A apărut Revista ATITUDINI NR. 38, închinată lui George Manu şi martirilor din temniţele comuniste

DIN SUMAR: EDITORIAL: Părintele Gheorghe Calciu: I-am spus „Hristos a înviat!” gardianului, transformat în îngerul Domnului/ 6. PORTRET: GEORGE MANU – RECTORUL „UNIVERSITĂŢII” DE LA AIUD; „ERA VEŞNIC CU MÂNA ÎNTINSĂ SĂ DEA ŞI CU SUFLETUL DESCHIS”/ 16. PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU: Generaţia noastră şi-a făcut datoria, rămâne ca şi cea prezentă să şi-o facă/ 20. IN MEMORIAM: In memoriam Părintele Justin Pârvu: Un portret alcătuit de Pr. Vasile Păvăleanu/ 31. MĂRTURIE: „Doamne, pentru rugăciunile Părintelui Justin, ajută-ne şi pe noi să trecem!”; O mărturisire emoţionantă a D-lui Corneliu Muha/ 36. SCRISORI: Din corespondenţa Părintelui Justin Pârvu cu Părintele Petroniu Tănase şi Arhim. Dr. Ioasaf Popa/ 41. MEMORIALISTICĂ: TAKE RODAS, CEL CU NEPUTINŢĂ DE BIRUIT. ÎNFRUNTÂND TEMNIŢELE COMUNISTE, DE MÂNĂ CU MAICA DOMNULUI/ 50. INTERVIU: Aspazia Oţel Petrescu: „Suferinţa este o treaptă de iubire pe care poţi să te înalţi mai mult decât prin alte nevoinţe”/ 56. NAŢIUNE: Părintele Dumitru Stăniloae: despre comuniunea românească cu Dumnezeu. Adevărata relaţie între Stat şi Biserică/ 62. CENZURĂ: CENZURAREA TUTUROR CLERICILOR ŞI MONAHILOR ANTIECUMENIŞTI, ANTIPAPISTAŞI./ 72. ECUMENISM: Pregătiri pentru sinodul panortodox, programat în 2016/ 77. RELIGIE:„Categoric, Îl vreau pe Dumnezeu lângă copilul meu, iar Şcoala nu poate să nu ţină cont de aspectul acesta”, de Sergiu CIOCÂRLAN/ 82. REPLICĂ: DESPRE ALERGIA LA EROISM. REPLICĂ LA ACUZELE ADUSE DE MASS-MEDIA LA ADRESA ŞCOLII ORTODOXE „SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI”. de Ioan Vlăducă/ 88. SOCIOLOGIE: MICUL ECRAN – OGLINDĂ A LUI NARCIS, de Ciprian Voicilă/ 94. RECENZIE: Între Dumnezeu şi tatăl meu… Povestea cutremurătoare a Ramonei, imnografă pentru Hristos, de Marius Ianuș/ 97. Părintele Justin Pârvu despre implicarea României în război: „Problema este insă că azi nu te mai lasă să lupţi pentru România, nu te lasă să fii român”.

Luni, 19 martie 2012, va avea loc la Iași conferința dedicată Sfinților Închisorilor

Doamne, ajută.

Campania „Din temniţe spre Sinaxare”, iniţiată de Grupul Areopag, continuă.
Luni, 19 martie 2012, în ziua trecerii la Domnul a lui Virgil Maxim, la Iaşi va avea loc o nouă conferinţă dedicată sfinţilor închisorilor.
În ultimii trei ani, la conferinţele precedente, Dumnezeu a arătat o minune, din racla cu sfinte moaşte ale unui mărturisitor de la Aiud a izvorât mir. În prezent racla se află la Schitul românesc Prodromu, în urma unei minuni trăite de părintele Iulian, duhovnicul schitului – detalii pe sfintiiinchisorilor.ro (acolo este pusă spre închinare pelerinilor, alături de moaştele altor sfinţi).

Se vor lansa volumele „Cu Hristos în celulă”, de Aspazia Oţel Petrescu, şi „Minunile sfinţilor închisorilor”.


Lista completă a invitaţilor, ca şi alte detalii, pe sfintiiinchisorilor.ro

Vă rugăm să îi anunţaţi pe cei interesaţi.

Cu mulţumiri,

Danion Vasile

Imagini de la lansarea de joi de la librăria Sophia unde s-a vorbit despre Sfinții Închisorilor

Le-am preluat de pe blogul anastasiateodosie.blogspot.com.

O nouă apariție la editura Areopag: Aspazia Oțel Petrescu - ”Cu Hristos în celulă”

Cartea se găsește în special la librăria Sophia și la librăria Evanghelismos.

Repere biografice


Se naşte la 9 decembrie (26 noiembrie, pe stil vechi), în comuna Cotul Ostriţei, în ca­sa bunicilor materni; primul copil din cei doi (fratele - Anatolie) al învăţătorilor Ioan şi Maria Oţel.
Urmează cursurile primare la şcoala din comuna Ghizdiţa (Fântânele). Este în­scri­să la Liceul din Bălţi, mai apropiat de ca­să decât Soroca, fiind retrasă după un tri­mes­tru, pe caz de boală. Între 1936-1940 ur­mea­ză cursurile la ” Liceul ortodox de fete” Ele­na Doamna din Cernăuţi. În frământările a­nului 1940 pierde din nou un an şcolar. În 1941 reia cursurile la acelaşi liceu, recupe­rând anul pierdut şi urmând regulat clasa a 5-a şi în particular, concomitent, clasa a 6-a. Îşi ajunge din urmă generaţia în clasa a 7-a.
La 18 martie 1944 se întrerupe şcoala, lu­­ând calea refugiului, dramatic şi definitiv. Îşi ia bacalaureatul la Orăştie, în 1944, sub bom­bardamente.
Între 1944-1948 urmează Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea Ba­beş Bolyai din Cluj; primul an la Sibiu, unde U­niversitatea era refugiată, şi apoi la Cluj. În tim­pul facultăţii, conferenţiază în cadrul FORS (Frăţia Ortodoxă Română Stu­den­ţeas­că), cu lucrarea Iisus în poezia română. Es­te una dintre elevele preferate ale lui Luci­an Blaga, care o va încuraja să-şi cultive ta­len­tul literar. De altfel, filosoful îi va urmări me­reu traseul, întrebând, după închiderea a­utoarei, dacă aceasta a fost eliberată. Co­in­ci­denţa unei rânduieli tainice a făcut ca şi Ma­estrul Lucian Blaga, căreia autoarea îi va păs­tra o vie şi caldă amintire, să ia drumul în­chisorilor comuniste, asemenea întregii sa­le generaţii de sacrificiu, al cărei destin a os­cilat între temniţă şi exilul anticomunist.
Între 1946-1948 a funcţionat ca dac­ti­lo­grafă la prestigiosul Centru de Studii Tran­silvane, condus de remarcabilul profe­sor academician, istoricul Silviu Dragomir. La 9 iulie 1948 este arestată în plină sesiune de examene, fără să fie absolventă şi fără po­si­bilitatea de a susţine examenul de stat. Es­te condamnată la 10 ani de temniţă grea, pe ca­re i-a executat în diferite închisori: Mislea, Dum­brăveni, Miercurea Ciuc.
Motivul arestării a fost unul simplu şi de­venit deja clasic pentru ideologia comu­nis­tă, atee: aderenţa la Cetăţuia – organiza­ţia de tineret a femeilor din Mişcarea Legiona­ră, similară Frăţiilor de Cruce – organiza­ţi­a de tineret a bărbaţilor – din cadrul „Liceul ortodox de fete” Elena Doamna din Cer­nă­uţi.
În 1958, în loc de eliberare i se acordă în­că 4 ani, pe care îi execută între 1958-1962, trecând prin închisorile comuniste, Mis­lea, Jilava, Botoşani, Arad, de unde este e­li­berată. În 1958 se stabileşte cu mama (pen­sionară) în oraşul Roman, tatăl fiind de­cedat (1958).
Cu foarte multă dificultate reuşeşte să func­ţioneze pe un post de contabilă la o coo­pe­rativă din Roman. În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, căruia îi deceda­se soţia. Împreună cu acesta îi creşte pe cei doi copii orfani, care ajung calificaţi (fiul - in­giner, iar fiica - medic). În 1977 îi moare ma­ma, în 1987 soţul, iar în 1998, fratele.
După decembrie 1989 participă la toa­te comemorările martirilor şi mucenicilor din temniţele comuniste, fiind co­-organiza­toa­rea Sfântului Paraclis de la Mislea (târno­si­rea are loc la 12 noiembrie 1994), locul de po­menire a tuturor tinerelor legionare, a mar­tirelor şi sfintelor din temniţele comu­nis­te – a se vedea în acest sens ultimul vo­lum al autoarei Adusu-mi-am aminte (2007), mai ales frumoasele cuvântări ale doam­nei Aspazia Oţel Petrescu, cu prilejul sfin­ţirii Hramului (8 septembrie) Sfântului Pa­raclis de la Mislea. În 2007 primeşte Pre­miul Fundaţiei Culturale Lucian Blaga pen­tru creaţie literară – proză scurtă, în cadrul Fes­tivalului internaţional Lucian Blaga, Lancrăm-Sebeş-Deva.
Volume publicate: Strigat-am către Ti­ne, Doamne... (prima ediţie Bucureşti, E­di­tura Fundaţiei Culturale Buna Vestire, 2000), cu frumoasa prefaţă a profesorului Ion Coja, carte apărută graţiei sprijinului ne­o­bosit şi generos al colegului de suferinţă, scri­itorul Gheorghe Stănescu; Crucea de la Mier­curea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Mai­cii Domnului (Bucureşti, Editura Scara, 2001); Adusu-mi-am aminte (Roman, E­di­tu­ra Rovimed Publishers).
În pregătire, un volum de articole şi e­se­uri în două părţi In memoriam şi Spice; un volum de povestiri A fost odată.

Minunea de la Miercurea Ciuc

M-au băgat acolo înăuntru, după uşa mis­terioasă din fundul celulei 3. M-a împins aco­lo. Erji săraca se uita cu milă la mine, aşa. După aia a venit la mine şi a spus: „Nu pot să ajut la tine cu nimic. Eu atâta pot, să spun la ceilalţi care este adevărul.” Şi am zis: „Ba puteţi să mă ajutaţi foarte tare. Eu am toa­tă încrederea că sunteţi un om de carac­ter şi că înţelegeţi exact situaţia în care sunt, că altfel nu v-aş pune în situaţia asta. V-aş ru­ga să mergeţi la Laslo şi să-i spuneţi să nu re­cunoască nimic.” „Dar ce să spună?” „Că ea nu ştia nimic, că habar nu avea ce s-a pe­tre­cut, ce e cu noi, e o chestiune absolut stră­ină de ea. Să facă tot ce poate, chiar dacă o bate în anchetă, să nu recunoască lucrul ăs­ta, dacă vrea să rămână liberă şi să îşi creas­că fetiţa.” Şi a zis Erji: „Eu nu îţi spun ţie nimica, pentru că nu ştiu cât de tare vei fi tu.” Femeia era precaută, ştia că la bătaie eu aş fi putut să spun că am rugat-o pe Erji să îmi facă legătura cu Laslo şi de aia Laslo nu spu­ne nimica, pentru că a fost învăţată aşa. Deci, precaut, a spus: „Eu nu spun la tine ni­mi­ca, mi-e foarte milă de tine.” Şi a plecat. Eu mi-am zis: „Hai să văd unde m-a adus.” Era o platformă de scândură sus, la nivelul uşii, la nivelul solului. Camera, pivniţa - era o pivniţă, era săpată foarte adânc în interior - deasupra solului era numai atâta bucăţică, cât să lase două lucarne prin care venea lu­mi­nă, o lumină tulbure, neclară, mai mult pe­numbră decât lumină. Pe platforma asta co­bora o scară jos, pivniţa era goală, pereţii se vedeau negri, probabil erau mucezi de u­me­zeală, ce ştiu eu? Că la lumina aia clar nu prea puteai să vezi ce este. Şi m-am uitat, mi-am zis: „Oare eu unde dorm la noapte, dorm pe platforma asta, cocoţată sus? Pot oricând să mă rostogolesc jos - că n-avea nicio bară de protecţie. Dar, ia să văd jos ce con­diţii am.”
Şi uitându-mă jos, am văzut smocuri de paie, smocuri aşa aruncate ici, colo şi mi-am zis: „E meschin până în măduva oaselor. Ce le era să pună un strat de paie ca lumea, ca să stai ca lumea? Pivniţa e probabil foarte u­medă. Sau le-au scos, zic, şi-au rămas aşa, resturi.
Când m-am uitat mai bine, smocurile se mişcau. Se mişcau, se plimbau. Şi erau um­bre, aşa, fulgerătoare care mergeau ca niş­te săgeţi spre pereţi, îndărăt spre centru. E­rau şobolanii care mişunau în dreapta, în stân­ga şi pe care îi vedeam ca pe nişte pete de întuneric mişcătoare. Dar imediat mi-am dat seama că trebuie să fie ceva jivine. Zic: „Să fie şoareci? Să fie şobolani?” Şi, parcă, ca să mi se confirme cine sunt, unul dintre ei a ur­cat sus. Între timp mi-am adus aminte de po­veşti, de poveştile cu necuvântătoarele. Şi ştiam că unul din povestitorii cu animale po­ves­tea că şobolanii se organizează în haite, că au un conducător şi atunci când sunt a­ta­caţi ei se pot apăra în haită. Unul a urcat spre mine şi mi-am zis: „Ăsta probabil că es­te şeful haitei.” Deci a venit, a urcat tacticos de pe treaptă pe treaptă.
- Cam cât de mare era?
- Cât o mâţă mare, mare. Era zdravăn, era hrănit bine, doar mâncau din magaziile în­chisorii arpacaş cât încăpea în ei, nu? Şi la ju­mătatea scării, s-a oprit şi m-a privit. Şi mi-am zis: „Ăştia sunt obişnuiţi cu oamenii.” M-am dus imediat cu gândul, aşa. De ce? Pen­­tru că un şobolan fuge instinctiv, fuge de om, fuge, nu stă. Dar ăsta a stat şi m-a privit. Vă mărturisesc că luni de zile am avut coş­ma­­ruri cu privirea aia. Nişte ochi mici, ro­tunzi, fără pleoape - probabil că ei au pleoa­pele foarte scurte de vreme ce nu se vedeau, goi, cu o privire goală. Mi s-a părut că aşa tre­buie să apară viul infernului, ceva gol, ceva golit de orice, de tot binele, de lumină, de orice.
- Fără sens.
- Ceva gol, un pustiu imens, aşa. O pri­vi­re goală, de bestie fără nicio expresie, fără niciun sentiment - ce sentiment poate să ai­bă o jivină ca aia? Cu ochii zgâiţi, aşa, la mi­ne. Vă spun că închideam ochii şi vedeam acea pereche de ochi infernali, cum i-am nu­mit în sinea mea, suficient ca să-mi dea pe şi­ra spinării fiori de gheaţă. Dar s-a întors, n-a urcat mai sus, probabil s-a gândit: „Da, bi­ne că eşti aici, la noapte vedem noi ce fa­cem....” Ce-o fi zis? Dacă poate să gândească cu un creier atât de mic. Se spune totuşi că sunt foarte inteligenţi şobolanii.
Colegelor mele le-am povestit povestea as­ta mult, mult după ’89. Eu, colegelor din ce­lulă nu le-am povestit atunci absolut ni­mic. Am îndurat singură tot coşmarul acelor ochi, pentru că nu voiam ca ele să ştie că în­chi­soarea colcăie de şobolani şi să se sperie. E­rau persoane care se temeau. Eu nu mă te­meam de şobolani şi de şoareci până atunci. Acu­ma mă tem de şobolani... Nu că mă tem, îmi dă un sentiment de repulsie şi de ceva... nu ştiu cum să vă spun, foarte stânjenitor. Dar cele cărora le-am spus mai târziu zi­ceau: „Îngerul tău păzitor i-a zis: «până ai­cea, jivină, mai departe nu te duci, că nu te las eu.»” Probabil că aşa s-o fi şi întâmplat, ce ştiu eu ce l-a împiedicat să urce până sus, să urce pe mine?
Dar mi-am dat seama în ce situaţie mă aflu eu. Ziceam: „Pot să mă aşez în unghi şi să fiu din stânga şi din dreapta apărată de pereţi, dar cu faţa ce fac? N-am cum.” Dacă a­veam mâinile în faţă dădeam cu mâinile, mă apăram de ei când începeau să se urce pe mi­ne, dar, cu mâinile la spate şi în incapaci­ta­tea de a le mişca ca să nu-ţi intre în os şi să îţi secţioneze eventual nervii şi să îţi nenoro­ceas­că mâinile pentru toată viaţa? Mi-am zis: „Doamne, sunt într-o situaţie limită, ce mă fac?”
M-am prăbuşit într-o disperare nea­gră. Neagră, neagră, nu pot să vă spun. Nu ve­deam nicio ieşire, într-adevăr. Singura ie­şi­re era probabil aia pe care o prevăzuse di­rec­torul închisorii, adjunctul, când m-a dus aco­lo: că voi bate cu disperare în uşă şi voi ce­re să fiu scoasă la raport, ca să spun tot nu­mai să nu mă ţină acolo - ceea ce eu nu pu­team să fac. Nu puteam să fac asta, pen­tru că tot ce suferisem până atunci ar fi fost za­darnic dacă eu cedam în momentul ăla. Nu puteam să cedez, dar nici n-aveam altă va­riantă... Eram într-adevăr în ceea ce se nu­meşte situaţie limită. Atunci mi-am zis: „Mă arunc cu disperare cu capul în jos şi ter­min cu toată problema.”
Şi pe urmă tot eu mi-am zis, probabil că îngerul păzitor mi-a zis: „Hei, hei, te gân­deşti prost.” Că mi-am zis: „Ce tâmpenie la mi­ne, ce îmi garantează mie înălţimea asta?” O fi ea maximum de trei metri, mai înaltă de trei metri nu poate să fie o cameră. De la trei me­tri n-ai certitudinea că chiar mori când a­jungi jos, mai ales dacă jos o fi ciment, n-o fi pă­mânt moale. N-am certitudinea că o să mor, chiar dacă mă arunc cu putere şi în cap. Şi atunci este mai rău, că haitele înseta­te de sânge vin pe mine atunci şi va fi mai rău.
- Dar nu v-aţi pus problema că e pă­cat să vă sinucideţi?
- Nu, eram în disperare, eram în păcat. Foar­te mulţi preoţi mi-au spus: „În ce stare de har ai fost atunci!” Şi am spus: „Nu-i ade­vă­rat!” Toată lumea să ştie că, cu cât eşti mai dis­perat şi cu cât eşti mai fără ajutor, cu atât mai repede te ajută Dumnezeu. Eu eram în­tr-o stare de disperare care mă dusese la pă­cat. Prima soluţie... Eu în clipa aia uitasem de rugăciune, uitasem tot ce ştiam. Eram du­pă vreo opt ani de închisoare, deci aveam de­ja formată ţinuta mea de deţinut rugător, in­trasem deja în ceea ce numeam noi atmos­fera de mistică a suferinţei. Îmi însuşisem su­ferinţa, mi-o însuşisem, intrasem în tră­i­rea transcendentală a suferinţei. Deşi aveam toa­te lucrurile astea, le uitasem, atât de nea­gră era disperarea. Eu n-am văzut decât şo­bo­lanii urcaţi pe mine şi eu eram în impo­si­bi­litatea de a mă apăra de ei, asta era sin­gura mea realitate deci.
- La asta vă gândeaţi, nu se suiseră pe dum­neavoastră, nu?
- Nu. Asta simţeam, asta trăiam, nici nu ştiu dacă mai judecam eu cu mintea mea o­biş­nuită, care nu era nici grozavă, dar nici me­die nu era; eram destul de isteaţă, ca să zic aşa. Şi atunci am strigat. Efectiv am stri­gat: „Doamne, nu mă lăsa!” N-am găsit alt­ce­va mai bun să spun, cum să spun, mai in­te­ligent, mai concludent pentru Părintele Veş­nic. Pur şi simplu, disperarea a urlat din mi­ne cu sinceritate: „Doamne, nu mă lăsa! Tu eşti singura mea salvare.”
În disperare am văzut totuşi că nu sunt în­tr-o situaţie limită, că am o uşă - şi că uşa a­ceea este Părintele Veşnic. Nu pot să nu îmi a­duc aminte cu lacrimi clipa aceea ce a venit du­pă strigătul meu. A fost, într-adevăr, clipa de har care a venit din îndurarea Părintelui Veş­nic, nu din vrednicia mea, n-am avut ni­cio vrednicie, decât disperarea din mine, a­tât. Şi mi-am auzit vocea, de-aia ştiu că am stri­gat efectiv, că mi-am auzit vocea cu o u­re­che parcă străină, era o voce străină, era stran­gulată, răguşită, nu era vocea de care eu eram foarte mândră şi îngâmfată, de alt­fel, că aveam o voce plăcută aşa de obicei. Şi în momentul în care am zis: „Doamne, nu mă lăsa...”, în clipa aceea toată realitatea din ju­rul meu s-a transfigurat. Nu mai era nici lu­carnă, nici platformă, nici scări care cobo­rau, nici şobolani. Nu mai era nimic. Era o imen­sitate albă, era o lumină albă, eu eram cu­prinsă de această lumină, eu o simţeam con­cretă, atât de concretă încât eu o cre­deam materială. Era ca o lumină concretă, ma­terială, o simţeam, mă simţeam cuprinsă în ea. În viaţa de toate zilele n-am mai simţit ni­cio­dată asemenea trăire, un asemenea sen­timent aşa. Şi nu era o lumină ca de la soa­re sau ca de la bec. Era o lumină ireală, o lu­mină... nu ştiu cum să vă spun. Mi-am dat sea­ma că în viaţa mea n-am văzut aşa ceva. Se­măna mai degrabă cu... Ştiţi, iarna când nin­ge câteodată cu fulgi mari, liniştiţi aşa. Şi du­p-aia apare un soare, o scânteie şi toată ză­pada...
- Sclipeşte.
- Sclipeşte în mii de scânteioare. Aşa e­ra lumina. Era vibratoare. Era o lumină de ză­padă, dar în acelaşi timp etonantă, uimi­toa­re, nu ştiu cum să vă spun, nu găsesc cu­vânt echivalent pentru ca să pot să o des­criu cum era. Şi eu mă simţeam cuprinsă în ea şi e­ram atât de fericită cum nu pot să vă spun. Sim­ţeam o bucurie imensă, un sentiment aşa de puternic. Mi-am zis că, probabil, a­tunci când iubeşti foarte tare pe cineva şi afli că eşti iubit la fel şi ai o împlinire în această dă­ruire, în această afecţiune simţi într-a­devăr o bucurie cu totul specială, zic eu. Adi­că e bucuria aceea care şi dă şi pri­meşte în a­ce­laşi timp. O interferare a iubirii, nu ştiu cum să vă spun. Trăiam lucrul ăsta şi îl tră­iam atât de intens încât simţeam că, dacă du­rează mult, eu o să fiu cenuşă. Vibram scân­teietor în bucuria asta, în fericirea asta. Şi nu ştiam exact ce e cu mine, nu ştiam că sunt Oţel Aspazia, adusă acolo. Nu ştiam ni­mic din toate astea. Aveam o percepţie vagă, dar nu ştiu cum să vă spun, ca o pre­cu­noaş­te­re. Parcă vag aşa, parcă ştiam că fusesem o pro­blemă şi acum nu mai eram, că eram o di­lemă şi acum nu mai eram. Şi eram foarte fe­ricită că ieşisem din ea şi că eram prinsă în a­ceastă luminozitate care era în acelaşi timp şi iubire şi bucurie şi salvare şi, nu ştiu cum să vă spun, un sentiment plenar pe care n‑am cum să-l definesc.
Puteţi să vi-l imaginaţi dacă puteţi aşa din slabele cuvinte pe care le-am spus. Şi du­pă o lungă bucată de vreme lumina m-a pă­răsit şi am revenit la normal... Şobolanii ăia erau tolăniţi toţi pe jos, nu mai alergau de colo-colo. Lucarna apărea aşa ca un semi­ochi de lumină, după cum se întuneca acea se­milumină îmi dădeam seama că coboară în­serarea.
Şi ziceam: „Doamne, de-acuma ce faci cu mine?” Dar nu mai aveam nicio frică, e­ram calmă, eram liniştită, aveam certitudi­nea, într-adevăr, că pronia cerească nu m-a pă­răsit şi aveam certitudinea că nu voi fi lă­sată, că din toată împrejurarea asta o să ies cu obraz curat, ca să spun aşa, pe româneş­te, aveam certitudinea asta. Stăteam foarte li­niştită. Aveam însă ca o umbră, ca o remi­nis­cenţă a acelui sentiment: era în inima mea o căldură, o bucurie, ceva învăluitor, ce­va plăcut, ceva matern aşa, nu ştiu cum să vă spun. O siguranţă pe care cred că o are co­pi­lul atunci când doarme la sânul mamei.

"O întâlnire binecuvântată cu Părintele Arsenie Boca - O mărturie a doamnei Aspazia Oţel Petrescu, fost deţinut politic"

Acest film redă povestea emoţionantă a întâlnirii dintre doamna Aspazia Oţel Petrescu şi Părintele Arsenie Boca.

Una dintre elevele preferate ale lui Lucian Blaga, supravieţuitoare a temniţelor comuniste, deapănă acum, la 87 de ani, întâmplări despre (Mănăstirea) Sâmbăta se Sus şi Sfântul Ardealului petrecute în urmă cu peste 60 de ani.

"Simţeai cum împreună cu Părintele cântă copacii, cântau păsările, trilurile lor se împleteau cu cele ale psalmodiei părinţilor. Simţeai într-adevăr că toată natura este în genunchi şi se roagă ..." Aspazia Oţel Petrescu

Preţ: 10 lei