Monahul Marcu Dumitrescu, cel care a învins frica torturii, prin tăcere

[Articol publicat în Ziarul Lumina]
Ivit pe lume la data de 12 septembrie 1910, în satul Hătcărău, din județul Prahova, Constantin - viitorul monah Marcu - va îndura peste douăzeci de ani de temniță, sub trei orânduiri politice: carlistă, antonesciană și comunistă.
Cititorul vieții sale și al mărturiilor pe care ni le-au dăruit cei care au avut bucuria să îl cunoască îndeaproape rămâne cutremurat în fața privațiunilor și a torturilor la care a fost supus Constantin Dumitru în timpul îndelungatei detenții. În același timp, se minunează când prin fața ochilor minții i se derulează momentele de cumpănă existențială peste care acesta a trecut doar prin ajutor, tainic, de sus.

Cruntele pătimiri și dumnezeiasca purtare de grijă

Spre exemplu, la prima arestare, petrecută în luna noiembrie a anului 1939, este dus la București pentru anchetă. Este supus la chinuri inimaginabile, pe care mai târziu avea să i le descrie tânărului său ucenic, monahul Filotheu Bălan – care i-a zugrăvit biografia și a strâns la un loc principalele mărturii despre el: „Aici, printre multele mijloace de tortură, s-a folosit următorul: mă întindeau pe o masă mai lungă și mai lată, unul mă ținea de cap, doi de mâini, doi băteau cu două cauciucuri foarte grele pe tot corpul și doi cu două răngi de fier peste tălpile încălțate. Dar nici nu am răsuflat, nici nu m-am văitat în vreun chip, încât cei care mă băteau au crezut că am murit”.

Învingerea torturii prin tăcere

În fața refuzului său tranșant de a-și trăda prietenii, Constantin este bătut crunt. Peste ani, va mărturisi: „Am numărat până la 200 [de lovituri], după care am pierdut numărătoarea. Însă n-am scos nici un geamăt. Dar, spre diferență de părintele Dimitrie Bejan, care era preot și pe care îl acoperea darul, nesimțind nici o durere de la lovituri, eu le-am simțit pe toate până în vârful creierului. N-am scos însă nici un cuvânt, având, și atunci, și după aceea, marea grijă să nu pârăsc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frică: să nu scap un cuvânt despre cineva. Atât de mult m-au bătut, că, deși fiecare dintre ei băuse câte o sticlă de vodcă înainte de a mă tortura, au obosit, căzând neputincioși. Darul lui Dumnezeu m-a ținut. De atunci am primit porecla de Fachirul”. Anchetatorii nu s-au limitat la tortura prin bătaie: în cele din urmă, i-au străpuns trupul cu un cuțit, crezând poate că, în cele din urmă, Constantin va divulga numele celorlalți. Însă, în chip minunat, el și-a păstrat starea de muțenie. Și-a revenit în mod inexplicabil, cam după o săptămână de la încheierea cumplitei încercări. Fiind transferat de la Ploiești la București, anchetatorii căutau să îl vadă, mirându-se de cât de repede i se vindecaseră rănile: „Hai să-l vedem pe «Fachiru»! Ia uite-l cum arată! Ca un nou-născut!”
Într-un alt moment al anchetei, torționarii l-au introdus într-o cameră, amenințându-l că îl vor jupui de viu. Au rămas consternați când Constantin Dumitru nu doar că nu s-a înfrico­șat, ci s-a descheiat singur la nasturii de la cămașă. Vrând probabil să-și revină din starea de uimire, conducătorul anchetei și-a dat două palme, exclamând: „Cum e posibil să nu-i fie frică?”
În tentativa de a-i înfrânge voința morală, imaginația diabolică a comuniștilor a inventat noi și noi metode de tortură: l-au expus, alternativ, la ger și căldură sufocantă, i-au aruncat sare în ochi în timpul anchetei... Constantin Marcu a învins toate încercările de compromitere a sa printr-o credință neclintită în pronia dumnezeiască. Mai târziu va spune: „Din copilărie până acum L-am simțit ducându-mă de mână, pas cu pas”.

A doua arestare

Este arestat pentru a doua oară în noiembrie 1943. După cea de-a doua arestare, la proces primește o condamnare de 10 ani. Este trimis la Aiud. Aici face cunoștință cu „grupul misticilor”, care erau călăuziți în căutările lor duhovnicești de părintele Vasile Serghie. Membrii grupului - dintre care cei mai cunoscuți sunt Valeriu Gafencu, Anghel Papacioc, Traian Trifan, Virgil Maxim, Marin Naidim -, în condițiile improprii de detenție, se dedică unei vieți de nevoință duhovnicească, conști­entizând faptul că anii grei de temniță la care fuseseră condamnați îi vor ajuta să parcurgă stadiile vieții duhovnicești, de la treapta despătimirii până la iluminare și îndumnezeire. Dintr-o altă perspectivă, ei vor vedea în suferința lor o jertfă asumată spre mântuirea neamului românesc.
În 1951, regimul comunist, în loc să îl elibereze cum ar fi fost firesc, pedeapsa expirându-i, decide să îl trimită cu domiciliu obligatoriu la Bicaz, unde va lucra o perioadă îndelungată la construirea barajului. Este eliberat în 1956. La 46 de ani alege să-și închine viața lui Hristos: devine frate la Mănăstirea Cernica, unde va îndeplini diverse ascultări: paznic la vie, grădinărit, îngrijitor la vite. La 15 august 1957, de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ajunge în Mănăstirea Slatina, unde se găsea la acea vreme părintele Arsenie Papacioc, care îi era și duhovnic. Fratele Constantin va primi aici ascultarea de chelar.
În iunie 1958 este rearestat, fiind nevoit să suporte încă 18 luni de anchetă dură, la Ploiești. Datorită refuzului său dârz de a-și trăda frații de ideal și de suferință, la un moment dat, torționarii pun la cale moartea lui prin asfixiere. Dar, ca de atâtea ori în viața extraordinară a monahului Marcu, bucuriile și darurile duhovnicești pe care le va primi vor fi pe măsura încercărilor. Peste ani, părintele va povesti: „Deodată, cum stăteam la rugăciune, cu fața către răsărit (...), am auzit un zgomot în spatele meu. M-am întors și am văzut cum băgaseră (...) un tub ca de jumătate de metru, care în capătul celălalt avea o pâlnie. Am văzut cum au băgat ceva pe tub și au suflat. Deodată camera s-a umplut de un praf strălucitor, iar eu am început să mă sufoc și să văd stele galbene, albastre și verzi. Atunci L-am simțit pe Mântuitorul în dreapta mea, cam la jumătate de metru, dar L-am simțit cu mult mai puternic decât aș vedea cu ochii mei și aș auzi pe cineva. Și imediat mi s-a luminat mintea să-mi umplu gura cu apă și să pulverizez apa prin celulă. Așa am anihilat praful ucigaș și am rămas în viață”.

Din nou la Aiud

Ultimii ani de detenție și-i va petrece la Aiud. În luna iulie a anului 1964 este eliberat. Se va stabili la Sihăstria, unde, în timp, va îndeplini mai întâi ascultarea de chelar, apoi pe aceea de îngrijitor la stupii mănăstirii. În această prestigioasă vatră monahală își va desăvârși nevoința ascetică deprinsă în anii de temniță grea: participa zilnic la slujbele săvârșite în biserică, iar la chilie își îndeplinea pravila monahală care în ultimii ani ai vieții dura nu mai puțin de 13 ore. O altă nevoință a monahului Marcu era citirea a sute și sute de pomelnice. Nu dormea mai mult de o oră pe zi. Ajunsese la măsuri înalte în rostirea Rugăciunii lui Iisus, cu care se îndeletnicea mai cu seamă noaptea. Monahul Filotheu mărturisește că nu l-a găsit niciodată fără lacrimi în ochi. Părintele Marcu avea și alte daruri: tăcerea, curajul mărturisirii credinței, al răbdării necazurilor, al umilinței și pocăinței, al înainte-vederii, după cum reiese din mărturia lui Ioan Ianolide, consemnată în Întoarcerea la Hristos. A fost legat sufletește de părintele Ilie Cleopa, care i-a fost și părinte duhovnicesc.

Liniile unui portret duhovnicesc

Prin 2001, părintele Arsenie Papacioc, într-o convorbire duhovnicească, i-a schițat monahului Marcu un portret impresionant: „Era mai mărișor decât mine cu vreo 2-3 ani, însă în luptă, în încordarea aceasta a inimii pentru ideal, nu mai contează vârsta. Contează mișcarea, eroismul, contează poziția. (...) Ne-am încurajat încontinuu; prin închisori întâlnindu-ne foarte rar, pentru că eram izolați. (...) Se jertfea fără discuție, având în vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru. (...) Îl pomenesc cu mare drag, cu trăire, cu odihnă, a fost un monah simplu”.
Părintele Marcu va părăsi viața pământească pășind lin în Împărăția cea veșnică și nestricăcioasă la data de 28 februarie 1999.
Pelerinul care poposește în cimitirul Mănăstirii Sihăstria, doritor să se închine la mormântul cuvioșilor Paisie Olaru și Ilie Cleopa, poate se va opri și la locul unde odihnesc rămășițele sale pămân­tești - mărturie a pătimirilor îndurate de el pentru dragostea față de Domnul nostru Iisus Hristos și pentru încercatul neam românesc.(Ciprian Voicilă)