Marius Drăjan: O cruce asupra României – partea a treia

Urmare de aici. Dar vă voi povesti despre Maica Stareță Ecaterina și Părintele Onisim și mai încolo, pentru că la ei aveam să mai petrec câteva nopți. Și cum aș putea scrie despre îngerii și binecuvântările sau afuriseniile locurilor? Amân și acest subiect pentru mai încolo. 6. JOSENI/ Am două zile avans, dar știu că pe una din ele o voi pierde chiar azi. Până la Mănăstirea Izvoru Mureșului sunt peste patruzeci și cinci de kilometri. Iar eu mi-am dat deja seama că e greu să fac mai mult de treizeci și cinci de kilometri pe zi. Dat fiind caracterul naționalist al pelerinajului meu, îmi făcusem socoteala să trec mai repede printre secui. Dar socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Mă decid să mă opresc la Biserica Ortodoxă din Joseni, să îmi las acolo Crucea, dacă îl voi găsi pe Părintele și el va accepta, și să mă duc să înnoptez la Mănăstirea Izvoru Mureșului, cu vreo ocazie, urmând ca a doua zi, sâmbătă, să mă întorc și să-mi duc și cruccea până la mănăstire. O femeie care se oprește să stea de vorbă cu mine caută să mă convingă să merg prin Gheorgheni, dar eu fac tot cum simt eu că trebuie. Nu voi intra în Gheorgheni și Brașov, două orașe în care am copilărit (mai mult în ultimul) pentru că ”nimeni nu e profet în țara lui” și pentru că aceste orașe nu m-au primit. În fine, ar fi multe de spus pe tema asta… În satul dinaintea Gheorghenilor o apuc către Joseni. Pe drum mă întâlnesc cu un biciclist pe care l-am tot văzut în drumul meu. A făcut și el vreo douăzeci de kilometri. Părintele de la Joseni, deși preot de mir, are nume de călugăr. Îl cheamă Pimen. Aflu a doua zi, de la soția lui, că așa face IPS Ioan cu preoții de mir din episcopia lui: la hirotonire le pune nume. Părintele Pimen îmi primește crucea cu drag. Apoi mă sfătuiește, ca să ajung mai repede, să caut o ocazie spre Gheorgheni. Găsesc această ocazie și aajung cu ea până la o benzinărie aflată în zona gării. Aștept în dreptul acestei benzinării o altă ocazie, care să mă scoată în drumul mare. Mai e un om care face autostopul. Suntem pe o stradă industrială pustie. Omul de la Joseni m-a dus până unde avea treabă. La un moment dat, mai sus de noi se oprește un microbuz Mercedes. Întorc capul în direcția opusă, de unde aștept să vină vreo ocazie. Deodată, tot din sus, apare lângă noi, ca din senin, pe strada pustie, o țigancă. Țiganca vine la noi și ne cere bani. Îi dau un leu. Aapoi o văd mergând în josul străzii. După alte câteva momente văd că microbuzul mai oprește o dată, în josul străzii. După care observ că țiganca a dispărut. Și atunci mă dumiresc! Țiganca cu pricina era plimbată cu microbuzul la cerșit! Dusă anume în zonele în care erau oameni. Probabil că mai erau și alții în microbuz, femei și copii, dar nu au considerat că e cazul să coboare toți pentru noi. Și îmi aduc aminte că nu o dată văzusem la Humor microbuze înțesate cu țigănci și țigănuși, oprite în fața magazinelor, la cumpărături. Cine știe câte orașe ”făcuseră” aceia… Din păcate, există și țigani foarte săraci, cumplit de săraci, care ar trebui ajutați. Dar cum să mai știi care au într-adevăr nevoie și care și-au făcut o meserie, iată cât de profesionistă!, din cerșit?… În cele din urmă, colegul meu de autostop cheamă un taxi și, cu acest taxi, ajung și eu la Gheorgheni, în locul unde se face autostopul pentru Miercurea Ciuc. Nu stau mult și apare o dacie bătrânică a unui român credincios. Anume pentru mine. 7. MĂNĂSTIREA IZVORU MUREȘULUI/ Șoferul cel credincios nu mi-a luat, firește, niciun ban. A intrat și el în mănăstire, ca să se închine, și a așteptat până mi-a adus o măicuță niște cărți pe care i le-am dăruit. Vi se pare puțin lucru? În lumea nebună de azi, cu goana ei furibundă, răbdarea lui mi se pare un gest deosebit… Măicuțele m-au găzduit cu mare drag. În urma unui schimb de scrisori pe care l-aam făcut cu Maica Stareță, erau la curent cu pelerinajul meu și erau încântate să mă primească. M-am împrietenit de îndată cu Maica Timoteea și Maica Ieroteea. Dar și Maica Stareță Miriam, deși bolnavă, mi-a arătat prețuirea ei, reproșându-mi totuși ceva din ce am spus în pliant despre arhierei. Trebuie spus totuși că este vorba de atitudinea mea față de anumiți arhierei, într-un context dat: tăcerea lor în fața amenințării actelor biometrice. Am scris în pliantul pe care îl împart pe drum că se pare că nu ne putem pune nădejdea în ei, pentru că se află sub influența masonilor. Și așa e… Oamenii sunt pe cale să-și piardă libertatea, cel mai mare dar făcut lor de Dumnezeu, iar ei nu scot un pâs! Nu degeaba îi decorează președinții, ca pe securiști… În pofida obiecției Maicii Miriam, care crede că și dacă ar fi în Biserică ceva rău nu ar trebui să vorbim despre asta, rămân pe aceeași poziție. Ce ar fi fost dacă cei din Biserica din vechime nu ar fi vorbit despre nicolaiți, arieni sau iconoclaști? Nu cumva li s-ar fi dat acelora voie să pună mâna pe Biserică? Dar disputa noastră nu o împiedică pe Maica Stareță să își manifeste din plin ospitalitatea. Voi fi găzduit aici pentru cinci nopți, astfel încât să plec după Bunavestire. Drumul pe care îl fac a doua zi, de doar douăzeci de kilometri, mi se pare o jucărie. Înainte de prânz sunt la mănăstire, cu tot cu crucea. Împreună ccu Maica Timoteea găsim un loc pentru cruce chiar în clădirea în care sunt găzduit – turnul de deasupra porții. Aș face și luni o bucată de drum către Miercurea Ciuc, dacă aș ști că găsesc o mașină care să mă aducă, cu tot cu cruce, înapoi la mănăstire, iar miercuri dimineață să mă ducă înapoi de unde m-a luat, dar nu găsesc așa ceva. Zilele de odihnă de la Izvoru Mureșului îmi prind cum nu se poate mai bine. Marți, de Bunavestire, e hramul bisericii ortodoxe din sat. Particip și eu la acest hram. Din păcate, mă cam smintesc de protopopul locului, venit și el, de la Gheorgheni, la hram. Mi se pare destul de evident că are o credință formală, din gură, fățarnică. Din păcate, citind editorialul Episcopului Ioan, autointitulat ”Episcopul Munților”, din publicația pe care o editează, mă încearcă același sentiment. O compunere școlărească de douăzeci-treizeci de pagini, brodată pe o metaforă frumoasă, dar insuficientă pentru a susține aceste douăzeci de pagini de calofilie. ”Omul este o floare a cerului”, spune, frumos, Episcopul Ioan. Și, în anumite condiții, care trebuiesc specificate, chiar așa e. Dar restul compunerii sale rămâne la nivelul literar al clasei a zecea. Dacă ar avea Duh Sfânt nu cred că ar scrie așa. Dar miercuri aveam să mă confrunt din plin cu duhul acestui arhiereu, pe cât de poet prefăcut, pe atât de lumesc. Sau, cel puțin, cu reflexia acestui duh în oamenii săi. Ceea ce e același lucru. Dar și pe protopopul cel sărac în Credință și mândru de la Gheorgheni îl văd tot ca pe o prelungire a unui episcop făcut din același material. 