22 Octombrie 2013: Craniul unui Nou Mucenic anonim din gropile comune de la Aiud a izvorât abundent mir la biserica Sfântul Gheorghe construită de Sfântul Constantin Brâncoveanu la Palatul Mogoşoaia

Dupa cum se vede, a curs circa jumătate de litru de Sfânt Mir. Martorii susţin că dimineață brobonea cu putere, după ce mai înainte fusese uscat. Noi am ajuns după câteva ore, când doar transpirau cu Sfânt Mir. Minunea ne aduce aminte de Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir – pe care îl vom prăznui sâmbătă. Harul lui Dumnezeu lucrează și astăzi, ca și în vechime, în Biserică. Sfinții de astăzi nu sunt cu nimic mai prejos de cei din vechime. Totul este să ne hotărâm să le urmăm calea. Mare parte dintre sfinții închisorilor comuniste au fost mireni – asemenea Marilor Mucenici Dimitrie și Gheorghe. Cu ajutorul lui Dumnezeu, moaştele vor zăbovi la această biserică până Duminică. Iată câteva poze şi o filmare (voi reveni cu noi filmări şi date relevante). Am fost la faţa locului şi depun mărturie. Craniul îl ştiu de ani de zile. Mirosea extraordinar şi a fost cinstit nu o dată la conferinţele dedicate noilor mucenici şi mărturisitori. Aseară fusese o conferinţă unde fusese venerat la Târgovişte. Din câte ştiu, aceste moaşte ajută mult împotriva patimilor grele. În filmare se aude la un moment dat cum se chinuie cineva din cauza demonului la apropierea de Sfintele Moaște. Desigur, cu aceste lucruri trebuie să fim discreți. Și totuși, nu pot să nu remarc faptul că în Duminica aceasta s-a citit tocmai pericopa evanghelică despre demonizatul izbăvit de Hristos. Veniţi să ne veselim de Domnul şi să strigăm Lui cu glas de bucurie! (Marian Maricaru) Confirm si eu cele spuse de prietenul Marian Maricaru. Desi am vazut de mai multe ori mir izvorand din sfintele moaste de la Aiud, ieri m-a uimit cantitatea de mir observabila in racla si mireasma pregnanta, diferita de cea care s-a simtit in situatiile anterioare. Se pare ca minunea s-a petrecut in timpul noptii, dupa conferinta de la Targoviste, dedicata Sfintilor Inchisorilor. Sa ii rugam cu osardie sa ne fie alaturi in viitorul sumbru care se anunta. (Ciprian Voicila) Gasiti mai multe pe dogmaticaempirica.

Despre minunea de la Iași (19 martie 2013)

Anul acesta am ajuns la Iași, la Teatrul Luceafărul, cu o oră înainte de începerea conferinței dedicată Sfinților Închisorilor. Încă de pe la ora 17 au început să vină, în valuri, creștinii care au evlavie la ei. M-am bucurat. Aveam motive serioase să mă bucur. Cu câteva zile înainte, băieții care lipiseră afișe pentru conferința noastră au fost amendați și li s-au rupt afișele pentru... propagandă politică! Mi s-a reprodus dialogul absurd-suprarealist care a avut loc între un polițist și unul dintre băieții care lipeau afișe. Băiatul l-a întrebat, uimit, pe polițist de ce conferința noastră ar fi una de propagandă politică având în vedere titlul ei: Din temnițe spre sinaxare - Sfinții Închisorilor. Replica polițistului a fost mai mult decât spontană: Păi cum, domnule, Codreanu, Moța, Marin nu sunt sfinți? Revin la punctul de plecare al mărturiei mele: aveam motive serioase de bucurie, dată fiind prigoana fără precedent declanșată anul acesta împotriva Sfinților Închisorilor. Înainte de a începe conferința, sala era deja plină. În timpul ei erau atât de mulți oameni încât se blocase intrarea. A luat cuvântul mai întâi domnul Ioan Enache. Cu un aer distins și-a mărturisit, cu argumente, evlavia pe care o are domnia sa pentru Sfinții Închisorilor. A urmat părintele Hrisostom Manolescu. Părintele a emoționat o sală întreagă citind câteva fragmente din mărturiile mărturisitorilor din închisorile comuniste și punctând anumite racile ale vieții noastre creștine. Din când în când părintele Hrisostom ne-a pus degetul pe rană. Ne-a arătat călcâiul lui Ahile. Ne-a făcut să înțelegem, încă o dată, distanța enormă dintre noi- creștinii secolului XXI și ei, mărturisitorii din secolul XX. În timp ce părintele Hrisostom vorbea, domnul Enache mi-a atras discret atenția că de pe unul din craniile înșirate în fața noastră se preling picături de mir. Am privit atent la craniul îngălbenit și am constatat că era adevărat: craniul transpira mir, iar broboanele se prelingeau degajând în aer valuri de bună mireasmă. În timpul conferinței în mai multe rânduri am simțit valuri de bună mireasmă venind când de la moaștele care erau așezate pe masă în stânga mea, când de la cele din dreapta. Ulterior, Danion mi-a povestit că în timp ce vorbeam despre mucenica Nicoleta Nicolescu a simțit și el un val puternic de bună mireasmă. Ba chiar am văzut cum încep să se umezească un craniu de la Aiud- pe care torționarii l-au secționat cu un fierăstrău- și moaștele Florei, soția lui Radu Gyr. Uimirea m-a cuprins atât de tare încât le-am arătat acest fenomen inexplicabil și prietenilor mei, Mihai Făgădaru și Marian Maricaru, ceea ce se vede din fotografiile de mai jos. La sfârșitul conferinței, când credincioșii au început să se închine, din craniul îngălbenit de la Aiud au izvorât mai multe picături de mir, ceea ce poate fi văzut și pe filmările postate pe Apologeticum. Îi mulțumim Bunului Dumnezeu că s-a milostivit de noi și în acest an, iar Sfinților Închisorilor le garantăm că vom fi mereu alături de ei, potrivit cuvintelor testamentare pe care ni le-a lăsat părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa: „Or să se bată cu noi și morți. Iar noi o să fim alături de voi, ca să ne apărați. Și morți vom izbândi!”

Filmările cu Sfinte Moaşte din gropile comune de la Aiud izvorând mir la sfârşitul conferinţei de la Iaşi, teatrul Luceafărul, 19 Martie 2012

Aici puteti citi si marturia mea. "Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare se va întruni în luna septembrie a acestui an şi va discuta numele a o sută de noi mucenici și mărturisitori din perioada comunistă din Bulgaria propuşi spre canonizare. Se pare că proclamarea lor ca sfinţi va avea loc până la sfârşitul acestui an. Cu această ocazie şi, totodată, cu ocazia împlinirii a şase luni de la izvorârea de mir din acest an de la Iaşi a moaştelor mai multor noi mucenici din perioada comunismului, blogul nostru publică, cu ajutorul lui Dumnezeu şi al noilor mucenici, filmările realizate atunci cu moaştele izvorând mir. Iată că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare dă un nou motiv şi Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române pentru canonizarea mulților noştri noi mucenici și mărturisitori, între care, cum atrage atenţia păr. Mihai-Andrei Aldea, se pot enumera şi unii ierarhi (cum ar fi IPS Sebastian Rusan)! Filmările realizate cu ocazia izvorârii de mir din diferite părți de Sfinte Moaşte ale Noilor Mucenici provin din groapa comună de la Râpa Robilor aflată la marginea Aiudului. Alături de acestea, în acea seară, se găseau şi rămăşiţe pământeşti ale poetului mărturisitor Radu Gyr şi ale soţiei sale, care în acele zile fuseseră deshumaţi de familie şi aşteptau să fie mutaţi în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, alături de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa și de alți nevoitori. Este al patrulea an succesiv când, pe data de 19 Martie, izvorăsc diferite moaşte aduse de la Aiud. În aceşti ani au fost aduse şi au izvorât, spre surprinderea tuturor, diferite rămăşiţe care aveau aspect de Sfinte Moaşte. Însă doar o bucată de coastă mai izvorâse bună-mireasmă şi mir mai înainte. Apoi, au izvorât şi cu alte ocazii, în timpul Dumnezeieştii Liturghii, pe Sfânta Masă, în bisericii, la conferinţe sau chiar şi în casele creştinilor. Anul acesta a izvorât din nou bucata de coastă care izvorâse de mai multe ori la mănăstirea Petru Vodă și în alte contexte. Pe aceasta o puteţi vedea într-o raclă alături de o vertebră, tot de la un mucenic necunoscut, care va izvorî şi ea mir. De asemenea, o jumătate de craniu, primită, ca şi celelalte bucăţi, tot de la Aiud, prin mâinile părintelui Justin Pârvu. Craniul a fost găsit în groapa comună gata traforat. Moaştele au izvorât de două ori la sfârşitul conferinţei. Prima dată mai puțin, dar emanând un puternic miros, care a umplut sala. După cum se poate vedea, atunci când o filmam pe o credincioasă ce povestea niște minuni săvârșite de noii mărturisitori în viața domniei sale, deja se simțea miros puternic. Personal, credeam că, probabil, mirosul vine de la vreun părinte care ar mirui pe credincioși în timp ce treceau să se închine la moaștele aflate undeva în spatele nostru. Chiar credincioasa spune că mirul izvorât din imaginea moaștelor de pe coperta patru a cărții „Marturisitorii – Minuni. Marturii. Repere” mirosea „cum miroase și acum”. La puțin timp sunt chemat degrabă să filmez cum craniul traforat izvora mir. De asemenea, izvora puțin și coasta aflată în racla alăturată. Unii spun că și rămășițele lui Radu Gyr sau ale soției au izvorât într-o anumită zonă mir. Izvorârea are loc ca și cum moaștele ar transpira mir, formându-se broboane. Întrucât credincioșii treceau și ștergeau în permanență cu vată sau alte lucruri mirul, nu se poate vedea bine fenomenul îmbrobonirii. Însă, după ce s-a închinat toată lumea și s-a făcut Acatistul Noilor Mucenici și Mărturisitori din Temnițele Comuniste, când deja ne pregăteam de plecare, deodată, moaștele din racla hexagonală (cuprinzând bucata de coastă și vertebra; împreună cu acestea este și o bucată albă de os deshumată anul trecut la Târgul Ocna, dar care nu a izvorât mir nici atunci, nici altă dată), au izvorât abundent mir, astfel încât racla se umpluse și a dat pe afară, scurgându-se pe procovățul pe care era așezată. Întrucât tocmai se umpluse memoria mobilului cu care filmam, aparatul s-a oprit din filmare exact cu câteva secunde înainte de a începe izvorârea cu putere. De altfel, pregătindu-ne de plecare, îl și pusesem deoparte. De aceea ultima filmare, cea mai importantă, începe la un minut după ce, deja, moaștele izvorâseră abundent, timp în care a trebuit să mă dezmeticesc și să și șterg în grabă niște înregistrări mai vechi pentru a curăți memoria. Filmările surprind emoția și surpriza tuturor celor prezenți de față, care se înghesuie să se încredințeze, să ia mir, să se închine, să se roage sau să și facă poze sau să filmeze. De asemenea, puteți vedea filmată mărturia celor trei persoane care, alături de mine, au văzut cum a izbucnit izvorârea de mir. Dintre acestea, doar pe domnul Ciprian Voicilă, care și conferențiase, îl cunoșteam de dinainte. Pentru rugăciunile noilor Tăi mucenici ale căror nume îl cunoaștem sau nu, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin!" În Hristos, Marian Maricaru

Un om ca o gura de aer: Gheorghe Jijie

Intorcandu-ma de la biserica Ilie Gorgani, unde prietenii isi pot lua ramas bun de la domnul Gheorghe Jijie, m-a urmarit seninatatea de pe chipul domniei sale care m-a frapat si in viata sa, dar mai cu seama acum, in moarte. Rugandu-ma pentru odihna sufletului sau m-am trezit ca ma rog pentru mine. Sa fiu si eu la fel de senin in moarte ca el. Sa mijloceasca si pentru mine pacatosul la tronul lui Dumnezeu. Domnul Jijie era limanul la care omul ajungea ca sa mai ia o gura de aer atat de necesara pentru lupta cu prea-haoticul vietii. Unul din cele mai frumoase cadouri pe care mi le-a facut Dumnezeu a fost ca odata, pe 13 decembrie, de ziua mea, a facut sa ne intalnim. Ma frapau multe lucruri la el: agilitatea cu care sarea din fotoliu cand ii suna telefonul, desi trecuse de 90 de ani; calmul de dincolo de fire- inradacinat pentru totdeauna in nevazut- pe care il transmitea celor care intrau fie si pentru o scurta vreme in biografia sa; smerenia cu care evita gesturile si discursurile in public. Vedeam la el o rectitudine specifica supravietuitorilor inchisorilor comuniste, care nu ii lasa nici vietii, nici logicii sa fie si alba si neagra in acelasi timp. La oamenii acestia orice forma de relativism este exclus. Pentru noi, tinerii formati in cultura compromisului, toti acesti batrani sunt vestigiile unei lumi in care lucrurile nu isi uitasera inca sensul. Ultima oara cand ne-am vazut, referindu-se la un om care isi eticheta semenii condamnandu-i pentru totdeauna pornind de la un accident biografic pe care l-au indurat, domnul Jijie mi-a spus ca Dumnezeu nu judeca omul dupa un moment de cadere sau de inaltare ci dupa intreaga linie a vietii lui. Spusa aceasta mi-a dat curaj, mai ales ca in spatele ei se intrevedea un munte de suferinta, o indelunga experiere a acestui adevar. In general orice intalnire cu el te readucea la viata, te recalibra. Ma bucur pentru ca de acum incolo o sa am un prieten dincolo, care va mijloci si pentru mine pacatosul, dar ma intristez pentru ca se duc oamenii nostri liman, oamenii nostri gura-de-aer. Bunul Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii si pentru ale lui rugaciuni sa ne mantuiasca si pe noi!

Interviu cu Părintele Justin Pârvu: Nu mai este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor

Pământul, izvoarele şi apele strigă împotriva nesimţirii noastre

Interviu cu Părintele Justin Pârvu, realizat de Monahia Fotini, 30 martie 2012

Cititi interviul integral in ultimul numar al revistei Atitudini.





- Părinte, cum vă explicaţi faptul că încă mai sunt azi duhovnici, preoţi care susţin că nu cunosc problema cipurilor şi ca atare nu găsesc răspunsul potrivit pentru ucenicii lor? Sub pretextul că nu e treaba lor să cerceteze ce conţin aceste cipuri dau un răspuns evaziv celor ce îi întreabă cum să procedeze cu aceste acte biometrice.

- Dragii mei, ieşim de pildă la păscut cu o turmă de oi. Turma aceasta de oi e dirijată de cineva. De cine? De cioban. Cine este păstorul cel bun în viaţa noastră? E preotul. Preoţii, păstorii, de la mic, la mare, duc această răspundere a mântuirii turmei. În ce constă această răspundere? În propovăduirea adevărului, căci fără adevăr nu există viaţă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” – spune Mântuitorul. El e cel care continuă această propovăduire a Adevărului: preotul. Dar dacă preotul, încă din seminar, apoi în facultate, excelează mai mult în arta fotbalului decât în arta Scripturii, ce să mai ceri de la astfel de preoţi? Cum să conştientizeze ei că asistăm la o satanizare a lumii prin implantarea acestor cipuri? Şi, în afară de asta, sunt şi oameni, Dumnezeu să ne ierte, interesaţi. Le place să fie audiaţi de public în conferinţe şi din slavă deşartă tac şi fac pe plac mulţimii. Nu vedeţi că ei (conducătorii) vin cu o melodie aşa de plăcută pentru noi, creştinii, încât să primim cipul ca pe o mare realizare utilă umanităţii?
Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun. Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale.
Dar nu cipurile vin în ajutorul nostru. Acolo vine satana să ajute, pentru că omul acesta devine o cifră, un număr. A transferat cifra aceasta în satanizarea lui. I-l pui pe frunte, i-l pui pe mână, i-l pui unde vrei şi unde nu vrei. Oare de asta are nevoie ţara noastră? Noi avem de format caractere, avem de făcut educaţie spirituală pentru a realiza omul liniştii, omul păcii, al dragostei, al unităţii, omul bunătăţii, pentru a avea o societate sănătoasă bazată pe jertfă şi dăruirea creştină. Cu cipurile nu realizăm nimic decât să ne îmbolnăvim şi noi. Pentru că ei prin cipuri nu te stăpânesc ca pe animal, ci urmăresc să îţi stăpânească fiinţa, ca spirit, ca suflet. Te perverteşte încât nu mai gândeşti. E ca şi cum cineva te-ar pune la curent electric, te aşezi pe scaun şi te aruncă de vreo trei, patru ori în sus şi în jos şi în felul acesta devii un om care ţi-ai pierdut şi memorie şi cap; nu mai ai nimic.
În 1949–1950 era o metodă venită din Răsărit, folosită la anchetele care se făceau în puşcării, căl punea pe scaunul electric pe deţinut şi acolo te trezeai că începeai fără să vrei să declari pe placul lor. Omul devenea o epavă, o cârpă care nu mai gândea, rob al unor atei comunişti. Acesta este scopul cipului: desfiinţarea gândirii omului în profunzime, să devină fără Dumnezeu, fără Hristos, adică omul satanizat. Un lucru trebuie judecat după scopul pentru care este creat. Acest cip nu este rău în sine, dar este creat spre a fi implantat în corpul uman, spre satanizarea omului. După scopul pentru care a fost creat, acest cip este demonic.

- Sunt unii care încă vă mai acuză că aţi fi zis că acest cip este pecetea finală şi urmează să vină Apocalipsa.

- Aceştia sunt doar nişte agitatori şi dezbinatori. Cine are bunăvoinţă să înţeleagă ce am spus eu, va înţelege. Scopul acestui cip este implantarea, ce va aduce cu ea şi pecetea Fiarei. Dar numai Dumnezeu ştie când va fi aceasta.


- Oamenii sunt necăjiți, părinte, au ieşit în stradă şi au protestat împotriva acestor măsuri de exploatare a gazului de şist. Dar nu au nicio susținere din partea statului român. La cine să strige?

- Parlamentarii noştri nu au cum să îi susţină pe bieţii oameni, pentru că sunt plătiţi să tacă, să mușamalizeze adevărul de orice natură, morală, religioasă, economică, politică. Ei nu au voie să vorbească decât ce li se dictează. Înainte veneau directivele de la Moscova, acum vin de la Europa centrală. Ce ne dă nouă Europa? Ne dă sărăcie, ne dă mizerie, globalizare, otravă. Aceste manifestări ale oamenilor nici nu le iau în seamă, pentru că noi pentru ei reprezentăm prostimea, mulțimea, rasa inferioară. Dar totuşi nu vor să rămână în istorie drept prigonitori, ci vor să fie populari şi iubiţi ca nişte zei de popor. De aceea s-ar putea să ajute la ceva protestele şi glasurile bieților oameni. Atunci când nu există glas care să mai strige, ei domină în linişte, înseamnă pentru ei că au dreptatea de partea lor. Ei vor să figureze ca binefăcătorii noștri, şi nu ca prigonitori şi ucigaşi.
La ora actuală avem nevoie de o preoţime de elită, oameni de sacrificiu, care într-adevăr își pun viaţa pentru ucenicii lor. Dar atâta vreme cât nu vom avea păstori care să înveţe drept cuvântul Domnului vom veni într-o rătăcire şi pierzare a neamului nostru. Se vede din greutățile cu care ne confruntăm azi că nu este binecuvântarea lui Dumnezeu peste lucrul oamenilor, nu este nici binecuvântare peste roadele pământului, nu este nici saţiu. Dar dacă tu vinerea şi în post vii cu fripturi la grătar şi te pui cu tot dinadinsul împotriva rânduielii lui Dumnezeu, cât crezi că va mai îngădui Dumnezeu? De aceea şi cad oamenii în boli foarte grele azi. Oamenii s-au abătut de la rânduielile lui Dumnezeu, făcându-şi voile lor. Nici bunurile pământului nu mai sunt după rânduială. Dumnezeu ne pedepseşte şi îngăduie aceste exploatări otrăvitoare, zăcăminte, care apar la suprafaţă. Ca şi pe vremea lui Noe, când nu ne vom aștepta, va veni mânia lui Dumnezeu peste noi. „De aceea privegheați că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului”.

- Ierarhii Bisericii Greciei însă, sunt mult mai implicaţi în viaţa poporului şi iau atitudine alături de popor atunci când sunt asupriţi de conducătorii lor. Însuşi poporul grec e mult mai informat şi luptător pentru nişte adevăruri, atât ale neamului lor, cât şi ale Bisericii. Ei veghează. La noi de ce nu se mai întâmplă acest lucru?

- Domnule, grecii au o energie deosebită, pentru că au şi o origine foarte bună, un popor înzestrat cu multe daruri de la Dumnezeu, dar şi cercat. Aceste greutăţi şi valorile morale şi spirituale pe care le-au avut, i-au făcut mai bătăioşi. Şi noi am trecut prin încercări şi războaie de apărare, după cum ştiţi, dar, dragii mei, la noi este o boală în popor, ascultarea asta prostească. Să nu cumva să tulburăm. Dar ce să tulburăm când situaţia deja e tulbure? Astăzi a nu tulbura înseamnă de fapt a nu limpezi. Pune într-un pahar de apă tulbure o picătură de var şi ai să vezi cum tulburarea se lasă la fund şi poţi bea paharul cu apă curată. Ei, bine, acesta este Creştinismul. Creştinismul este picătura de var care limpezeşte apa tulbure din pahar. Conducătorii unui neam, ai unei Biserici sunt oameni care pot alunga tulburarea apei şi restabili potabilitatea ei. Dar dacă nu avem conducători care să intervină în limpezirea tulburărilor apelor ce ne cuprind, nu vom avea parte de paharul acesta limpede. Singura limpezire care ni se dă nu este decât picătura de sânge a martirilor noştri. Ce este sângele martirilor? Sămânţa creştinismului. Şi eroii noştri, martirii Bisericii şi neamului nostru care zac necanonizaţi, din puşcăriile Aiudului, Gherlei, Piteştiului – aceştia trebuie să fie modelul şi ajutorul nostru.
Creștinii noştri să ia aminte la episcopii Bisericii noastre surori, a Greciei, şi să le urmeze faptele şi sfaturile. Dacă Dumnezeu mai grăieşte prin acei ierarhi de valoare, înseamnă că nu ne-am pierdut nici noi. Nu avem dreptul să spunem că nu ştim, doar că nu am vrut să ştim! Când există azi atâtea mijloace de informare… Dacă te minţi pe tine însuţi, atunci şi supuşii tăi devin nişte oameni pervertiţi. Acesta este şi scopul lor, de a lăsa o turmă fără păstor. Să luăm exemplul Greciei. Românul se subestimează: „a, păi eu nu pot”. Dar bulgarul cum poate, măi? Alţii cum pot, măi, să își exploateze singuri bunurile pământului în care locuiesc, să îşi păstreze Biserica ortodoxă, curată şi invincibilă?
Trăim vremuri anevoioase, dar cu ajutorul Domnului vom birui pentru că Duhul Sfânt pluteşte încă deasupra acestui pământ românesc. Noi, călugării, dacă am fi mai treji, iar mănăstirile ar fi într-o înţelegere, am face lucruri frumoase împreună. Creştinul nostru nu este informat, nu este impulsionat. Şcoala nu-i spune, Biserica nu-i spune. Ierarhii au nevoie uneori de spatele nostru, pentru că ei n-au curajul să vorbească.

- Părinte, cunoaşteţi minunea de la Iași, unde patru ani consecutiv sfintele moaşte ale martirilor de la Aiud şi din alte temniţe comuniste au izvorât mir abundent, cu o mireasmă cerească. În afara faptului că nimeni nu ia în considerare, la nivel înalt, aceste minuni, care credeți că este mesajul pe care vor să îl transmită aceşti martiri ai noştri?

- Sfinţii nu au nevoie de noi, de preamărirea noastră. Ei sunt sfinţi oriunde şi oricând. Ei au nevoie de noi numai în măsura în care le cerem ajutorul. Dacă le cerem ajutorul, vin şi ei în ajutorul nostru, iar dacă noi nu le cerem, ne lasă singuri. Dar unde ajungem noi fără ajutorul lor? Să ne rugăm către sfinţi! Acesta este mesajul lor. Sfinţii vor să vină în ajutorul nostru, numai că prea puţin îi chemăm. Aceşti sfinţi ai închisorilor, de la Aiud, Piteşti, Gherla, din toate puşcăriile noastre, formează cea mai măreaţă şi frumoasă coroană pentru împodobirea ţării noastre înaintea lui Dumnezeu. Ei sunt soluţia grăitoare, numai nu strigă de acolo. Izvorârea Sf. Mir din osemintele lor, aşa după cum se cunosc minunile acestea, e aşa de grăitoare încât nu ne rămâne decât să le urmăm sfaturile, fapta şi eroismul vieţii lor. Acesta este de fapt un al mesaj pentru neamul nostru. Aceştia sunt ultimii dintre sfinţii români care izvorăsc mireasmă şi vindecări în toate colţurile lumii – mesajul este să le urmăm viaţa, curajul mărturisii. Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru. Ei vin să ne arate calea. Fie ca acest Paşti pe care îl sărbătorim şi anul acesta, prin mila Domnului, să fie un îndemn spre trezirea noastră din mormântul tăcerii şi al laşităţii şi învierea noastră în duhul martirilor şi al sfinţilor închisorilor comuniste. Hristos a înviat!

Parintele Justin - mesaj pentru conferinta de la Iasi 19 martie 2012

Preluat de la Apologeticum.

Marturia mea despre minunea petrecuta la Iasi pe data de 19 martie 2012

Cititi si marturiile de pe Apologeticum si dogmaticaempirica.wordpress.com.


Fotografiile au fost preluate de pe blogul dogmaticaempirica.wordpress.com.

Inainte de conferinta-lansare de la teatrul Luceafarul din Iasi cineva mi-a dat o bucata din vesmantul Sfantului Ilie Lacatusu ca sa se inchine la el credinciosii care vor veni la conferinta. Pentru ca imi era teama sa nu se piarda am stat langa racla cu bucata de vesmant- pe care o vedeti intr-una din fotografii- si langa moastele expuse spre inchinare.
La sfarsitul conferintei, credinciosii s-au asezat la rand si a trecut fiecare sa se inchine si sa le sarute. La un moment dat, am simtit o mireasma puternica a carei intensitate crestea odata cu trecerea timpului. Eu am simtit ca o parte din aceasta mireasma venea dinspre osemintele lui Radu Gyr, care stateau laolalta cu celelalte moaste. Dintr-odata am vazut ca au aparut broboane de mir pe coasta de la Aiud- din care a izvorat mir si anul trecut- si pe un craniu tot de la Aiud, care fusese taiat cu fierastraul (il puteti vedea intr-una din fotografiile afisate). Eu m-am bucurat ca am apucat sa vad mirul in conditiile in care din trei credinciosi care se inchinau la ele unul le stergea fie cu vata, fie cu cate un servetel, fiecare vrand sa ia acasa ceva din sfintenia lor.
Dupa ce credinciosii s-au inchinat s-a citit Acatistul Sfintilor Romani din Inchisori. Dupa incheierea lui oamenii ramasi in sala au vrut sa mai treaca odata sa se inchine la sfintele moaste. Eu stateam la distanta de un metru de ele, atent sa nu dispara particica din vesmantul Sfantului Ilie Lacatusu. Prietenul meu, Marian Maricaru, s-a nimerit chiar in dreptul raclei aurii pe care o puteti vedea in trei dintre fotografiile postate mai sus. Am vazut cu uimire cum dintr-odata din ceara de sub costa de la Aiud- din care izvorase mir si anul trecut- a tasnit mirul care a umplut racla aurie. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca de aceasta data am prins momentul izvorarii mirului.
Sfintii Inchisorilor sa ne ajute sa ne mantuim cu rugaciunile lor si sa ne vegheze in incercarile care vor veni peste noi!

Cuvantul meu de la conferinta dedicata Sfintilor Inchisorilor- Iasi, 19 martie 2012

În anii din urmă s-a făcut adesea auzită sintagma mărturisitorii din închisorile comuniste. Mulţi dintre ei au trecut din viaţa aceasta vremelnică şi plină de suferinţă în viaţa veşnică prin moarte martirică. Ei sunt martiri pentru Hristos, adică martori ai credinţei noastre că Mântuitorul nostru Iisus Hristos a învins moartea. Uniţi cu El prin dragoste şi credinţă neclintită ne-au dovedit că poţi muri fără de frică. Ne-au arătat şi că moartea pentru Hristos este mai presus decât o viaţă care se desfăşoară în limitele fixe şi comode ale instinctului de conservare. Să murim ca să rămânem vii!, iată cea mai grea lecţie pe care ar trebui să o învăţăm de la ei.
Cu această credinţă în suflet mucenicul Valeriu Gafencu renunţă la streptomicina care i-ar fi prelungit viaţa şi i-o dăruieşte pastorului Wurmbrand. Pentru că viaţa pastorului evreu era mai presus în ochii lui decât propria viaţă.Wurmbrand a trăit 92 de ani. Când a trecut la Domnul, Valeriu Gafencu avea doar 32 de ani.
Animat de aceeaşi convingere, că pentru creştinul adevărat moartea înseamnă viaţă, Ion Moţa pleacă să lupte alături de trupele lui Franco, împotriva comuniştilor care trăgeau cu mitraliera în obrazul lui Hristos, încredinţându-i profesorului Nae Ionescu un cuvânt testamentar care ne înfioară şi astăzi: Se clătina aşezarea creştină a lumii! Puteam noi să stăm nepăsători?Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El! Când s-a unit pentru totdeauna cu Hristos, Ion Moţa avea doar 35 de ani.
Nicoleta Nicolescu, şefa Cetăţuilor de fete pe ţară, a fost arestată în 1938 şi torturată luni de zile în beciurile Prefecturii Politiei Capitalei. Bestiile i-au zdrobit oasele şi i-au sfârtecat pieptul. Spre disperarea lor, Nicoleta refuza să moară. A fost transportată în agonie la crematoriu şi aruncată de vie în el.
Despre reeducarea începută în închisoarea de la Suceava şi care s-a extins la închisoarea de la Piteşti, unde a cunoscut apogeul, apoi la Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Canal s-a scris mult. Mărturisitorii din temniţele comuniste ne-au avertizat că cine îşi uită sau îşi face uitat trecutul riscă să îl repete. De aceea reamintesc etapele reeducării aşa cum au fost ele sintetizate de Ioan Ianolide: „1. Distrugerea rezistenţei oamenilor prin forţă până la şocul revoluţionar, adică până la acceptarea reeducării; 2. Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfricoşătoare. Nimeni nu îndrăznea să mai ascundă ceva; 3. Batjocorirea şi lepădarea de toate valorile şi ideile din trecut, cu deosebire de Dumnezeu; 4. Angajarea ca activist al reeducării cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe cei care refuză a se restructura”.
Scopul satanic pe care îl viza sistemul comunist prin unealta Ţurcanu reiese nu doar din pretenţia lui absurdă şi blasfemiatoare - Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum pe stârvurile voastre- ci şi din momentul ales pentru declanşarea reeducării în închisoarea de la Piteşti: 6 decembrie 1949, ziua în care îl prăznuim pe Sfântul Nicolae. Unul dintre primii martiri din închisorile comuniste, Cornel Niţă, a fost omorât în bătaie la Piteşti de Ţurcanu, în ziua de 28 februarie 1950, acesta lovindu-l până la ultima lui suflare cu o bâtă peste faţă. Nu înainte de a fi bătut la tălpi până a leşinat, nu înainte de a-i rupe mâinile. Cornel Niţă avea doar 23 de ani.
Ţurcanu şi gaşca posedaţilor săi l-a omorât în bătaie şi pe studentul Ion Pintilie. A apucat să le spună camarazilor că îl iubeşte pe Hristos şi acceptă moartea ca Moţa. Ion Pintilie avea doar 25 de ani.
În timpul reeducării de la Piteşti studentului medicinist Gheorghe Parizianu i se dusese vestea că are o rezistenţă de granit. Anchetatorii nu au reuşit să scoată nimic de la el. După ce i-au transformat tot corpul într-o rană deschisă torţionarii l-au băgat într-o etuvă, la temperatură ridicată.
Închis în Casimca închisorii Jilava, unde comuniştii căutau să îi extermine, părintele Calciu Dumitreasa îi prelungeşte viaţa mucenicului Constantin Oprişan dându-i să bea din propriul sânge. Viaţa lui Oprişan era mult mai importantă decât propria sa viaţă. El a fost îngerul nostru, mărturiseşte despre el părintele Gheorghe Calciu. Era la pat, orizontal fizic, dar spiritual era foarte drept şi înălţat spre cer. Constantin Oprişan a murit la 37 de ani.
Am aflat de la Ioan Ianolide că Gheorghe Jimboiu, era- după Gafencu- cel mai cunoscut trăitor ortodox din închisoarea de la Târgu Ocna. Credea nelimitat, ne spune el. Şi dovada credinţei lui fără margini a fost că a murit la fel de tânăr. Gheorghe Jimboiu avea doar 42 de ani. Înainte să moară torţionarii nu au reuşit să-l transforme într-un delator.
Pentru că i-a ajutat pe partizanii retraşi în munţi inginerul Ion Jijie a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă şi a murit în închisoarea de la Aiud în timpul torturilor la care a fost supus. Avea doar 38 de ani.
Părintele Ilie Imbrescu a fost arestat în 1948 pentru activitate anticomunistă, apoi condamnat la 10 ani de muncă grea şi 15 ani de muncă silnică. A murit în închisoarea de la Aiud în urma torturilor îndurate, iar trupul i-a fost aruncat în Râpa Robilor pentru a întregi numărul noilor mucenici ai Ortodoxiei şi ai neamului românesc. Avea 40 de ani.
Doctorul în chirurgie Ion Banea a murit asasinat la miercurea Ciuc la numai 34 de ani. Şi lista tinerilor care ne-au dovedit cu propria lor viaţă că pentru un creştin nu există moarte ar putea continua la nesfârşit. O parte din ea o veţi regăsi în interiorul bisericii Schitului Înălţarea Sfintei Cruci, la Aiud.
Astăzi este ziua în care un poet isihast, Virgil Maxim a trecut la Domnul. Închis la penitenciarul Târgşor, locul unde erau aduşi elevii de liceu, a fost pus în cadrul şedinţelor de reeducare să le ţină elevilor o lecţie de ateism. Mai precis să facă un referat despre o carte ateistă. În ziua fixată s-au strâns să asiste la spectacol cei doi directori ai închisorii, gardienii, grefierul şi elevii chemați să îl vadă pe Virgil Maxim, modelul lor, îngenuncheat de conducerea comunistă şi mai ales atee. Acesta a scos din buzunar Noul Testament- carte interzisă pe atunci în închisorile comuniste- a citit din Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani şi a vorbit asistenţei despre darururile iubirii creştine prezentându-le în opoziţie cu ura pe care o promovau comuniştii, ură care le motiva şi le alimenta lupta de clasă. Poeţii rămân fiinţe sublime şi în mărturia lor.
Un alt poet, Andrei Ciurunga, era închis în colonia Peninsula, la canalul Dunăre Marea Neagră. În noaptea Învierii Domnului, fiind de planton, ar fi trebuit să îi dea subofiţerului de serviciu raportul, în care în mod invariabil trebuia să spună că în timpul plantonului său nu s-a întâmplat nimic deosebit. Numai că era Sfânta noapte de Paşti, o noapte mai puţin obişnuită. Aşa că la momentul oportun poetul a raportat: În timpul serviciului meu a înviat Hristos! A plătit această mărturisire de credinţă stând în cele trei zile ale Sfintelor Paşti la izolator.
Ei au dovedit, ne spune părintele Justin Pârvu, că din frageda lor tinereţe s-au jertfit pentru adevărul acesta ortodox. Acum, pentru noi, ne îndeamnă părintele, cel mai important este să ne apropiem de jertfa lor cât mai mult, ca să putem avea şi noi îndrăznire la Dumnezeu pentru ei”.
Comunismul a fost o etapă în procesul de distrugere a unei lumi al cărei temei îl reprezenta Dumnezeu şi de trecere la o fază de consolidare a Noii Ordini Mondiale, pe care o trăim din plin în prezent. Unul din ultimele cuvinte ale mucenicului Valeriu Gafencu a fost: Ateismul va fi învins, dar să fiţi atenţi cu ce va fi înlocuit! Acum, la noi, ideologia comunistă a căzut în desuetudine. Au apărut, în schimb, noi şi noi ideologii după modelul pluralismului democratic, care jonglează cu diverse concepte manipulatoare ca societate deschisă, feminism, corectitudine politică, alteritate şi mai ales... ecumenism.
Dacă mucenicii din temniţele comuniste l-au mărturisit pe Hristos până la ultima lor suflare, noi, creştinii de rând, am putea începe drumul propriei noastre mărturisiri conştientizând ce înseamnă să fii cu adevărat ortodox şi cât de eronat este să te crezi ortodox dar să participi, de pildă, la rugăciuni făcute în comun cu ereticii- indiferent dacă aceştia sunt catolici, protestanţi, neoprotestanţi sau monofiziţi. A te ruga împreună cu ereticul înseamnă a intra în comuniune cu el. Sfântul Teodor Studitul ne avertizează: Dacă ar da cineva toţi banii lumii şi are părtăşie cu erezia, nu este prieten al lui Dumnezeu, ci vrăjmaş. Dar ce zic de părtăşie? Chiar dacă ar face com­­promis cu ereticii în mâncare şi băutură şi priete­nie, este vinovat (Scrisoarea numărul 340 către Taleleu). Într-un dialog cu Ioan Ianolide Valeriu Gafencu ne reaminteşte că Biserica are rolul de a ne învăţa dreapta-credinţă.

IAŞI – LUNI, 19 MARTIE 2012 CONFERINŢA “CU HRISTOS ÎN CELULĂ”

Doamne, ajută. Luni, 19 martie, va avea loc cea de-a patra conferinţă dedicată sfinţilor închisorilor, din cadrul campaniei Areopag “Din temniţe spre Sinaxare”. În anii 2009, 2010 şi 2011 sfinţii mucenici şi-au făcut simţită prezenţa într-un mod minunat, prin izvorârea de mir din sfintele moaşte. Anul acesta, racla nu va mai fi adusă, întrucât se află în Sfântul Munte Athos, spre închinare, la Schitul românesc Prodromu, dar vor fi aduse alte sfinte moaşte de la Aiud. Vă rugăm să îi anunţaţi pe toţi cei interesanţi, din Iaşi şi nu numai…
Danion Vasile

Marturia Parintelui Iulian de la Prodromu despre mireasma Sfintilor din Inchisori

Luni, 19 martie 2012, va avea loc la Iași conferința dedicată Sfinților Închisorilor

Doamne, ajută.

Campania „Din temniţe spre Sinaxare”, iniţiată de Grupul Areopag, continuă.
Luni, 19 martie 2012, în ziua trecerii la Domnul a lui Virgil Maxim, la Iaşi va avea loc o nouă conferinţă dedicată sfinţilor închisorilor.
În ultimii trei ani, la conferinţele precedente, Dumnezeu a arătat o minune, din racla cu sfinte moaşte ale unui mărturisitor de la Aiud a izvorât mir. În prezent racla se află la Schitul românesc Prodromu, în urma unei minuni trăite de părintele Iulian, duhovnicul schitului – detalii pe sfintiiinchisorilor.ro (acolo este pusă spre închinare pelerinilor, alături de moaştele altor sfinţi).

Se vor lansa volumele „Cu Hristos în celulă”, de Aspazia Oţel Petrescu, şi „Minunile sfinţilor închisorilor”.


Lista completă a invitaţilor, ca şi alte detalii, pe sfintiiinchisorilor.ro

Vă rugăm să îi anunţaţi pe cei interesaţi.

Cu mulţumiri,

Danion Vasile

Ioan Ianolide - Prietenul meu, Sfântul Valeriu

Preluat de la fericiticeiprigoniti.net.

Am avut șansa unor confruntări dramatice pentru credinţă. Am cunoscut oameni care au realizat plinul uman, sfinţenia, mucenicia - dar printr-o cernere cruntă... Am tăria să mărturisesc că sunt un om fericit întrucât am văzut un om în care via, gândea, zâmbea, trăia şi biruia Hristos...

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920.

Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară.

Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Însă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata roşie, ca urmare a înţelegerii Ribbentrop-Molotov, dar şi a faptului că Anglia şi Franţa nu garantaseră graniţele ţării noastre, deşi se angajaseră să o facă. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!...

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german. În cele mai intime fibre ale sufletului el năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea în continuarea procesului de educaţie.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibra în el necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale. În acelaşi timp îl înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual. Înfrigurat deci, el apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare. Valeriu avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea. Prin urmare, el s-a simţit liber de orice vinovăţie. Aşa se face că în ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

În temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, dar curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică în latura sa duhovnicească. Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. Printre cărţile pe care le-a citit au fost Patericul, Mântuirea Păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos. A citit pe Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin. A studiat de asemeni pe Pascal, Bulgakov, Berdiaev, Papini, precum şi toate cursurile ce se predau la Facultatea de Teologie. Lectura lui se concentra mai ales asupra Bibliei. În acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei. Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăirist; fusese animat de creştinismul tradiţionalist iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

***

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfătuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată.

(Ioan Ianolide - Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)

O nouă minune a Sfinților Închisorilor: „Toţi ne-am bucurat nespus de mult”

Notă: Am preluat icoana de pe Apologeticum.

„Mă numesc George şi sunt paracliser la o biserică din Ilfov. Vă scriu cu dorinţa de a împărtăşi cu dumneavoastră o minune care s-a petrecut în familia mea cu ajutorul sfinţilor mărturisitori.

În anul 2008, mama a rămas însărcinată. A fost la controale şi, după trei luni, rezultatele au fost foarte triste: copilul avea malformaţii (se vedea că ceva nu este în regulă cu fătul). Doctorul i-a dat câteva vitamine, în speranţa că poate nu se naşte aşa, dar pruncul a murit în pântece. Mama tot mai voia un copil şi nu mai putea sa rămână însărcinată. Eu eram foarte supărat din cauza asta şi m-am gândit să încep să mă rog sfinţilor mărturisitori pentru că de-abia auzisem de ei şi aflasem că sunt puternici mijlocitori. Citeam acatistul sfinţilor în fiecare zi şi rosteam rugăciuni „inventate” de mine.

După câteva luni, mama se simţea foarte rău, avea greţuri, dar şi pofte. S-a dus la control şi doctorul i-a spus că s-ar putea să fie gravidă. Ea nu a crezut, a venit acasă şi a făcut un test de sarcină. Testul a ieşit pozitiv şi toţi ne-am bucurat nespus de mult. În septembrie 2009, s-a născut Luca Andrei, cu greutatea de 4.200 kg, perfect sănătos. Se pare că şi fratele meu, deşi este foarte mic (acum are 2 ani), are înclinaţii spre biserică. Am făcut rugăciuni de mulţumire către sfinţi şi le-am mai cerut ajutorul şi la şcoală când aveam un test sau trebuia sa fiu ascultat, îi chemam în rugăciune.” (George, Ilfov)

Comunicat privind minunea de la Iaşi din 19 martie 2011

Motto:

“ Nimic din ce-a durut nu ne mai doare,

am îmblânzit și lanțul și celula

Și-avem atâția sfinți în închisoare

că ne săltam în fața lor căciula.”




Întru pomenirea minunii săvârșite în anul 2009, dar și în 2010, anul acesta, la Teatrul « Luceafărul » din Iași, începând cu ora 18, creștinii s-au putut folosi de cuvintele invitaților: părintele Ioan Sișmanian de la Petru Vodă, teologul Marian Maricaru care a citit un cuvânt transmis de pr.Aldea, sociologul Ciprian Voicilă și scriitorul Danion Vasile, dar și de prezența celor două racle cu Sfinte Moaște. În afară de cei enumerați mai sus, s-au făcut auzite și vocile părintelui profesor Mihai Valică și a părintelui Hrisostom Manolescu, care a fost prezent anii trecuți la conferință; aceștia din urmă au intervenit în direct prin telefon, susținând cu aceeași profunzime tema abordată. Deasemena, în timpul conferinței au fost proiectate mai multe înregistrări (cu părintele Iulian din Sf.Munte, și cu monahul Augustin de la Aiud). Înregistrarea monahului de la Aiud, nu a făcut altceva decât să ateste cruzimea chinurilor la care au fost supuși sfinții mucenici, dar și credința care i-a ajutat să treacă cu bine peste toate, iar Pr.Iulian ne-a reletat minunea ce i s-a petrecut. Să ne amintim în acest caz de cuvintele pline de înțelepciune ale Sfântului Mucenic Valeriu Gafencu, care a spus: “ Cei care m-au lovit m-au împins mai tare în brațele Domnului și pentru aceasta le mulțumesc.” Ca și anii trecuți, invitații au vorbit despre minunile sfinților închisorilor, despre repere și mărturii pe aceeași temă, astfel încât au fost lansate volumele « Mărturisitorii- minuni, mărturii, repere » și « Din temnițe spre sinaxare ». Spre bucuria tuturor, sala a fost plină și în acest an, dovadă a evlaviei credincioșilor față de sfinții închisorilor.

Am început acest comunicat printr-un fragment din poezia « Veșnicie » de Andrei Ciurunga. Am făcut acest lucru pentru că și noi, toți cei prezenți la conferință, în timp ce unii se închinau la sfintele moaște, am ajuns să ne săltăm căciulile, și să ne plecăm genunchii în fața sfinților. Minunea s-a repetat, dar consider că este necesar să adaug că putem vorbi despre o dublă minune. Scriitorul Danion Vasile a venit la această conferință cu două racle, din ambele izvorând mir la final. Fiind undeva în spatele sălii împreună cu unul dintre conferențiari, așteptam ca lumea să se închine, și apoi să merg și eu. În acest timp, o anumită persoană m-a întrebat dacă nu simt un miros puternic de mir; am răspuns că nu, și am continuat să discut cu Ciprian Voicilă. Asta când, Danion Vasile, de pe scenă a anunțat că minunea se repetă. Încă mai erau la rând câteva zeci de persoane, atunci când m-am grabit să ajung lângă raclă și să văd. Nu a trebuit să mai ajung acolo pentru a mă convinge că minunea s-a repetat, căci la câțiva metri de raclă fiind, un miros foarte puternic a fost simțit în mai multe rânduri. Am așteptat apoi ca toți oamenii să se închine, și atunci când am ajuns și eu lângă racle, am simțit din nou un miros foarte puternic, un miros ce nu poate fi descris în cuvinte, care nu se aseamănă deloc mirosului unui mir obișnuit. Ne-am închinat cu toții cu mare evlavie, și cu o și mai mare siguranță ca mucenicii din închisori sunt sfinți, sunt bineplăcuți lui Dumnezeu. Vrând să analizez mai mult aceste cuvinte, țin să amintesc cuvintele IPS IUSTINIAN CHIRA, care a spus: “…..Ei s-au jertfit pentru noi. Și chiar dacă acuma se pune problema ca să fie trecuți în rândul sfinților, ei nu trebuie să fie trecuți în rândul sfinților. Ei sunt sfinți, prin sacrificul lor.” Tocmai asta au înțeles cu singuranță cei care erau sceptici în privința minunii din anii trecuți. În același timp, cuvântul Mitropolitului Bartolomeu Anania, a căpătat iarăși valoare seara trecută: „Cred că timpul canonizarii lor a sosit…” După anunțarea repetării minunii, am rămas în număr destul de mare și ne-am rugat cu toții sfinților închisorilor, citind acatistul Sf.Mucenic Valeriu Gafencu și rugăciunea pentru proslăvirea noilor mucenici. Este de prisos să spun bucuria din sufletele celor prezenți acolo, dar și a celor care au aflat imediat după. Am avut cu toții parte de încă o lecție duhovnicească, de încă o minune din partea mucenicilor din închisori. Consider că am fi putut spune cu toții, la final, că minunat este Domnul întru sfinții săi….(Psalm 67.36). Trebuie să adaug și că această conferință a fost transmisă în direct pe www.apologeticum.wordpress.com, unde se găsește și acum înregistrarea.

Închei prin a spera că rugăciunile noastre către Sfinții Închisorilor vor fi neîncetate, prin a mulțumi Domnului pentru binecuvântarea trimisă, și prin a spune:

„ Bucurați-vă Sfinților Mărturisitori care în temniță Golgota neamului românesc ați suit!”





Cătălina Dănilă

20 martie 2011

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Chiar daca este tarziu pentru a fi cuprinsa in carte, nu pot sa nu fac aceasta marturisire:
In urma cu aproximativ un an aveam undeva pe piept o mica rana care nu vroia sa treaca (data cu unguiente, tinctura de propolis, aplicata pe ea frunza de patlagina, aloe, chiar daca facea putina coaja dupa putin cadea si ramanea tot o rana sacaitoare. Deja intrasem la pareri ca poate este ceva mai grav (un cancer de piele) dar totusi imi faceam curaj ca poate nu este asa. Nici nu vroiam sa spun familiei ca sa nu se ingrijoreze si ei, dar intr-o zi fetita mea vede si ma intreaba cum de nu mi-a trcut inca.Asa ca incep sa-i povestesc cum ca am incercat toate remediile stiute, cu care ma vindecasem de multe alte rani, dar ca aceasta nu vroia cu nici un chip sa treaca. Imi spune ca a citit ca ele au trcut cu pamant de la morminte de sfinti dar ca acum ea nu are decat pamant de la sfintii de la Aiud si daca vreau sa incerc. Recunosc ca un pic reticenta (stiti ceva legat de microbii de pe fructele nespalate care au picat pe jos, dar cu ceva credinta accept. Imediat ce am pus pamantul in rana deschisa am observat cum rana care era rosie in jur isi schimba aspectul si nu dupa prea mult timp rana s-a inchis si s-a vindecat.
Cand ma gandesc cat de mult au patimit acesti sfinti in inchisori dar nu au renuntat la credinta, ma intreb daca noi cei de acum avem aceasta tarie, dar am nadejde ca Dumnezeu ne va ajuta daca il vom chema.
Multumesc din toata inima mea Bunului Dumnezeu si sfintilor inchisorilor pentru ajutorul dat mie.

Lucia, Braila

Pe 19 martie 2011 am fost din plin martorul unei minuni

O perioadă îndelungată am crezut în mărturiile fraţilor mei creştini că moaştele de la Aiud au izvorât mir în doi ani consecutiv, pe aceeaşi dată, 19 martie. Am crezut, în ciuda efortului unora de a mă convinge de contrariu, că moaştele de la Aiud sunt moaşte.
Întrebările opozanţilor canonizării noilor mucenici ai Ortodoxiei variau pervers: „ce dovezi ai că sunt moaşte?”; „cum să-i canonizezi pe toţi?- ar trebui întocmite dosare de canonizare pentru fiecare în parte”; „aaa, a devenit o modă să mărturiseşti despre mărturisitori”; „campania prin care vreţi să îi treceţi din temniţe în sinaxare s-ar putea să nu le placă nici lor, mărturisitorilor”.
Toate întrebările acestea care aveau ca scop final zdruncinarea credinţei că cei martirizaţi în temniţele comuniste sunt mucenici şi mărturisitori au căzut sâmbătă seară, pe 19 martie 2011.
La sfârşitul conferinţei închinate lor, când eu mă obişnuisem cu gândul că Domnul nu a mai îngăduit ca şi în acest an moaştele să ivorască mir, cineva de pe scena Teatrului Luceafărul din Iaşi, unde credincioşii stăteau la rând să se închine la ele, a strigat: a izvorât mir din moastele din ambele racle- şi din racla cu craniul de la Aiud, din care izvorăse mir în anii anteriori, şi din răcliţa în care se afla o coastă a unui mărturisitor de la Aiud, pe care fratele meu, Danion Vasile, o primise de la Părintele Justin Pârvu tocmai cu scopul ca cei veniti la conferinţe să se închine la ea.
Când m-am apropiat de cele două racle am simţit o bună mireasmă extraordinar de puternică, iar când le-am sărutat separat am simţit mirosul diferit al fiecăreia dintre ele. Pe buze mi-a rămas un mir puternic mirositor, de un gust înţepător.
Dar pentru mine minunea nu s-a încheiat aici. Pe drumul de la Iaşi la Petru Vodă am ţinut în mâini, pe piept, răcliţa cu coasta recent adusă de Danion. Răcliţa era învelită într-o husă din catifea, destul de groasă. În cele 2 ore, cât a durat drumul până la Petru Vodă, am simţit continuu cum din raclă, prin husă, se ridică valuri de mireasmă care îmi pătrund in nări şi pe care le simt in gura si gat. Gustam, într-un fel, buna mireasmă a unuia din noii mucenici ai lui Hristos.
Ceea ce am crezut ani de zile acum mi s-a adeverit, aducandu-mi in suflet multa bucurie si pace.

(Ciprian Voicila)

O mărturie de la conferinţa din 17 martie 2011

Joi, 17 martie 2011 am fost la Facultatea de Drept din Bucuresti pentru a asista la o conferinta dedicata sfintilor martiri romani. Auzisem ca ar fi posibil ca organizatorii sa aduca o raclita cu moaste de-ale lor. Oricum, cu sau fara moaste ma interesa subiectul, mai ales ca fusesem si eu la Aiud, mai ales ca auzisem ca s-au mai tinut si in alte orase conferinte pe aceasta tema, cum ca moastele au fost binemirositoare si cei prezenti le-au simtit, poate nu toti. Mi se putea intampla si mie sa nu simt. Nu simtisem niciodata pe viu, mireasma de moaste, asa ca, hai. In seara aceea mai stiam de alte doua evenimente, de asta data culturale, care ma tentau foarte tare. Una era tot o conferinta - despre o personalitate contemporană, vie şi carismatica, care ma marcase, desi nu o cunoscusem in viata. Vorbitorii erau, de asemenea, foarte interesanti. O prietena de- a mea venea si ea, fapt care ma facea si mai tare sa ma duc acolo. Am planuit sa merg si colo si colo, plecand de la evenimentul cultural cam dupa o ora. Asa s-a intamplat. După o ora si un pic de regal intelectual, imbogatita sa zic asa, dupa ce aflasem multe lucruri bune si frumoase, mai edificata asupra persoanei, mai putin frustrata ca nu o cunoscusem la vreme. Impreuna cu o colega, ne-am ridicat ca sa plecam, desi nu se terminase colocviul si poate chiar acum, cand urmau discutiile libere, putea sa fie mai interesant, amandoua exprimandu-ne regretul ca parasim intalnirea, ne-am indreptat spre Facultatea de Drept. Pe drum, evident am vorbit despre cele traite de curand.
Iata ca am ajuns. Ceva ma manase. Stiam ca incepuse demult, ba chiar se putea sa se fi terminat. Am intrat grabit. Cum am deschis usa, am ramas pe loc. M-am mirat ca ceva ma facea sa stau pe loc: simteam nevoia sa imi fac cruce. Nu intelegeam de ce. Nu intelegeam ce e cu mine, ca doar nu am intrat intr-o biserica. Stiam ca la astfel de conferinte se aduc icoane si se pun pe scena, in fata auditoriului, de la asta sa fie?! Ma rog, nu m-am inchinat de rusine sa nu ma vada lumea, m-am hotarat sa trec peste si ne-am cautat locuri. Ne-am asezat. In primele momente incerci sa te familiarizezi cu locul, sa intri in atmosfera, sa iei pulsul discutiei, sa iti dai seama cam cine a vorbit deja, despre ce, ce ai pierdut... Vorbea o fata despre niste vindecari. Dupa cateva minute mi-a atras atentia un obiect frumos, rotund si auriu, bordat cu rosu care era pe masa de pe scenă, intr-o parte in dreptul vorbitorilor. Mi-am dat seama ca e o candela cu picior. Daca e candela trebuie sa fie si moaste! mi-am zis. Da, erau! Langa ea se aflau două cutiute, doua raclite cu capacele deschise. Atunci am inteles ca de la ele imi venise atractia spre inchinare, ele m-au chemat sa ma inchin inca din prima clipa. I-am spus colegei de langa mine de moaste. Dupa ale 2-3 minte am simtit un parfum ca vine spre mine si m-am gandit ca e in preajma vreo fata parfumata proaspat. Atunci am primit un ghiont puternic si colega m-a intrebat precipitata : "Simti mireasma moastelor ?" In prima clipa nu mi-a venit sa cred ca de la moaste era acel parfum. Nu era un parfum pe care sa il simti neincetat, ci venea in valuri, cand si cand. Pe parcursul conferintei l-am mai simtit de cateva ori amandoua si ne-am facut semne. Era un parfum ca de esenta tare, curata, nu amestecat cum se fac parfumurile cosmetice cu care suntem obisnuiti in lume. La sfarsit, cand s-au depus raclitele spre inchinare, in holul facultatii, alti doi barbati mi-au confirmat ca l-au simtit. Sfintii nostri, martirii romani de la Aiud, marturisitori si mucenici, nu numai ca te cheama la propriu spre inchinare, dar au si trupurile frumos mirositoare. ( A.)

Vă invităm la conferinţa "Minunile Sfinţilor Închisorilor"

Sâmbătă, 19 martie 2011, la ora 18.00, la Teatrul Luceafărul din Iaşi va avea loc conferinţa: Minunile sfinţilor închisorilor.
Vor vorbi părintele Alexandru Sabău, Ciprian Voicilă, Danion Vasile, Ioan Vlăducă şi alţi invitaţi.
Se împlinesc doi ani de când dintr-o raclă cu sfinte moaşte de la Aiud a izvorât mir în faţa credincioşilor, după o conferinţă care a avut loc în aceeaşi sală. Anul trecut, în aceeaşi zi, minunea s-a repetat. Nu organizam o conferinţă la care lumea să vină să vadă o minune. Minunile nu sunt pe bandă rulantă. Dar organizam o conferinţă în care se va prezenta cartea Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni. Mărturii. Repere, în care se va vorbi despre mulţimea de minuni care s-au întâmplat deja (un capitol este doar despre minunile făcute cu sfintele moaşte care au izvorât mir la Iaşi).

O nouă minune a sfinţilor de la Aiud

Numele meu este Oana şi vă rog să mă scuzaţi că îndrăznesc să vă deranjez. Un prieten mi-a spus că vă pot trimite relatarea de mai jos, dar vă rog să mă iertaţi că nu o să vă spun numele oamenilor în cauză.

Ştiu pe cineva care are un băieţel de câteva luni. După o vreme de la naştere mama a observat pe sân un punctuleţ mic, alb, ca şi un coş. A mers cu copilul la doctor şi i s-a spus că bebeluşul are un mic chist care nu este periculos şi a primit o cremă cu antibiotic. Nu era puroi. Doamna doctor a mai spus că chistul poate cădea la băiţă şi atunci să-l dea mama cu crema aceea şi dacă nu cade, poate fi scos, când copilul va fi mai mare, dar chirurgical. L-a dat cu crema aşa cum a spus medicul, dar chistul a rămas.

Mama, deşi doctorul i-a spus că nu e periculos chistul, îşi mai făcea griji. Atunci s-a gândit să-l dea pe copil cu ulei de la Aiud. L-a dat timp de trei zile, dimineaţa şi seara, făcând cruce cu beţigaşul pe care îl punea în ulei. În prima seară a spus Acatistul Sfântului Nectarie, în a doua Paraclisul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi în a treia Acatistul Părintelui Arsenie Boca. Acesta din urma l-a spus pentru ca nu avea pe cel al Sfintilor Mucenici de la Aiud şi s-a gândit că părintele Arsenie îi cunoaşte pe sfinţi.

În cele trei zile nu s-a întâmplat nimic. Mama era mai degrabă neîncrezătoare, dar totuşi nădăjduia că dacă ai credinţă cât un bob de muştar se poate vindeca copilul şi iar îşi zicea că nu o să se întâmple nimic şi iar zicea ceva de genul: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”. Apoi a uitat de chist. Şi după cam 2 zile, deci cam a 5-a zi de când a dat pe bebeluş cu ulei, a văzut că acel chist se mai vedea puţin de tot şi că organismul îl absorbea şi a doua zi pielea era sănătoasă de parcă niciodată n-ar fi fost ceva acolo.

Menţionez că în acele zile copilaşul a primit pentru prima dată suc de morcovi, avea acum 6 luni, dar nu cred că vitaminele dintr-un morcovel puteau să facă să se retragă acel chist.

Să mă iertaţi pentru lungimea relatării. Sper că nu v-am obosit.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Oana

Conferinta Marturisitorii. Pr. Mihai Andrei Aldea. Partea a III-a