luni, 22 iunie 2020

[casa de-a casa] [ 56 ] [duminica lui Ciprian] [Casa Domnului.08.Panta Rhei]

[Texte preluate de pe pagina de Facebook Educație Muzeală MȚR] Memorabile, pentru mine, au rămas şi drumeţiile pe care le-am făcut, de-a lungul vremii, la Mănăstirea Sitaru. Prin secolul al-XlX-lea, în acest loc funcționase un spital pentru cei bolnavi psihic (balamuc, popular spus). De aceea, a rămas în memoria colectivă ca Sitaru-Balamuci. O dată la 2 săptămâni, părăseam alert Bucureştiul babilonic, în care colcăiau egoismul orb, aglomerația sufocantă, grijile corozive, lăcomia devorantă, şi porneam spre acel loc istoric nu ca să-mi pierd mințile, ci ca să mi le recuperez din cumplita lor răvăşire. Drumeția din Bucureşti spre satul Moara Vlăsiei, apoi drumul de la şoseaua cu gropi plombate, prin câmpia populată primăvara de berze, ademenitoarea lizieră a pădurii care, ca o vamă despărțea clocotul lumii de liniştea codrului, prielnică înstrăinării de ea, porțile ample ale mănăstirii, de pe care te întâmpina părinteşte Sf. Nicolae, protectorul drumeților - toate erau mărci materiale ale unei călătorii care, odată începută pe orizontala spațială, se continua pe verticală, în adâncul tainic al inimii. Dragi îmi erau şi viețuitorii lăcaşului patinat de vremi: starețul Siluan (ferecat în sine cu 7 peceți, licențiat în 3 discipline, una fiind filosofia), bonomul Ghelasie, Varahil - monahul cu ochi de jeratec şi barbă sură, revărsată pe piept - chip de tâlhar pocăit… Vizita odihnitoare se desăvârşea prin clipele petrecute la mormintele bătrânilor stareți Gherasim şi Damian. Un prilej pentru a-ți aminti că toate sunt pieritoare, supuse curgerii inexorabile a vremii. Există, în ciuda aparențelor dezolante, căi de ieşire din teroarea timpului. Una stă ascunsă în această vorbă de duh, care circulă şi astăzi printre monahi: cine moare înainte să moară, nu mai moare când moare. (Ciprian Voicilă)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu