă. (Ciprian Voicilă)

Ciprian Voicila: Jucarii noi pentru copii noi

I-am cumparat lui Miriam, fiica noastra, Alba ca Zapada si cei 7 pitici in mai multe versiuni: de format mai mic sau mai mare, mai reusite sau mai degraba nu, din punct de vedere estetic. De vreo doua ori Alba ca Zapada mi s-a parut a fi anorexica. M-a ajutat sa observ acest amanunt o mamica, prietena de familie. M-am gandit initial ca producatorii au facut economie la plastic: Alba ca Zapada avea doua picioare care aduceau izbitor cu doua bete sau cu doua picioare de pui de gaina. A urmat, pe firul temporal al intamplarilor care ne-au adus in apartament o maree de jucarii primite de la diversi prieteni, o jucarie mica. Pe cat de mica, pe atat de stranie: un soi de Barbie sexoasa, cu protuberante, o nimfeta care e si inger fiindca are si aripi si care sta intr-o pozitie clasica de lotus, intr-o asana. Nimfeta-inger-yoghina. Ceva care iti busculeaza categoriile gandirii, care pana mai ieri te ajutau sa intelegi si sa te misti eficient prin lumea reala. Zilele trecute Miriam a primit o papusa cu ditamai buzele. Zici ca si-a pus Botox in buze. O papusa siliconata in buze, provenita - de ce nu?- din Silicon Valley. Un prilej de reflectie pentru mine. Carevasazica ceea ce numeam altadata, cu admiratie, cultura a devenit un instrument ordinar de manipulare pentru procesul global de vanzare-cumparare. Se vinde tot: bunuri, servicii, identitati, sentimente, caractere. Virtutea straveche a fidelitatii - destul de rara in vremurile din urma- a fost si ea marketizata: cumparatorii reali sau virtuali trebuie fidelizati. Mai ales adolescentii, dar mai cu seama copiii: ei sunt cumparatorii de nadejde ai societatii de consum de maine. Fetitele- revenind la povestea mea - trebuie crescute in cultura obsesiei pentru silueta (deci intr-o cultura in care corpul prevaleaza in fata sufletului/spiritului), trebuie sa imbratiseze de mici spiritualitatea sincretista a Noii Ere - fundament al Noii Ordini Mondiale - si trebuie sa devina din frageda pruncie adepte ale implanturilor cu silicon. Confuzie mentala, idolatrizarea corpului, comportament de cosumator fidelizat pe zeci de ani, sincretism: valorile lumii in care traim. Le putem arata cu degetul dar nu putem scapa definitiv de ele. (Ciprian Voicila)