Le doresc tuturor celor care poartă numele Sfântului Mare Mucenic Gheorghe „La mulți ani” și le dăruiesc melodia de mai jos

Minunea de la Iași, de pe 19 martie, când moaștele Sfinților Închisorilor au izvorât mir (2009-2013). Alte mărturii despre minunile săvârșite de ei

Mărturia fratelui Gabriel, din 19 martie 2010. Cătălina Dănilă- Comunicat privind minunea de la Iași (2011) Mărturia mea despre minunea petrecută la Iași în 2012, precum și mărturiile fratelui Gabriel și a teologului Marian Maricaru. Mărturia lui Stelian Marius Crăciun(Cedry2k) despre minunea de la Iași din 2013, precum și a mea. Vedeți și filmările de pe Apologeticum. Pr. Dr. Mihai Valică- Mărturii ale minunilor Sfinților Închisorilor.

VIDEO Incendiar. Trupa „Haarp Cord” face o declaraţie de RĂZBOI: O să punem pe fugă toţi stăpânii păgâni ai României

Trupa Haarp Cord îi invită pe toţi fanii să participe la lansarea primului album al MC-ului român, EUFONIC, nou membru al brigăzii, în seara duminicii de 22 martie, la Colectiv din Bucureşti. „Albumul are 11 piese de rap clasic, cu beaturi agresive și o lirică orientată spre teme sociale și susținute, atât de MC-ul gălățean, cât și de colegii săi din Haarp Cord. SEZ, Lu-K beats, Maich și Soly au construit partea de producție a materialuiui. EUFONIC va fi precedat la microfon de G.U.S (Galați) și secondat de MC-ii Haarp Cord și DJ-ii Chronic pe toată durata concertului, care va începe la ora 21.00. Biletele se gasesc doar la intrare si costa 20 RON”, se arată pe pagina de lansare a evenimentului. Eufonic şi-a lansat deja primul videoclip, cel al piesei Haarp Cord, din care nu lipsesc temele sociale şi naţionale. (Articol preluat de la activenews.ro.

O melodie excepțională, mai ales pentru tineri: Cedry2K - Sfinții Închisorilor

Despre Cedry2k am scris în Sfinții de lângă noi. Despre cum a văzut Stelian/Cedry2k izvorând mir din sfintele moaște ale mărturisitorilor de la Aiud puteți citi aici. Despre concertul pe care l-a susținut duminică puteți citi aici. Vă mărturisesc faptul că mi-au dat lacrimile când am ascultat prima dată piesa aceasta, acolo unde sunt invocați o parte dintre Sfinții Închisorilor, fiecare după numele lui. Și nu sunt singurul care a trăit asta. Sfinții Închisorilor, poetul mărturisitor Radu Gyr, să îl ajute pe Stelian să „ducă duhul mai departe!”, potrivit dorinței lui Valeriu Gafencu. La ora actuală, Stelian este singurul om (în opinia mea) care poate să le transmită eficient tinerilor valorile și mesajul Sfinților Închisorilor. Să îi fim aproape cu rugăciunea, neuitând că pentru poezia „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te Ioane!” autorul ei a fost condamnat la moarte și nici măcar astăzi nu poate fi spusă în spațiul public fără ca o anumită categorie socio-politică din România să nu intre în trepidație. (Ciprian Voicilă)

Gazeta de Maramureș (2 septembrie 2014): Sfinţii de lângă noi, un Pateric contemporan

Sociolog la Muzeul Ţăranului Român, scriitorul buzoian Ciprian Voicilă a publicat recent un nou volum dedicat oamenilor deosebiţi pe care i-a întâlnit în perimetrul bisericii. „Sfinţii de lângă noi. Portrete. Amintiri. Reflecţii”, volum apărut la Editura Areopag din Bucureşti, cuprinde „exemple adevărate de oameni ai lui Dumnezeu, ascunşi uneori în cei mai «ciudaţi şi necăjiţi oameni»”. „Un puzzle încântător de eseistică urbană, file de pateric contemporan, exerciţii de admiraţie şi uluitoare minuni. O carte ca o şezătoare de suflet, cu întâmplări din vremea de azi, care, oricum ar fi ea, este vremea mântuirii noastre. Scrisă într-un stil cald, familiar, lipsită de metafore fără rost şi zorzoane lingvistice, cartea se aşază într-un firesc al veşniciei de zi cu zi. În deruta generalizată a lumii de astăzi, Ciprian Voicilă ne împărtăşeşte ce a auzit, a văzut şi a simţit… Cartea aceasta este ca o floare pe caldarâmul unei lumii agitate. Cine se va opri, o va vedea! Miracole se întâmplă întotdeauna lângă noi.” Aşa descrie Laurenţiu Dumitru cea mai nouă carte a scriitorului Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeul Ţăranului Român. Aşa cum autorul mărturiseşte: „Oamenii despre care am scris în această carte au ceva în comun: i-am întâlnit în perimetrul sacru al bisericii. Pentru mine, unii sunt deja sfinţi - părintele Justin Pârvu sau maica Paisia. Alţii merg pe calea sfinţeniei - monahul Proclu, părintele Macarie de la Schitul Muntioru, Înalt Preasfinţitul Justinian Chira sau G. cel Nebun pentru Hristos. Iar alţii sunt eroi: Gheorghe Jijie, Marcel Petrişor. În timp ce tânărul Stelian, fostul Cedry2k, a descoperit destul de recent calea Adevărului dar, dacă va merge pe ea, ar putea deveni un reper pentru cei din generaţia sa. Am simţit imboldul interior de a scrie, fie şi în treacăt, şi despre experienţa întâlnirii unui matur cu copiii, dar şi despre starea perpetuă de a fi copil. Am scris despre prietenie, punctând câteva repere culturale, pentru că prietenia este o întâlnire decisivă, o experienţă inegalabilă, unică pe care o descoperim cu precădere în adolescenţă şi care ne marchează pentru totdeauna. Cum altfel devenim oameni dacă nu prin întâlnirea cu un om, cu o carte, cu Dumnezeu? Eroii cărţii mele sunt autentici, vii, exemplari. Au un ideal clar. Caracterul lor atipic se profilează pe un fundal al României de astăzi care devine din ce în ce mai pregnant, mai agasant, mai contrafăcut. De aceea am simţit nevoia ca, în anexele cărţii, să mă refer la câteva probleme care ne stau în faţă ca o ameninţare şi care tind să ne transforme viaţa în opusul ei: manipularea, standardizarea, dependenţa de televizor, sexismul, asaltul noilor minorităţi, macdonaldizarea vieţii şi a morţii, simulacrele care ni se oferă ca modele, consumerismul, costurile vieţii trăite între betoane. Anexele sunt contrapunctul, antiteza cărţii propriu-zise. Ele sunt, de fapt, partea a doua a volumului de faţă. Și cele două părţi trebuie citite împreună: Oameni admirabili... într-o lume pe dos”. „Am scris această carte pentru că am simţit nevoia stringentă de a le reaminti semenilor mei cât de important, de vital, ne este aproapele pentru propria noastră salvare. Un adevăr fundamental, din păcate uitat sau cu totul ignorat, despre om şi despre corabia mântuirii noastre, Biserica: ne mântuim doar ca mădulare ale Trupului lui Hristos, numai împreună. Noi toţi, cei botezaţi, în comuniune unii cu ceilalţi, suntem Biserica. Criteriul ultim după care ne recunoaştem între noi şi suntem recunoscuţi de cei din afara Bisericii este dragostea. Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii (Ioan 13, 34-35)”.(Ciprian Voicilă) Sursa aici.

„Cedry2k, poetul străzii”, din partea a doua a cărții „Sfinții de lângă noi”

PARTEA A DOUA: OAMENI ADMIRABILI. Cedry2k, poetul străzii. Motto: „Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii? E, Doamne, lumea plină de cuminţi, ...................................................... Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii Şi, sângerând din răni adânci blândeţe, Lângă neveste mor de bătrâneţe, Necutezând să tragă spada vrerii. ..................................................... O, Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii? E lumea plină de‑alde Sancho Panza...” (Demostene Andronescu) Nu am fost niciodată un adevărat fan al hip‑hop‑ului. Prin clasa a opta am trăit din plin valul de muzică amalgamată, care invadase România. Ascultam la grămadă New Kids On The Block, Michael Jackson, Gipsy Kings, Roxette. Printre ei, îmi plăceau fără doar şi poate rapper‑ii Doctor Alban, MC Hammer, Vanilla Ice, dar fără să fac vreo pasiune pentru ei. Tot prin clasa a opta, sub influenţa unui vecin de bloc – rocker declarat – am început să ascult Queen, Metallica, dar şi trupe trash, pe care nu le‑am înţeles nici atunci, nu le înţeleg nici astăzi: Kreator, Sepultura. Mai târziu m‑am fixat pe The Doors, în care am recunoscut noua poezie a tinerilor de orice vârstă şi din orice loc. Mai târziu, am ascultat sporadic BUG Mafia şi Paraziţii. Copilul crescut între blocuri rezonează afectiv cu versurile lor, chiar dacă nu are posibilitatea să trăiască aşa cum i‑o cer, într‑un fel, textele: nu are bani, nu e independent, nu este cel mai şmecher din cartier. Paraziţii îmi plăceau prin inventivitatea de care dădeau dovadă. Foloseau tot felul de jocuri de limbaj şi creau asociaţii ideatice neaşteptate. Despre Cedry2k am aflat târziu de tot, când întregul fenomen muzical nu mă mai interesa, pentru că nu mai reflecta, nu mai oglindea nimic din mine. Am aflat de existenţa lui de pe blogurile ortodoxe. Am văzut o emisiune cu el, despre întoarcerea sa la Hristos. Cum mi‑au plăcut dintotdeauna poveştile despre convertiţi şi convertire, am dat căutare pe net să ascult şi câteva piese de‑ale lui. Ştiu că mi‑a plăcut enorm – îmi place şi acum – Poveşti de familie, un poem al străzii, al familiei şi al relaţiilor interumane. În videoclip, Cedry2k cântă alături de Dragonu’ şi Johnny King. Cedry2k intervine după partitura lui Dragonu’ astfel: „M‑am născut într‑o noapte de aprilie/ Şi‑am fost crescut de căldura oferită de familie./ Am uitat de plânsete, nu şi de zâmbete,/ De seri de vineri,/ Dimineţi de sâmbete./ Am memorat pe vecie mirosul irezistibil ce venea zilnic din bucătărie,/ Cadouri de Crăciun ce însemnau insomnie,/ Noaptea de ajun şi atâta bucurie./ Da, mamă,/ M‑ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi,/ Să‑nvăţ, să‑ncerc să‑i iubesc,/ M‑ai hrănit, m‑ai spălat şi, cu har dumnezeiesc, ai clădit un soldat./De‑aia‑ţi mulţumesc./ Ca şi ţie, tată,/ Mi‑ai arătat cum să mă zbat să răzbat,/ Ca un bărbat adevărat,/ Fără să mă abat de la drum./ Că viaţa e‑un război,/ Nu cu ceilalţi,/ Cu noi.” Şi încheia cu totul surprinzător: „Domnul cu voi!” La sfârşitul videoclipului, un alt şoc: un citat din părintele Arsenie Papacioc – „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”. Era un mesaj cu totul diferit de marea masă a mesajelor trupelor de hip‑hop. Era ca o ştachetă ridicată sus de tot, atât prin limbajul folosit – „convieţuire”, „har dumnezeiesc” – cât mai ales prin apelul la valorile fundamentale: iubire, lupta cu limitele proprii, aspiraţia fiinţei umane spre Dumnezeu. Pentru mine, era doar începutul surprizei. În piesa Intrinsec Cedry2k cântă alături de Gani & Liry. Motto‑ul piesei e din Constantin Noica: „Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte‑te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te‑am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n‑a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a‑ţi aminti, în măsura în care am dreptul s‑o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz, doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu‑l lăsa să doarmă prea mult.” Cedry2k îşi desfăşoară versurile, pe un ton aspru, masculin, ultimativ: „Părintele Arsenie zicea:/ «Omul nu vine din maimuţă,/ dar se‑ndreaptă cu paşi repezi spre ea»/ Şi adevărat grăia,/ El şi alţi purtători de zeghe/ Eliberaţi prin rugăciune, post şi stări de veghe./ Aveam o streche în ureche,/ Robindu‑mi cugetul,/ Dar aveam şi‑un vis frumos cu mine, zdrobindu‑mi sufletul./ Că imediat ce am realizat că n‑am făcut nimic,/ Am simţit cât sunt de mic,/ Şi‑am simţit şi ce e frica./ Demoni m‑au uimit cu minciuni de mic/ Şi acum nu mai pot să‑l asasinez pe Cedry2k c‑un simplu click./ Pe măsură ce urc pe scara iubirii,/ Mândria şi mânia mă trag înapoi în ghearele nefericirii./ Dar eu, unul, ştiu direcţia/ E lupta cu infecţia. Cu tendinţa şi decepţia/ Şi de‑aia, ca asceţii am concepţia/ Că nu mai schimbăm nimic cu insurecţia, dinţii şi pumnii strânşi,/ Dar mi‑am luat cu timpul lecţia./ Gustul e cu atât mai amar, cu cât păcatul e mai dulce./ Căci noi nu luptăm împotriva la carne şi sânge/ Ci fiecare din noi avem de dus o cruce,/ Pe un drum de care numai Domnul ştie unde duce”. În Rugăciune, Cedry2k îşi expune crezul său existenţial şi face o descriere a vremurilor din urmă, pe care le trăim din plin: „Doamne, dă‑mi smerenie faţă de‑ai Tăi/ Azi, când sunt toţi smardoi,/ Tot mai goi şi tot nu sunt răi ca noi./ Care nu înţelegem că dragostea Ta e mai presus de orice lege./ Ia‑mi harul de a face rime./ Dă‑mi harul de a face bine oricui n‑ar face pentru mine./ Dă‑mi pe masă o pâine şi în inimă un foc/ Care să ardă numai pentru Tine sau deloc. Când lumea va fi un front fără frontiere, cu bombe chimice./ Mitraliere şi mortiere/(...) Cotidiane şi ecrane fac milioane/ Să aclame oamenii în van/ Era dramei/ Pentagrame cu icoane/ Duhul antihristic în reclame/ Holograme cu iz mistic/ Hedonistic/ Nihilismul ascunde atent crezul patristic./ Şi nu mai avem suport moral/ Doar logistic./ Programe sofisticate prelucrând artistic./ Miliarde de date comandate statistic./ Vremuri din urmă vin pe bune, luându‑ne pe toţi până la mii şi în costume./ Nu vreau oţel sau căţel să mă protejez./ Credinţa în Tine e destul/Vreau să o păstrez./ Miluieşte pe mine, păcătosul.” Textele lui Cerdy2k sunt ferestre deschise spre biserică. Ascultându‑le, tânărul condamnat la nonsens, sufocat de mecanismele manipulării sociale, închis în temniţa drogurilor, află că există o alternativă: Biserica lui Hristos. Cedry2k a schimbat paradigma hip‑hop‑ului. Pentru mine, şi el este un geniu – e adevărat, un geniu al străzii, dar tot geniu. Să mă explic: există un criteriu obiectiv de evaluare a genialităţii. Geniul modifică paradigma (folosesc aici, pentru paradigmă, înţelesul de „model explicativ”, unul din cele peste 20 de înţelesuri date acestui cuvânt de filosoful ştiinţei Thomas Kuhn) în care se manifestă. Shakespeare a modificat paradigma în dramaturgie – după el, teatrul nu a mai fost acelaşi. Dostoievski a schimbat paradigma în literatură – a apărut un nou curent literar reprezentat de romanul psihologic şi de romanul de idei. Einstein a schimbat fizica prin teoria relativităţii. Socrate a modificat paradigma filosofiei, prin mutarea interesului filosofic de la cosmos spre om. L‑am cunoscut pe Cedry2k cu totul întâmplător. Şi această întâlnire a avut în ea ceva misterios, deconcertant. Eu am crezut că fac cunoştinţă cu Cedry2k şi, când colo, am aflat că interpretul vestit de hip‑hop murise. Îl ucisese Stelian. Da, nu vă mint: Stelian l‑a ucis pe Cedry2k. Pentru că nu l‑a mai suportat. Aşa cum noi, creştinii, şi de fapt tot omul ar trebui să îl ucidem pe omul vechi din noi. Aveam în faţa mea un mort în viaţă. Murise idolul tinerilor şi se năştea, de la o zi la alta, robul lui Dumnezeu Stelian. M‑a atras din prima clipă la el o anumită urgenţă a întoarcerii, a reorientării spre Hristos şi dorinţa ardentă, devoratoare de a pătrunde creştinismul şi viaţa, în genere, în esenţa lor. Stelian vrea să meargă pe drumul cel mai drept spre esenţial. Asta iradiază din el, inclusiv prin aspectul său fizic: este slab şi vânjos, plin de fibră şi febrilitate. Te surprind, din prima, ochii săi mari, încărcaţi de poezie şi de ideal. Liniile feţei se ascut aspru spre bărbie, exprimând voinţa de a merge cu orice preţ înainte, până la capăt. Am regăsit în el un Don Quijote postmodern dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit‑o. Am aflat, iscodindu‑l, că Stelian a părăsit lumea reflectorizată în care era un idol pentru ceilalţi, când şi‑a dat seama că tinerii erau foarte receptivi la amănuntele legate de viaţa sa cotidiană, la opiniile sale despre diverse lucruri şi subiecte, dar complet opaci la valorile pe care el – prin piesele sale – le oferea: Hristos, biserică, sfinţi muceniciţi pentru idealul lor, lupta cu sine, cu propriile patimi. Deşi apelau la cuvinte – şi pentru Stelian orice cuvânt are o legătură nevăzută cu Cuvântul –, le foloseau ca să vehiculeze între ei (interpreţi de hip‑hop şi consumatori) aceleaşi şi aceleaşi pseudovalori (mândria, faima, opulenţa) uzând de străvechile mijloace: banul şi manipularea. A părăsit fără regrete scena şi când a aflat despre sine că, propriu‑zis, nu este un model, deşi aşa părea în ochii adulatorilor. Şi‑a dat seama că modele sunt cei care s‑au înfrânt pe ei înşişi: mucenicii, cuvioşii, tot omul care aspiră spre comuniunea eternă cu Dumnezeu. În faţa lui Stelian ai voie să fii un înfrânt, dar nu ai voie să fii un laş. Subzistă în fiinţa lui un respect funciar pentru curaj şi sinceritate. Îmi spunea odată: „Aş prefera ca, la o adică, Dumnezeu să mă judece pentru că am cârtit, decât să mă întrebe: «De ce te‑ai temut? De ce ţi‑a fost frică? De ce ai dârdâit?»” Întors pe cărarea spre biserică, Stelian a învăţat să‑L descopere pe Hristos în oameni. Din acest motiv, nu pregetă să ofere un sprijin sufletesc oricui i‑l cere. Din motivele pe care vi le‑am dezvăluit mai sus, orice reîntâlnire cu el pentru mine este o sărbătoare. Un prilej de regăsire a valorilor care ne întreţin focul vieţii: setea insaţiabilă de Dumnezeu, imperativul de a fi şi de a rămâne autentic, eroismul din secolele apuse. Dar vă rog să nu i‑o spuneţi: s‑ar supăra pe mine teribil. Mi‑ar reproşa că şi eu am căzut în ispita de a vedea în el un model. (Ciprian Voicilă)

Alex Rădescu: “Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” – Ciprian Voicilă

De la francezi avem expresia livre de poche. Ca format, in aceasta categorie se incadreaza noul volum al lui Ciprian Voicila:”Sfinţii de lângă noi. Întâmplări, portrete, reflecţii” Ca structura si continut, este însă o carte de suflet. Personajele, vieţile lor (contemporani cu secolul nostru), motive de tainice si roditoare întâlniri pentru Ciprian. Si prin el, autorul, ziditoare pentru noi, cititorii. Intalniri cu Pr. Justin Parvu, cu Maica Paisia, cu cersetori, cu Cedry2k, cu Gh. Jijie si Pr. Macarie si multi altii. Reflectii despre banalizarea binelui, despre identitate sau dorul arhaic (cu frumos!), despre Muzeul Ţăranului Român în vremuri de cumpănă… Am avut bucuria sa primesc aceasta carticica chiar de la autor, întărita cu pecetea scrisului sau de mână. Marturisire nu pentru fala rafturilor mele cu carti (desi nu e irelevant sau de ignorat), ci pentru nota personalista, a sângelui albastru trecut prin pixul mecanic. Cartea se gaseste la librariile Sophia si Evanghelismos, dar îi mai dorim si alte lansari! Doamne ajuta! (Alex Rădescu). Textul a fost preluat de aici. Alex Rădescu este coautor la volumul Jurnal athonit. Pagini de ucenicie.

La minunat ceas de taină în chilia Părintelui Justin. „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi” de Stelian Crăciun (Cedry2k)

La începutul lunii octombrie am plecat cu trei prieteni într-un fel de pelerinaj, care iniţial trebuia să cuprindă toată zona Moldovei. Având, bineînţeles, tot felul de ispite, dintre care unele de-a dreptul înfiorătoare, a trebuit să scurtăm considerabil traseul: am înnoptat la Schitul Sfântul Ilie din Berzunţi, unde am primit binecuvântarea bunului părinte Isaia, am fost găzduiţi şi la Sfânta Mănăstire Văratec şi, după un periplu perfect, în care am întâlnit mulţi oameni minunaţi, am ajuns la Petru Vodă. (Nu reuşisem să merg la înmormântarea Părintelui Justin Pârvu şi abia aşteptam să ajung, ca să pot săruta Crucea de la căpătâiul unui sfânt adevărat). Am fost primiţi cu căldură, ca de obicei, de către fraţi şi maici, motiv pentru care mă simt mereu acasă acolo. Doi dintre cei trei prieteni de care eram însoţit se aflau chiar la începutul vieţii lor duhovniceşti, motiv pentru care fraţii i-au trimis la spovedit la părintele stareţ Hariton, după care am avut inspiraţia să mergem sus, la Sfânta Mănăstire Paltin, pentru a ne anunţa plecarea. Maica F. ne-a întrebat dacă am urcat la chilia Părintelui şi, cum nu o făcuserăm, s-a oferit să ne conducă până acolo. Chiar dacă nu sunt un credincios foarte înduhovnicit, impresia pe care am avut-o ajungând în holul chiliei a fost una copleşitoare. Simţeam că cineva foarte puternic este acolo, cu noi, şi nici măcar nu intraserăm încă în camera în care, în fiecare zi, Părintele Justin alina şi chiar vindeca sute de suflete rănite. Fotografiile din hol sunt, chiar şi pentru un ochi mai puţin format, edificatoare în ceea ce priveşte trăsăturile sufleteşti ale Părintelui. Dacă în tinereţe Părintele părea mai răzvrătit, mai ambiţios, acum, spre sfârşitul vieţii sale lumeşti, expresia Părintelui surprinsă de fotografi este unică, relevând o combinaţie de dragoste şi exigenţă, ceea ce poate părea paradoxal, dar pentru mine este exact dovada unui caracter superior, cu adevărat harismatic. Am intrat deja puternic emoţionat în chilie şi, împreună cu prietenii mei, am cinstit icoana Părintelui aflată chiar în locul unde obişnuia să întâmpine pelerinii. Apoi Maica F. ne-a condus în camera alăturată, unde se aflau expuse alte obiecte ale Părintelui, inclusiv sfinte moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, la care am mare evlavie. Revenind în prima cameră, maica ne-a semnalat prezenţa unei miresme minunate şi, privind mai atenţi, am observat că icoana părintelui, la care ne închinaserăm cu cinci minute mai devreme, era umedă şi emana un puternic miros de mir. Am fost copleşiţi, semnul era indubitabil şi timp de vreo zece minute, eu şi prietenii mei ne minunam şi încercam să ne revenim. Mi-am adus aminte de spovedania prietenilor mei şi sunt convins că acesta a fost un motiv de bucurie pentru Părintele Justin, prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această dulce „prăjitură duhovnicească”, aşa cum numea Părintele Paisie Aghioritul astfel de întâmplări uimitoare. Abia după ce am conştientizat miracolul trăit, ne-am trezit toţi cu ochii în lacrimi. Simţeam cum inima mi se despietreşte şi mă ruşinam de asocierea nevredniciei mele/noastre cu acest episod de neuitat, care trece de tărâmul logicii şi al înţelegerii lumeşti. Nu ştiu din ce motiv, în care îmi răsuna repetat acelaşi citat: „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi…”. articol preluat din Revista Atitudini Nr. 31.

Ziarul de Iași reproduce capitolul „Cedry2k, poetul străzii” din „Sfinții de lângă noi”

Sursa: Ziarul de Iași. Cedry2k, poetul străzii Motto: „Unde‑s nebunii, unde ni‑s nebunii?/ E, Doamne, lumea plină de cuminţi,/ ………………………………………………… Scâncesc cuminţii‑n chingile durerii/ Şi, sângerând din răni adânci blândeţe,/ Lângă neveste mor de bătrâneţe,/ Necutezând să tragă spada vrerii./ ……………………………………………….. O, Doamne, Doamne, unde‑s Don Quijoţii?/ E lumea plină de‑alde Sancho Panza…” (Demostene Andronescu). Nu am fost niciodată un adevărat fan al hip‑hop‑ului. Prin clasa a opta am trăit din plin valul de muzică amalgamată, care invadase România. Ascultam la grămadă New Kids On The Block, Michael Jackson, Gipsy Kings, Roxette. Printre ei, îmi plăceau fără doar şi poate rapper‑ii Doctor Alban, MC Hammer, Vanilla Ice, dar fără să fac vreo pasiune pentru ei. Tot prin clasa a opta, sub influenţa unui vecin de bloc – rocker declarat – am început să ascult Queen, Metallica, dar şi trupe trash, pe care nu le‑am înţeles nici atunci, nu le înţeleg nici astăzi: Kreator, Sepultura. Mai târziu m‑am fixat pe The Doors, în care am recunoscut noua poezie a tinerilor de orice vârstă şi din orice loc. Mai târziu, am ascultat sporadic BUG Mafia şi Paraziţii. Copilul crescut între blocuri rezonează afectiv cu versurile lor, chiar dacă nu are posibilitatea să trăiască aşa cum i‑o cer, într‑un fel, textele: nu are bani, nu e independent, nu este cel mai şmecher din cartier. Paraziţii îmi plăceau prin inventivitatea de care dădeau dovadă. Foloseau tot felul de jocuri de limbaj şi creau asociaţii ideatice neaşteptate. Despre Cedry2k am aflat târziu de tot, când întregul fenomen muzical nu mă mai interesa, pentru că nu mai reflecta, nu mai oglindea nimic din mine. Am aflat de existenţa lui de pe blogurile ortodoxe. Am văzut o emisiune cu el, despre întoarcerea sa la Hristos. Cum mi‑au plăcut dintotdeauna poveştile despre convertiţi şi convertire, am dat căutare pe net să ascult şi câteva piese de‑ale lui. Ştiu că mi‑a plăcut enorm – îmi place şi acum – Poveşti de familie, un poem al străzii, al familiei şi al relaţiilor interumane. În videoclip, Cedry2k cântă alături de Dragonu’ şi Johnny King. Cedry2k intervine după partitura lui Dragonu’ astfel: „M‑am născut într‑o noapte de aprilie/ Şi‑am fost crescut de căldura oferită de familie./ Am uitat de plânsete, nu şi de zâmbete,/ De seri de vineri,/ Dimineţi de sâmbete./ Am memorat pe vecie mirosul irezistibil ce venea zilnic din bucătărie,/ Cadouri de Crăciun ce însemnau insomnie,/ Noaptea de ajun şi atâta bucurie./ Da, mamă,/ M‑ai învăţat să convieţuiesc cu ceilalţi,/ Să‑nvăţ, să‑ncerc să‑i iubesc,/ M‑ai hrănit, m‑ai spălat şi, cu har dumnezeiesc, ai clădit un soldat./De‑aia‑ţi mulţumesc./ Ca şi ţie, tată,/ Mi‑ai arătat cum să mă zbat să răzbat,/ Ca un bărbat adevărat,/ Fără să mă abat de la drum./ Că viaţa e‑un război,/ Nu cu ceilalţi,/ Cu noi.” Şi încheia cu totul surprinzător: „Domnul cu voi!” La sfârşitul videoclipului, un alt şoc: un citat din părintele Arsenie Papacioc – „Dacă tinereţea ar şti şi bătrâneţea ar putea”. Era un mesaj cu totul diferit de marea masă a mesajelor trupelor de hip‑hop. Era ca o ştachetă ridicată sus de tot, atât prin limbajul folosit – „convieţuire”, „har dumnezeiesc” – cât mai ales prin apelul la valorile fundamentale: iubire, lupta cu limitele proprii, aspiraţia fiinţei umane spre Dumnezeu. Pentru mine, era doar începutul surprizei. În piesa Intrinsec Cedry2k cântă alături de Gani & Liry. Motto‑ul piesei e din Constantin Noica: „Prietene, nu eşti mediocru. Sau, dacă eşti, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alţii. Gândeşte‑te doar că viaţa dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te‑am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n‑a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău; ci pentru a‑ţi aminti, în măsura în care am dreptul s‑o fac, că trebuie să te războieşti niţel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creştin mai bun decât o arăţi, sau poate un erou; în orice caz, doarme un om adevărat pur şi simplu. Vezi, nu‑l lăsa să doarmă prea mult.” Cedry2k îşi desfăşoară versurile, pe un ton aspru, masculin, ultimativ: „Părintele Arsenie zicea:/ «Omul nu vine din maimuţă,/ dar se‑ndreaptă cu paşi repezi spre ea»/ Şi adevărat grăia,/ El şi alţi purtători de zeghe/ Eliberaţi prin rugăciune, post şi stări de veghe./ Aveam o streche în ureche,/ Robindu‑mi cugetul,/ Dar aveam şi‑un vis frumos cu mine, zdrobindu‑mi sufletul./ Că imediat ce am realizat că n‑am făcut nimic,/ Am simţit cât sunt de mic,/ Şi‑am simţit şi ce e frica./ Demoni m‑au uimit cu minciuni de mic/ Şi acum nu mai pot să‑l asasinez pe Cedry2k c‑un simplu click./ Pe măsură ce urc pe scara iubirii,/ Mândria şi mânia mă trag înapoi în ghearele nefericirii./ Dar eu, unul, ştiu direcţia/ E lupta cu infecţia. Cu tendinţa şi decepţia/ Şi de‑aia, ca asceţii am concepţia/ Că nu mai schimbăm nimic cu insurecţia, dinţii şi pumnii strânşi,/ Dar mi‑am luat cu timpul lecţia./ Gustul e cu atât mai amar, cu cât păcatul e mai dulce./ Căci noi nu luptăm împotriva la carne şi sânge/ Ci fiecare din noi avem de dus o cruce,/ Pe un drum de care numai Domnul ştie unde duce”. În Rugăciune, Cedry2k îşi expune crezul său existenţial şi face o descriere a vremurilor din urmă, pe care le trăim din plin: „Doamne, dă‑mi smerenie faţă de‑ai Tăi/ Azi, când sunt toţi smardoi,/ Tot mai goi şi tot nu sunt răi ca noi./ Care nu înţelegem că dragostea Ta e mai presus de orice lege./ Ia‑mi harul de a face rime./ Dă‑mi harul de a face bine oricui n‑ar face pentru mine./ Dă‑mi pe masă o pâine şi în inimă un foc/ Care să ardă numai pentru Tine sau deloc. Când lumea va fi un front fără frontiere, cu bombe chimice./ Mitraliere şi mortiere/(…) Cotidiane şi ecrane fac milioane/ Să aclame oamenii în van/ Era dramei/ Pentagrame cu icoane/ Duhul antihristic în reclame/ Holograme cu iz mistic/ Hedonistic/ Nihilismul ascunde atent crezul patristic./ Şi nu mai avem suport moral/ Doar logistic./ Programe sofisticate prelucrând artistic./ Miliarde de date comandate statistic./ Vremuri din urmă vin pe bune, luându‑ne pe toţi până la mii şi în costume./ Nu vreau oţel sau căţel să mă protejez./ Credinţa în Tine e destul/Vreau să o păstrez./ Miluieşte pe mine, păcătosul.” Textele lui Cerdy2k sunt ferestre deschise spre biserică. Ascultându‑le, tânărul condamnat la nonsens, sufocat de mecanismele manipulării sociale, închis în temniţa drogurilor, află că există o alternativă: Biserica lui Hristos. Cedry2k a schimbat paradigma hip‑hop‑ului. Pentru mine, şi el este un geniu – e adevărat, un geniu al străzii, dar tot geniu. Să mă explic: există un criteriu obiectiv de evaluare a genialităţii. Geniul modifică paradigma (folosesc aici, pentru paradigmă, înţelesul de „model explicativ”, unul din cele peste 20 de înţelesuri date acestui cuvânt de filosoful ştiinţei Thomas Kuhn) în care se manifestă. Shakespeare a modificat paradigma în dramaturgie – după el, teatrul nu a mai fost acelaşi. Dostoievski a schimbat paradigma în literatură – a apărut un nou curent literar reprezentat de romanul psihologic şi de romanul de idei. Einstein a schimbat fizica prin teoria relativităţii. Socrate a modificat paradigma filosofiei, prin mutarea interesului filosofic de la cosmos spre om. L‑am cunoscut pe Cedry2k cu totul întâmplător. Şi această întâlnire a avut în ea ceva misterios, deconcertant. Eu am crezut că fac cunoştinţă cu Cedry2k şi, când colo, am aflat că interpretul vestit de hip‑hop murise. Îl ucisese Stelian. Da, nu vă mint: Stelian l‑a ucis pe Cedry2k. Pentru că nu l‑a mai suportat. Aşa cum noi, creştinii, şi de fapt tot omul ar trebui să îl ucidem pe omul vechi din noi. Aveam în faţa mea un mort în viaţă. Murise idolul tinerilor şi se năştea, de la o zi la alta, robul lui Dumnezeu Stelian. M‑a atras din prima clipă la el o anumită urgenţă a întoarcerii, a reorientării spre Hristos şi dorinţa ardentă, devoratoare de a pătrunde creştinismul şi viaţa, în genere, în esenţa lor. Stelian vrea să meargă pe drumul cel mai drept spre esenţial. Asta iradiază din el, inclusiv prin aspectul său fizic: este slab şi vânjos, plin de fibră şi febrilitate. Te surprind, din prima, ochii săi mari, încărcaţi de poezie şi de ideal. Liniile feţei se ascut aspru spre bărbie, exprimând voinţa de a merge cu orice preţ înainte, până la capăt. Am regăsit în el un Don Quijote postmodern dar nu şi postmodernist, neînţeles de lumea pe care a părăsit‑o. Am aflat, iscodindu‑l, că Stelian a părăsit lumea reflectorizată în care era un idol pentru ceilalţi, când şi‑a dat seama că tinerii erau foarte receptivi la amănuntele legate de viaţa sa cotidiană, la opiniile sale despre diverse lucruri şi subiecte, dar complet opaci la valorile pe care el – prin piesele sale – le oferea: Hristos, biserică, sfinţi muceniciţi pentru idealul lor, lupta cu sine, cu propriile patimi. Deşi apelau la cuvinte – şi pentru Stelian orice cuvânt are o legătură nevăzută cu Cuvântul –, le foloseau ca să vehiculeze între ei (interpreţi de hip‑hop şi consumatori) aceleaşi şi aceleaşi pseudovalori (mândria, faima, opulenţa) uzând de străvechile mijloace: banul şi manipularea. A părăsit fără regrete scena şi când a aflat despre sine că, propriu‑zis, nu este un model, deşi aşa părea în ochii adulatorilor. Şi‑a dat seama că modele sunt cei care s‑au înfrânt pe ei înşişi: mucenicii, cuvioşii, tot omul care aspiră spre comuniunea eternă cu Dumnezeu. În faţa lui Stelian ai voie să fii un înfrânt, dar nu ai voie să fii un laş. Subzistă în fiinţa lui un respect funciar pentru curaj şi sinceritate. Îmi spunea odată: „Aş prefera ca, la o adică, Dumnezeu să mă judece pentru că am cârtit, decât să mă întrebe: «De ce te‑ai temut? De ce ţi‑a fost frică? De ce ai dârdâit?»” Întors pe cărarea spre biserică, Stelian a învăţat să‑L descopere pe Hristos în oameni. Din acest motiv, nu pregetă să ofere un sprijin sufletesc oricui i‑l cere. Din motivele pe care vi le‑am dezvăluit mai sus, orice reîntâlnire cu el pentru mine este o sărbătoare. Un prilej de regăsire a valorilor care ne întreţin focul vieţii: setea insaţiabilă de Dumnezeu, imperativul de a fi şi de a rămâne autentic, eroismul din secolele apuse. Dar vă rog să nu i‑o spuneţi: s‑ar supăra pe mine teribil. Mi‑ar reproşa că şi eu am căzut în ispita de a vedea în el un model. (Ciprian Voicilă)

Dragonu - Povesti de familie (feat. Cedry2k si Johnny King)

Marturia lui Stelian Marius Craciun (Cedry2k) despre minunea petrecuta la Iasi la conferinta despre Sfintii Inchisorilor

Am fost destul de sceptic. Nu față de prietenii mei, pentru că îi consider niște oameni extrem de serioși. Nici față de Dumnezeu și de minunile făcute de El, pentru că, din punctul meu de vedere, întreaga Lui Creație este o minune în sine. Am fost sceptic din cauză că mă consider nevrednic de semnele Lui, și nu spun asta ca să par smerit, dat fiind că eman mândrie prin toți porii. Totuși se pare că Judecata Domnului este alta; am primit, din partea prietenilor mei care au susținut conferința, nobila sarcină de a veghea sfintele moaște ale celor care nu au pregetat să-si asume sacrificiul pentru Hristos și neamul românesc. Astfel că după (emoționanta) conferință, mi-am luat în serios rolul de "bodyguard", fiind extrem de atent la modul în care oamenii își manifestau evlavia față de osemintele acestor martiri, perindându-se prin fața mesei, închinându-se și sărutând aceste sfinte moaște. Am pornit de la premisa că nu toți oamenii găsesc cel mai potrivit mod de a cinsti memoria acestor sfinți, anonimi și celebri. Ca să nu o mai lungesc, în timp ce supravegheam extrem de atent acest proces, am simțit un puternic miros de mir. Nu în nas, ci direct în creier. Exact în secunda următoare, am observat (mă bucur de un văz excelent) cum o picătură extrem de mică apăruse pe una dintre coastele aflate exact în dreptul meu. Desigur, ați zice, ar fi putut fi umezeală, apărută din terțe motive, dar am văzut cu ochii mei cum acea picătură de mir, CREȘTEA în dimensiune, direct proporțional cu uluirea mea. Mirosul creștea și el în intensitate. Am simțit cum inima începe să-mi bată cu putere și mi s-a uscat gura. Am atras atenția (prin niște onomatopee incoerente) unui coleg, aflat exact lângă mine. Exclamațiile lui mi-au întărit instant convingerea că nu mă înșel. De asemenea, în mai puțin de 2 minute, un alt coleg aflat lângă masă mi-a atras atenția asupra unui craniu care emana un miros foarte puternic și pe a cărui suprafață apăruseră picături de mir. Oamenii din față au observat uimirea noastră și s-au strâns în jurul nostru. Aș zice că cel puțin 20-30 de oameni din cei aflați acolo îmi pot confirma fără nicio reținere spusele. La un moment dat, o doamnă s-a apropiat cu o bucățică de vată și, până să apucăm noi să o oprim, a șters picătura de mir de pe coasta respectivă, fapt care m-a mâhnit profund. Am rămas puternic impresionat pentru tot restul serii, arătându-le credincioșilor coasta din care izvorâse sfântul mir. Simțeam că nu pot să tac. Exact cum simt și acum. Nu trageți concluzii pripite: dintotdeauna m-am simțit protejat de Domnul și nu am simțit nevoia de a-L ispiti. Asta e mărturia mea și e din suflet. Mulți vor zice că sunt nebun. Nu asta e drama. Drama ar fi să nu fiu un nebun întru Hristos. Dumnezeu e Mare și lucrează nebănuit, chiar și cu cei nevrednici!