8. PRAFUL DE PE BOCANCI/ Miercuri dimineața, pe 26 Martie, plec spre Miercurea Ciuc, cu gândul că voi fi găzduit la Episcopie. Pe drum tot încerc să vorbesc cu cei e acolo. La început fără succes, apoi, după ce reușesc să prind Episcopia la telefon, zadarnic. Cel care răspunde la telefon îmi dă senzația nu doar că ”face ascultare” militărește, prostește, ci și că nu ar ajuta pe nimeni, nici cu un capăt de ață. Îl rog să îl sune pe Episcop, care e plecat, sau pe cineva din suita sa, și să-i spună povestea mea. Dar el nu vrea. Dar poate că nu am dreptate oprindu-mă atât asupra lipsei de Credință a celor de la Episcopie. Poate așa a vrut Dumnezeu să fie: să trec de Miercurea Ciuc și să ajung la Jigodin, unde am simțit, pe stradă, rugăciunea puternică sau binecuvântarea cuiva. Dar, în această zi de miercuri, înaintând către Miercurea Ciuc, nu îmi pot împiedica dezamăgirile legate de Episcopia de aici. Cel cu care am vorbit mi-a spus că Episcopul e la Covasna, unde are o echipă de muncitori. De la taică-miu aflu, peste câteva zile, că Episcopia Harghitei și a Covasnei a cumpărat, cu câteva milioane de euro, Hotelul Covasna. Probabil că se lucra la amenajarea lui. Sper că nu au de gând, totuși, să facă afaceri cu el. Deși… la cât de primitori sunt, se prea poate să fie chiar asta… După terminarea călătoriei, la Săcele, aveam să întâlnesc un preot de pe la Măgurele, care se ducea la tratament la Covasna, așa că mă gândesc că povestea cu hotelul poate fi, de fapt, o afacere a Patriarhiei, în sprijinul ”sărmanelor” fețe bisericești. Pe drum observ mașini cu țigani care îmi tot dau târcoale. Unele încetinesc, iar șoferii lor îmi aruncă întrebări pe ungurește. Alt șofer mă întreabă ”care-i treaba?” răsucindu-și mâna deschisă în jurul propriului ax. Dar nu-i răspund nici lui, deși înțeleg foarte bine nedumerirea acestora. ”Ce șmecherie a mai inventat și ăsta?”, se întreabă ei. Li se pare, deci, că am inventat o nouă metodă de cerșit, una superioară metodelor lor dezvoltate de-a lungul veacurilor. Sau cel puțin una la care ei nu se gândiseră. Cum sunt și oleacă bronzat, de la soarele zilelor de pelerinaj, se prea poate ca, de la distanță, să mă ia drept unul de-al lor. De asta câțiva dintre ei mi s-or fi adresat pe țigănește… Pe măsură ce mă apropiu de Miercurea Ciucului, drumul e tot mai greu. Știind că mă așteaptă treizeci și opt de kilometri de drum, am plecat cu noaptea în cap, la cinci dimineața. Aveam să fac, de fapt, vreo patruzeci și doi. La intrarea în Miercurea Ciuc, după câteva clipe rătăcitoare, găsesc o pensiune, dar femeia de acolo, văzându-mă poate oarecum nehotărât, îmi spune că mai găsesc o pensiune și dincolo de oraș, la Jigodin, la vreo patru kilometri depărtare. Mă decid să plec într-acolo. Involuntar, leg în mintea mea sfatul femeii de porunca dată de Mântuitorul nostru apostolilor – aceea de a ieși din orașele în care nu sunt primiți și de a-și scutura sandalele de nisip la ieșirea din acestea. Sigur că eu nu sunt un apostol, dar poate că are și pelerinajul meu rostul său. De binecuvântare și îndemn la rugăciune, dar și de încercare a inimilor unora și altora. Poate că și cine primește un pelerin în numele Domnului capătă răsplată de pelerin. Îmi propun, așadar, să mă duc la catedrala ortodoxă din centrul orașului și să încerc să obțin cazare la Episcopie prin cei de acolo, iar dacă nu obțin să mă duc la Jigodin, unde să-mi scutur praful de pe bocanci. Miercurea Ciuc e singurul oraș pe care l-am străbătut cum se cuvine, de la un capăt la celălalt, în plină zi, la o oră de vârf. Totuși, nu am stârnit reacții de felul celor din Vatra Dornei, deși liceenii se uitau tare curioși după mine. La catedrală îngrijitoarea nu mă ajută. Probabil că au primit ordin să nu dea mobilul episcopului nimănui. (Sau ”binecuvântare” cum zic ei, dar asta numai binecuvântare nu e…) Ce să le fac?… Praful de pe bocanci… Cum spuneam, ajuns la Jigodin simt o rugăciune puternică sau o mare binecuvântare poposindu-mi în inimă. Să fie încuviințarea acțiunii sau gândurilor mele? Sau trezirea inimii vânzătoarei de la care mă duc să cumpăr de-ale gurii și care mă văzuse trecând cu crucea? Nu găsesc pensiunea despre care mi se vorbise deschisă, dar aproape de ea, la șosea, e un motel destul de ieftin. Poposesc aici. 9. DE-A LUNGUL OLTULUI/ A doua zi pornesc spre Tușnad. Pe-aici nu mai e nicio mănăstire românească, dar la Tușnad-Băi voi găsi cu siguranță stațiuni. În pădurile de pe partea apuseană a Carpaților Orientali nu au intrat drujbele ca în părțile Moldovei. Brazii se înalță semeț în veșmintele lor de un verde închis, cu sclipiri argintii, foarte diferiți de molizii de dată recentă de pe cealaltă coastă a arcului nostru de piatră. La ieșirea din Tușnad-Sat, unde începe urcușul către Băile Tușnad, la câțiva pași de drum, stau trei țigani trântiți în iarbă. Unul dintre ei mă interpelează, ridicându-se într-o rână: - Unde o duci? - La Sfântu Gheorghe!, îi răspund. Ca să nu mă poticnesc în vreo bătălie inutilă, am decis să le spun celor de pe aici doar care e următoarea mea țintă de pe traseu, ca să nu fiu nevoit să le descriu proiectul întreg, care are un evident caracter naționalist. Altul, neștiind dacă să râdă de mine sau nu, strigă tare: - Da” în spate?! Nu răspund nimic. Asta cu ”Da” în spate?!” e din categoria ”Ce e aceea?!” – întrebare pusă de oameni care au impresia că eu sunt prost sau nebun și nu știu ce fac, așa că trebuie să-mi explice ei, care sunt deosebit de inteligenți. - Da” în spate?!, strigă țiganul și mai tare, de parcă n-aș fi auzit de prima dată. Ce să-i răspunzi? La Tușnad-Băi mă opresc la Hotelul Ana, unde primesc camera cu exact același număr ca la motelul de la Jigodin: 110. 10. SFÂNTU GHEORGHE/ Mi-am aranjat din vreme următoarea oprire. Ea va fi la Sfântu Gheorghe, la pensiunea la care stă regizoarea Ana Mărgineanu, fiica domnului regizor Nicolae Mărgineanu și a minunatei actrițe Maria Ploae. Îmi voi lăsa crucea la tânăra regizoare, venită din America să monteze un spectacol, iar apoi voi lua un microbuz până la Brașov, ca să înnoptez la casa părinților mei, la Tărlungeni. M-am învățat cu mersul. Știu când să mă odihnesc și în ce ritm să pășesc ca să nu obosesc prea tare. Totuși, când mă apropiu de Sfântu Gheorghe, de fapt, înainte de satul Olteni, se pornește un vânt puternic care mă învârte în toate direcțiile și mă obosește foarte tare. Însoțit de vântul ăsta, trec prin Olteni, cel mai dezolant sat pe care l-am întâlnit în drumul meu. Un sat de unguri reformați, fără nicio cruce. Nu mă miră că oamenii pe care îi întâlnesc aici se uită la mine cu ochi orbi. Biserici fără cruci, pietre de mormânt fără cruci… ”Doamne ferește!”, îmi spun când ies din satul acesta blestemat. Doamne ferește! Doamne ferește! Și pun chiar și vântul hain care se oprește când ies din sat pe seama acestui loc, poate încă bântuit, neîncreștinat… Cu vreo cinci kilometri înainte de Sfântu Gheorghe mă așteaptă un reporter. Singurul pe care aveam să-l întâlnesc în drumul meu. Deși lucrează pentru presa de limba maghiară, cum aveam să aflu pe parcursul discuției, mă decid să-i spun tot adevărul. Până la urmă, sunt ca și ieșit dintre satele de secui. Omul devine repede captivat de povestea mea. Îi place ”nebunia” ei și mă pune chiar să-i repet câteva fraze, ca să le înregistreze. - Inițial, crucea mea ar fi trebuit să aibă aproape o mie de kilometri, cinci sute șaizeci pe patru sute cincizeci, dar mă gândesc să mai scurtez din al doilea braț și să o fac de cinci sute pe două sute, îi repet reporterului, căruia îi place la teribil această dezvăluire matematică. Dar e adevărat. Sunt pe cale să pierd o zi, adică să intru în criză de timp, așa că mă gândesc să merg în jos doar până la București, iar nu până la Giurgiu, cum plănuisem inițial, iar al doilea braț să îl scurtez chiar mai mult de atât, în locul distanței de la Cluj la Iași, să parcurg distanța dintre Târgu Mureș și Târgu Neamț. Când îmi făcusem planul inițial mă gândeam că voi face patruzeci și cinci de kilometri pe zi, adică vreo patru kilometri și jumătate pe oră, mai ales pe al doilea braț, când, cel puțin teoretic, voi fi dobândit experiență. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Pot să fac peste patruzeci de kilometri pe zi, dar e absolut epuizant. Așa, trebuie să merg de dimineața până seara, pentru că nu fac decât trei kilometri și jumătate pe oră, iar după treizeci și cinci de kilometri sunt foarte obosit. Și, cum m-au mai descurajat și unii oameni, poate bine intenționați… Ideea de a mai tăia din cruce prinde puteri tot mai mari în mintea mea. Când ne despărțim, reporterul îmi spune că jurnalistele de la presa de limba română din Sfântu Gheorghe sunt la o conferință de presă, dar, dacă vreau, le trimite la mine. Nu îi răspund nimic. Să fie cum vrea Dumnezeu. Iar apoi mă rog să îmi mai iasă jurnaliști în cale doar dacă pot scrie ceva bun, folositor oamenilor. Îi spusesem și acestui jurnalist, care a mers alături de mine vreun kilometru: - Puteți să participați la lucrarea mea, să lucrați alături de mine. Dar el mi-a răspuns că nu e prea bisericos. Poate îl ajută Domnul să se trezească. Dacă m-ar căuta jurnaliști care să participe la lucrarea mea, ar fi o plăcere să-i întâlnesc. Dacă nu… mai bine lipsă. Mă întâlnesc cu Ana chiar în fața teatrului Andrei Mureșanu, unde se joacă piesa ei ”Sfântul din Sfântu Gheorghe”. Cred că, dincolo de ce ar putea conține, titlul piesei vădește chemarea spre Biserică și rugăciune atât a ei, cât și a autorului, Ștefan Peca. Ana Mărgineanu a venit tocmai din Statele Unite ca să monteze această piesă, prilej pentru o discuție asupra Ortodoxiei. Fetița ei mă privește cu curiozitate. Ajunși la pensiunea la care stau, îi cerem voie patroanei să lăsăm crucea acolo, apoi mă joc două minute cu fetița, apoi plec spre Tărlungeni. 11. ACASĂ/ Părinții mei vor pleca în dimineața zilei următoare, sâmbătă, la București, ca să o viziteze pe fetița mea, Zvera-Maria. Totuși, dis-de-dimineață, taică-miu mă repede până la Sfântu Gheorghe. El nu știe pentru ce. Voi ajunge acasă înainte de a se întoarce ei și voi ascunde crucea în podul garajului. M-am rugat ca Dumnezeu să facă în așa fel încât să nu mai fiu nevoit să le dau explicații – sau să mă poticnesc în percepția și ideile lor – și iată că Domnul a ascultat rugăciunea mea. După ce intru în Județul Brașov sunt tot mai mulți oameni care mă întreabă ”Cine a murit?”. Aceeași întrebare poate fi citită și în ochii unora care nu zic nimic. Probabil că pe-aici nu e ceva neobișnuit să ducă cineva o cruce în spate… Trec pe la Prejmer, iar apoi, destul de căznit, mă îndrept spre Cărpiniș. Tocmai când apuc drumul spre Cărpiniș mă întâlnesc cu doi tineri pe biciclete. Unul dintre ei zice: ”Uite-L și pe Gizăs!” Săracii copii! E o presiune așa de mare a mass-mediei înstrăinate și a lumii în care trăim încât adolescenții nu mai folosesc cuvântul românesc nici măcar pentru Mântuitorul nostru… La Cărpiniș am marea șansă că locuințele sunt atât de departe de șosea încât nu mă remarcă nimeni în mod deosebit. (Dar m-am și rugat să trec neobservat pe aici.) Apuc drumul spre Săcele, iar apoi intru pe drumeagul pe care e casa noastră. Sunt salvat! Urc crucea în podul garajului și mă întind oleacă în pat. Luni voi pleca dis-de-dimineață, așa că părinții mei nu vor observa nimic. Iar după noi mai sunt doar două case. VA URMA.