Vă recomand un text superb al scriitoarei Alexandra Svet: Luminândă

Ti-am luat liliac. L-am asezat in fata icoanei pe care mi-a daruit-o proprietarul. Icoana in care, pe sticla putin crapata jos, esti zugravit cazut, coplesit de greutatea crucii. Pe un fond verde- e atat de mult verde- se disting mantia cea rosie a suferintei, chipul deznadajduit al Maicii Sfinte, lacrimile a trei femei miloase, Simon ajutandu-Te cu crucea, soldatii biciundu-Te fara de mila, vreo doi trei trecatori curiosi. Candela palpaie in fata icoanei luminandu-ti patimirea. Miroase a tamaie, a liliac si a ploaia de afara. Cand am iesit in noapte parea ca toti copacii se misca in jurul meu, vii , tanguindu-se ca acum 2000 de ani... Parea ca aceeasi tensiune ca atunci cuprinde intreaga fire si ca luna plange cu aceleasi lacrimi de sange ca in noaptea aceea, cand Te privea neputincioasa, de acolo de sus, si parca ar fi vrut sa moara ea in locul Tau, dar nu putea... Tin in mana comoara mea cea mai de pret. Bucata din maslinul langa care ai plans. Cea pe care mi-a daruit-o paznicul gradinii Tale. Cand am intrat prima oara in ea, am izbucnit in plans... parca Te vedeam, descult si imbracat in alb, mergand spre cei veniti sa Te ucida. lasandu-Te sarutat de cel pe care l-ai numit "prietene", desi stiai prea bine ca Te-a tradat. Acest "prietene" rostit atunci in noaptea aceea, mi se pare cel mai complex si mai frumos si mai inalt si mai nobil cuvant rostit vreodata pe pamant. Culmea nobletei. De Fiul Omului, dupa ce plansese cu lacrimi de sange, inainte sa moara pentru noi, catre ucenicul care L-a tradat, pentru 30 de arginti si Il vindea acum, cu un sarut - (culmea vicleniei!) Retraiam parca fiecare dintre gesturile petrecute atunci acum 2000 de ani si nimeni nu imi putea potoli plansul. Si imi venea sa sarut pamantul cel sfintit de Lacrimile tale de sange... Si plangea inima in mine ca Te-a durut atat de tare. Ca Te-ai simtit atat de singur. Paznicul Tau m-a vazut ca plang. Isi tot facea drum pe langa mine. Tot incerca sa intre in vorba cu mine. L-am ignorat, cufundata in durerea mea. La plecare am stat insa putin de vorba cu el. Nu statusem mult acolo, cu Tine, insa deja ma simteam acum, la plecarea din gradina, mult mai buna decat eram atunci cand intrasem. L-am intrebat, asa, intr-o doara, nu stiu ce mi-a venit, daca noaptea se intampla ceva in gradina. Mi-a spus, pe tonul cel mai firesc din lume, ca uneori vii noaptea si Te rogi. L-am intrebat unde. Mi-a aratat maslinul cel mare si batran in fata caruia ma oprisem mai devreme, incercand sa il ating. Mi-a spus ca vii, imbracat in alb, intri in el si plangi. Ore in sir. Il ascultam fara sa ma indoiesc macar o clipa ca totul se intampla exact asa cum spune el. "Inauntrul maslinului e o mica grota" mi-a spus " Daca vii maine in pauza de pranz, cand nu e nimeni aici, te voi lasa sa intri sa te rogi acolo". L-am privit muta de uimire si de recunostinta si n-am mai apucat sa rostesc nici un cuvant ca a plecat brusc de langa mine. S-a intors radiind de bucurie si de bunatate, intanzandu-mi fericit o bucata din coaja maslinului... Am luat-o si l-am imbratisat intr-o efuziune necontrolata de fericire si de multumire care l-a facut sa roseasca, sa se fastaceasca si sa radieze si mai tare, de parea sa isi iasa din trupul micut si atat de firav... Si-n timp ce eu priveam muta, coplesita, topita, comoara sfanta din mana mea, el imi povestea zambind cu toata fiinta lui ca bunicul si strabunicul lui au fost la randul lor paznicii gradinii, iar el venea aici de mic copil. Imi spuse din nou, privind absent, cu lacrimi in ochi spre maslinul cel batran... "Vine aici uneori noaptea ...plange si se roaga... Sta ore in sir" Am plecat buimaca, tinand strans in mana comoara ce avea sa imi aminteasca in fiecare noapte de atunci incolo ceea ce conteaza. In fiecare seara de atunci, inainte de a adormi o tineam strans si veneam sa iti fiu alaturi in rugaciune, macar pentru cateva clipe. In fiecare seara de atunci incolo aveam sa imi amintesc- tinand strans la piept bucata de lemn de maslin ce parea ca traieste, ca vorbeste, ca vibreaza- ca dincolo de Realitate, exista Adevarul. Cel ce vine si se roaga plangand pentru noi, descult si imbracat in alb... Au trecut doi ani de atunci... Bucata mea de coaja de maslin are acum forma unei inimi, si are desenat pe ea - mi-a aratat Maica Pantilimona, ca eu nu m-am invrednicit sa vad-o lacrima ce se prelinge dintr-un ochi ce se contureaza subtil pe lemnul viu... O tin strans la piept. In seara asta parca plange... Imi amintesc ca a doua zi la pranz am fost acolo. Gradina era goala, soarele ardea mai luminos ca oricand, o multime de pasari ciripeau de parca incercau sa ne spuna ceva, dar noi nu intelegeam nimic...iar eu si Elena am intrat in grota din maslinul cel batran... Paznicul, stresat, incordat, speriat sa nu il prinda cineva, ne-a lasat sa stam o jumatate de ora acolo... Asa ne-a zis... Dar cine mai avea insa vreo notiune de timp? Au trecut doi ani de atunci... Am vazut cam toate locurile pe unde pasii si lacrimile Tale au sfintit pamantul. Inima mea a ramas totusi acolo, in Gradina Ghetsimani... O parte din ea e mereu acolo, plangand langa Tine. Incercand - si reusind prea rar - sa ramana treaza, sa iti fie alaturi in priveghere. Azi e Joia cea Mare. Ascult din nou denia de Joi, tin strans in mana comoara sfanta din coaja de maslin, in casa miroase a tamaie si a liliacul proaspat pe care Ti l-am adus... Scriu si simt cum ma invaluie somnul... Macar asta seara daca nu ai ramane singur... Dar in noaptea asta vei fi luat si vei fi dus la moarte. De doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Ne lepadam, Te vindem, Te tradam, chiar dupa ce iti sarutam cu evlavie chipul din icoana, Te rastignim... sau suntem, pur si simplu, indiferenti. Nu, de doua mii de ani nu s-a schimbat nimic. Strang tare la piept bucata de lemn din maslinul tau batran. Parca imi vorbeste. Astaseara se aude din el o ruga mai fierbinte decat in alte seri si pe pamantul mortii cad astazi lacrimi mari, de sange, sa-l invie. Imbracat in alb, descult, ai venit din nou...Asa cum vii in fiecare noapte. De doua mii de ani Ma vad din nou acolo in gradina Ta, rugandu-ma, atat de mica, la maslin. Revad apoi fiecare pas de cand am plecat. Imi amintesc cum in mintea mea rasuna obsesiv durerea unei singure fraza. O singura fraza ce avea sa ma urmareasca - ea si toata iubirea aceea din ea- mereu de-acum incolo.... Iar "Ea, crezand ca este gradinarul, I-a zis: Doamne, daca Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus si eu Il voi ridica...." Plec din gradina unde ai plans. Si in inima mea rasuna obsesiv un singur indemn. Ce m-a calauzit, de atunci, si ma va calauzi mereu de acum incolo. "Ce căutați pe cel viu cu cei morți? S-a sculat, precum a zis mai înainte. Nu vă mai aduceți aminte de cuvintele Lui?" Cărora crezând ele, au propovăduit cele ce au văzut....." Plec din gradina unde ai plans, tinand strans comoara mea cea mai de pret. In mana, bucata mea de coaja sfanta de maslin. Si in inima o Luminândă. Svetilna. Cantare a luminii. Cantarea luminii lumii. (Alexandra Svet)