La începutul lunii octombrie am plecat cu trei prieteni într-un fel de pelerinaj, care iniţial trebuia să cuprindă toată zona Moldovei. Având, bineînţeles, tot felul de ispite, dintre care unele de-a dreptul înfiorătoare, a trebuit să scurtăm considerabil traseul: am înnoptat la Schitul Sfântul Ilie din Berzunţi, unde am primit binecuvântarea bunului părinte Isaia, am fost găzduiţi şi la Sfânta Mănăstire Văratec şi, după un periplu perfect, în care am întâlnit mulţi oameni minunaţi, am ajuns la Petru Vodă. (Nu reuşisem să merg la înmormântarea Părintelui Justin Pârvu şi abia aşteptam să ajung, ca să pot săruta Crucea de la căpătâiul unui sfânt adevărat).
Am fost primiţi cu căldură, ca de obicei, de către fraţi şi maici, motiv pentru care mă simt mereu acasă acolo. Doi dintre cei trei prieteni de care eram însoţit se aflau chiar la începutul vieţii lor duhovniceşti, motiv pentru care fraţii i-au trimis la spovedit la părintele stareţ Hariton, după care am avut inspiraţia să mergem sus, la Sfânta Mănăstire Paltin, pentru a ne anunţa plecarea.
Maica F. ne-a întrebat dacă am urcat la chilia Părintelui şi, cum nu o făcuserăm, s-a oferit să ne conducă până acolo. Chiar dacă nu sunt un credincios foarte înduhovnicit, impresia pe care am avut-o ajungând în holul chiliei a fost una copleşitoare.
Simţeam că cineva foarte puternic este acolo, cu noi, şi nici măcar nu intraserăm încă în camera în care, în fiecare zi, Părintele Justin alina şi chiar vindeca sute de suflete rănite.
Fotografiile din hol sunt, chiar şi pentru un ochi mai puţin format, edificatoare în ceea ce priveşte trăsăturile sufleteşti ale Părintelui. Dacă în tinereţe Părintele părea mai răzvrătit, mai ambiţios, acum, spre sfârşitul vieţii sale lumeşti, expresia Părintelui surprinsă de fotografi este unică, relevând
o combinaţie de dragoste şi exigenţă, ceea ce poate părea paradoxal, dar pentru mine este exact dovada unui caracter superior, cu adevărat harismatic.
Am intrat deja puternic emoţionat în chilie şi, împreună cu prietenii mei, am cinstit icoana Părintelui aflată chiar în locul unde obişnuia să întâmpine pelerinii. Apoi Maica F. ne-a condus în camera alăturată, unde se aflau expuse alte obiecte ale Părintelui, inclusiv sfinte moaşte de la Sfântul Vasile cel Mare, la care am mare evlavie.
Revenind în prima cameră, maica ne-a semnalat prezenţa unei miresme minunate şi, privind mai atenţi, am observat că
icoana părintelui, la care ne închinaserăm cu cinci minute mai devreme, era umedă şi emana un puternic miros de mir. Am fost copleşiţi, semnul era indubitabil şi timp de vreo zece minute, eu şi prietenii mei ne minunam şi încercam să ne revenim.
Mi-am adus aminte de spovedania prietenilor mei şi sunt convins că acesta a fost un motiv de bucurie pentru Părintele Justin, prin care Dumnezeu ne-a binecuvântat cu această dulce „prăjitură duhovnicească”, aşa cum numea Părintele Paisie Aghioritul astfel de întâmplări uimitoare.
Abia după ce am conştientizat miracolul trăit, ne-am trezit toţi cu ochii în lacrimi. Simţeam cum inima mi se despietreşte şi mă ruşinam de asocierea nevredniciei mele/noastre cu acest episod de neuitat, care trece de tărâmul logicii şi al înţelegerii lumeşti. Nu ştiu din ce motiv, în care îmi răsuna repetat acelaşi citat: „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi…”.
articol preluat din Revista
Atitudini Nr. 31.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu