Sărbătoarea este un timp de o calitate diferită de durata cotidiană. Când spui „timp cotidian”, gândul te poartă la nesfârșita serie de acte pe care le săvârșești încă de la răsăritul soarelui. În fiecare zi, conștiința se desprinde din mrejele nopții, ale somnului și uitării. În lumina acestui soare lăuntric a cărui putere crește, de la o clipă la alta, ajungi să repeți, iar și iar, lucrurile pe care le-ai mai făcut și ieri, și alaltăieri... Mersul spre job, orele tracasante sau monotone de la serviciu, discuțiile anoste sau impersonale cu semenii tăi, sarabanda cumpărăturilor, revenirea istovitoare acasă, orele petrecute în fața televizorului, din dorința de a te destinde, deconecta... Timpul cotidian este fundalul obișnuit al vieții noastre – un tablou pe care mâna destinului pare să-l zugrăvească predominant în culori terne și să-l puncteze cu fel de fel de sarcini, datorii, imperative.
Sărbătoarea – timp sacru, înnoitor
Țăranul român era înzestrat cu un adevărat simț al sărbătorii. Pentru el, sărbătoarea era o irumpere a sacrului în profan, a veșniciei în timp. Sărbătoarea, opusă timpului cotidian, avea putere revigorantă, restauratoare, și era încărcată de semnificații. De aceea, trăirea sărbătorii presupunea o pregătire prealabilă. O primenire plenară, trupească și sufletească. Omul trebuia să se primenească, dar și mediul său ambiental – gospodăria, casa... Codul acestei înnoiri de proporții cosmice era înscris în tradiția a cărei întruchipare exemplară era însuși țăranul român.
Învierea Domnului fiind sărbătoarea sărbătorilor pentru tot sufletul creștin, în Săptămâna Mare țăranul căuta să se apropie cât mai mult de patimile Domnului, plin de credința că dacă va respecta rânduiala moștenită din moși-strămoși – dacă se va spovedi, dacă se va împărtăși cu sfintele și preacuratele lui Hristos Taine, dacă va ajuna în Vinerea Mare – va avea parte și de Învierea Sa.
Parcurgând calendarul țărănesc, înțelegem cât de puternică era, în mentalul colectiv arhaic, asocierea între sărbătoare și tabuul abținerii de la muncă. Așa cum duminica nu trebuia să lucrezi – altfel te expuneai unor primejdii greu de cuprins în cuvinte –, fiecare praznic fiind o mică duminică, timpul sacru al sărbătorilor pretindea să îți manifești evlavia față de Dumnezeu, de Maica Domnului și de sfinții Săi impunându-ți să renunți la corvoada robotelii la câmp, prin casă sau gospodărie. În subtext, putem citi, evident, porunca a 4-a din Decalog: „Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca să o sfințești. Lucrează 6 zile și-ți fă în acelea toate treburile tale, iar ziua a 7-a este odihna Domnului Dumnezeului tău: să nu faci în acea zi niciun lucru...” Dar și cuvintele Mântuitorului: „De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât îmbrăcămintea? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe, și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. (Matei, 6, 25-34)
Oul pascal în legendele românești. Tipologie
De aceea, activitățile îngăduite în Săptămâna Mare erau restrânse. În Joia Mare, gospodarul și gospodina se abțineau să lucreze ceva. Excepție făcea obiceiul străvechi al vopsitului ouălor. Lenevia era puternic sancționată în această zi. Se credea că cine va dormi în Joia Mare, va fi lenevos tot anul. Femeile care nu terminaseră lâna și cânepa de tors, de țesut pânza, de curățat casa înaintea sfintei sărbători a Învierii, de spălat hainele se găseau în mare primejdie: înveșmântată în negru, o făptură hidoasă pe nume Joimărița, mergea din sat în sat, din casă-n casă, și le pedepsea pe cele leneșe, arzându-le degetele într-o găleată cu jăratec, nu înainte de a le întreba: „Câții, câții, tors-ai câlții? Câlții dacă n-ai torcat, mâinile ți le-am tocat!”
Dar în această zi se vopseau sau se încondeiau, cum am spus, ouăle. Ouăle căpătau fie înfățișarea „merișoarelor” (cele roșii), fie pe aceea a împistritelor (denumite felurit, în funcție de zona etnografică: scrise, muncite, chinuite sau încondeiate).
Cea mai cunoscută legendă pascală, din folclorul românesc, ne spune că ajungând, în cele din urmă, pe Golgota, Maica Domnului sau Maria Magdalena așază la poalele crucii un coș cu ouă, care, cu vremea, sunt înroșite de sângele Mântuitorului. Cele două Marii ar fi vrut să înmoaie inima împietrită a soldaților romani care Îl păzeau, dăruindu-le lor. Altă legendă românească ne descrie o altă situație: prigonitorii lui Iisus au urmărit-o și pe Maica Sa, cu gândul să îi facă rău. Au pus mâna pe pietre și au început să arunce spre Ea, dar, prin minune, pietrele s-au preschimbat toate, în zbor, în ouă roșii.
Există o varietate luxuriantă a ouălor pascale. În trecut se vopseau în roșu, galben, albastru, verde, dar și în negru. Ouăle negre se împărțeau sau se ciocneau pentru sufletele celor plecați la Domnul. Se credea că dacă cei de aici vor ciocni ouă în numele lor, vor simți și ei acolo, în lumea de dincolo că pe pământ a sosit, din nou, Sfintele Paști și se vor bucura. Negrul simboliza patimile Mântuitorului.
Desenele sau motivele – cum mai sunt ele numite – zugrăvite pe ouă sunt pe cât de frumoase și de creative, pe atât de diverse: crucea românească, crucea Paștelui, grebla, suveica, hârlețul, roata carului, vârtelnița, brăduțul, calea rătăcită, floarea Paștelui, ghiocelul, fluturul, ciuboțica-cucului, păianjenul, laba broaștei, urechile iepurelui, creasta-cocoșului, cornul berbecelui, fluierul ciobanului, cercelul doamnei, steaua, cârja... Etnografii împart aceste simboluri pe care le regăsim pe oul pascal în mai multe categorii: fitomorfe, zoomorfe, antropomorfe...
În ziua Învierii Domnului, după revenirea familiei de la biserică, la masa bogată și frumos rânduită ouăle se ciocneau, dar nu care cum, alandala. În vechime exista un întreg ritual: se ciocnea „capul” cu „capul” și „dosul” cu „dosul”. Cel care era mai mic de vârstă sau care ocupa o poziție socială inferioară, pe scara ierarhică, ținea oul, iar celălalt „dădea cioc”, rostind cuvintele „Hristos a înviat!”. Primul îi răspundea: „Adevărat a înviat!” Ouăle se ciocneau „pe luate”.
O legendă autohtonă ne spune că diavolul, țintuit, după prăbușirea sa din înaltul cerului, în adâncul pământului, tot mai întreabă dacă româncele mai scriu (încondeiază) ouă de Paști și dacă românii mai colindă de Crăciun. Se zice că atunci când vor pieri colindatul și obiceiul încondeierii ouălor, Ucigă-l Crucea va dobândi puteri noi și va ieși din adâncul pământului. Deocamdată, stăm liniștiți. Românii nu și-au uitat obiceiurile strămoșești.
Dacă am vorbit despre ouăle înroșite sau scrise, trebuie să nu uităm un alt aliment ritual: pasca. Țărăncile o plămădeau și o coceau în Vinerea Mare sau seacă (fiindcă majoritatea românilor și astăzi țin post negru, în vechime crezându-se că acest obicei întărește sănătatea omului, tămăduindu-i mai ales pe cei care sufereau de dureri de cap). În rest, gospodinele nu aveau voie să spele, să toarcă, să țeasă sau să meargă la muncile câmpului. Îi dădeau pascăi o formă rotundă fiindcă o credință veche spune că scutecele Mântuitorului au fost rotunde. Pasca putea fi făcută și în patru colțuri – simbolizând, în acest caz, piatra mormântului în care a fost așezat trupul Domnului. Copturii i se făcea la mijloc o cruce. Țărăncile înainte de a o pune la copt, făceau cu lopata din lemn semnul crucii pe pereții cuptorului, rostind în acest timp rugăciunea: „Cruce-n casă,/ Cruce-n piatră./ Cruce în tuspatru/ Cornuri de casă/ Dumnezeu cu noi la masă/ Maica Precista la fereastră”. Niciun ingredient din cele folosite pentru pască nu se arunca la gunoi: dacă rămânea aluat, el intra în compoziția cozonacilor, iar cojile de la ouă erau date pe o apă curgătoare.
Dar despre bucatele care îmbogățesc masa, în ziua Învierii Domnului, vom vorbi într-un articol viitor. Astăzi este prima zi din Săptămâna Mare. Să ne încheiem, cum se cuvine, calea ce ne va duce negreșit spre bucuria Învierii, nevoindu-ne până la capăt.
Ciprian Voicilă
Sociolog la Muzeul Țăranului Român
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu