„Cred în sfinți, dar și-n voinici”

[Articol publicat în Ziarul Lumina ]
În lumea contemporană, oamenii par a nu mai avea nici timpul, nici dispoziția interioară necesare unei priviri profunde îndreptate asupra realităților înconjurătoare. Pe acest fundal dezolant, în care lipsa de interes face casă bună cu graba de a emite opinii, de a-ți impune cu orice preț părerea, proliferează mania de a eticheta cu lejeritate oameni, fapte și situații. Termeni ca „naționalist”, „fascist”, „etnocentric” sunt folosiți ca și când ar transmite acelaşi înţeles, chiar dacă viața reală sau istoria intelectuală a acestor concepte contrazic utilizarea lor ca sinonime.
De aceea, se impune o redefinire a cuvintelor și conceptelor pe care le folosim.

Cum definim conceptul de „neam”?
Sociologii și antropologii au stabilit că neamurile - așa cum s-au profilat ele în istorie - s-au definit în funcție de trei trăsături esențiale: teritorialitate, o limbă comună și valori comune. Aceste caracteristici, deși obiective, par a nu releva esența spirituală a conceptului de „neam”. În scrierile filosofului și sociologului Mircea Vulcănescu, am descoperit o definiție mai amplă, fără rest: „Un neam - ne învață el - nu e niciodată o realitate închisă, sfârșită; ci o realitate vie. El nu e numai o realitate naturală, ci și o realitate etică; destinul unui neam nu e dat o dată pentru totdeauna, el se actualizează problematic pentru fiecare generație și pentru fiecare om. Istoria e plină de neamuri care s-au stins și sunt și neamuri care și-au trădat destinul. Pentru fiecare dintre cei care avem temeiuri să ne simțim români, neamul se-nfățișează ca o chemare”. Mircea Vulcănescu s-a ridicat la înălțimea chemării neamului românesc: prin preocupările sale multidisciplinare a deschis noi orizonturi în cultura română modernă, a servit exemplar interesele statului român (în calitate de subsecretar de stat în perioada guvernării antonesciene) și și-a împlinit destinul, acceptând să pătimească până la moarte, în temnițele comuniste, pentru Hristos și pentru valorile perene ale neamului românesc.
Cine va răsfoi, din curiozitate, culegerile folcloriștilor români va observa că definiția pe care o oferă Mircea Vulcănescu noțiunii de neam se verifică în mentalul nostru colectiv, arhaic. Indiferent dacă vom lua ca reper sărbătorile din ciclul calendaristic sau pe acelea din ciclul familial (naștere, nuntă, moarte). Neamul - ne învață străbunii noștri - este format atât din cei de aici, cât și din aceia care au trecut „hotarul de taină” dintre lumi. În satul românesc de odinioară, când murea un om, comunitatea din care făcuse parte credea că „dalbul de pribeag” a plecat în lumea de dincolo pentru a-și regăsi rudele, pentru a-și întregi neamul. La fel, în calendarul românesc, marile sărbători (Întruparea și Învierea Domnului) sunt precedate de numeroase pomeniri și parastase - un semn că timpul sărbătoresc este un timp diferit din punct de vedere calitativ de timpul profan: acum „cerurile se deschid” pentru ca cei vii și cei morți (întregul neam, cu alte cuvinte) să se bucure, să prăznuiască împreună.

„...căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”
Destinul neamului românesc s-a împlinit și se împlinește (fiindcă el este o devenire începută în vremelnicie, dar care se va desăvârși în veșnicie) prin sfinții, mucenicii, mărturisitorii, dar și eroii care au răsărit din el. Poetul Radu Gyr are o poezie intitulată „Crez”, în care exprimă admirabil comuniunea străveche dintre sfinți și eroi: „Cred într-unul Dumnezeu,/ Tatăl Ziditorul,/ dar mai cred și-n neamul meu,/ înfrățit cu dorul./ Cred în sfinți, dar și-n voinici,/ cred în flori și-n cremeni,/ căci tăcuții mucenici/ cu haiducii-s gemeni”.
M-am bucurat când am aflat că în piciorul mesei Sfântului ­Altar din Catedrala Mântuirii Neamului, pe lângă părticelele din moaștele mucenicilor, au fost așezate și numele tuturor eroilor (cunoscuți) ai românilor. Iată că ideea comuniunii dintre sfinți și eroi străbate veacurile. Ea ar trebui să ne motiveze să fim mai uniți în fața adversităților de tot felul, care s-au înmulțit, parcă, în ultimul timp.

Eroii noștri naționali - modele de virtute
Istoria unui stat sau a unui popor poate fi privită și cercetată în diverse moduri. Te pot preocupa cauzele unui război, creșterea și decăderea imperiilor, rolul hazardului în soarta unei bătălii. Dar poți fi fascinat și de spiritul de sacrificiu de care a dat dovadă un domnitor sau un erou pe câmpul de bătălie. Sau te poți mira în fața curajului, a demnității, a milosârdiei pe care le-au întrupat marile figuri ale istoriei noastre naționale. În rândul părinților, revine din ce în ce mai des întrebarea: cum le putem transmite copiilor noștri dragostea pentru trecutul nostru istoric? Povestindu-le acele întâmplări exemplare care pun în lumină virtuțile definitorii ale eroilor noștri.
De pildă, știm că Ștefan cel Mare a domnit 47 de ani și a înălțat 47 de locașuri sfinte. Dar puțini știu că după victoria repurtată la Vaslui - așa cum aflăm din cartea lui Neagu Djuvara, O scurtă istorie a Românilor povestită celor tineri -, Papa i-a acordat titlul de „Athleta Christi”, atlet al lui Hristos, semn că toți liderii Occidentului vedeau în el un apărător al culturii și civilizației creștine, o stavilă împotriva turcirii Europei.
S-a vorbit și se vorbește mult despre cruzimea fără seamăn a lui Vlad Țepeș, uitându-se sau trecându-se cu vederea lupta sa asiduă pentru eliberarea Țării Românești de sub jugul otoman și eforturile pe care le-a depus pentru ca noi, românii, să fim tratați cu demnitate de mai-marii vremii. Una dintre legendele istorice născute în sânul poporului român chiar despre demnitate ne vorbește: în ea se istorisește că Vlad-Vodă Țepeș, văzând că solii lui Mahomed al II-lea, intrând în sala de primire a domnului român, nu catadicsesc să își scoată fesurile pentru că „așa este obiceiul la stăpânitorii țării noastre”, le dădu poruncă slujitorilor să le bată în cuie fesurile, iar când îi slobozi, le spuse un cuvânt pentru măreţul Mehmed: „Mergeți de spuneți stăpânului vostru că el este obișnuit să sufere asemenea necinste din partea voastră, noi însă nu suntem învățați. Altă dată să nu mai trimită la noi, ori în alte părți și la alți stăpânitori, soli cu obiceiurile sale, că noi nu voim să i le primim”.
Constantin Brâncoveanu, „Boier vechi şi domn creștin” (cum îl cântă baladele româneşti), alege moartea martirică, împreună cu cei 4 fii ai săi şi cu sfetnicul Ianache Văcărescu, chiar de praznicul Adormirii Maicii Domnului. Îndemnul său către mezinul familiei îi transmite şi astăzi cititorului un fior sacru: „Mai bine să mori de o mie de ori decât să te lepezi de credinţă”.
Cuza-Vodă a rămas în memoria colectivă a românilor ca un iubitor și apărător al dreptății. Numeroase legende autohtone pun în lumină „dreptatea lui Cuza”: îmbrăcat în haine obișnuite vânează peste tot pricinile de nedreptate. Odată reinstaurată dreptatea în lume, legendele se încheie cam aşa: „Iar domnul, punând lucrurile la cale, se făcu nevăzut”. În timpul scurtei sale domnii, Cuza a împroprietărit 500.000 de familii de plugari. Un asemenea gest de omenie nu se uită uşor, poate el nu va pieri niciodată în uitare.
Poporul nostru nu a născut doar eroi. Ecaterina Teodoroiu moare la doar 23 de ani, în luptele de la Mărăşeşti, comandând un pluton de infanterie. Voia să răscumpere sângele celor 4 fraţi ai săi, jertfiţi şi ei pe altarul României. În secolul XX avem numeroase eroine anticomuniste, de la Elisabeta Rizea din Nucşoara (care a pătimit vreme de 12 ani în închisorile regimului bolşevic), până la Aniţa Nandriş-Cudla (care a înfruntat, pentru 20 de ani, vitregiile deportării în Siberia, a fost despărţită de soţul şi de mama sa şi a supravieţuit tuturor încercărilor destinului doar cu credinţa nezdruncinată în ajutorul dumnezeiesc).
Faptele exemplare ale sfinţilor şi eroilor noștri nu şi-au pierdut nici măreția, nici valoarea edificatoare. A le rechema, când şi când, din memorie nu este doar benefic, ci şi necesar: un popor unit şi puternic este un popor cu o memorie colectivă vie. (Ciprian Voicilă)

La 30 de ani de la trecerea la Domnul a mărturisitorului Ioan Ianolide: Testamentul Sfinţilor Închisorilor

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deţinutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşează în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos. Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis” . Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos”. Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (Ciprian Voicilă) (articol aparut in Nr. 36 al Revistei ATITUDINI)

Testamentul Sfinţilor Închisorilor – de Ciprian Voicilă (articol apărut în Nr. 36 al Revistei „Atitudini”)

Putem vorbi despre un testament al Sfinţilor Închisorilor? Şi dacă da, în ce ar consta el? Cu ce ne angajează un asemenea testament pe noi, creştinii, care manifestăm evlavie faţă de ei, noii mărturisitori ai secolului XX? Eu cred că acest testament transpare explicit într-o carte apărută la editura Bonifaciu, în 2009, intitulată Deținutul profet. O carte care, prin gravitatea problemelor pe care le aşază în faţa conştiinţei creştinilor trăitori în secolele XX şi XXI, merită o minimă dezbatere. În debutul volumului, Ioan Ianolide, într-o scrisoare adresată Anei Maria Marin (soţia mărturisitorului Vasile Marin, ucis pe frontul de la Majadahonda) îi mărturiseşte că „după toate distilările spirituale provocate de cea mai cumplită şi îndelungată prigonire a creştinătăţii” a dobândit un „autentic creştinism ca şi concepţie integrală despre viaţă. Pe aceasta o mărturisesc acum, în pragul morţii, căci am o tumoare hepatică ce-mi numără zilele” – îşi încheie Ioan Ianolide scrisoarea. Citind textele adunate în Deţinutul profet, ce par scrise în perioade diferite („Tristeţile unui deţinut”, „Profeţiile unui deţinut”, „Spovedania unui deţinut”), ai sentimentul că te apropii ideatic – cu fiecare pagină parcursă – de esenţa personalităţii Sfinţilor Închisorilor, esenţă care îi defineşte şi care îi individualizează în categoria mai largă a mucenicilor şi mărturisitorilor pentru Hristos, din primele secole şi dintotdeauna. La paginile 26 şi 27 descoperim – după mine – mobilul interior, motivaţia profundă care i-a împins atât de dramatic, însă atât de glorios la sacrificiul de sine, dar şi la unirea în veşnicie cu Hristos.

Ianolide vorbeşte despre sine la persoana a-3-a: „Ştie că datorează mult Filocaliei din punct de vedere sufletesc, că gândirea i-a fost formată de teologie, şi totuşi ia distanţă faţă de ele, le judecă pe toate cu luare aminte şi caută să le vadă pe toate în Hristos. Îl interesează mântuirea lumii: ce este, cum este şi cum se poate concretiza. Filocalia, din acest punct de vedere, îi pare o reducere a viziunii hristice asupra lumii la viziunea eremitică asupra monahismului. Filocalia este o restrângere a spiritualităţii creştine la spiritualitatea personală, ori, cel mult, monahală. Introspecţia monahilor i-a făcut să nu mai privească lumea ca lume. Viziunea din Filocalie e război nevăzut cu duhurile, război cu patimile şi război cu lumea ca un tot integral. Discursul filocalic nu seamănă cu discursul evanghelic, căci acolo lupta se dă în lume, pentru schimbarea lumii şi spre înfrângerea forţelor întunericului din lume. Filocalia e scrisă în Evul Mediu, când problemele lumii erau transmise statelor, iar statele le rezolvau în măsura în care erau ori nu erau expresie a creştinătăţii, iar monahii se dedicau vieţii pur spirituale. O parte din virtuţile şi valorile evanghelice nici nu apar în Filocalie: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia, pedeapsa etc. El (adică Ianolide) înţelege specializarea pe domenii în creştinătate, dar în unitatea ce o dau mădularele în trupul omului. Caută deci regăsirea trupului mistic al lui Hristos ca realitate ce integrează lumea, o umple şi o sfinţeşte. Dacă ar trebui să-şi expună concluziile vieţii într-o conferinţă succintă, ar lua drept exemplu predica de pe munte a Mântuitorului. Toţi creştinii, în orice domeniu s-ar afla, trebuie să fie solidari, în acelaşi duh şi concepţie creştină”.

„Nu izolarea de lume ci salvarea lumii cu preţul propriei vieţi”/ Ioan Ianolide nu contestă valoarea inestimabilă a scrierilor filocalice – în Întoarcerea la Hristos arată cât de importante au fost acestea pentru Valeriu Gafencu şi mica sa „obşte” de la Aiud, formată din Virgil Maxim, Marin Naidim şi din el, Ioan Ianolide -, ci pune în lumină valorile cardinale ale celor pe care îi numim generic „Sfinţi ai închisorilor”: cutezanţa, afirmarea, lupta, dreptatea, justiţia. Scopul lor nu a fost acela de a se retrage la linişte, de a se izola de lume, atenţi doar la propria mântuire ci, paradoxal pentru mentalitatea vremurilor noastre, şi-au pus problema salvării lumii cu preţul propriei vieţi. În aceeaşi carte explozivă Ianolide spune: „În mod regretabil însă, în Biserică clerul s-a rezumat la rugăciuni, iar laicii au intrat într-un formalism lipsit de conţinut. A dispărut ierarhizarea valorilor laice în Biserică, şi deci s-a pierdut misiunea laicilor în lume, cât şi în Biserică” (op. cit., p. 183). Prin urmare, scopul Bisericii – ca trup mistic al lui Hristos – nu este doar acela de a se ruga pentru lume, într-o atitudine pasivă, ci de a lupta împreună – cler, monahi, mireni – împotriva răului din lume şi contra forţelor antihristice care o ameninţă, acum mai mult ca niciodată. Aceeaşi învăţătură o descoperim la Valeriu Gafencu: „Avem nevoie de mărturisitori şi trăitori creştini, monahi şi laici. Nu ne retragem din bătălia istoriei, ci ne formăm şi ne oţelim în îndârjita ei tensiune” . Regăsim acest tip de înţelegere a rostului Bisericii în lume la toţi reprezentanţii de frunte ai Sfinţilor Închisorilor. Ion Moţa şi Vasile Marin s-au dus să moară în Spania, pentru că se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Înainte de a porni pe drumul fără întoarcere al propriului destin, Ion Moţa îi lasă profesorului Nae Ionescu o scrisoare-testament a cărei lectură ne înfioară şi astăzi: „Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători? Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!”. Unele dintre cele mai cunoscute versuri ale poetului martir Radu Gyr dau expresie aceluiaşi duh jertfelnic: „Nu dor nici luptele pierdute,/ nici rănile din piept nu dor,/ cum dor acele braţe slute/ care să lupte nu mai vor./ (…) Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,/ nici ochii când în lacrimi ţi-s./ Adevăratele înfrângeri/ sunt renunţările la vis”./ Acelaşi mesaj lipsit de orice echivoc ni-l relevă versurile unui alt poet martir, Constantin Oprişan: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!”/

„Vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te!”/ Într-un interviu apărut în numărul 8 al revistei Atitudini, din octombrie 2009, Părintele Justin Pârvu spunea: „Trăim într-o lume anarhică, întreaga clasă politică este vrăjmaşă a lui Hristos şi slujitoare răului, de aceea numai simpla noastră vieţuire, fără să abdicăm de la principiile noastre creştine, este o mărturisire şi o mucenicie de zi cu zi. (…) Singurele noastre arme sunt numai cele duhovniceşti: rugăciunea, smerenia, dragostea, dar şi mărturisirea. Nu se poate dragoste fără mărturisire. Dragostea este jertfitoare, iar noi dacă ne temem să mărturisim adevărul, ce jertfă mai avem? (…) Soluţii omeneşti nu sunt, dragii mei! Soluţia este moartea pentru Hristos”. În Cuvântul Înainte adresat întregului neam românesc, Virgil Maxim, scrie: „Până vom fi conştienţi şi luciditatea minţii nu ne va părăsi, vom striga sufletului tânăr românesc: Trezeşte-te! Ridică-te din mocirla păcatului la cunoştinţa Luminii mântuitoare! Adună-te cu cei buni la picioarele lui Hristos şi porneşte din nou la luptă. De la ICOANĂ, urcând muntele suferinţei (biruindu-ţi patimile trupeşti), trecând prin pădurea cu fiare sălbatice (ucigând în tine orice gând meschin şi egoist şi orice dorinţă de mărire lumească) şi creându-ţi drum prin mlaştina deznădejdii (suportând tot oprobriul public al celor inconştienţi şi ignoranţi în răutatea lor), în numele neamului tău! Vei suferi, dar vei învinge!” Duhul mărturisirii credinţei în Hristos vine în contradicţie flagrantă cu instinctul de conservare a propriei persoane şi cu tendinţa firească, naturală a omului de a se bucura de „fructele pământului” (André Gide), de măruntele şi adeseori meschinele bucurii ale vieţii. Când în 1978 Părintele Gheorghe Calciu a ţinut în faţa tinerilor seminarişti, teologi, dar şi proveniţi de la alte facultăţi – care veniseră la Seminarul de la Radu Vodă, însetaţi fiind de cuvântul lui Dumnezeu, suprasaturaţi de sufocanta şi aplatizata ideologie marxist-atee, celebrele Şapte Cuvinte către tineri, colegii săi de profesorat, fraţii săi întru Hristos l-au considerat nebun pentru că, în ochii lor, doar o persoană care îşi ieşise din minţi putea să îşi anuleze instinctul de conservare în favoarea mărturisirii creştine: „În timp ce anunţam public ceea ce intenţionam în legătură cu credinţa şi combaterea ateismului, fiecare hotărâre a mea creştea neliniştea în rândurile lor, care ajunseseră să mă considere nebun, pentru că nu înţelegeau cum un om poate merge până la sacrificiul personal pentru Hristos.”

Unul dintre meritele enorme ale Sfinţilor Închisorilor este acela că au intuit faptul că orânduirea comunistă este doar o etapă în procesul de constituire a Noii Ordini Mondiale, al cărei apogeu va fi instaurarea fastuoasă a Antihristului. Ioan Ianolide scrie: „Deţinutul simte că într-un viitor previzibil puterea comunistă va fi anihilată. Şi totuşi el e trist şi îngrijorat. Trist este pentru că vede că aceia care au avut puterea comunizării ţării se profilează ca stăpâni şi ai lumii care va veni. Este îngrijorat pentru că înţelege că se deschid perspectivele unei tiranii mondiale, fără oponenţi şi fără precedent. Din punct de vedere antihristic, comunismul ateu şi-a îndeplinit misiunea şi nu mai este necesar, deci poate să dispară spre a transmite puterea sa unei noi forţe apocaliptice” . Aceeaşi intuiţie au avut-o în Rusia sovietizată creştinii Bisericii din Catacombe – urmaşii Patriarhului Tihon – care refuzau să lucreze la colectiv motivând că a lucra pentru guvernarea comunistă înseamnă, în fapt, a lucra pentru Antihrist. Dacă îi iubim cu adevărat pe Sfinţii Închisorilor va trebui să ne asumăm lupta cu răul din lume. Un rău care, de la o zi la alta, capătă noi forme: îndosarierea electronică, regionalizarea României, intenţia perversă de a redefini conceptul juridic de căsătorie în favoarea minorităţilor sexuale, intenţia de a le impune cetăţenilor obligativitatea de a-şi înscrie copiii la grădiniţă de la vârsta de trei ani (ceea ce va duce la îndoctrinarea etatistă a generaţiilor viitoare), impunerea orelor de aşa-zisă educaţie sexuală în care copiii sunt familiarizaţi cu perversiunile sexuale şi cu ideea că heterosexualitatea sau homosexualitatea este doar o problemă de alegere personală. (articol apărut în Nr. 36 al Revistei Atitudini)

Le doresc tuturor celor care poartă numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe „La mulți ani” și le dăruiesc melodia de mai jos

Ajutorul minunat al sfinților, în special al Sfinților Închisorilor. Vă așteptăm mâine seară, de la ora 18, la Mizil la conferința dedicată lor

Fratilor, eu sunt medic rezident in specialitatea ”Anestezie si Terapie Intensiva”. Nu va spun asta decat pentru a crea un context care sa redea cat mai fidel sfintenia unui OM – Valeriu Gafencu. Nici nu am inceput bine sa deslusesc tainele specialitatii, ca am si ramas insarcinata cu al doilea copil. Un lucru este clar, l-am inteles si vreau sa vi-l spun cu toata convingerea; in ziua de azi se pune foarte mare accent pe confortul omului, pacientul nu trebuie sa simta nici o durere. Indiferent ca este un caz de chirurgie sau un caz care se rezolva cu un tratament medicamentos, prima care se combate este durerea. Ce sa mai vorbim ca daca, fereasca Dumnezeu, pacientul simte ceva sau isi aminteste ceva dintr-o operatie, asta e malpraxis pentru anestezist. Si ce sa va spun eu de operatii, ca pe noi cum ne doare un pic capul sau altceva suntem in stare sa luam pumnul de medicamente. In aceste conditii, haideti sa ne amintim de operatia de apendicita a lui Valeriu Gafencu; si sa tinem seama de faptul ca n-a fost o operatie programata ci una in mare urgenta (daca nu se intervenea murea). Asta imi spune mie ca de fapt acolo a fost o perforatie a apendicelui si o peritonita (adica a spart apendicele si tot peritoneul s-a umplut cu puroi). Ceea ce inseamna ca Valeriu a stat probabil in jur de 2 ore cu burta deschisa, i s-a scos apendicele si i s-au spalat intestinele si peritoneul pe viu. Tot pe viu a fost si cusut la final. In tot acest timp, Sfantul nu a scos un sunet, nu s-a vaitat, nu a cerut nimic. Cum ne suna noua asta cand stim cum ne strambam noi in ziua de azi cand facem o banala injectie?! Si acum sa revin la mine si la sarcina mea. Cu ajutorul Domnului am ajuns la capatul drumului si din motive medicale se programase cezariana pe 31 ianuarie. In maternitate am plecat cu toti sfintii dupa mine dar mai cu seama cu martirii din inchisorile comuniste – numai ce terminasem de citit ”Intoarcerea la Hristos” a lui Ioan Ianolide. Eram inmarmurita de frica pentru ce avea sa fie. Totul a decurs bine, dar imediat dupa ce ma dezmortisem in urma rahianesteziei, din cauza unei perfuzii facute imediat dupa operatie, am inceput sa am foarte mult lapte. In acel moment mi-a trimis Dumnezeu gandul ”Eu am atata lapte si copilul meu bea lapte praf!” Si din acel moment am refuzat orice analgezie (orice calmant care se face in mod normal mai ale in primele 24 de ore dupa orice operatie), ca sa-mi pot alapta imediat copilasul. Durerile erau vii insa orele din timpul zilei au trecut, ba cu plimbare, ba cu vizitatorii; copilul a inceput imediat sa manance la san. .. Noaptea insa, dragii mei, noaptea a fost ... cum nu prea pot sa descriu. Aveam senzatia ca ma dezintegrez de durere. Parca nu era o taietura si atat; parca cineva ma taia in fiecare secunda inca o data si inca o data, mereu, mereu. Simteam pentru prima data in viata ca acea noapte nu va trece niciodata. Durerile erau asa mari ca nu mai reuseam sa mai citesc vreo rugaciune. Atunci am inceput sa depan ce stiam, insa la un moment dat nici nu ma mai putem concentra si tot ce mai puteam zice in minte era Doamne Iisuse. In toate aceste clipe, singurul Sfant la care a reactionat faptura mea a fost Sfantul Valeriu Gafencu. Doar gandul la acea operatie a lui in care nu prinsese anestezia si pe care a trait-o pe viu m-a facut sa rezist, sa pot sa-l rog sa nu ma lase, sa stea cu mine in acea noapte. In disperarea durerii, am chemat pe rand toti sfintii, de la doctorii fara de arginti pana la marii ierarhi si pustnici – cu siguranta ca nu m-ar fi lasat nici ei, insa in acea noapte a fost de garda Valeriu. Sunt convinsa ca a stat toata noaptea cu mine si ca altfel nu as fi rezistat – eu care sunt foarte sensibila de fel. Gandul la el ma linistea, ma putea face sa pasesc in urmatorul minut, pana s-a facut ziua. La 6 dimineata mi-am pus din nou copilul la san si totul a inceput sa capete alt sens, iar noaptea infernala n-a fost decat puntea spre ce era mai bun si mai frumos in viata unei femei, dar numai de mana cu Sfantul Valeriu Gafencu. Este minunat acest sfant si un alt lucru care-mi place foarte mult la el este smerenia. A trait si a plecat smerit, fara titluri, fara sa fi fost macar din cinul monahal, parca special trimis de Dumnezeu pentru omul care vrea sa-l simta aproape, mult mai aproape decat pe alti sfinti. Este suficient sa spui ”Valeriu, uite asa, asa!” si e prezent ca un frate care nu se indura sa te lase la greu. Minunat si slavit este Dumnezeu intru sfintii Lui! Si pentru ca nu pot sa trec peste un alt capitol al vietii mele fara sa spun oamenilor ajutorul primit, va voi impartasi cum am luat eu (adica o armata de Sfinti parinti, mucenici, cuviosi etc) examenul de rezidentiat. Pentru acest examen am inceput sa ma pregatesc temeinic cu cateva luni inainte, dar fiind dupa o intrerupere de 5 ani a activitatii medicale si avand si copil mic, lucrurile nu au evoluat asa cum le planuisem. Insa in perioada de dinainte de examen, ma bucuram citind in micile pauze de invatat, ”Familia ortodoxa”. Asa am facut cunostinta cu Duhovnicii de aur: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Adrian Fageteanu, Sofian Boghiu si toti ceilalti, cat si cu toti martirii din inchisorile comuniste (Radu Gyr, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu si toate celelalte odoare si comori ale acestui neam). Ulterior lectura s-a extins. Un lucru este cert: inainte de examen aveam multe lipsuri dar am plecat acolo cu toti acesti sfinti din perioada comunista atee cat si cu ceilalti de care oricum nu te poti desparti dupa ce iti ajung la suflet (Sf Nectarie, Sf Nicolae, Sf Efrem cel Nou si altii dar nu in ultimul rand Cuvioasa noastra draga de la Iasi – Sf Parascheva). Vreau sa va spun ca acest examen este unul care dureaza 3 ore dar care presupune sa stai in sala vreo 6 ore de fapt, iar in cele 3 ore ai de rezolvat 200 de teste grila. Cand am intrat in sala si am vazut subiectele am inceput sa lucrez, insa rezolvarea era mereu a altui sfant. Eu faceam o grila si urmatoarele 9 le faceam cu toti acesti sfinti, pe rand. Ii chemam unul cate unul pana gaseam raspunsul cel bun. Si sa stiti ca au facut o treaba minunata pentru ca am luat examenul cu un punctaj bun. La final, era sa ma innec aproape de mal pentru ca nu imi rezervasem suficient timp sa trec raspunsurile pe foaia finala. Trebuia sa fac buline cu o carioca pe fiecare raspuns corect si credeti-ma erau f multe buline de facut iar eu nu mai aveam decat 10 minute (era treaba de cel putin o jumatate de ora). Si cand am vazut asa m-a prins o disperare dar si o rugaciune mai vie ca cea de pana atunci. Si mi-a trimis Dumnezeu gandul la Sfanta Parascheva, pe care am rugat-o cu foc sa ma ajute. Cand am inceput sa marchez raspunsuri atat imi amintyesc ca aveam la un moment dat o viteza uluitoare, nu-mi venea sa cred dar nu aveam timp sa ma minunez prea mult. Asa ca am tot marcat raspunsuri pana am terminat si cand m-am uitat la ceas, mai erau inca 3 minute pana la sfarsit. Nu stiu cum s-a intamplat – nu degeaba studentii din Iasi vin inainte de fiecare examen greu la Sfanta cu cursuri, cu carti, sa o roage pentru ajutor – atat stiu ca fara aceste daruri pe care ni le-a lasat Dumnezeu si care sunt Sfintii nostri dragi, nu as fi facut nimic. Iti multumesc, Doamne! Sfintilor din inchisorile comuniste si din toata perioada rosie atee, rugati-va Lui Dumnezeu pentru noi pacatosii! Maria B. - Iasi

Despre minunea de la Iași (19 martie 2013)

Anul acesta am ajuns la Iași, la Teatrul Luceafărul, cu o oră înainte de începerea conferinței dedicată Sfinților Închisorilor. Încă de pe la ora 17 au început să vină, în valuri, creștinii care au evlavie la ei. M-am bucurat. Aveam motive serioase să mă bucur. Cu câteva zile înainte, băieții care lipiseră afișe pentru conferința noastră au fost amendați și li s-au rupt afișele pentru... propagandă politică! Mi s-a reprodus dialogul absurd-suprarealist care a avut loc între un polițist și unul dintre băieții care lipeau afișe. Băiatul l-a întrebat, uimit, pe polițist de ce conferința noastră ar fi una de propagandă politică având în vedere titlul ei: Din temnițe spre sinaxare - Sfinții Închisorilor. Replica polițistului a fost mai mult decât spontană: Păi cum, domnule, Codreanu, Moța, Marin nu sunt sfinți? Revin la punctul de plecare al mărturiei mele: aveam motive serioase de bucurie, dată fiind prigoana fără precedent declanșată anul acesta împotriva Sfinților Închisorilor. Înainte de a începe conferința, sala era deja plină. În timpul ei erau atât de mulți oameni încât se blocase intrarea. A luat cuvântul mai întâi domnul Ioan Enache. Cu un aer distins și-a mărturisit, cu argumente, evlavia pe care o are domnia sa pentru Sfinții Închisorilor. A urmat părintele Hrisostom Manolescu. Părintele a emoționat o sală întreagă citind câteva fragmente din mărturiile mărturisitorilor din închisorile comuniste și punctând anumite racile ale vieții noastre creștine. Din când în când părintele Hrisostom ne-a pus degetul pe rană. Ne-a arătat călcâiul lui Ahile. Ne-a făcut să înțelegem, încă o dată, distanța enormă dintre noi- creștinii secolului XXI și ei, mărturisitorii din secolul XX. În timp ce părintele Hrisostom vorbea, domnul Enache mi-a atras discret atenția că de pe unul din craniile înșirate în fața noastră se preling picături de mir. Am privit atent la craniul îngălbenit și am constatat că era adevărat: craniul transpira mir, iar broboanele se prelingeau degajând în aer valuri de bună mireasmă. În timpul conferinței în mai multe rânduri am simțit valuri de bună mireasmă venind când de la moaștele care erau așezate pe masă în stânga mea, când de la cele din dreapta. Ulterior, Danion mi-a povestit că în timp ce vorbeam despre mucenica Nicoleta Nicolescu a simțit și el un val puternic de bună mireasmă. Ba chiar am văzut cum încep să se umezească un craniu de la Aiud- pe care torționarii l-au secționat cu un fierăstrău- și moaștele Florei, soția lui Radu Gyr. Uimirea m-a cuprins atât de tare încât le-am arătat acest fenomen inexplicabil și prietenilor mei, Mihai Făgădaru și Marian Maricaru, ceea ce se vede din fotografiile de mai jos. La sfârșitul conferinței, când credincioșii au început să se închine, din craniul îngălbenit de la Aiud au izvorât mai multe picături de mir, ceea ce poate fi văzut și pe filmările postate pe Apologeticum. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că s-a milostivit de noi și în acest an, iar Sfinților Închisorilor le garantăm că vom fi mereu alături de ei, potrivit cuvintelor testamentare pe care ni le-a lăsat părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Or să se bată cu noi și morți. Iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”