Mădălina A: O minune trăită la Petru Vodă

Am primit următoarea mărturie de la o persoană căreia i-am trimis cartea Mărturisitorii.

"Craciun fericit alaturi de cei dragi, luminos si aducator de bucurii duhovnicesti!


As vrea sa va impartasesc o minune traita in urma cu un an, pe 26 decembrie, la Petru Voda si de care nu mi-am dat seama decat mai tarziu. Atasez pozele facute in timpul Sfintei Liturghii si in care se poate observa o lumina ce inconjoara crucea tinuta de Parintele Justin. Trimit si celelalte poze in care aceasta lumina nu apare.

Pana acum nu am facut publice aceste fotografii; daca veti considera de cuviinta, puteti sa le publicati.

Nu am stiut sa multumesc lui Dumnezeu pentru acest dar, primit de Craciun si pana acum am ignorat acest semn al binecuvantarii lui Dumnezeu si am fost reticenta, nestiind ce sa cred, fiind la inceput de drum duhovnicesc si nefiind in masura sa primesc acest dar. Datorita Parintelui Justin am redescoperit Ortodoxia, credinta si prin el am primit ajutor de multe ori si, pana acum, nu i-am multumit pentru tot ce a facut pentru mine".

Trăiesc flămând (Valeriu Gafencu) - Maicile de la Diaconeşti

Traiesc flamand (Valeriu Gafencu) - Maicile de la Diaconesti

Asculta mai multe audio diverse

MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS: „Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”

Preluat de la acvila30.wordpress.com.

decembrie 21, 2010

MITROPOLITUL IEROTEI DE NAVPAKTOS:
„Vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”

“Este nevoie de conducători care să mângâie şi să îndrume pozitiv poporul şi nu să fie conduşi de mânie şi de patimi”, a declarat Mitropolitul Ierotei de Navpaktos, când i s-a cerut să-şi spună părerea despre criza economică actuală.

„Trecem şi vom trece prin zile grele, iar oamenii vor suferi mult”, a spus kir Ierotei şi a adăugat:

“Oamenii au azi nevoie de cuvânt de mângâiere şi nu de cuvânt de acuzare; din cumpătare şi nu din exaltarea patimilor, adică o expresie a mâniei care nu duce nicăieri. Trebuie să luptăm toţi pentru organizarea instituţională a patriei noastre. Lupta împotriva corupţiei, acordarea speranţei, calmului şi iubirii. Nu foloseşte la nimic să zgândărim trecutul, ci cum să vindecăm aceste răni pentru viitorul copiilor noştri”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, sursa: romfea.gr)

PAPA ESTE CAUZA TUTUROR EREZIILOR DIN AL DOILEA MILENIU ŞI DE ACEEA NU ESTE BINEVENIT ÎN ROMÂNIA, AFARĂ DACĂ VREA SĂ SE POCĂIASCĂ ŞI SĂ SE BOTEZE!!

Preluat de la acvila30.wordpress.com.

Toţi îşi laudă credinţa ca fiind dreaptă, dar drept nu este cel care se laudă, ci cel pe care îl laudă Dumnezeu – iar credinţa noastră este proslăvită neîncetat de Dumnezeu însuşi prin sfinţii Lui. Mergeţi la moaştele sfinţilor şi vedeţi a cui credinţă este dreaptă. In ce credinţă mai face Dumnezeu minuni ca în cea ortodoxă ? In ce credinţă se mai învrednicesc oamenii de nestricăciune şi de buna mireasmă a trupurilor după moarte ?..
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)

Cum s-au purtat oamenii cu însăşi Bunătatea şi însuşi Adevărul Ceresc întrupat, cu Domnul Iisus Hristos ? L-au ispitit în fel şi chip, au viclenit înaintea Lui, L-au zavistuit, L-au linguşit cu făţărnicie ca să ÎI prindă cu vorba şi să ÎI dea pe mâna judecăţii romane şi, în cele din urmă, după tot felul de batjocuri şi de chinuri, să îl omoare pe cruce. Ce au făcut oamenii cu credinţa adevărată, pe care Hristos a adus-o din cer, cu toată învăţătura Lui cea dumnezeiască, cu tainele de Dumnezeu rânduite ? Le-au schimonosit de nu mai poţi să le recunoşti, unii le-au lepădat şi în locul învăţăturii Lui au pus propriile născocirii, cum au făcut cărturarii şi fariseii, iar în zilele noastre – Lev Tolstoi.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)

Din tâlcuirea greşită de către catolici a spuselor Mântuitorului: tu eşti Petru, şi pre această piatră voi zidi Biserica Mea (Mt. 16,18) vin multe rătăciri ale lor, mai ales nălucirea cum că papa este vicarul lui Hristos pe pământ. Ei sunt doar slujitori…
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)

Dacă Iisus Hristos ar fi avut de gând să dea Bisericii Sale, după înălţarea la cer, alt cap sau vicar în locul Său (cum pretind papii, socotindu-se vicari ai lui Hristos pe pământ), ar fi vestit limpede acest lucru dinainte de înălţarea Sa, pentru că este vorba de o dogmă foarte însemnată în ce priveşte mântuirea sufletelor omeneşti; dealtfel, şi apostolii ar fi vorbit despre acest lucru sau ar fi numit vicar pe unul dintre ei – însă nici unul dintre ei n-a suflat o vorbă, amintindu-şi de spusa Domnului: care între voi va vrea să fie mai mare, să fie vouă slugă (Mt. 20,26).

Cred în atotcurăţitoarea mijlocire a preacinstitului Sânge al lui Hristos Dumnezeu, care a fost vărsat spre iertarea păcatelor întregii lumi (ce crede după adevăr) şi spre iertarea păcatelor mele; cred în atotputernica mijlocire a Sângelui acestuia, care grăieşte mai bine ca al lui Abel. Catolicii nu le mai dau mirenilor acest atotmijlocitor Sânge – pesemne din economie, ca să consume mai puţin vin. Dar cu ce râvnă turbată se străduie să-i atragă pe ortodocşi la catolicism, la credinţa lor pierzătoare! Apără, Doamne, Ortodoxia de cumplitul catolicism, în care totul este supus samavolniciei papei…

Cât de sfântă este credinţa şi Biserica ortodoxă ! Cât de dreaptă este, cât de plină de pacea lui Dumnezeu, cât de plină de frumuseţe nesfârşită şi nedescrisă (aminteşte-ţi chipul fiecărui sfânt, aşa cum l-ai văzut în icoană, aminteşte-ţi viaţa lui, plină de toată fapta bună şi de minuni în timpul vieţii şi după moarte)! Biserica îndeplineşte toate cerinţele duhului omenesc şi îl mântuieşte pe orice om care sa dăruit ei şi a rămas credincios până la sfârşitul vieţii sale. Slavă sfintei credinţei Tale ortodoxe, Doamne! Papistaşii, recunoscându-l pe papă drept cap al Bisericii, l-au ridicat pe tron în locul lui Hristos, făcându-şi dumnezeu din el, iar pe Hristos l-au pus pe planul al doilea. Pe papă l-au făcut vicar al lui Hristos, deşi Hristos rămâne cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20). Dar uitaţi-vă câte rătăciri au fost îngăduite în credinţa papei (care nu este a lui Hristos!), câte ciudate rătăciri hulitoare, şi întoarceţi spatele acestei credinţe cu nemulţumire şi groază! O, trufie omenească! O, trufie satanicească! Papa – infailibil! O, iezuitism!

Dacă papa Romei ar fi întru totul de un cuget şi de un suflet şi de o învăţătură cu Domnul, ar putea – deşi nu în deplinul înţeles al cuvântului – să îşi dea numele de „Cap al Bisericii”. Dar întrucât este de alt cuget şi de altă învăţătură decât Hristos, este eretic şi nu poate fi numit „Cap al Bisericii”, pentru că ea e stâlpul şi întărirea adevărului (1 Tim. 3, 15), iar papa şi papistaşii sunt trestie clătinată de vânt şi au schimonosit cu desăvârşire adevărul lui Hristos şi în învăţătură, şi în slujbe (azime, lipsa proscomidiei), şi în cârmuire, făcând întregul catolicism rob ereziei lor şi făcându-l de neîndreptat.
(Sfântul Ioan de Kronstadt – Ultimele însemnări)

Comunicatul Sinodului Bisericii Ortodoxe Sarbe din 16 decembrie 2010 despre “secta lui Artemie”

Preluat de la acvila30.wordpress.com.
Patriarhia Sarba/ 20 decembrie 2010

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sarbe, reunit în data de 16 decembrie a.c., s-a adresat Bisericii şi publicului larg cu privire la comportamentul anti-bisericesc al fostului episcop de Raska şi Prizren, acum călugărul Artemie, cu următoarea declaraţie:

1. După cum vă este cunoscut, Sfânta Adunare a Episcopilor în sesiunea din luna mai a acestui an, pe baza unui document scris cu privire la delictele anticanonice dovedite, l-a demis permanent şi irevocabil pe episcopul Artemie din functia de episcop de Raska şi Prizren, demisie pe care el însuşi a acceptat-o şi a convenit să trăiască apoi la mănăstirea Sisatovac.

Din păcate, din lunile septembrie şi octombrie ale acestui an, în scrisorile sale adresate Sfântului Sinod, Episcopul Artemie şi-a exprimat “regretul” că a acceptat decizia sinodală, susţinând, contrar bunului simţ, că el a fost de fapt “episcop de Raska şi Prizren pe tot parcursul vietii”.

Acesta a fost un motiv pentru Sfântul Sinod ca să-l pună sub cenzură (oprire de la slujire) până la următoarea sesiune ordinară a Sfântului Sinod din luna noiembrie a acestui an.

În loc să ceară de la Adunarea Episcopilor iertarea pentru delictele sale şi pentru încălcările ordinii canonice a Bisericii, astfel încât cenzura să poata fi ridicata, Episcopul Artemie, impreuna cu un grup de adepţii ai săi, care a fost, de asemenea, cenzurat (oprit de la slujirea celor sfinte) in urma procedurilor judiciare ecleziastice, au încercat într-un mod violent să uzurpe cateva mănăstiri, precum şi întreaga episcopie de Raska şi Prizren, începându-şi fărădelegea prin slujirea in mod necanonic şi neconstituţional a Liturghiei în mănăstirea Potok Duboki, deşi se afla sub cenzură (opreliste).

Mai mult decat atat, folosind un sigiliu contrafăcut, el a început să emită decizii anti-canonice în Eparhia de Raska şi Prizren.

Toate acestea s-au întâmplat în timp ce Sfantul Sinod s-a aflat în sesiune de lucru, astfel încât episcopii, cu profund regret, au fost nevoiţi să îl priveze pe fostul episcop Artemie de Raska şi Prizren, de treapta sa episcopală şi să-l readuca la treapta de călugăr.

Săvârşirea Liturghiei ilegale şi participarea la ea, precum şi alte motive suplimentare, au contribuit la decizia Curţii Ecleziastice a Eparhiei de Raska şi Prizren de depunere din treapta şi scoaterea din monahism a şaptesprezece ierodiaconi şi ieromonahi, adepţi ai lui Artemie.

În loc de sobrietate şi pocăinţă, călugărul Artemie şi adeptii săi scosi din monahism au continuat să “săvârşească Liturghia” în biserica uzurpată a Sfântului Ioan Botezătorul (Eparhia de Jicea), pe care au transformat apoi într-o “mănăstire”, adăugând astfel nelegiuire la nelegiuire.

2. Acestea au fost motivele pentru care Sfântul Sinod a fost obligat să informeze publicul că un astfel de comportament al fostului episcop de Raska şi Prizren nu doar ca l-a făcut să umble pe calea unei schisme, ci sa-si creeze literalmente propria lui sectă, secta lui Artemie (“Artemiţilor”), prima de acest fel în istoria Bisericii Ortodoxe Sârbe.

Fără a-şi pierde speranţa şi chemându-l totodata la pocăinţă, Sfântul Sinod aduce în mod responsabil la cunoştinţa clerului şi credincioşilor Bisericii Sfântului Sava că “liturghia” savarsita de fostul episcop Artemie şi acolitii săi, care au fost depusi din treapta, nu este Sfânta Liturghie, “împartaşania” lor nu este Sfânta Împărtăşanie, “tainele” lor nu sunt Sfintele Taine ale Bisericii lui Dumnezeu, şi că tot ceea ce fac ei nu serveşte decât la ruinarea lor spirituală şi a celor care îi urmează şi participă la adunările şi slujbele lor.

Spunând ca slujesc lui Dumnezeu ei lucrează de fapt, sub masca apărarii Ortodoxiei, la distrugerea unităţii Bisericii lui Hristos, separându-se într-un mod sectar de viaţă Bisericii şi de mântuitoarea Comunitate, lipsindu-se pe ei înşişi şi lipsind pe ceilalţi de mântuirea veşnică.

Prin urmare, toţi cei care încă în mod naiv îi urmează trebuie să se gândească din nou pe cine şi ce urmează separându-se de Biserica lui Hristos şi aducând asupra lor înşişi şi peste copiii lor blestemul destinat sectarilor.

trad.dan.camen.

Volumul “Marturisitorii”, nota editorului – Ciprian Voicila (web-master site sfintii-inchisorilor.ro)

„Dumnezeu o vrut să facă sfinţi cu comunizmul ista, mulţi sfinţi o făcut Dumnezeu printr-înşii…”[1]

Părintele Selafiil de la Noul Neamţ

În Sinaxarul din Duminica Tuturor Sfinţilor citim: „În cinstea tuturor acestor sfinţi din veac, Leon, preaînţeleptul şi vrednicul de laudă împărat, a zidit o biserică măreaţă şi foarte frumoasă înlăuntrul cetăţii Constantinopolului, aproape de biserica Sfinţilor Apostoli. După cum se spune, el ar fi zidit această biserică pentru Teofana, soţia lui cea dintâi, care ar fi bineplăcut lui Dumnezeu în chip desăvârşit, petrecându-şi viaţa, lucru de mirare, chiar în mijlocul tulburărilor şi al palatelor împărăteşti. Astfel, după ce împăratul a făcut cunoscut Bisericii scopul său, aceasta nu s-a plecat voii lui, adică s-a împotrivit îndată părerii împărăteşti, sub cuvânt că nu este cu cale a număra între sfinţi şi a o cinsti numaidecât pe Teofana, în aşa fel încât să i se sfinţească chiar şi o biserică, peste măsură de frumoasă, celei care până ieri, numai cu câteva zile mai înainte, trăise sub ispita înfumurării şi a desfătării împărăteşti, şi că, deşi a bineplăcut lui Dumnezeu, totuşi încă nu a sosit vremea a i se da cinstire şi închinare ca unui sfânt. Preaînţeleptul împărat, împărtăşind părerea întregii Biserici, a hărăzit Tuturor Sfinţilor biserica zidită de el, zicând: «Dacă şi Teofana este sfântă, să fie şi ea socotită cu toţi sfinţii». Socotim, deci, că prăznuirea sărbătorii de azi, de aici, mai ales, şi-a luat începutul, cu toate că s-ar fi putut întâmpla ca ea să fi fost şi mai înainte.”[2]

Mai mult, în viaţa Sfintei Teofana, pe care în cele din urmă Biserica a trecut-o în Sinaxare (prăznuind-o pe 16 decembrie), citim: „Bărbatul ei, împăratul Leon preaînţeleptul, văzând viaţa soţiei sale, sfinţenia ei cea mare şi cinstind-o pe dânsa, nu ca pe o soţie, ci ca pe o doamnă a sa şi mijlocitoare către Dumnezeu, a gândit ca mai înainte de vreme să zidească o biserică în numele ei. Iar sfânta, înştiinţându-se de aceasta, nu numai că n-a voit, ci l-a oprit cu totul pe el. De aceea biserica, care s-a început în numele ei, a devenit Biserica Tuturor Sfinţilor, iar cu sfatul întregii Biserici, a aşezat acest împărat ca să se serbeze praznicul tuturor sfinţilor, în duminica cea dintâi, după pogorârea Duhului Sfânt. Căci, zicea împăratul, că de va fi Teofana sfântă, apoi să se prăznuiască împreună cu toţi sfinţii căreia şi de la noi să-i fie cinste în veci. Amin.”[3] Dacă Sfânta Teofana s-a opus – şi încă din ceruri – grăbirii propriei sale canonizări, întrucât împăratul Leon nu avea răbdarea necesară în astfel de situaţii, ne putem gândi că poate şi unii dintre noii mucenici ne îndeamnă la răbdare.[4] Aceasta pentru că şi ei sunt, deja, sfinţi. Numai că, aşa cum la insistenţele împăratului Leon Biserica a rânduit Praznicul Tuturor Sfinţilor, se cuvine ca şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române să rânduiască o zi de prăznuire a noilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste.

Cartea de faţă încearcă să prezinte, din perspective diferite[5], elemente legate de problema cinstirii populare a noilor mucenici şi de canonizarea acestora, tocmai pentru a pregăti recunoaşterea oficială a sfinţeniei lor… [6]

Note
[1] Ieroschimonahul Selafiil de la Noul Neamţ, Dragostea care nu cade niciodată – interviuri şi relatări de ieromonahul Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2010, p. 87. (Notele de subsol care nu sunt ale autorilor sau ale traducătorilor îmi aparţin – Ciprian Voicilă.)

[2] Din Penticostar, adică Sfintele slujbe de la Duminica Paştilor până la Duminica Tuturor Sfinţilor, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, p. 373 (n. ed.).

[3] Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2005, p. 316 (n. ed.).

[4] Totuşi, există o mare diferenţă între procedura canonizării unei împărătese, procedură care durează vreme îndelungată, şi cea a unui mucenic sau a unor mucenici, unde, tot aceleiaşi predanii, este nevoie doar să se cerceteze dacă au murit mărturisind credinţa ortodoxă, caz în care nu există niciun motiv obiectiv pentru amânarea canonizării sine die. Tocmai de aceea Sinodul Bisericii Ruse a canonizat sute de noi mucenici, ierarhi, preoţi şi mireni. Criteriile de canonizare nu sunt locale, nu sunt părtinitoare, ci sunt soborniceşti – pretutindeni aceleaşi în toată Biserica. Deci dacă au putut fi canonizaţi noii mucenici din Rusia, de aceleaşi criterii – şi nu de altele – trebuie să se ţină seama la canonizarea noilor mucenici români (n. ed.).

[5] Din păcate, datorită importanţei canonizării noilor mucenici români, au apărut şi unele ispite între unii dintre cei care susţin această cauză nobilă. Deşi mare parte dintre aceştia au semnat adeziunea sau chiar s-au implicat în sprijinirea Campaniei Din temniţe spre Sinaxare (vezi www.sfintii-inchisorilor.ro /argument/), ulterior au apărut diferite curente de opinie, uneori radical contrare. În acest volum sunt adunate mărturii şi poziţii aparţinând acestor curente. Cei care şi-au dat acordul pentru a le include textele aici, fie că este vorba despre texte originale sau despre interviuri, nu au solicitat eliminarea materialelor celor aflaţi pe baricade diferite. Ceea ce este un semn dătător de nădejde. Problema canonizării noilor mucenici este prea importantă pentru a fi confiscată de vreo persoană, de vreun grup sau de vreo asociaţie – şi oricine ar încerca să facă aşa ceva ar cădea în derizoriu. Sfinţii închisorilor au rezistat împreună, chiar şi când erau singuri în celule. Ei constituie cel mai bun model de urmat şi în viaţa de zi cu zi, nefiind doar subiecte care pot fi abordate în cărţi, articole sau conferinţe. Editarea volumului de faţă se doreşte a fi şi un nou început bun în împreună-lucrare (n. ed.).

[6] După ce a editat volumul colectiv Din temniţe spre Sinaxare (apărut la Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008), scriitorul Danion Vasile a avut iniţiativa tipăririi altor materiale pe aceeaşi temă – conferinţe, interviuri şi articole. Întrucât volumul textelor care prezentau interes creştea, mi-a solicitat să preiau lucrul la această lucrare. Am reuşit să adun materiale noi (unul chiar aparţinând fostului meu profesor de la facultate, dl. Sorin Lavric), şi a rezultat cartea de faţă (n. ed.).

Arh.Serafim Alexiev: VIAŢA DUHOVNICEASCĂ A CREŞTINULUI ORTODOX

Editura Predania

anul apariţiei/ 2010



format/ 14,5x20,5 cm

coperta/ carton 280gmp

hârtie/ offset 70gmp

număr de pagini/ 270

preţ/ 12 ron

Pentru omul de azi, viaţa este o realitate cu multe chipuri. Toate aceste chipuri nu o pot defini, ci doar rezuma. Cu atât mai mult, viaţa duhovnicească, „pârga vieţii noastre,” este mai greu de povestit celor care nu o trăiesc. Arhimandritul Serafim Alexiev ne cheamă la viaţa cea adevărată prin cinci scrieri ce explică şi detaliază, pe înţelesul tuturor, spovedania, vrajba şi împăcarea, mândria şi smerenia, suferinţele. Cartea atinge cu înţelepciune şi dragoste creştinească sufletul obosit şi întristat al omului, plinind o lipsă pe care nimeni nu o poate umple de unul singur.



biografie

Arhimandritul Serafim (în lume Stoian Gheorghiev Alexiev) s’a născut pe 25 Februarie/9 Martie 1912 în satul Gorno Brodi de lângă oraşul Sersko (Macedonia), fiind cel mai mic fiu al unei familii evlavioase şi sărace, cu mulţi copii. După mutarea familiei în Sofia (în urma războaielor Balcanice), el intră la Seminarul Duhovnicesc din Sofia, pe care îl absolveşte cu succes. În anul 1934 este trimis să studieze la Facultatea de Theologie Vetero-Catolică din Berna (Elveţia), unde primeşte gradul ştiinţific de doctor în theologie cu dizertaţia pe tema "Semnificaţia cerinţelor exprimate de Iisus Hristos în Predica de pe munte" (173 de pagini), tipărită în limba germană la Sofia, în 1939. La întoarcerea sa în Bulgaria, este numit profesor la Seminarul Duhovnicesc din Plovdiv, iar mai târziu şi la Sofia. Aici, la 3 Februarie 1940, primeşte tunderea în monahism cu numele de Serafim, în cinstea Sfântului Serafim din Sarov, pe care l-a avut la evlavie în chip anume toată viaţa şi căruia i-a închinat mai târziu una dintre cărţile preferate ale cititorilor ortodocşi de pretutindeni – „Sfântul Serafim din Sarov” (1957). Un moment de răscruce în viaţa tânărului monah este apropierea lui de Arhiepiscopul rus Serafim Sobolev, care păstorea şi trăia la acea vreme în Bulgaria (1950). De la acesta primeşte simţământul viu al credinţei ortodoxe şi simţul subţire pentru viaţa duhovnicească, pe care şi el, mai târziu, le-a înmânat numeroşilor săi fii duhovniceşti. Este hirotonit ieromonah de praznicul Buneivestiri în anul 1943 şi îşi începe activitatea pastorală folositoare sufletului, ca mărturisitor cu jertfă de sine, ce a continuat vreme de aproape jumătate de veac. După ce a slujit vreme de doi ani ca protosinghel al Mitropoliei din Sliven, Părintele Serafim a fost ridicat în cinul de arhimandrit în Ianuarie 1947 şi mutat în funcţia de responsabil al secţiei culturale şi de educaţie din cadrul Sfântului Sinod de la Sofia. În această perioadă grea pentru Biserică, Arhimandritul Serafim a apărat nu o dată cu vitejie credinţa ortodoxă. În noua funcţie, a desfăşurat o activitate neobosită ca organizator de instructive cursuri pastorale pentru preoţi, ca insuflat propovăduitor prin predicile sale, pe care le rostea adeseori, şi ca autor al multor articole şi lucrări mai largi, dintre care cele mai însemnate sânt: „Credinţa noastră” (Catehism), „Nădejdea noastră” (Omilii despre Fericiri), şi „Dragostea noastră” (Omilii asupra celor 10 porunci dumnezeieşti), precum şi cărticele pe teme duhovnicesc-morale: „Mândrie şi smerenie,” „Vrajbă şi împăcare,” „Înţelesul suferinţei,” „Judecătorii de sine numiţi,” „Mistică bolnavă şi mistică sănătoasă,” „Leacul uitat” şi altele. Arhimandritul Serafim era înzestrat, de asemenea, cu un dar poetic rar, pe care l-a exprimat în multe poezii şi poeme, publicate în ediţii bisericeşti, precum şi în două culegeri de versuri: „Străvederi” şi „Cântece despre viaţă şi moarte.” Această întreagă lucrare duhovnicească publicată şi nepublicată aşteaptă mai întâi să fie cercetată şi apreciată. În anul 1960, Arhimandritul Serafim a fost numit profesor la catedra de Theologie Dogmatică al Academiei Duhovniceşti „Sfântul Climent al Ohridei” din Sofia şi în scurt timp a fost confirmat ca doctor docent pentru lucrarea sa apologetică în care combătea învăţătura romano-catolică privind imaculata concepţie a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. După o activitate didactică de 10 ani în cadrul Academiei Duhovniceşti, Arhimandritul Serafim s'a văzut silit să se retragă în anul 1969, nefiind de acord din punct de vedere theologic cu introducerea noului stil calendaristic în Biserica Ortodoxă Bulgară şi îndeobşte cu orientarea ecumenică a politicii bisericeşti de la noi (din Bulgaria), în urma participării Bisericii Ortodoxe Bulgare ca membru în Consiliul Mondial al „Bisericilor” (abia în 1998, Patriarhia Bulgară s'a retras din CMB). Părintele Serafim şi-a continuat şi în afara Academiei activitatea creatoare mult folositoare. În anii ce au urmat, a scris o serie de cărţi cu conţinut dogmatic şi duhovnicesc-moral. Cele mai însemnate dintre ele sânt: „O vedere ortodoxă a noului şi vechiului stil al Calendarului,” (1972) „Credinţa noastră,” „Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul în lumina învăţăturii Sfinţilor Părinţi,” „Viaţa după viaţă,” „Stareţii de la Optina” şi altele. Arhimandritul Serafim a închinat în ultimii săi ani de viaţă atenţie şi eforturi deosebite unei critici profunde a ecumenismului, ca fiind o erezie potrivnică lui Dumnezeu şi pierzătoare de suflet, ce macină Biserica Ortodoxă a lui Hristos în zilele noastre şi pregăteşte calea venirii lui antihrist. Ultima lucrare-testament a Arhimandritului Serafim „Ortodoxia şi Ecumenismul” (Sofia, 1992) a ieşit de sub tipar cu numai trei săptămâni înainte de moartea sa, care a survenit la 13/26 Ianuarie 1993. Cu această lucrare, Arhimandritul Serafim şi-a încununat bogata sa activitate duhovnicesc-scriitoricească, care îi înalţă numele la o înălţime de invidiat printre lucrătorii ortodocşi şi semănătorii ţarinii lui Dumnezeu ce au plinit cuvintele de legământ ale Domnului Iisus Hristos: „Iar cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor.” (Mat. 5:19)