sâmbătă, 29 octombrie 2011

Acatistul Noului Marturisitor Ilie Lacatusu, facatorul de minuni († 22 iulie)



Fotografia a fost realizată de Gabriel Gioacăș.

Preluat de pe Apologeticum.


Troparul, glasul al 8-lea:


Indelung patimitorule, de Dumnezeu purtatorule Parinte Ilie, vapaia muncilor cu focul lucrator ai inrourat-o, rusinand pe vrajmasi. Pentru aceasta, parinte, cu hlamida lui Hristos imbracandu-te, pe Acesta roaga-L sa mantuiasca sufletele noastre.

Condacul 1:

Veniti, iubitorilor de mucenici, sa-l laudam cu mare glas pe Parintele Ilie, care, prin patimirile sale, a luat de la Dumnezeu cununa biruintei. Caci, iubind Biserica lui Hristos si neamul romanesc, a ales calea cea stramta si cu chinuri, stand fara teama impotriva dusmanilor dreptei credinte. Si pentru aceasta sa-i cantam: Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Icosul 1:

La tine alergam, sfinte, la vreme de ispita, avand nadejde in mijlocirile tale. Stim ca pe multi i-ai chemat in chip minunat la sfintele tale moaste. Am auzit de femeia pe care ai indemnat-o, zicandu-i in vis: „Vino la mine si roaga-te ori de cate ori ai nevoie de ajutor”. Si credem ca si pe noi ne poti ajuta, caci iubirea ta se revarsa peste toti cei care se roaga tie cu credinta, si pentru aceasta iti zicem:

Bucura-te, binecuvantare a pamantului romanesc,
Bucura-te, liman al credinciosilor si dar ceresc,
Bucura-te, chivot al virtutilor de Hristos impodobit,
Bucura-te, ca iubirea de cele sfinte prin jertfa o ai adeverit,
Bucura-te, veghetor neobosit al celor ce marturisesc dreapta credinta,
Bucura-te, ca de la tine invatam smerenia si adevarata umilinta,
Bucura-te, ca ai fugit de slava lumeasca si pe Dumnezeu L-ai aflat,
Bucura-te, ca pentru neamul romanesc te-ai rugat neincetat,
Bucura-te, comoara care pe cei drept-credinciosi ii indestulezi,
Bucura-te, ca pe cei care pornesc pe cai gresite ii indreptezi,
Bucura-te, ca ii chemi la tine pe cei care au nevoie de ajutor,
Bucura-te, ca cei care se roaga tie te cunosc grabnic ocrotitor,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 2-lea:

L-ai slujit pe Hristos din tineretile tale, fiind icoana a rugaciunii, a smereniei si a jertfelniciei, si te-ai aratat pilda pentru noi, cei iubitori de patimi si slabi in credinta. Pentru aceasta te rugam sa nu incetezi a te ruga pentru noi, ca sa-I putem canta lui Dumnezeu cu inima curata: Aliluia!

Icosul al 2-lea:

Vazand Dumnezeu ravna ta pentru cele sfinte, te-a chemat sa-L slujesti ridicand pe umerii tai greaua cruce a preotiei. Iar tu ai raspuns cu vrednicie acestei chemari, vrand sa fii pastor de suflete si slujitor al aproapelui tau, si pentru aceasta iti aducem cantari de lauda:

Bucura-te, ca pe Sfantul Prooroc Ilie l-ai avut ocrotitor,
Bucura-te, glas proorocesc care ai mustrat ratacirea apostatilor,
Bucura-te, odrasla a rugaciunii sfintilor din veacurile trecute,
Bucura-te, ca ai infruntat cu intelepciune ale vrajmasului ispite,
Bucura-te, ca din copilaria ta ai mers cu smerenie pe calea virtutilor,
Bucura-te, ca ti-ai pazit curatia tineretii luptand impotriva patimilor,
Bucura-te, cel ce, mergand pe calea familiei, ai ajuns la sfintenie,
Bucura-te, ca virtutile tale le-ai acoperit cu smerenie,
Bucura-te, ca ai fost propovaduitor si duhovnic iscusit,
Bucura-te, ca multime de suflete bolnave ai tamaduit,
Bucura-te, al iubirii de Dumnezeu neostenit propovaduitor,
Bucura-te, dreptar si pilda aleasa pentru slujitorii altarelor,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 3-lea:

Vazand multimea incercarilor prin care trecea neamul romanesc, ai vrut sa arzi ca o lumanare, necrutand nicio osteneala pentru aceasta. Si, impreuna cu multi preoti si credinciosi, ai ales sa traiesti sub ocrotirea Sfantului Arhanghel Mihail, luptand cu sabia cuvantului impotriva hulitorilor adevarului si cantand fara teama: Aliluia!

Icosul al 3-lea:

Nu te-ai temut nici de suferinte si nici de moarte, caci ai purtat in sufletul tau ravna spre mucenicie. Iar Hristos te-a invrednicit sa mergi pe urmele mucenicilor din vechime, caci ai fost luat din mijlocul familiei si al credinciosilor si ai fost dus in colonii de munca, unde prin rabdarea si sfintenia ta ai adus mangaiere sufletelor deznadajduite, si pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, ca sfintii inchisorilor asupra ta au vegheat,
Bucura-te, ca, primindu-te mai apoi in ceata lor, s-au bucurat,
Bucura-te, ca, prin curajul tau, in intunericul prigonirilor ai stralucit,
Bucura-te, ca in viforul furtunilor pacea sufleteasca o ai dobandit,
Bucura-te, ca in fata patimirilor duhul tau nu s-a tulburat,
Bucura-te, piatra de care uneltirile celor rau credinciosi s-au sfaramat,
Bucura-te, ca ai urcat muntele suferintei calcand pe urmele mucenicilor,
Bucura-te, ca ai rabdat fara cartire batjocurile si dispretul prigonitorilor,
Bucura-te, ca prin dureri si suferinte prigonitorii nu te-au supus,
Bucura-te, ca, urmand Stapanului tau, ca o oaie la junghiere te-ai adus,
Bucura-te, ca pe calea mantuirii in chip tainic te-a calauzit,
Bucura-te, ca in fiecare prigoana prin care ai trecut de El ai fost pazit,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 4-lea:

S-a vazut puterea rugaciunilor tale la Periprava, sfinte, cand ati fost pusi sa taiati stuf pe o vreme geroasa si cei care va pazeau asteptau moartea voastra. Dar i-ai incurajat pe cei care impreuna patimeau cu tine sa-si puna nadejdea in ajutorul Maicii Domnului si al Sfintilor Trei Ierarhi, care erau praznuiti in acea zi, si I-ati cantat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:


V-ati asemanat sfintilor patruzeci de mucenici, aruncati de prigonitori in apele iezerului Sevastiei, dar prin rugaciunile tale, parinte, toti au ramas in viata. Ca stralucind soarele credintei in inima ta, a stralucit si pe cer soarele cel materialnic si a incalzit pamantul, venind in ajutorul vostru. Pentru care te laudam, zicand:

Bucura-te, ca Maica Domnului cu sfantul ei acoperamant v-a acoperit,
Bucura-te, ca Sfintii Trei Ierarhi prin rugaciunile lor v-au ocrotit,
Bucura-te, ca trupurile voastre pe crucea frigului au fost rastignite,
Bucura-te, ca inimile voastre de harul Duhului Sfant au fost intarite,
Bucura-te, ca asemeni sfintilor patruzeci de mucenici ati patimit,
Bucura-te, ca vicleanul diavol prin patimirea voastra a fost biruit,
Bucura-te, ca rabdarea voastra pe prigonitori i-a ingenuncheat,
Bucura-te, ca dreptatea voastra in chip minunat s-a aratat,
Bucura-te, ca pe Sfantul Arhanghel Mihail l-ati avut sprijinitor,
Bucura-te, ca ati purtat fara sa cartiti povara patimirilor,
Bucura-te, ca, fiind umiliti de oameni, Facatorul lumii v-a binecuvantat,
Bucura-te, ca Soarele dreptatii prin lumina soarelui v-a mangaiat,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 5-lea:

Vazand cele viitoare, ai cunoscut mai inainte si ziua trecerii tale la Domnul si anul mortii preotesei tale, si prin aceasta s-a vadit darul pe care l-ai primit de la Dumnezeu inca din timpul vietii tale pamantesti, pentru care ne bucuram si Ii cantam cu multumire: Aliluia!

Icosul al 5-lea:


Cine poate spune bucuria celor care au fost de fata la aflarea sfintelor tale moaste, parinte? Ca trupul tau s-a aratat neatins de trecerea timpului si nesupus putreziciunii, prin harul Duhului Sfant. Si prin aceasta s-a intarit sfintenia ta, caci Dumnezeu ne-a vorbit prin moastele tale binemirositoare, indemnandu-ne sa-ti aducem laude ca acestea:

Bucura-te, ca sfintele tale moaste te arata vas ales al lui Hristos,
Bucura-te, ca cei ce vin si se roaga tie dobandesc mult folos,
Bucura-te, ca prin trupul tau neputrezit fara cuvinte le vorbesti,
Bucura-te, ca pe cei ce alearga la tine nu ii parasesti,
Bucura-te, ca pomenirea ta se intipareste in sufletele lor,
Bucura-te, apostol al invierii mortilor la sfarsitul veacurilor,
Bucura-te, cel ce evlavia pelerinilor care vin la tine o inmultesti,
Bucura-te, ca indoielile le risipesti si credinta o intaresti,
Bucura-te, cel ce aduci bucurie in sufletele celor care se inchina tie,
Bucura-te, ca ne indemni sa cugetam la moarte si la vesnicie,
Bucura-te, ca, asemenea sfintilor de demult, buna mireasma raspandesti,
Bucura-te, ca la racla ta multime mare de inchinatori primesti,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 6-lea:

Din timpul vietii tale te-ai aratat facator de minuni, sfinte, dar dupa adormirea ta numarul acestora s-a inmultit. Si, dupa aflarea sfintelor tale moaste, multime de credinciosi au venit sa ia binecuvantarea ta, rugandu-se tie si lui Dumnezeu cantandu-I: Aliluia!

Icosul al 6-lea:


In aceste vremuri in care ratacirile se inmultesc, te-a aratat Dumnezeu stavila impotriva necredintei, caci, auzind despre multimea minunilor tale, multi vin la sfintele tale moaste si, vazandu-te ca si cum ai dormita in racla, cunosc puterea lui Hristos, Cel ce a biruit moartea. Si pentru aceasta te lauda, zicand:

Bucura-te, ca celor ce aveau nevoie de ajutor te-ai aratat,
Bucura-te, ca prin vise si vedenii la tine i-ai chemat,
Bucura-te, ca oamenii vestesc minunile tale nenumarate,
Bucura-te, ca facerile tale de bine sunt in tot locul laudate,
Bucura-te, prieten al celor apasati de povara singuratatii,
Bucura-te, cel ce alungi ispita deznadejdii si a sinuciderii,
Bucura-te, ca de ispita mortii naprasnice ne izbavesti,
Bucura-te, cel ce prin multimea minunilor ne uimesti,
Bucura-te, ca celor necajiti si intristati le stergi lacrimile,
Bucura-te, ca multi preoti si calugari se roaga inaintea icoanei tale,
Bucura-te, ca harismele tale cu multa bucurie le marturisim,
Bucura-te, ca, prin tine, pe Dumnezeul cel adevarat Il cinstim,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 7-lea:

Au venit la tine bolnavi pe care doctorii nu i-au putut ajuta, lasandu-i prada deznadejdii, dar tu te-ai aratat doctor ceresc si ai aratat cu putinta cele cu neputinta. Iar bolnavii, afland tamaduire, au dat marturie despre multimea darurilor tale, cantandu-I lui Dumnezeu impreuna cu cei de aproape ai lor: Aliluia!

Icosul al 7-lea:

Orice boala si orice neputinta isi afla leacul prin rugaciuni catre tine, Parinte Ilie, caci Dumnezeu a rasplatit peste masura suferintele tale mucenicesti. Si te-a aratat ceresc doctor fara de arginti, la care alergand bolnavii iti zic cu inimile pline de nadejde:

Bucura-te, cel ce imparti tamaduiri cu indestulare,
Bucura-te, pentru cei aflati pe patul de boala alinare,
Bucura-te, ca, prin rugaciunile tale, pe multi de operatii i-ai scapat,
Bucura-te, ca doctorii nu au putut pricepe ce s-a intamplat,
Bucura-te, ca, prin tine, tanarul mut a inceput sa vorbeasca,
Bucura-te, ca minunile tale a inceput sa le marturiseasca,
Bucura-te, ca bolnavii s-au bucurat afland vindecare,
Bucura-te, pentru rudeniile lor indurerate mangaiere,
Bucura-te, ocrotitor al bolnavilor si sfatuitor al doctorilor,
Bucura-te, ca ajuti doctorii pentru rugaciunile bolnavilor,
Bucura-te, ca ii usurezi pe cei apasati de povara durerii,
Bucura-te, ca te rogi pentru cei aflati in ceasul mortii,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 8-lea:

Te-ai aratat in vis femeii necajite si i-ai cerut sa nu se mai planga din pricina lipsei banilor, caci va avea cele de trebuinta. Iar ea, primind putere din cuvintele tale, s-a intarit in credinta si I-a adus lui Dumnezeu lauda: Aliluia!

Icosul al 8-lea:

Ne aflam in lipsuri si necazuri de multe feluri, sfinte, dar credem ca nu vei lasa rugaciunea noastra fara raspuns. Ca pe saraci i-ai ajutat in fel si chip, iar pe cei care nu aveau din ce sa traiasca i-ai ajutat sa isi gaseasca de lucru. Si credem ca, precum pe acestia, si pe noi ne poti ajuta, venind in intampinarea noastra, pentru care iti zicem:

Bucura-te, ca pe cei flamanzi ii hranesti,
Bucura-te, ca pe cei lipsiti ii miluiesti,
Bucura-te, ca dai cele de trebuinta saracilor,
Bucura-te, ca vii in intampinarea necajitilor,
Bucura-te, ca pe cei ramasi fara casa i-ai ajutat,
Bucura-te, ca, vazand ajutorul tau, s-au bucurat,
Bucura-te, cel ce esti parinte iubitor al orfanilor,
Bucura-te, ca esti grabnic sprijinitor al vaduvelor,
Bucura-te, ca din ispita deznadejdii ne-ai ridicat,
Bucura-te, drept judecator care adevarul l-ai aparat,
Bucura-te, ca tii partea celor pe nedrept prigoniti,
Bucura-te, ca ii incurajezi pe cei dispretuiti,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 9-lea:

Mare este tristetea familiilor care sunt lipsite de prunci, dar noi am auzit ca multi copii au venit pe lume dupa ce parintii lor ti-au cerut ajutorul. Asa te rugam sa ai mila de sotii si sotiile care se roaga tie, cerandu-ti sa te rogi pentru ei ca sa aiba copii si sa-I poata canta impreuna lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:

Parintii tai au fost binecuvantati de Dumnezeu cu sapte prunci, iar tu si preoteasa ta ati avut cinci copii, fiind cu adevarat familia voastra o mica biserica. Iar Hristos ti-a dat darul de a fi ocrotitor al familiilor crestine si al celor care se pregatesc sa mearga spre mantuire pe calea casatoriei, si pentru aceasta iti cantam, zicand:

Bucura-te, rugatorule pentru familiile evlavioase,
Bucura-te, ca veghezi asupra sufletelor credincioase,
Bucura-te, ca parintii credinciosi te iau ocrotitor,
Bucura-te, ca te rogi pentru mantuirea copiilor lor,
Bucura-te, ca ii indrumi sa mearga pe calea Bisericii,
Bucura-te, ca ii feresti de prapastia pierzarii,
Bucura-te, ca fiii risipitori se intorc la casele parintilor,
Bucura-te, ca, prin tine, pacea ia locul tulburarilor,
Bucura-te, ca parintii fara copii te iau mijlocitor,
Bucura-te, ca nu lasi fara raspuns rugaciunile lor,
Bucura-te, ca intristarea din inimile lor o izgonesti,
Bucura-te, ca staruinta lor in rugaciune o rasplatesti,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 10-lea:


Au incercat vrajitoarele sa fure o particica din sfintele tale moaste, dar tu te-ai aratat fiicei tale si i-ai descoperit gandul lor diavolesc, stand impotriva vicleniei lor si risipind rautatea lor. Iar fiica ta s-a bucurat, multumindu-I lui Dumnezeu si zicand: Aliluia!

Icosul al 10-lea:


In vremea de astazi multi indraciti se chinuie amarnic, dar cei care sunt adusi la sfintele tale moaste primesc degraba ajutor. Caci diavolii se tem de puterea rugaciunilor tale, si pleaca de la cei pe care ii chinuiau. Te rugam, sfinte, arata-te grabnic ajutator al celor care sufera din pricina diavolilor, din pricina lucrarilor dracesti sau a farmecelor de tot felul, ca simtind ocrotirea ta sa iti cante impreuna cu noi:

Bucura-te, izgonitor al cetelor diavolesti,
Bucura-te, ca puterea farmecelor o risipesti,
Bucura-te, ca pe cei indraciti i-ai izbavit,
Bucura-te, ca acestia te-au laudat si ti-au multumit,
Bucura-te, ca ai primit cererile rudeniilor lor,
Bucura-te, ca ai ascultat rugaciunile preotilor,
Bucura-te, cel ce dezlegi legaturile vrajitorilor,
Bucura-te, cel ce ne scapi din robia patimilor,
Bucura-te, ca de dusmanii nevazuti tu feresti poporul,
Bucura-te, ca in ceasul incercarii iti cerem ajutorul,
Bucura-te, ca vapaia ispitelor o potolesti,
Bucura-te, ca pe calea cea stramta ne povatuiesti,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 11-lea:

Ai fost trimis in vreme de razboi sa faci misiune in pamantul romanesc de peste Prut, si multe suflete si-au gasit alinarea in cuvintele tale. Asa si astazi te rugam, sfinte, roaga-te lui Dumnezeu pentru toti cei care stau departe de calea mantuirii, ca schimbandu-si vietile sa Ii cante lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:

Au venit la sfintele tale moaste nu doar fii ai Bisericii, ci si oameni inselati de diferite rataciri, dar care voiau sa vada daca trupul tau este cu adevarat neatins de putreziciune. Unii au ramas fara glas, vazand sfintele tale moaste intregi, si au cautat sa-L cunoasca pe Dumnezeul care te-a proslavit, si pentru aceasta acum, venind la Biserica cea adevarata, te lauda impreuna cu noi:

Bucura-te, candela aprinsa in intunericul ratacirilor,
Bucura-te, stalp de foc calauzitor in desertul ispitelor,
Bucura-te, trambita a cuvintelor dumnezeiesti,
Bucura-te, alauta care ne desfeti cu cantari ceresti,
Bucura-te, cel ce dai la o parte valul minciunilor,
Bucura-te, ca faci neputincioase cursele ereticilor,
Bucura-te, ca pe ritorii cei mincinosi i-ai biruit,
Bucura-te, ca prin tine viforul pornit de ei s-a domolit,
Bucura-te, ca i-ai scapat pe cei atinsi de molima inselarii,
Bucura-te, ca i-ai ridicat la lumina din groapa pierzarii,
Bucura-te, ca nu i-ai lasat sa isi piarda sufletele,
Bucura-te, ca ei iti multumesc aducandu-ti laude,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 12-lea:

Prin moartea ta te-ai aratat biruitor al mortii, fiind slujitor credincios al Celui Inviat. Si acum te bucuri in cetele sfintilor impreuna cu toti cei care au stat impotriva fiarei comuniste, cu multimea de marturisitori, preoti, calugari si mireni, cu toti noii mucenici si cu multimea mucenitelor, care au sfintit pamantul romanesc cu sangele si patimirea lor, iar acum Ii canta lui Dumnezeu neincetat: Aliluia!

Icosul al 12-lea:


„Niciun prooroc nu este primit in patria sa”, ne-a spus Mantuitorul Hristos, si cei care te-au vrajmasit in timpul vietii tale te-au vrajmasit si dupa trecerea ta la Domnul, iar urmasii lor batjocoresc si astazi pomenirea ta. Dar noi, multumindu-ti pentru multimea binefacerilor tale, iti zicem:

Bucura-te, mustrator al celor ce defaima dreapta credinta,
Bucura-te, ca pe cei mandri ii intorci spre pocainta,
Bucura-te, tainic povatuitor al preotilor,
Bucura-te, pavaza de nebiruit a crestinilor,
Bucura-te, dascal priceput al jertfelniciei,
Bucura-te, invatatorule neobosit al evlaviei,
Bucura-te, ca rugaciuni staruitoare ai inaltat,
Bucura-te, cel ce pe scara virtutilor ai urcat,
Bucura-te, ca prin iubirea aproapelui te-ai sfintit,
Bucura-te, ca pentru slujirea lui Hristos te-ai nevoit,
Bucura-te, ca Dumnezeu cu harul Sau te-a luminat,
Bucura-te, ca, prin tine, Hristos la El ne-a chemat,
Bucura-te, Sfinte Parinte Ilie, faclie luminoasa a soborului noilor marturisitori!

Condacul al 13-lea:

O, Parinte Ilie, noule marturisitor al lui Hristos, cadem catre tine in rugaciune, stiind ca nimeni din cei ce alearga la tine nu ramane fara raspuns. Fii ocrotitor al nostru pana in ceasul mortii noastre, ajuta-ne sa ducem o viata bineplacuta lui Dumnezeu, ferindu-ne de cursele vrajmasilor mantuirii noastre, ca sa Ii cantam in vecii vecilor Dumnezeului care te-a proslavit: Aliluia! (Acest condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul intai: La tine alergam, sfinte, la vreme de ispita… si Condacul intai: Veniti, iubitorilor de mucenici, sa il laudam…)

Apoi se citeste aceasta

Rugaciune:

O, Sfinte Ilie, mare facatorule de minuni, la tine alergam acum, ca la un grabnic ajutator. Vezi putinatatea credintei noastre, vezi slabiciunile si neputintele noastre. Nu ne lasa sa fim biruiti de lucrarea puterilor dracesti, care cauta sa ne piarda in fel si chip. De la inceputurile Bisericii multi inaintemergatori ai Antihristului s-au aratat, raspandind ratacirile lor si pierzandu-i pe cei slabi in credinta. Iar in vremea noastra numarul lor s-a inmultit, si, din pricina lor, bisericile se golesc si oamenii isi pierd sufletele, alegand caile pierzarii. Avem nevoie de ocrotirea ta, sfinte, sa rezistam ispitelor din fiecare zi. Avem nevoie de mijlocirea ta, sfinte, ca sa nu pierdem ajutorul dumnezeiesc.

Roaga-te lui Dumnezeu pentru toate familiile binecredincioase, pentru toti parintii crestini si copiii lor. Roaga-te pentru toti preotii Bisericii dreptslavitoare, sa marturiseasca adevarul fara teama. Roaga-te pentru ierarhii de pretutindeni, sa pastoreasca turmele lor cu frica de Dumnezeu. Roaga-te, Sfinte Ilie, pentru toti monahii si toate monahiile, sa le daruiasca Dumnezeu darurile Sale pentru rugaciunile tale.

Ne rugam tie si tuturor noilor mucenici si marturisitori, nu uitati in rugaciunile voastre neamul romanesc, care este incercat parca mai mult ca niciodata. Feriti-l de dusmanii vazuti si nevazuti, prin darul pe care l-ati primit de la Dumnezeu. Ajutati-ne, sfintilor, si acum si in vremea incercarii credintei noastre. Sa nu ne lepadam de Hristos, oricat de grele vor fi incercarile prin care vom trece. Iar daca vom cadea, sa ne ridicam degraba prin mijlocirile voastre. Si prin pocainta sa ne smerim, cerandu-I Bunului Dumnezeu sa ne schimbe viata si sa ne primeasca la sfarsitul vietii noastre in imparatia Sa cea cereasca, unde acum Il laudati impreuna cu toti ingerii si sfintii. Amin.

Marți, 1 noiembrie 2011, ora 17, lansăm la librăria Sophia romanul inspirat din viața monahului Kalist



Evenimentul va avea loc la librăria Sophia marţi, 1 noiembrie 2011, ora 17.00

Invitaţi:
Părintele Jean Nedelea
Simona Ciobanu, psiholog
Ciprian Voicilă, sociolog M.Ţ.R.

Concert de muzică bizantină: ”Melosul Bizanțului”



Concertul „Melosul Bizanţului”, susţinut de Grupul Nectarie Protopsaltul, are menirea să descopere publicului larg frumuseţea, ritmul şi bucuria cântării bizantine. Concertul vine în completarea a două seminarii, susţinute de cercetători şi cântăreţi bisericeşti cu experienţă atât în zona muzicii bizantine, cât şi a celei vest-europene.

Invitatul extraordinar al concertului şi al unuia dintre seminarii este Ioannis Arvanitis
. Unul dintre cei mai renumiţi psalţi, Arvanitis este şi un specialist în paleografie muzicală, autorul teoriei care permite cea mai plauzibilă reconstrucţie a cântărilor din perioada Imperiului Bizantin.

Seminariile ”Melosul Bizanțului”


Seminariile vor avea loc la Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti, în zilele de 24 octombrie şi 2 noiembrie 2011, ora 17.30, accesul fiind gratuit. Concertul va avea loc la Sala Radio, pe 3 noiembrie, ora 19.00, iar biletele se găsesc de vânzare la casa de bilete a Sălii Radio şi prin reţeaua Eventim (în magazinele partenere şi on-line, detalii pe www.nectarie.ro).

Conferenţiari în cadrul seminarilor
: Ioannis Arvanitis (Atena), diacon Cornel Coman, Nicolae Gheorghiţă (Universitatea Naţională de Muzică Bucureşti), Ion Minoiu, Costin Moisil (Muzeul Ţăranului Român), Sabin Preda (Facultatea de Teologie Ortodoxă Bucureşti), Constantin Secară (Institutul de Etnografie şi Folclor).

Seminariile şi concertul fac parte din proiectul cultural „Arca Bizantină – Dialog intercultural muzical istorie–contemporaneitate”, iniţiat de Asociaţia Nectarie Protopsaltul, cofinanţat de Autoritatea finanţatoare Administraţia Fondului Cultural Naţional. Co-producător: Radio România Cultural. Parteneri media: Radio România Muzical, Şapte seri, Fundaţia Calea Victoriei.

Detalii pe www.nectarie.ro

vineri, 28 octombrie 2011

O nouă apariţie la editurile Areopag şi Meditaţii: "Minuni contemporane"



Cartea poate fi achiziţionată în principal de la librăriile Sophia şi Evanghelismos.
Cartea de fata ne prezinta minunile facute de Sfantul Nectarie si de alti sfinti in viata doamnei Maria-Liliana Manolache. Un text uimitor, care ne ajuta sa intelegem faptul ca si in vremurile noastre Dumnezeu lucreaza ca in vremurile de demult, acolo unde gaseste credinta.

Doamna Maria-Liliana Manolache este cunoscuta cititorilor din Romania printr-un fragment din volumul de fata, cu titlul „Operata de Sfantul Nectarie”, anexat volumului Sfantul Nectarie – Minuni in Romania si reprodus in revista Familia ortodoxa.

Traind departe de tara, in Tesalonic, cu sufletul este aproape de pamantul natal si, prin aceasta carte, isi deschide sufletul pentru le a vorbi drept-credinciosilor din Romania despre minunile pe care le-a trait.

„AM FOST OPERATĂ DE SFÂNTUL NECTARIE…”


- E o mare bucurie să vă pot asculta vorbind despre minunile făcute de Dumnezeu şi de sfinţii Săi în viaţa dumneavoastră. Când am auzit prima oară despre cum v-a ajutat Sfântul Nectarie, am rămas surprins, e o minune pur şi simplu impresionantă…
- Pe Sfântul Nectarie l-am simţit ocrotitor al familiei noastre.
- Din ce în ce mai multe familii mărturisesc la fel, şi îl aleg ca ocrotitor…
- În 2001, după zece ani de stat în Grecia, la muncă, am zis să mergem acasă. Noi am mers acasă pentru că tatăl meu era foarte bolnav. Era pe moarte. La întoarcerea înapoi, am fost avertizată că n-o să ajung în Grecia. Şi nu am crezut-o, am zis că nu, imposibil să fie aşa ceva. O femeie m-a avertizat: „Tu n ajungi în Grecia!” N-a zis că „să dea Dumnezeu” sau aşa ceva, dar...
- Femeia aceea făcea farmece?
- Da, da, făcea lucruri din astea. Şi am zis că e o femeie nebună, că nu poate să mi se întâmple aşa ceva. Dar mergem la graniţă, într-adevăr: „Tu intri...”
- Ce graniţă?
- Grecia cu Bulgaria. În România n-am avut probleme, şi nici în Bulgaria n-am avut. Ei, la greci, ne-am dus la graniţă şi prima dată ni s-a spus: „Tu treci, tu nu treci!” Până să rezolve Mihai cu actele acolo, m-am dus până la toaletă. Dar la toaletă erau alte persoane care se ocupau cu altceva, cu droguri, cu altele, şi nu trebuia să văd ce-am văzut eu în momentul acela… Nu trebuia să văd. Am motivat că n-am văzut nimic, dar ăia au zis: „Eşti nevastă de poliţai!” „Trebuie să-i luăm viața!” Am zis: „Cum aşa?” Nu, nimic! Au pus mâna pe mine şi m-au băgat într-o maşină bleu, după aia în altă maşină albă, simplă... După aia în altă maşină, tot din asta micuţă, după aia am ajuns într-un camion mare, în care erau 46 de persoane – 6 femei şi 40 de bărbaţi, care erau străini. Persoane care treceau graniţa în Grecia ilegal. Dar cel care m-a prins era grec. M-au dus prin munţii ăia, să mă omoare. M-au chinuit o săptămână.
- Eraţi într-un camion cu alţi 46 de oameni?
- Când am ajuns în camionul ăla, era noapte, camionul avea prelată deasupra, şi eu când am văzut că mă urcă acolo, am zis că gata, s-a terminat cu mine... Şi era noapte, am ajuns noaptea în camionul acela şi nu i-am văzut la faţă, că sunt aşa de negri... Dimineaţa, când i-am văzut pe toţi... arabi, paki¬stanezi, ce erau... Mihai a rămas la graniţă, de-acum grănicerii i-au spus: „Hai, treci, pleacă!”
- Cine v-a zis să treceţi graniţa?
(Mihai) - Cei de la graniţă.
- Grănicerii erau în legătură cu cei care au prins-o pe soţia ta?
- Cine ştie?
(Mihai) - Noi nu putem să ştim asta. Dar imaginația acelor oameni… A fost ceva demonic, că nu puteau aşa, deodată, s-o ia drept nevastă de poliţist: „Vrei să ne trădezi pe noi şi trebuie să te luăm!” Şi, într adevăr, a început calvarul.
- Dimineaţă am văzut acolo toate persoanele astea atât de negre şi mi-am zis: „Doamne, cu ce oameni m-ai adus aici! Doamne, să nu mă laşi să mă distrugă oamenii ăştia!” O săptămână am stat prin munţi, am mers...
- Dar există alte drumuri de intrare în Grecia, în afara celor cunoscute?
- Prin munţi, prin munţi, nu pe şosele. Noaptea mer¬geau şi ziua dormeau toţi. Eu toată ziua făceam rugăciune.
(Mihai) - Maşina a mers numai până într-un anumit punct. Pe urmă au mers pe jos.
- M-au dus cu maşina ca să ajungă acolo, la camionul ăla. Ei, de-acolo, a doua zi, când i-am văzut atât de negri, am zis că gata, de-acum mi s-au încheiat toate drumurile, până aici a fost viaţa mea – așa simţeam! De-acum, ce spun ăştia? „Trebuie să te omorâm!” Eu spuneam: „Nu aveți nevoie de mine, n-am văzut nimica!” – în greacă spuneam.
- Dar ei ştiau că aţi văzut ce nu trebuia…
- Bineînţeles că ştiau! „N-am văzut nimica! N am văzut nimica! Eu am cinci copii acasă! Daţi telefon soţului meu, că el e la graniţă şi mă aşteaptă!” Nimica n au vrut să audă, nimic, nimic! Apoi am ajuns într un ascunziş militar vechi, de pe timpul războiului. M-au chinuit în ziua aia în tot felul. Au început cu o lucrare din asta, demonică. Au făcut un cerc, s-au descălţat toţi, ca musulmanii, şi-au tăiat unghiile, au urinat acolo, într-o găleată. După aceea, urlau, voiau să îmi dea nume mie, şi mi-au dat un nume, ceva de musulman, nu-l mai reţin. Femeile lor făceau vrăji cu nişte lumânări negre şi cu nişte broaşte uscate. Aveau 40 de cordele, jumătate erau roşii, jumătate negre, cu capete aşa, cum e semnul de la curent, pentru pericol de moarte, cu un craniu şi cu două oase. Şi spuneau acolo să mi dea mie nume. Au scobit pâine, miezul de la pâine, şi, pe coaja aceea de la pâine, au făcut iar craniul acela, şi aia voiau să mi-o dea mie, să mă spurce. Şi mi-a dat, dar eu, când am strigat la Domnul, am zis: „Doamne, Tu m-ai botezat cu numele Maria Liliana, să nu laşi, Doamne, să mă spurce oamenii ăştia!” Strigam cât puteam!
- Cu voce sau în gând?
- Şi cu voce, şi-n gândul meu, şi româneşte, şi pe greceşte am zis. În timpul acela, a apărut aşa, din coaja aceea, o bucată de anafură, pe care scria Iisus Hristos NIKA, am văzut-o cu ochii mei. Şi urina aceea nu mai era urină, era agheasmă şi cu mirosul de busuioc atât de puternic, încât strigau: „Miroase a busuioc! Miroase a busuioc!” Mi-au dat să beau, m-au spurcat cu aia, cu forţa. Şi-n momentul când mi-au dat să beau, a început să miroasă a busuioc, şi s-a făcut agheasmă pe gura mea! Agheasmă, agheasmă! Nu mai era urină, nimic, nici unghii, nimic! Agheasmă curată! Asta e prima minune pe care a făcut-o Domnul cu mine!
(Mihai) - Şi pâinea aia, pe care făcuseră capul de mort, în momentul în care i-au dat să mănânce, a apărut scris Iisus Hristos NIKA!
- Mi-a dat mie putere Domnul! Mi-a dat încredere că nu sunt singură. Şi-am zis: „Doamne, nu sunt nici mărturisită, nu sunt nici împărtăşită, ce fac eu acum, Doamne? Unde mă duc eu acum? Dacă mă omoară oamenii ăştia, Doamne, eu mor pentru Tine! Pentru Tine mor, Iisuse Hristoase!” Şi mi-a dat o forţă în mine şi o încredere că ceva o să iasă de acolo. Ei, de-acolo, au început! Nu le-a ieşit varianta asta. Unul a venit cu o cârpă şi cu un spray mare. A turnat în cârpa aceea ceva, să-mi dea mie la nas. Nu ştiu ce au vrut, ori să mă omoare direct, ori să mă adoarmă şi să mă omoare mai uşor, nu ştiu ce să zic.
- Dar atunci eraţi legată sau liberă?
- Atunci am fost liberă, după aia m-au legat. Vine grecul, zice: „Hai mai bine s-o ducem în şosea şi să trec cu un jeep peste ea! Şi n-o să se mai ştie nimic de ea!” Zis şi făcut! Mi-au luat papucii din picioare, mi-au luat geanta cu care am mers la toaletă, pentru mine, ca femeie… Mi-au luat tot. Ei, de-acum, am zis: „Doamne, numai Tu eşti şansa mea, numai Tu eşti!” Şi am început cu: „Miluieşte-mă, Dumnezeule!” „Doamne, auzi rugăciunea mea!” – toate rugăciunile pe care le ştiam eu, şi cu „Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi, Doamne! Să nu mor pentru oamenii ăştia! Pentru Tine să mor! Dacă merită copiii ăştia ai mei şi sunt vrednică să le fiu mamă, şi dacă merit să fiu nevastă la omul ăsta al meu, să mă aduci la dânşii! Să mă aduci întreagă la dânşii! Dacă nu, pentru Tine să mor, Doamne Iisuse Hristoase!” Ei, vine grecul să mă scoată pe mine în stradă şi să treacă cu jeepul peste mine. Zice: „Eu mă urc în jeep şi voi, din spate” – mă duceau ca pe Domnul Iisus, bătută, chinuită, bătută cu bocancii de armată în cap.
- Cam câţi erau cei care vă băteau?
- Cred că erau trei greci şi ceilalţi erau străini. Eu eram sub controlul lor, aşa. Şi vine grecul acesta, capul lor, care a vrut să mă omoare, şi zice: „Trecem cu jeepul peste dânsa!” Mă duc, toţi, legată; au început să mă lege cu bandă la picioare, la mâini, bandă la gură; aşa cum eram, cu blugii ăia şi cu o bluză mai largă la gât. Ei, când mi-au dat părul în faţă, să mă lege la gură, mi-au dat nişte pastile şi nişte prafuri dulci. Cred că erau şi droguri în acelea, cine ştie? Cineva nevăzut îmi tot spunea să le scuip, să le scuip, auzeam în capul meu: „Aruncă-le jos!” Le scuipam în bluza aceea largă a mea şi ei nu vedeau nimica. Şi mi-au dat nişte pastile mari de cianură, nişte pastile mari pe care le punem în apă şi sfârâie, ard. Ei, şi saliva sfârâia. Aceeaşi voce îmi spunea: „Scuipă-le! Scuipă-le!” Ei, cine-mi spunea mie: „Scuipă-le!”? A cui putere era aceea? Şi, la urmă, când să-mi lege banda aceea la gură, Cineva îmi pune o mână caldă aici, şi mi-a cuprins şi nasul şi gura, şi a trecut banda peste mâna aceea. Dacă nu era mâna aceea să-mi ţină gura mai liberă, nu puteam respira, muream! (…)
Ei, când ţipam eu, răsunau munţii aceia. De unde aveam eu puterea aceea să strig: „Doamne, nu mă lăsa, Doamne, nu mă lăsa!” - de se fereau şi ei, și nu ştiau cum să mă apuce? Dar au continuat. Mă băteau, mă băteau cu bocancii, curgea sânge peste tot, pe urechi, pe gură...
- Atunci eraţi conştientă?
- Conştientă eram! La un moment dat, când să ajungem în stradă, că mă duceau femeile din spate, spuneau ce spuneau ele, în arabă sau ce limbă era...
Dar femeile erau de acord cu ce vă făceau bărbaţii aceia? Nu încercau să vă ia apărarea? Nu spuneau nimic?
- Nu, nimic, nimic! Cred că unul dintre ei era doctor, că a zis ceva, a scăpat câteva cuvinte în greceşte, a zis: „Măi, e păcat de femeia asta, că femeia asta nu v-a făcut nimic!” „Nu, au zis, nu, e nevastă de poliţai, şi dacă asta ne trădează, trebuie să moară! Altfel, pe toţi ne bagă în puşcărie!”
(Mihai) - Cum a făcut diavolul! Până unde s-a ajuns cu toate treburile astea, ca diavolul să-şi facă lucrarea lui, ca ea să fie distrusă! Pentru ce? Pe toţi musulmanii aceia i-a unit, pe toţi, ca să lupte împotriva unui creştin! De ce? Pentru că ea era aproape de Domnul!
- Aşa... şi ajung în stradă. Ăla se urcă în maşină. Când să treacă peste mine, vine o maşină dintr-o parte. De pe stradă se vedea. Când ăsta a claxonat de sus, ca să mă împingă în stradă, ca să simuleze accidentul, în dreptul meu a venit altă maşină. Asta s-a întâmplat de trei ori la rând. A mers iar, a întors maşina, iar s-a dus sus. De trei ori a încercat varianta asta, dar n-a reuşit. Apoi m-a tras înapoi în boscheţii ăia, cum eram, plină de sânge, şi m-a dus pe un drum de ţară, pe munte.
- Aţi mai fost, după aceea, prin locurile cu pricina?
- Când am făcut reconstituirea, cu poliţia!
- Ei, şi m-au dus pe drumul ăla. Pe drumul ăla, atâta m-au lovit şi m-au trântit jos, cu picioarele, îmi dădeau în cap, mă loveau, mă loveau... De la un timp, de la loviturile alea, de cât mă buşeau ei cu picioarele, cu bocancii ăia de armată, apare un înveliș de protecție ca un cazan în jurul capului meu – un cazan, pur şi simplu, un cazan!
(Mihai) - Ca o bucată de tablă!
- Îl vedeaţi sau doar îl simţeaţi?
- Îl simţeam. Şi când ei loveau cu picioarele, băteau în cazanul ăla. Şi cred că simţeau şi ei asta. Ziceau: „Băi, asta are sfânt! Are sfânt, nu vrea să moară!” Mă înjurau, mă înjurau în toate felurile, mă făceau în toate felurile...
- Aşa spuneau, că aveţi sfânt?
- Da! Că am sfânt care nu vrea să mor.
Adică aveţi sfânt care vă ocroteşte?
- Da, am sfânt care mă ocroteşte şi nu vrea să mor.
- Şi nu s-au speriat?
- Într-un fel, s-au speriat...
(Mihai) - Dar lucrau demonii! Şi erau fanatici. Dar fanatismul unde loveşte? Unde? Aici! În creştinism. Când apare fanatismul, atunci îl îmbolnăveşte pe om, gata! Îl orbeşte demonul!
- Ei, am început să simt cazanul ăsta, au văzut că nu reuşesc să mă omoare aşa. Zice: „Măi, scoatem pistolul şi o terminăm!” Scoate pistolul, trage cu pistolul. Avea patru gloanţe – că le-am simţit cum le-a respins, cum au ricoşat gloanţele din cazanul ăla. De trei ori a tras, apoi şi a patra oară şi zice: „Nu mai avem gloanţe!” Şi zice: „Băi, asta are şapte vieţi, e ca mâţa! Ca nu ştiu ce!” Îmi spuneau tot felul de vorbe, de înjurături. Îmi spuneau, şi eu ziceam: „Doamne, să nu mă laşi! Doamne, Iisuse Hristoase, să nu mă laşi! Dacă mor, pentru Tine, Doamne, să mor!” Eu eram în chinurile acelea, şi eu acum retrăiesc momentele acelea, nu pot să plece din mine aşa...
- Da, amintirile de acest gen se şterg greu din suflet…
- S-au speriat ăştia, au zis: „Nu putem... ce să facem, cum s-o omorâm? Trebuie s-o omorâm, trebuie să moară!” La un moment dat, apare Maica Domnului. O maică, maică, venită din cer, şi cu un baston de foc. A făcut o lumină de au căzut toţi jos de la lumina aceea, şi s-au speriat, au zis: „Maică pe aici, prin munţii ăştia, nu există!” Era Maica Domnului şi cu Domnul Iisus Hristos micuţ, de mânuţă, aşa, îmbrăcat în alb. Şi musulmanii, dar şi grecii care erau acolo, au zis că nu există maică pe acolo. Au zis: „Asta e putere de la Dumnezeu, o ocroteşte pe femeia asta!”
- Ei au văzut focul, tot?
- Au văzut tot şi n-au putut rezista la lumina aia. Eu am rămas în picioare, ei au căzut toţi şi toţi urlau, au zis: „Doamne, are sfânt! Hai să terminăm!” „Hai s-o lăsăm!”, ziceau unii dintre dânşii. Când a coborât Maica Domnului cu bastonul cu foc, ca un fulger, numai eu am rămas în picioare, ceilalţi toţi erau culcaţi la pământ, aveam o putere enormă, puterea aceea nu cred s-o mai simt vreodată în viaţa mea, puterea pe care mi-a dat-o Maica Domnului, şi o mângâiere, şi ceva aşa, pe faţa mea, ca o mângâiere, şi să am curaj, că o să fie bine.
- Dar n-aţi văzut cine vă mângâie, doar aţi simţit?
- Am simţit mâna! Mâna caldă a Maicii Domnului, care mă ţinea şi la gură. În momentul acela, ei s-au speriat, s-au ridicat şi au plecat. Am văzut şi eu pe Maica Domnului cu Hristos micuţ, frumos, aşa. La un moment dat, ei au zis: „Măi, mai încercăm ultima şansă. Dacă nu ne iese nici de data asta… O aruncăm!” – că era şi o prăpastie acolo. Ei, şi au început iar să mă lovească. Eu, protecția la cap, tot o aveam. Mă loveau degeaba. Probabil că l-a enervat pe acela câte lovituri a dat şi cum eram legată şi nu puteam să fac o mişcare, nimic nu puteam să fac, nicio mişcare.
La un moment dat, din loviturile acelea, două porţi mari, metalice, aşa, se deschid, şi iese un cal alb, nechezând, şi cu un militar deasupra, pe calul ăla. Şi tot aşa, cu un baston de foc, i-a pus pe toţi jos, cu foc, şi a trecut Sfântul Gheorghe cu calul acela peste dânşii. Au început a ţipa, a urla, şi au zis: „Nu putem s-o omorâm, hai s-o lăsăm, că nu ştim cu cine avem de-a face!”, spuneau ei pe greceşte. Mie mi s-a părut că au stat foarte mult jos, dar poate au stat doar un minut jos; s-au ridicat de acolo şi atunci, în momentul respectiv, gata! M-au aruncat în prăpastia aia.
În timpul ăla, un jeep de poliţie făcea un tur prin munţi, l-am văzut şi eu, l-au văzut şi ei, şi s-au speriat. Şi, în momentul acela, m-au aruncat în prăpastie, o prăpastie de 15 metri, că am mers apoi cu poliţia acolo, pe unde am fost eu aruncată, şi au zis: „Măi, fată, numai un sfânt te-a putut ajuta, ai avut un sfânt care te-a ocrotit pe tine, că, cine cade în prăpastia aia, nu mai iese de acolo viu!”
Şi m-au aruncat în prăpastia aia, acolo, legată la mâini şi la picioare, cu cordelele acelea la gât, acelea roşii şi negre, cu cranii pe ele, mi le-au legat pe toate… Când am ajuns legată, jos – eu nu mai ajungeam jos, nu mai ajungeam! Nu-mi dădeam seama ce se întâmplă cu mine, dacă urc sau cobor… Am zis: „Doamne, unde mă urc? În cer? Sau cobor?” Am ajuns ca o pană jos, era apă, stânci foarte mari. Am ajuns în apă cu mâinile legate la spate. În momentul acela am putut să-mi dezleg banda aceea de la mâini, să-mi fac cruce şi să-I mulţumesc lui Dumnezeu.
N-am păţit nimic la cap. Am zis: „Doamne, ajută-mă să-mi amintesc ceva acum!” Că acolo unde am căzut erau stânci, era apă, peste tot. Dacă aş fi căzut puţin mai încolo, mă înecam, mă lua apa cumva înspre Bulgaria. Şi de acolo, mi-am adus aminte de telefonul lui Mihai, de mobilul lui, am început să plâng, să mulţumesc că m-a ajutat atât de mult Domnul. Am zis: „Doamne, până aici m-ai ajutat!” Ei, de frică, după aceea, mă căutau ca să vadă dacă m-am dus în apă, dacă m-am înecat. M-au căutat, că s-au speriat şi de maşina ceea de poliţie, când m-au aruncat ei acolo. Se uitau cu lanterne, noaptea, ca să vadă dacă m-a luat apa. Au venit până aproape lângă mine, că era o tufă mare, în apă, şi eu eram în apă, mă ţineam de tufa aia, şi nu m-au văzut. Şi au zis: „A luat-o apa, s-a înecat!” - au zis pe greceşte.
După aceea, am ieşit de acolo, m-am dezlegat la gât, dar de cordelele acelea n-am putut să mă dezleg. Atunci au ieşit diavolii din ele. 40 de diavoli, câte cordele am avut la gât – eu n-am mai văzut în viaţa mea aşa ceva –, i-am văzut cum arătau, şi mi i-au arătat pe toţi ăştia care ne făceau nouă vrăji în România, inclusiv pe persoana care a zis că nu ajung în Grecia. Mi-i arătau dracii şi mă trimeteau înspre Bulgaria, să mă înec. Dar eu îi spuneam diavolului: „Eu am zis că mă duc cu Hristos, că El e înaintea căii mele! Iar acolo să se ducă cei care fac treburile astea cu voi!” Şi, până n-am făcut cruce la gât, nu am putut să scap de diavolii ăştia. Voiam să dorm, era zăpadă, am îngheţat, mâinile mele erau degerate, picioarele erau îngheţate. Tălpile mele erau umflate cât o palmă, îngheţate… Cum era zăpadă pe munţi, a scăzut temperatura corpului. Eram îngheţată, hainele erau ude, erau sticlă pe mine! Şi voiam să mă culc un pic, voiam să adorm, după o săptămână de chin, bătută, schingiuită, nemâncată, fără apă! Fără apă! Cu hrană cerească am trăit în zilele acelea!
- Câte zile aţi rezistat aşa?
- O săptămână! O săptămână, nici apă, nimic, nimic!
- Vă era foame sau sete?
- Nimic! Simţeam că sunt sătulă cu hrană de la cineva, de undeva. Şi, când mă culcam jos, să adorm un pic, cineva ţipa la mine să nu dorm, că mor! Să nu dorm, că mor! Şi toată noaptea am mers, am mers prin munţi. Ei, când am ieşit din groapa aia, de acolo, din prăpastia aia, a ieşit o femeie îmbrăcată în alb – eu am zis că e bunica mea după tată. Nu ştiu, poate era altcineva. Şi tot îmi spunea: „Hai, Liliană, draga bunichii, hai, hai”, de m-a urcat pe munţi, spre Grecia.
- O vedeaţi cum vă arată drumul?
- Da, o vedeam, aşa cum vedeam că diavolii mă trimiteau înspre Bulgaria. Dar eram puternică, ardea sufletul meu pentru Hristos, şi trebuia să-L urmez pe Hristos şi nu pe altcineva! Şi, când am dezlegat eu toate acele cordele de la gât, cu semnul crucii, atunci a cântat cocoşul. Unde a cântat cocoşul dimineaţă, la ora trei, pe munţi? Unde? N am văzut! Ei, a cântat cocoşul şi a dispărut diavolul. Am terminat cu acelea, le-am îngropat, le-am pus eu acolo, undeva, ca să le găsesc dacă mă întorc. Buletinul, ce-am mai putut să iau din geantă – că mi-au luat geanta –, buletinul l-am pus sub o piatră, toate cordelele alea le-am pus sub o piatră, hainele, care erau ude şi erau grele, nu puteam să le mai duc, de-acum, le-am pus acolo, că mi am zis că, dacă mor, o să găsească cineva un semn de la mine, că pe mine m-au omorât oamenii ăştia aici.
Ce gândeam eu atunci, că nu mai aveai timp de alte gânduri, decât de Hristos şi de Maica Domnului şi altceva, nimic. Lupii au venit până lângă mine; şacalii ăia care sunt pe munţi, până lângă mine au venit. Nimeni nu m-a atins cu nimic. A fost puterea lui Dumnezeu că nu m-au atins. Am ajuns pe vârful muntelui. Când am ajuns, mă aştepta un grup de câini, vreo 13-14 câini erau, mari, care puteau să mă mănânce, de la mirosul ăla de sânge, cum era închegat pe mine. Ei, dar câinii aceia au început să-mi lingă cu limbuţa lor picioarele, să mă încălzească, să mă strângă între dânşii, să mă urce sus, la stăpânul lor, şi plângeau, plângeau de mila mea. Eu, care aveam frică de câini, că am fost muşcată de copil, atunci n-am avut nicio frică. M-au dus la ciobani, sus. Dar până acolo era un grup de vaci. Eu simţeam că de la pastilele pe care mi le-au dat, mi-a rămas ceva aici, în gât, mă ardea ceva de la ele. Am mers, am făcut cruce la vacile celea, şi am muls puţin lapte, ca să beau şi să plece ce aveam în gât. De acolo, am mers mai sus. Când ajung sus, dau peste ciobani. M-au dus câinii până la ciobani. Când ajunsesem la vaci, câinii mă împingeau şi ei la vaci, să mă duc să mulg vacile celea.
Am urcat eu sus, tot cu „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa”… Dacă n-aveam asta, nu venea salvarea mea, cred. Urcăm la ciobanii aceia. Erau doi într-o parte şi unul într-o parte. Eu l-am întâlnit pe ăla, unul. Şi zice pe greceşte: „Doamne, de unde-ai mai apărut şi tu pe aici? Tu eşti nebună!” I-am zis: „Nu, domnul meu drag, nu-s nebună, sunt îndurerată…” Şi am încercat să-i explic. I-am dat numărul lui Mihai, să-i dea un telefon, sau să cheme poliţia. Ei au discutat între dânşii, mi-au dat papucii lor calzi în picioare, mi-au dat şosetele lor calde în pi¬cioare, mi-au dat cozonac, ou roşu – eu, în anul acela, n am mâncat ou roşu şi cozonac de-al nostru –, şi au preferat să cheme poliţia.
Când a venit poliţia şi a văzut ce picioare aveam, umflate şi cu spini într-însele… Când m-au dus la spital, nu mai ştiau doctorii şi cu asistentele cum să-mi scoată spinii ăia din picioare. A venit poliţia, erau trei băieţi tineri. Când m-au văzut, au început a plânge şi aceia, şi-au zis: „Doamne, ce s-a întâmplat cu tine? Cine te-a bătut în halul ăsta, aşa?” Eram toată închegată în sânge, tot, părul, capul… Ca o femeie nebună, ce mai la deal, la vale. M-au luat la poliţie şi i-au dat telefon lui Mihai, l-au chemat. Când a venit, i-au zis: „Ce-ai făcut din femeia asta? De ce-i aşa?” L-au luat pe el la întrebări. El a zis: „Dom’le, eu la graniţă am rămas, am venit ca să trecem în Grecia şi, poftim, la voi s-au întâmplat toate astea!” În timpul acela, eu lucram la un medic care a studiat în România. Acesta ne dă telefon chiar atunci, fără să ştie nimica, dar a simţit!
(Mihai) - Cum l-a trimis Dumnezeu exact atunci, doctor fiind, când pe ea au dus-o s-o controleze, să vadă dacă n-a fost violată, dacă nu s-au făcut alte chestii cu ea. Şi-n momentul ăla, Dumnezeu l-a făcut pe doctorul acela să dea telefon: „Liliana, unde eşti? Ce faci? Ce se întâmplă cu tine?” Şi-i spune doctorul: „Te duci imediat la Serres, să-i faci actinografie”, asta, asta, asta, aşa, în toate chestiunile medicale pe care trebuie să le facă, şi ne-am dat seama atunci cum a lucrat Dumnezeu. Noi nu vorbisem de atâta timp la telefon. În momentul când ea era pe masă, la control, îi spune doctorului ăluia: „O trimiţi imediat la Serres, nu la Siderokastro, – unde era, într-un orăşel mic – să-i facă toate analizele medicale, tot”. Imediat, psihologi, şi toţi doctorii, la ea, să vadă ce s-a întâmplat cu ea, dacă nu-i nebună.
- Cât am stat la spital, erau câte doi poliţai care mă păzeau, noapte și zi. Cât am stat în spital eu, o lună de zile, a venit televiziunea. N-am dat nici un interviu, am zis: „Dacă eu Îl am pe Hristos, îmi mai trebuie mie televiziu¬nea voastră?” Nu-mi trebuia nimica. Eram toată bătută, m-au fotografiat cum eram, bătută, schingiuită, cum eram, în situaţia aceea – există documente, dacă le mai scoate cineva la iveală... Până şi cel mai rău poliţai de acolo, care ne ura pe noi, românii, la urmă a venit cu icoana Maicii Domnului, s-a pus în genunchi în faţa mea şi şi-a cerut iertare. Ăla era cel mai fără suflet om! Credea că noi suntem veniţi aici pentru alte treburi.
(Mihai) - Dar, ce s-a întâmplat aici: noaptea, la spital, vorbea prin somn...
- Spuneam toată întâmplarea mea, tot ce s-a întâmplat. Şi ei m-au înregistrat. Ei în fiecare zi îmi luau interviu mie, în fiecare zi, o lună de zile. Au zis: „Poate e nebună… E imposibil să se întâmple aşa ceva!” Dar doctorul la care lucram eu a avut cunoştinţe în parlament, socrul lui era în parlament la greci. Socrul lui era în parlament, soţia lui era mare avocat, toate rudele lui, neamurile lui, erau toţi oameni mari. I-au băgat în priză pe ăştia de la graniţă, pe toţi. „Cine sunteţi voi? Cine sunteţi? Că ne pierdem pâinea!”, ne ziceau. Până la urmă, s-a dovedit adevărul, l-au depistat cine era. L-au prins! După aceea, trebuia să-l băgăm în puşcărie, fiindcă aveam acte în regulă! Dar după aia, mi-a zis părintele să l las la judecata lui Dumnezeu, că Judecătorul meu este Hristos, şi să nu-i fac nimic, să-l las pe mâna Domnului. Am zis că nu vreau să-i plătesc cu aceeaşi monedă cu care mi-a plătit el. Vreau să-l las la mâna Domnului. Ce-o vrea Domnul, aceea să facă cu dânsul.
- Am stat o lună de zile în spital, am plecat în România, să-mi fac din nou acte, că mi-au luat actele, nu mai aveam nimica, în schimb, eu am fost la Sihăstria, am fost, n-am stat aşa, am zis să văd şi eu care-i treaba. Dar mi am pierdut vederea, mi-am pierdut auzul.
- Când s-a întâmplat?
- Imediat după ieşirea din spital.
(Mihai) - Erau efectele loviturilor. Fiindcă, la un moment dat, a intervenit Domnul, cu cazanul acela, cu protecţia Sa, dar până atunci, loviturile au fost!
- Mă durea tare în vârful capului, am mers la medic şi medicul a spus că o să-mi pierd auzul şi la urechea cealaltă. Mi-am pierdut auzul şi dincolo, vederea mi-am pierdut-o.
- Nu mai vedeaţi deloc, deloc?
- Am fost la Bucureşti, şi când m-am dus să completez documentele pentru Grecia, cine caută în documentele acelea vede dacă vedeam sau dacă nu vedeam. Că oamenii ăia s-au speriat. Ziceau: „Femeie, cine te-a nenorocit aşa? Ce scrii aici?” Nu mai vedeam deloc...
Nu mai vedeaţi nici să mergeţi pe stradă?
- Zăream foarte puţin, aşa. Şi copiii îmi citeau o carte despre Sfântul Nectarie şi eu plângeam… Şi am zis: „Dacă îmi este de folos, să ajung şi eu la tine, Sfinte Nectarie!” Şi aşa am ajuns în Eghina, la Sfântul Nectarie, şi m-am rugat lui din toate puterile. M-am dus acolo, la mormântul lui, şi mi s-au lipit mâinile de marmură. Trăgea lumea de mâinile mele, dar nu se dezlipeau. Simţeam că sfântul vrea ceva de la mine şi nu ştiam cum să interpretez asta, cum să procedez.
(Mihai) - Eu, care sunt om puternic, am tras de degetele ei, şi nu puteam să le dezlipesc. Şi pe urmă ea s-a pus cu capul pe mormânt.
- Da, simţeam aici ceva foarte... Ei, şi s-a lipit urechea, cum stăteam în genunchi lângă mormântul sfântului, acolo, mi s-a lipit capul de mormântul lui. În momentul respectiv, nu mai puteam să mai port capul nici într-o parte, nici în alta, şi Sfântul Nectarie a început să tragă ceva din cap de la mine. Trăgea, tăia! Forfecuţă, pensă, auzeam în cap la mine. Pensă, cum opera. Sfântul a operat în cap la mine. Operaţie fără bani, că doctorii ăştia, în ziua de azi, dacă te duci, trebuie să-ţi ia şi viaţa ca să poţi să plăteşti. Sfântul a lucrat fără bani. După aceea, am simţit o căldură, o energie puternică la ochi, după aceea la urechi, a terminat operaţia – nu ştiu, poate am stat o fracţiune de secundă acolo, Mihai poate să ştie mai bine cât am stat eu acolo.
(Mihai) - A stat câteva minute, două-trei minute. Totul se petrecea cu o repeziciune extraordinară.
- M-am ridicat, plângeam, plângeam de mulţumire, că am ajuns la sfânt, acolo. Că atât am trăit eu şi mi-am dorit atât de mult, încât simţeam că am ajuns în cer, că am ajuns în Eghina. Ei, şi după aia am simţit o mângâiere şi a început să dea drumul la auz. Simţeam ceva, simţeam că e mai bine! Apoi am mers şi m-am spovedit.
Până atunci nu auzeaţi deloc, nici cu o ureche, nici cu cealaltă?

- Nu... foarte puţin, foarte vag, cu cealaltă. Dar eu nu-i mai supăram pe dânşii – pe Mihai, pe copii. Nu le mai spuneam că nu mai aud. Ştiau, dar nu voiam să ştie chiar tot ce se întâmplă cu mine, ca să nu-i mai supăr şi pe ei. După aia, când am ajuns acasă, i-am dat telefon la serviciu lui Mihai: „Mihai, aud mai bine!”
(Mihai) - Pe urmă, încet-încet, şi-a revenit şi vederea. Durerile de la cap au dispărut din momentul ăla. Noi, ca oameni, aveam încă nesiguranţă: dar dacă o să apară iarăşi durerile, dacă...
- Nu, nu! Mi le-a luat şi m-a întărit Dumnezeu şi am crezut că n-o să se mai întoarcă durerea aia.
- Aţi început atunci să auziţi şi vederea v-a revenit treptat…
- Cred că într-o săptămână de zile vedeam bine.
- Ca mai înainte, nu era nicio diferenţă?
- Ca înainte. Numai că acum, după aproape zece ani, nu mai văd la fel de bine, îmi pun ochelari când citesc.
(Mihai) - Acum e şi o chestiune de bătrâneţe.
- Acum, dar atunci s-au vindecat toate, slavă Domnului. După ce am simţit că m-a operat Sfântul Nectarie, am mers atunci la părintele Panaghiotis, bătrânul, că sfântul mi-a dat de înţeles să merg să mă spovedesc. Aşa am simţit eu acolo. Am mers şi m-am mărturisit la bătrânul Panaghiotis de la Eghina. Şi mi-a spus: „Ştiţi cât vă iubeşte sfântul pe voi, românii?” Am zis că ştiu, ştiu că mă iubeşte, că mari minuni a făcut cu mine. A zis: „Foarte mult vă iubeşte pe voi!” După ce m-am mărturisit, mi-a zis: „Sfântul o să lucreze cu tine!” Dar sfântul a şi lucrat cu mine. Şi părintele mi-a spus şi despre mama nişte lucruri pe care nu avea de unde să le cunoască, de unde să le ştie…
Părintele Panaghiotis avea şi el dar de la Dumnezeu, harisme duhovniceşti!
- Da, da. Mai avem un părinte, care a fost duhovnicul nostru, un părinte foarte bun, văzător cu duhul - părintele Irimescu de la Rădăşeni, de lângă Fălticeni. Am văzut o dată, la Sfânta Liturghie pe care o săvârşea, ceva... La Sfânta Evanghelie şi la ieşirea cu Cinstitele Daruri, curgeau de sus, până pe capul lui, şi în potir, stele, întruna. Şi i-am spus: „Părinte, am văzut ceva!” Şi m-a prins de mână: „Să nu mai spui la nimeni, că n-ai văzut nimic!” Şi părintele Irimescu, când am fost în 2001 acasă, am mers la dânsul înainte de a pleca în Grecia… El a văzut că ceva se întâmplă, dar vedea şi salvarea mea. Şi mi-a dat o carte de rugăciune, în care scria: Rugăciune înainte de moarte. Când mi-a pus cartea aceea în mână, am început să tremur.
- Înainte să aveţi ispita cu venitul în Grecia? Chiar atunci, înainte?
- Da, da. El vedea ceva, dar vedea şi scăparea! Nu ştia cum să interpreteze bine: să mă oprească să mă întorc în Grecia sau să mă lase. Atunci, Mihai trebuia să vină la muncă, orice ar fi! Dar părintele vedea şi scăparea. Când mi-a pus cartea în mână, am început să tremur, am zis că ceva vede. După ce am trecut prin acea grea încercare, i-am spus: „Părinte, de ce nu mi-aţi spus să mă opresc?” A răspuns: „Fiindcă eu vedeam că tu treci!”
(Mihai) - Mi-a spus aşa şi mie, la telefon. Pe urmă, a venit şi a stat la noi, în Grecia. Şi aşa i-a spus: „Liliana, eu vedeam că o să treci cu bine!”
- Că a văzut şi altele atunci, a văzut…
- Slavă Domnului că mai sunt astfel de duhovnici…
(Mihai) – Când am fost prima dată la părintele Panaghiotis, ne-am dat seama că părintele e deosebit... Iaca, de asta trebuie să ne rugăm pentru duhovnici atunci când ne ducem la ei. Cu câtă credinţă te duci către un duhovnic, atât îți dă Domnul prin gura lui – fără ca el să conştientizeze în momentul ăla, sau ştiu eu... că trebuie să primeşti cuvinte bune. E un lucru foarte bun.
- Şi îmi spune părintele: „Tu să nu răsplăteşti după cum ți-au făcut ei ție!”
Să nu răsplătiţi răul cu rău...
- Nici la omul acela, nici la femeia de la care mi s-a tras, care mi-a făcut vrăjile. Asta a simţit-o şi mi-a spus-o. A zis: „Tu să le plăteşti cu bine!” Şi apoi a spus rugăciuni către Sfântul Nectarie. De atunci mi s-a ivit de multe ori în vis Sfântul Nectarie.
Înainte vă apăruse vreodată?
Înainte, nu. Dar înainte nici nu am avut nevoie, cred. Atunci când m-a văzut în chinurile alea mari, atunci m-a ajutat. Dar apoi, de multe ori, când aveam câte un necaz, câte o problemă, mă rugam la dânsul şi îl vedeam în vis. Ne dădea sfaturi despre copii, despre ce trebuia să fac în anumite probleme...
- Cu ce vă frământa mai tare, nu?
- Da. (…)
- Şi când v-a apărut în vise ce v-a spus?
- În vis mi-a apărut şi acum, cu nepoţelul. Fata mea nu rămânea însărcinată, şi i-a spus doctoriţa pe care o cunoaştem noi că s-ar putea să nu aibă copii în viaţa ei, cu ce a avut ea, o problemă de sănătate. Ei, a mers acolo, la Sfântul Nectarie, şi a simţit ceva în burtă la ea. Şi a promis că primului copil o să-i dea numele Nectarie. La care soţul ei, grec fiind, în ultima clipă a vrut să schimbe numele.
(Mihai) - La greci, totdeauna, se pune numele tatălui băiatului.
- Ea a zis: „Nu, îi dau numele sfântului, şi cu asta, basta! Dacă după aia nu mai pot face copii! Eu îi dau numele sfântului!” Şi am făcut Acatistul Sfântului Nectarie. La naştere i-au spus că trebuie să facă cezariană. Dar nu a mai făcut.
(Mihai) - Acatistul s-a făcut mult, luni în şir se făcea în fiecare zi acatistul.
- Făceam în fiecare zi acatistul, m-am rugat... Aveam o iconiţă din carton la care mă rugam, când mă puneam în genunchi. La un moment dat, aproape când să nască fata mea, m-am rugat la sfânt. Îl simţeam după capul meu aşa, în sus, şi cu toată energia prin toate mădularele mele. Îl simţeam pe sfânt, îmi dădea încredere, copilul ăsta al lui este şi numele lui o să-l poarte! Şi am început să plâng de mulţumire. Şi-i dau telefon lui Mihai şi i-am spus ce am – asta a fost trăire, la sfârşitul acatistului! Trăire aşa, pe viu am simţit. Şi-i dau telefon lui Mihai şi-i spun. Mihaela, fata noastră, îmi dă telefon a doua zi: „Mămică, trebuie să nasc! Trebuie să vin de la Uranopoli - că ea e căsătorită acolo - la Tesalonic.”
Mergem la doctoriţă, se chinuie de dimineaţă până seara, şi doctoriţa zice: „Liliana, în caz că nu poate, trebuie să i facem cezariană.” Ei, iau eu cruciuliţa mea şi cu metania, că n-am ruşine, eu unde ies, ies cu cruciţa şi mă rog. Ei, am făcut metania la Sfântul Nectarie, toată metania aceea mă rugam la Sfântul Nectarie, să se roage pentru dânsa la Domnul, să facă ceva. Am zis: „Cum ne-ai ajutat atât de mult, Sfinte Nectarie, copilul ăsta nu trebuie să ajungă la cezariană. Să iasă cu bine!” Când am terminat metania de făcut, a ieşit băieţelul, cu gura mare, şi am zis: „Doamne sfinte, şi de data asta ne-ai ajutat!” „Doamne, de acum să ne ajuţi şi să primească numele ăsta, că oamenii ăştia sunt suciţi!”
În noaptea aceea, după naştere, l-am visat pe sfânt că stătea la maternitate şi o păzea pe Mihaela! În vis, văd un părinte la uşă că tot făcea metanie şi tot făcea rugăciune... Zic: „Binecuvântaţi, părinte!” Şi zice: „Domnul!” Zic: „Ce părinte sunteţi?” Zice: „Dar nu m-ai chemat tu?” Când ridică capul, l-am cunoscut că e Sfântul Nectarie. Ochii mari, patrafir în faţă. A zis: „Dar nu m-ai chemat tu să mă rog pentru fata ta? Eu sunt aici, o păzesc”. Mihaela era într-un pat alb, copilul în partea dreaptă, cum dădea ea piept la copilul ăsta, şi a deschis uşa şi a zis: „Uite-o, e acolo! Nu m-ai chemat tu să am grijă de dânsa? Copilul ăsta numele meu îl va purta!”
De-acum, înainte de botez, iar îmi apare sfântul în vis. Îmi apare întâi părintele Vincenţiu, cel care a şi botezat mai apoi copilul. Şi-i zice părintele ginerelui meu, Teofil: „Hai, dă-mi o hârtie şi scrie ce nume vrei să pui la copilul ăsta”. El dă repede hârtia, scrie nu ştiu ce, şi apare pe hârtie scris: Nectarios. „Cum, te-ai răzgândit, de ai pus Nectarie?”, zice părintele Vicenţiu. „Nu, zice Teofil, dă-i Fotie!” În timpul acela, intră Sfântul Nectarie, îmbrăcat în veşminte, aşa, şi-i spune părintelui Vicenţiu: „Copilul ăsta o să poarte numele meu!” Şi, într-adevăr, în ziua botezului, ginerele, Teofil, a mers la părintele din Uranopoli, la părintele Teodosie, să schimbe, să-i pună numele lui taică-său, adică Fotie. Şi părintele l-a dat afară. Scandal au făcut toţi, cu soacra, cu toţi de acolo, scandal la părintele Teodosie. Iese părintele şi-i pune numele de botez afară, Nectarie, şi le-a închis gura la toţi. Şi Nectarie a rămas…

marți, 25 octombrie 2011

Joi lansăm la librăria Sophia cartea ”Viața, minunile și acatistul Părintelui Ilie Lăcătușu”

În curs de apariţie la editurile Areopag şi Meditaţii- Părintele Adrian Făgeţeanu: "Viaţa mea. Mărturia mea"




Îi rog pe toţi posesorii de blog care au dragoste pentru părintele Adrian Făgeţeanu să preia această primă parte a cărţii aflate în curs de apariţie.

VIAŢA MEA

Părinte, v-aţi născut pe 16 noiembrie 1912... Vă rugăm să ne vorbiţi despre părinţii dumneavoastră, despre tatăl dumneavoastră, preotul Mihail, şi mama Aurora, din Deleni...

Aş putea să vă spun ceva...

Să începem cronologic, dacă aţi fi de acord.
De când eram mic, sau de când?
Da. Sau, dacă ştiţi şi despre strămoşii lor, din Bucovina.

Da, vă spun. Tatăl meu s -a numit Mihail. El mi- a povestit odată, plângând, ceva din viaţa lui. La 5 ani i- a murit mama, iar la 8 ani i a murit tatăl. Dar el avea un frăţior cu doi ani mai mic ca el. Iar frăţiorul plângea să-i dea papa. De unde să -i dea, dacă nu avea nici tată, nici mamă? Nici el n- avea ce mânca, ce să-i dea frăţiorului? Şi atunci, ce i- a venit în minte lui taică meu, când era copil şi el? Mi- a spus el, plângând, că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului, şi a vorbit cu Mântuitorul aşa: „Doamne, Doamne! Tanti Ileana are vacă, mătuşa de dincoace de gard are capră, cealaltă are cutare... Doamne, dă mi şi mie ceva, ca să dau papa la frăţior!” El spunea că a căzut în genunchi la icoana Mântuitorului şi a vorbit cu El, cum am vorbit eu, o dată, cu Ştefan Vodă la Putna. Tot direct am vorbit, nu prin translator, şi i- am spus: „Măria Ta, ce ai făcut de i- ai putut birui pe tătari, pe unguri, pe mahomedani, pe toţi, şi noi, românii de acum, suntem robii jidovimii?” Aşa i- am spus lui Ştefan, la mormânt, copil fiind – elev de liceu. Directorul ne-a dus cu tot liceul în excursie la Putna.

Şi [Ştefan Vodă] v- a răspuns?

N -am auzit cu urechile astea.

Cum i- a răspuns Mântuitorul tatălui dumneavoastră, când s- a rugat atunci?

Vă spun, vă spun... El s- a rugat dimineaţa, când plângea fratele lui să- i dea papa. Seara, aude bătăi în poartă. Şi a ieşit la poartă să vadă cine bate, ce vrea. Erau vreo patru persoane la poartă, şi i-au spus: „Măi, Mihai, uite ce- i, tatăl tău a fost meşter zidar, el ne a învăţat zidărie pe toţi. (Pe atunci nu dădea instituţia certificate – care- i lucrător, care- i calfă, care- i meşter, ci meşterul dădea diplome.) El ne- a învăţat să facem şi treabă, el ne- a dat şi diplome fiecăruia din noi. Şi noi azi am terminat de zidit o şcoală mare, mare de tot, într- o mahala a Cernăuţilor – şi atunci era obiceiul că nu- ţi dădea în rate banii, ţi- i dădea la recepţie –, şi am primit fiecare o sumă mare. Meşterul, cea mai mare, calfa – a doua, lucrătorii de rând atâta... Şi noi ne- am dus întâi unde se merge când primeşti bani”. Unde se merge?

La orfani... La bancă...

Nu, întâi la restaurant! Nu sunteţi realişti! Sunteţi extratereştri... „Ne- am dus la restaurant şi a durat cam mult, că şi noi am avut bani mulţi.” Şi nu erau nişte sfrijiţi, erau sănătoşi, nu? Şi încăpea în ei şi rachiul şi berea. Era mai mare consumul de bere, erau fabrici foarte bune. „Şi am băut, am băut, şi la urmă, unul din noi a spus: «Măi, noi am încasat atâţia bani datorită învăţăturii pe care ne- am primit- o de la bătrânul care a murit. Şi uite, copiii lui nu au pe lume nici măcar un protector»”... Cum se dă la copiii minori. Şi zice: „Hai, ce să facem?” Şi unul din ei a propus: „Hai să mergem în târgul de vite!” S- au dus în târgul de vite, dar se făcuse seara de acuma, târziu. Vitele bune erau toate vândute. Şi a rămas o vacă slabă, bătrână, pe care nu voia s- o cumpere nimeni. „Şi atunci noi am profitat că n- a cumpărat- o nimeni, ca să lase din preţ”. Şi a lăsat din preţ. Ştiţi ce s- a întâmplat cu şvabul care a dus să vândă vaca?

Nu!

Cum nu ştiţi? Oameni în vârstă, majori, şi nu ştiţi?! Un şvab, când a văzut că vaca lui bătrână începe să îi împungă pe copii, singura soluţie era să o vândă, nu? S- a dus în târgul de vite şi întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „De ce o vinzi?” „Păi, e şi rea, împunge copiii, şi dă puţin lapte, şi cutare...” – motive pentru care să o vândă. Un oltean zice: „Măi, tu nu ştii să vinzi vaca, dă- mi s -o vând eu!” Întreabă cineva: „De vânzare vaca?” „Da!” „N- am cu ce o hrăni! Dacă aş hrăni- o, n- ar fi aşa slabă ca acuma!” „Dar dă lapte?” „Cum să nu dea? Dacă- i dai mâncare, trebuie să dea lapte!” „Dar nu- i rea?” „Dar cum să fie rea? Dacă atâţia ani am ţinut- o, n- am ţinut- o de rea, nu?” Şi şvabul, auzind ce frumos vorbeşte ăla de vacă, zice: „Măi, în cazul ăsta n- o mai vând!” Reclama e sufletul comerţului, nu? Şi tata aude bătăi la poartă, şi ăia îi spun: „Uite, tatăl tău ne- a învăţat meserie, noi azi am luat banii. Am mers cam târziu în târg, n- am găsit o vacă mai tânără. Tu n- ai unde s- o paşti, dar uite, pe toate şanţurile e plin de iarbă. O paşti prin şanţuri. Uite, ţi- am adus şi funie, s- o duci. Îţi iei şi un băţ în mână, când ea merge prea repede s- o mai potoleşti. Şi o rogi pe tanti cutare, din vecini, s -o mulgă, că tu nu poţi s- o mulgi, nu?

I- a ascultat Dumnezeu rugăciunea, nu?

Tata spunea, plângând, că aşa e adevărul. Mi- a mai spus ceva: că învăţătorul din suburbia Cernăuţilor, de unde locuia el, când a văzut că el n- are ce mânca, dar la şcoală are note foarte bune, a spus la băieţii bogătaşilor care nu învăţau: „Mă, voi o să rămâneţi repetenţi, că nu- l luaţi meditator pe Mihail”. Şi l- a trimis ălora ca meditator, deşi el le era coleg. Şi atunci, mergând să facă cu ei şi matematică şi toate, sigur că mamele colegilor lui îi dădeau să mănânce ceva, nu? Şi el spunea: „Eu câteodată beam o jumătate de ceaşcă de lapte, şi luam să- i duc şi lui Nicolae să mănânce”. Şi îi spuneau: „Nu, nu! Bea tot laptele, că îţi dăm acasă o sticlă!”

Tatăl dumneavoastră s- a făcut preot.

A fost preot, da. Chiar preot, nu popă! El nu dădea voie niciodată naşului să spună ce nume să pună la copil, şi nici părinţilor. El consulta numai calendarul şi punea nume întreg: Mihail, Ioan – nu Ionel, nu Ionuţ. Nu punea niciodată două nume. Şi mai avea o calitate, că nu cerea de la oameni să- i dea bani, cum cer popii. El, cum spunea şi Sfântul Apostol Pavel: „Ceilalţi apostoli primesc ajutoare. Eu, nu. Eu fac corturi şi trăiesc din facerea de corturi, nu din ajutoare de la alţii. Fiecare apostol are şi el o soră (adică nu soră de sânge) care- l ajută la făcut mâncare sau ce trebuie. Eu, nu”. Aşa că el, ce făcea bani, pentru noi, pentru copii, făcea din agricultură. Semăna sfeclă de zahăr şi încasa mai mult decât pentru cartofi sau pentru alte cereale.
A avut parohie în comuna Deleni, nu?
Da.

Şi Aurora, mama dumneavoastră?

Mama era originară din Bosanci, Suceava. În casă la bunicii ei, familia Blându, au venit istoricul Dimitrie Onciul, cu Ciprian Porumbescu, cu Pangrati, arhimandritul de la [Mănăstirea] Sfântul Ioan de la Suceava, şi cu alţi români români, şi au hotărât alipirea Bucovinei de patria mumă. Guvernul austriac, când a aflat lucrul ăsta, prin spioni, i a condamnat la închisoare, a desfiinţat societatea, iar pe ei i a pedepsit rău.

În Cernăuţi era asta, nu?

Nu, în Bosanci, Suceava. Această familie era deosebită de mulţi dintre bosânceni. Şi bosâncenii au calităţi deosebite – toţi sunt gospodari foarte buni. Pe vremea aceea, când eram eu copil şi copilăream acolo, ei spuneau că e păcat mare să faci ţuică din prune. Ei spuneau perje, nu prune. Pentru că Dumnezeu, când a dat oamenilor, aşa spune Psalmistul: pentru animale a dat iarbă, iar pentru oameni legume, nu? Deci să se hrănească din legume şi din fructe, din pomi, din toate alea. Zice: „Noi avem voie să mâncăm prune, să facem magiun, dar nu ţuică, să ne îmbătăm”. Aşa era atunci. Dar ei erau foarte zgârciţi. Dacă o cioară lua o prună, o urmăreau şapte sate şi, dacă vedeau că n- au prins- o, ziceau: „Acuma, să nu fie degeaba, măcar să fie de sufletul bunicului.”

Mai târziu satul Bosanci n- a fost colectivizat, nu?

Nu, nu.

Oameni foarte dârji!

Când s- a făcut colectivizarea, satul n- a primit colectivizarea. La toate maşinile securiştilor le-au dat foc. Au dat foc la toate maşinile securiştilor. Le- au răsturnat şi au dat foc. Cu ei nu te jucai! Când au venit evreii să facă prăvălii în Bosanci, întâi i- au primit. Când au văzut că au făcut şi cârciumi, şi le dau şi alcool, care le face rău, le- au pus fiecare în vedere: „Vă ducem cu căruţa noastră unde vreţi, numai să nu fiţi aici! Vă dăm răgaz de atâtea zile sau săptămâni, în ziua cutare venim toţi cu caii – că aveau cai buni, cum aveau hergheliile regale, cai de rasă, buni. Şi la Rădăuţi era herghelie, şi la ei în sat – şi noi vă ducem fără niciun ban, dar cine nu pleacă, nu- l mai găsiţi viu aici”. Nu te jucai cu ei.
Oare nu e necreştineşte să te porţi aşa?... Cum poţi să te aperi de cel care vrea să- ţi facă rău, dar totodată să faci ce a spus Hristos: să întorci şi celălalt obraz?.
Da, şi eu am propovăduit aşa cum spuneţi, pentru că niciodată n am făcut decât ce a spus Hristos. El a spus: „Iubiţi-i şi pe vrăjmaşii voştri”. Şi eu niciodată nu i- am urât pe evrei – numai pe jidani!

Care -i diferenţa?

Românul face diferenţa între greci şi fanarioţi. El e numai contra fanarioţilor, nu e contra grecilor. Şi eu n- am nimic cu evreii, numai cu jidanii. Pentru că evreii adevăraţi au respectat Vechiul Testament. Jidanii n- au nimic din Vechiul Testament, ei sunt cu Talmudul, care spune: „Pe cel mai bun dintre goimi, ucide- l!” Şi Mântuitorul spune să-l iubeşti pe vrăjmaşul tău, nu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. V- am răspuns?

Da, ne -aţi răspuns. Mai vorbiţi-ne despre familia dumneavoastră. Aţi avut fraţi, surori?

Am avut o soră, care era foarte bună la inimă. De câte ori mă bătea tata, ea plângea ca şi cum ar fi bătut- o pe ea. Eu nu plângeam, dar ea plângea. Şi, ori de câte ori o trăgeam de păr, ea, în loc să- mi răsplătească cu aceeaşi plată, nici măcar nu mă pâra la tata. Când tata n- a vrut să- mi mai dea bani la şcoală, ea- i cerea bani pentru ciorapi pentru ea, tata- i dădea şi ea mi dădea mie banii.

Sora era mai mare sau mai mică decât dumneavoastră?

Era mai mică cu doi ani. Ea învăţa foarte bine. Având noi un unchi medic la Paris, după bacalaureat ea s- a dus şi s- a înscris la Sorbona, la Universitate. A avut diplomă de onoare, faţă de sute de străini din toate ţările. Când s- a întors de acolo la Cernăuţi, la societatea Junimea, băieţii au dat iama. Ea nu era ca ciuma pădurii, ci era cultă şi vioaie. Ea a acceptat prietenia unui profesor de fizică. Acela a venit cu ea în luna decembrie la tata: „Părinte, am venit să cer mâna fiicei dumneavoastră”. Tata zice: „Ea e de acord?” „Da”. „Atunci şi eu sunt de acord. Când faceţi cununia?” El zice: „Păi, tatăl meu mi- a spus că la toamnă o să taie şi un viţel, o să aibă şi un butoi de vin bun, avem şi raţe şi gâşte şi găini şi purcei, să facem nuntă mare.” Tata... i- a sărit ţandăra. Zice: „Mata pe unde ai intrat aici?” „Păi, aţi văzut că pe aici, pe uşa asta...” „Ieşi afară!” A ieşit. După un timp, intră [din nou]: „Părinte, dumneavoastră sunteţi de altă părere?” „Da, sunt de altă părere. Noi acuma suntem la sfârşitul lui decembrie. De la Crăciun până la Sfântul Ioan n- avem voie să facem cununii, dar a doua zi după Sfântul Ioan să faceţi cununia. Cum o să trăiţi fără cununie?” Acuma le- a spus clar: „Cum să trăiţi fără cununie?” Nu? Dacă ai fi sfântul sfinţilor, cât poţi să stai fără păcat? „Păi, cum să facem? Noi, aşa, fără rude, fără colegi?” „Fără nimic! Şi se face zaiafetul la primul copil.”

Şi tatăl dumneavoastră i- a cununat, nu?

Da. Şi aşa au făcut. Au făcut cununia foarte restrânsă şi, după vreo zece luni, sora mea a născut un băieţel, Gruia. Şi atunci a făcut zaiafetul cela cu viţel, cu butoi de vin, cu raţe, cu gâşte, cu purcei, cu tot ce este, cu filme, cu fotografii... Cumnatul meu a făcut o glumă foarte frumoasă. S- a dus la un giuvaergiu din Cernăuţi şi a pus la diploma ei de onoare o ramă de aur şi pe urmă a luat un cuiuţ şi- a bătut diploma deasupra prispei. „Acuma avem copil. N- avem nevoie de profesoară de franceză, nu? Avem nevoie de mamă şi de bucătăreasă, nu?” Toată lumea a râs, nimeni nu s a supărat. Şi ea a continuat, totuşi...

Când aveaţi cinci ani, aţi avut un accident cu o căruţă şi era să muriţi.

Nu era accident, era vina mea. Eu sunt născut în 1912. În 1914, s- a declarat războiul mondial. În satul nostru a venit o ceată de chirghizi din Rusia, foarte sălbatici. Nu numai că prădau tot ce era – şi cai, şi vaci, şi viţei, şi gâşte, şi găini, şi tot ce avea omul, dar erau brutali. Dacă nu înţelegeai ce vorbeau ei – şi cine să înţeleagă ce vorbeau chirghizii, nu? –, dădeau cu patul armei în spate, au tras şi cu puşca în oameni. Erau foarte violenţi, foarte sălbatici. Până să ajungă ei în satul nostru, tata era pe front, ca militar...

Înainte de a fi preot, nu?


Nu, nu! Ca preot. Pe front, fiecare regiment avea un preot militar, ca să- i spovedească, să- i înmormânteze. I s- a dat un cal bun şi el mergea din loc în loc, chiar pe front, la tranşee, să spovedească, să împărtăşească, să- i mai ajute. Mama era cu mine şi cu sora mea, mai mică cu doi ani ca mine, deci abia avea câteva luni, abia se născuse. Şi ce a făcut mama? A ascuns caii în şură, la uşa de la şură a pus snopi peste snopi, că astupau uşa, iar cailor le- a dat şi ovăz şi fân, ca ei să ronţăiască, să nu necheze, să nu ştie chirghizii că acolo sunt cai. Şi ei au trecut pe acolo, s- au uitat şi la şură, şi în grajd, şi în toate părţile şi nu au luat caii. Când ei au trecut în alt sat, mama a pus caii la haraba – harabaua e mai mare decât o căruţă obişnuită –, a pus porumb, grâu, făină, toate hainele, covoarele. Mama mâna caii, pe sora mea o ţinea în braţe şi mâna şi caii, iar pe mine m- a dat în seama unei fetiţe din vecini. Vecinii ne-au rugat: „Dacă vă refugiaţi, luaţi- o şi pe fata mea, să nu vie chirghizii să- i facă vreun rău”. Şi ne- am refugiat cu sute, sute, sute de căruţe... Nu numai din satul nostru, ci din toată regiunea Bucovinei. Fiind sute de căruţe, când intram într- un sat, nu mai era lărgime, nu? Când eram pe câmp, mergeau şi pe câmp şi pe de lături. Or, căruţa era încărcată nu cu sute de kilograme, cred că avea peste 2000 kg cu tot ce avea. Când urca pe o grămadă de prundiş, scârţâia. Dar pe mine mă interesa scârţâitul, şi voiam să ştiu de ce scârţâie – putea să fie ceva sub căruţă. Stând în braţe la fata ceea care s- a refugiat, ea se uita după alţi băieţi, nu? Eu, în timpul cela m- am uitat să văd cine scârţâie. Uitându- mă cine scârţâie, am căzut din haraba şi ultima roată din spate mi-a trecut pe aici [arată spre abdomen]. Mi- au ieşit intestinele, eram plin de sânge şi nu mai suflam.

Foarte grav!

Foarte grav... Oamenii toţi ţipau la mama: „Mamă criminală, că n- ai avut grijă de copil!” Dar cum să aibă grijă şi în spate şi în faţă, nu?

Câţi ani aveaţi?

Doi ani şi câteva luni.

Şi mai ţineţi minte? Sau vi s- a povestit?

Nu, mi- a spus mama. Eu ţin minte altceva, o să vă spun imediat ce. Şi, mergând mai departe, toţi oamenii ţipau la ea: „De ce duci cadavrul sute de kilometri? La primul sat la care ajungem, dă- l popii de acolo, să- l îngroape! Cum ai să duci cadavrul ăsta sute de kilometri? Cine ştie ce se mai întâmplă pe drum, nu?” Şi aşa a făcut mama: în primul sat unde a ajuns, a întrebat unde stă părintele. M- a dus acolo. Şi părintele a spus: „Eu nu pot să- l ţin în casa mea, du- l la cântăreţ!” Cântăreţul nu era un cântăreţ cu şcoala de cântări, era cel mai bătrân om, care ştia pe de rost cântările aşa era obiceiul în satele cu ţărani. M- a dus mama acolo, i- a dat nişte bănuţi, i- a dat cămăşuţă curată. Mama ţesea în casă, şi cămăşile mele de noapte erau mult mai lungi ca mine – ca să ţină mai mulţi ani, nu? Dacă era din in, nu ţinea? Nu era ca acuma, din bumbacul ăsta. Şi i- a dat toate astea şi i- a dat şi adresa bunicilor mei din Bosanci. Până să ştie unde- i groapa... „Eu, când m- oi întoarce din refugiu, să ştiu unde să mă duc la cimitir, nu?” Şi m- a dat acolo. Eu, fiind plin şi de fecale şi de sânge, soţia lui m- a spălat cu apă călduţă, m- a spălat bine, cu săpun, cu tot ce trebuie, m- a pus pe masă, mi- a pus lumânarea ceea în spirală, de comând. Adică se pune pe piept la mort o lumânare de ceară de albine în formă de spirală şi numai cu vârful în sus. Adică ea e rotundă, rotundă, rotundă, din ce în ce mai mare, mai mare, mai mare, iar ultima e cu un vârf care se strânge, ăla tot îl tragi, tot îl tragi, şi ţine toată noaptea, dacă nu şi mai mult. Şi cântăreţul îi spune: „Babo, ia închide fereastra”. „Păi, e închisă.” „Închide uşa.” „E închisă.” „Atunci de ce clipoceşte lumânarea?” Baba: „Unde vezi tu curent?” „Uite, vino încoace, lângă lumânare!” Ea, când vine lângă lumânare, vede că copilul suflă. E fenomen simplu: ea, când m- a spălat cu apă călduţă, tot umblând mereu pe la inimă, inima mi s- a pus în mişcare.

Extraordinar!

Şi inima n- are de lucru, şi pune şi plămânii în mişcare!

Extraordinar! Minune dumnezeiască!

Nu- i prima, nici ultima. Aşa a fost. Şi el, ce a făcut? Zice: „Măi, babo, dar doamna aceea care ne- a dat bani, ne- a dat şi adresa unde merge ea”. În loc să- i spună unde- i mormântul, trebuie să- i spună acuma că o- nviat copilul, nu? Şi omul ce a făcut? A ieşit la drum. Căruţele continuau să fugă cu refugiaţii. Şi el a strigat vreo două, trei ceasuri: „Măi, care din voi merge în Suceava, la Bosanci?” Şi, după vreo două ceasuri, unul zice: „Eu, dar ce ai? Fugi şi dumneata de aici?” „Nu! Uite ce s- a întâmplat!” – şi i- a povestit ce s- a întâmplat. „Du- te cu scrisoarea aceasta la Bosanci, şi ai să vezi că doamna aceea are să- ţi răsplătească această oboseală, această bunăvoinţă!” Şi aşa a făcut. El a dus scrisoarea la mama. Mama n- a putut să mai vie cu căruţa înapoi, era imposibil să vie împotriva atâtor căruţe. A venit pe jos. M- a luat în braţe şi... Ea a întrebat mereu dacă o căruţă merge la Suceava, şi când a aflat că merge, m- a luat cu ea. Întâi m- a legat cu foarte multe faşe de astea aici, unde era spart, unde ieşiseră intestinele. Şi m- a dus la Suceava... De aici, încep eu să povestesc, nu mama. Eu mi- am revenit – nu numai cu viaţa şi cu plămânii şi cu inima, şi mi s- a părut la Suceava – acolo, spitalul e înconjurat de foarte mulţi brazi. Şi atâta ţin minte, că acolo unde am ajuns era un scrânciob înalt de la pământ la cer, şi o doamnă îmbrăcată în alb – eu credeam că e o sfântă, ori înger, ori Maica Domnului, cineva. Mă dă uţa cu scrânciobul cela înalt de la pământ la cer – pentru că atunci când m- a luat în braţe un medic, ori o doctoriţă, ori o asistentă, ori cine o fi fost, era îmbrăcat în alb şi- mi spunea: „Nani, nani”, că eu plângeam de durere. Mie mi se părea că mă dă uţa cu scrânciobul cela. Şi dacă vedeam deasupra cerul şi jos pământul, nu- i înalt ca de la pământ la cer? Ei, pe urmă – aşa mi amintesc! Restul nu- mi amintesc, că m- au anesteziat şi mi- au făcut operaţia. Restul mi- a povestit mama, nu e interesant nimica. Interesant e asta, ce am văzut eu.

Şi aţi făcut în Suceava şcoala sau liceul?

Nu, nu. Într- un orăşel, Corleni. Eram elev acolo şi, în vacanţa de vară – atunci, vacanţa era mare, şi învăţământul începea în septembrie, nu? –, eu am chemat câţiva colegi să mergem la un iaz foarte mare din Podneni, unde era liceul, să facem baie. Eu nu ştiam să înot. Un prieten de al meu, Ştefan Mateevici, era şi premiantul întâi, şi pictor foarte bun, şi înotător foarte bun. Şi ne- am dus tot grupul la acest iaz foarte mare, în lungime mai mare de un kilometru, iar în lăţime, să spunem câteva sute de metri, dar adânc. Înotătorii au început să înoate de pe un mal la celălalt. Eu, pentru că nu ştiam să înot, mi- era ruşine să le spun că nu ştiu. M- am dus mai deoparte, să nu mă vadă nimeni că nu înot, dar să mă spăl. Şi m- am dezbrăcat şi am intrat în apă, dar acolo unde am intrat în apă, malul nu era lin, panta era abruptă. Şi eu am alunecat şi... Ştiţi unde am ajuns? La fundul apei! E logic! Mateevici trecea iazul dintr- o latură până în cealaltă şi la un moment dat începe să strige: „Bă, o dihanie m- a prins de picior şi mă trage la fundul iazului!” Au sărit toţi înotătorii lângă el, să- l scoată de la dihanie. Scoţându- l pe el, eram şi eu, prins de piciorul lui. Şi m- au pus pe mal, cu gura în jos, au început să facă mişcări ca să iasă apa din plămâni şi... am înviat!
Asta e important ce vă spun acuma, important pentru toţi românii din ţară, şi pentru toţi creştinii: directorul Liceului Internat „Dimitrie Cantemir” era Bodnărescu Leonida, un creştin desăvârşit – creştin desăvârşit! Noi nu- l iubeam, pentru că în orice clipă îl vedeam în spatele nostru. El venea şi când mergeam la WC, să vadă dacă am tras apa şi dacă e curat după ce a făcut fiecare trebuşoara. Or, noi nu puteam să- l iubim, dacă el ne controla şi la aşa ceva. Dar el voia binele nostru, să ne facă educaţia, să nu facem ceva neplăcut pentru altul. El ne- a învăţat foarte multe rugăciuni, foarte multe cântări religioase, foarte multe cântece naţionaliste – începând cu Horea, Cloşca şi Crişan, cu Tudor Vladimirescu, cu Mihai Viteazul, cu Ştefan Vodă, cu tot ce vreţi. Pe urmă, el s- a dus la Putna. Sunt alte fapte bune făcute de el, pe care nu vi le- am spus. El i- a adunat pe toţi copiii orfani de război din Bucovina, care deja nu mai aveau tată, şi erau şi orfani şi săraci. I- a adunat acolo, câteva sute, din toată Bucovina. El umbla pe la toţi directorii de fabrică: „Uite, n- am cu ce să le cumpăr uniformă!” – că elevii atunci purtau uniformă cu număr, nu? „N- au ghete, n- au mănuşi, n- au fular, n- au astea de iarnă!” Şi cerşea zi de zi, la toţi care aveau bani, ca să le cumpere la copii. El a plătit excursia de la Putna. El scria acasă la fiecare părinte: „Uite, vacanţa de Crăciun începe în ziua cutare. Copilul vine cu trenul în gara dumitale la ora cutare – el ştia, după mersul trenurilor, când ajunge copilul –, să stai cu sania, cu un cojoc, cu bundiţă, cu ce ai acolo!” El avea grijă să scrie la fiecare din timp, ce trebuie să facă fiecare mamă şi bunică. El, când a venit la el un copil orfan, sărac, căruia noi acuma îi spunem Sfântul Ioan Hozevitul, orfan şi foarte sărac, şi învăţa foarte bine la liceu, notă mare, a făcut ce a făcut învăţătorul din satul tatălui meu cu tatăl meu, a spus la bogătaşi: „Copiii nu primesc nota de trecere dintr- o clasă în alta, dacă nu- l iau meditator pe Ioan!” Şi aşa l- a întreţinut el pe Ioan Hozevitul, de a devenit sfânt, pentru că el l- a învăţat şi carte şi el l- a trimis şi în Ţara Sfântă şi peste tot.

Leonida Bodnărescu, nu?

Da. Ioan Hozevitul a fost ajutat foarte, foarte, foarte mult de el. Acest Leonida ne ducea în excursie la Putna, unde eu am stat de vorbă cu Ştefan Vodă. Avea grijă de toţi copiii. Seara, mergea la fiecare copil să- l întrebe: „Tu ţi- ai făcut lecţiile? Ia să văd! Uite, la matematică, aici, ai greşit. Ia corectează! Ia corectează, să nu uiţi ce spun eu! Cum trebuie să scrii? Dar de ce spui aşa? Aşa trebuie calculat, aşa trebuie făcut!” Corecta şi celelalte, nu numai matematica. Şi spunea: „Să îi spui mâine la dom’ profesor să te examineze, că eu l- am rugat! Şi ai să vezi că el o să- ţi mărească nota! Că, pe ce ai făcut, ţi- a dat notă proastă”. El ne ducea la biserică mereu şi făcea cor la strană, el ne- a dus la anumite înmormântări ale unor eroi. El ne învăţa cum se face serenada la fete, când om fi mari. Nu glumesc! El ne spunea: „Când ai întâlnit domnişoara la bal, să ştii că ea are rochie de mătase albă, tu să te speli bine pe mâini! Ceri voie la tăticul şi mămica ei. După ce dansezi, o duci la bufet, să guste ceva. Pe urmă, îi duci flori şi- i scrii frumos. Din când în când, ia- ţi nişte colegi şi- i faci serenadă unde locuieşte ea, şi ai să vezi că ea aprinde un chibrit sau ceva, că e atentă, noaptea, că i face cineva serenadă...”

Dar taţii fetelor ce ziceau?

Păi, ei erau foarte mulţumiţi toţi de felul cum ne învăţa pe noi. Pentru că ne învăţa numai lucruri bune. El ne- a învăţat şah pe fiecare. Şi lua în fiecare zi pe rând: o dată şase copii, a doua zi tot şase, şi alţii, alţii, la el la masă. Spunea: „Nu ţine aşa nici cuţitul, nici linguriţa! Aşa se pune zahărul în cafea sau în cafeaua cu lapte, aşa se face cutare, aşa se face cutare, aşa se taie cărniţa, aşa se face cutare. Ai şerveţele, ai cutare. Să fie totul curat şi civilizat!”

Vă făcea educaţie din toate punctele de vedere.

Din toate punctele de vedere! Adică era şi creştin bun, şi educator bun. S- a mai întâmplat ceva cu el. Avea doi băieţi. Unul luase premiul întâi la viteza cicliştilor – ştiţi că parcursul cu cicliştii e o cursă lungă, dintr- o localitate, face peste 100 km, nu? Altul era fotbalist, şi amândoi au murit din aceeaşi cauză: după ce au luat premiu şi au fost primii, pentru că era vară şi foarte cald, s- au dus la un izvor foarte rece, au băut apă foarte multă, au avut aprindere de plămâni şi au murit amândoi. El atunci s- a sfătuit cu soţia sa – nu mai aveau copii, el n- a vrut să mai rămână director la liceul internat. Ea s a retras la o mănăstire de maici, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. El s- a dus la Mănăstirea Putna, a devenit călugăr şi a murit călugăr.

Ce materii v- au plăcut mai mult?

Latina mi- a plăcut atât de mult, că am învăţat epopei pe de rost. [Părintele recită în latină] – „Romulus şi Remus au plecat pe mare de la Troia şi au ajuns în Lavinia, care mai târziu a devenit Roma”.

Deci, cultură clasică. De aceea aţi ales dreptul?

Nu de aceea. Tatăl meu, într- o zi, îmi spune: „Măi băiete, pe cine iubeşti tu cel mai mult dintre noi?” Tatăl meu era sigur că am să răspund: „Pe bunica din Bosanci” pentru că bunica din Bosanci venea la noi, acolo, la frontieră. Şi venea primăvara, nici măcar nu stătea bine zăpada, ca să dea drumul la treabă. Şi stătea până- n toamnă, când se desfăcea porumbul, şi după aia spunea: „Nu mai am cu cine să mă lupt, plec acasă, la Bosanci”. Dar ea, când venea, îmi aducea cel puţin 18- 20 de bocceluţe pline cu turtă dulce, cu bomboane, cu zaharicale, cu fructe zaharisite, cu tot ce e mai bun, pentru că eram singurul nepot al ei, nu? Nu era normal? Era bunica după mamă, nu? Şi am spus: „Nu, tată! Eu cel mai mult îi iubesc pe ţărani”. „Dar ţăranii ce ţi- au făcut? Ce ţi- au dat?” „Nu mi- au dat, dar văd că din zori până- n noapte muncesc. Nimeni nu le ţine partea. Când au pământ de la strămoşi, vin străinii şi iau pământul – pentru că el, ţăranul, bând la cârciumă, a făcut datorii. Nimeni nu- l apără, pentru că nu are cu ce- i plăti pe avocaţi. Şi atunci, ţin cu el, nu- i normal?” „Măi, băiete, tu spui serios?” „Da, tată!” „Deci, nu o iubeşti mai mult pe bunica decât pe ţărani?” „Nu!” „Atunci, când ai să termini liceul şi ai să dai bacalaureatul, să te faci avocat.” De aceea m- am dus la Drept.

Am înţeles... Tata era preot în Bosanci? Şi a luat parohie în Bosanci?

Nu, bunicul avea acolo.

Dar tatăl, Mihail?

Tatăl Mihail, avea la frontieră, la Deleni.

A rămas acolo, la Deleni, cu parohia?

Da.

Unde aţi făcut Dreptul?

La Cernăuţi.

Cum a fost facultatea?

Bună. Am avut profesori mari. Numai unul nu era român român. Aşa spun eu, de două ori la cine era român.

V- aţi luat licenţa în Drept şi aţi fost apoi avocat la Baia...

La Fălticeni. Baroul Baia. Nu în localitatea Baia. Aşa se numea baroul din Fălticeni: Baroul Baia. Fălticeni era în judeţul Baia, atunci.

V- a fost foarte greu, n- aţi avut succes ca avocat...

Nu.

Aveaţi concurenţă mare.

Eram numai doi români. În Moldova, în Fălticeni, erau numai 8% români.

Ceilalţi ce erau?

Evrei!

Toţi?

Adică nu erau evrei. Erau jidani. Şi noi, cei doi români, n- am putut rezista acolo la avocatură. N- aveam nici cu ce plăti gazda, măcar. Deşi la început mi- a dat tata bani şi mi- am cumpărat o pălărie cu bor mare, mare, ca de poet, o geantă specială pentru avocat, nu? N aveam cu ce plăti nici gazda, măcar. Şi atunci, şi el şi eu am intrat conţopişti la stat, ca să avem salariu, că nu trăiam din avocatură.

Aţi terminat Dreptul cu notă mare?

Nu prea mare. Dar îmi plăcea. Şi mai ales profesorului îi plăcea că eu cunosc latina bine, vin mereu cu citate din Dreptul roman, şi unii profesori care, câteodată, erau prea riguroşi cu studenţii, erau profesori care nu dădeau nota de trecere nici după trei patru ani de studii... Şi mie îmi dădeau note mari pentru că le răspundeam la ce voiau ei.

Ce licenţă aţi făcut? Licenţa, teza de diplomă, mai ştiţi ce temă avea?

Nu mai ştiu, nu era prea mare. V- am spus, numai la ăştia care- mi plăceau mie aveam notă mare, la ceilalţi, nu. Aşa era şi la liceu, învăţam bine numai la profesorii care- mi erau simpatici – la franceză, la...

Şi eraţi înscris la Junimea.

Da. A fost desfiinţată când au cerut ăştia alipirea Bucovinei la patria mamă. Societatea Arboroasa, aceea a lui Dimitrie Onciul, a lui Ciprian Porumbescu, a arhimandritului Pangrati a fost desfiinţată când au fost condamnaţi ei.

Şi ce făceaţi la Junimea? Scriaţi?

Nu, nu, eu n- am scris niciodată. O singură dată, când eram în clasa a III a de liceu, a venit o colegă cu un carneţel aurit. Nu văzusem până atunci un carneţel aurit. Şi zice: „Uite, toţi colegii mi- au scris ceva în carneţelul meu, scrie- mi şi tu!” Şi i- am scris: „Fii tare ca o stâncă şi nu uita că eşti româncă”. Mai am o poezie în care vorbeam de lacrimi, pe care am scris- o altei fete:
„Lângă geam eu stau alene
Şi în depărtări privesc.
Două lacrimi pun pe gene,
Că la tine mă gândesc.”

E frumoasă. Şi la Suceava aţi fost la un congres legionar...


Da, da. Era preşedintele studenţimii pe toată ţara, un om minunat, Şerban Milcoveanu, care trăieşte şi acum, în Bucureşti. Are foarte multe scrieri tipărite despre cel pe care- l urăsc cel mai mult francmasonii şi jidanii – el era cel mai apropiat de Corneliu Codreanu. Eu mergeam la Rarău când eram elev. Părintele stareţ Efrem totdeauna- mi spunea: „Măi Alexandre, ce mă fac? N- am decât două chilii şi bucătărie, şi, când vin credincioşii aici, unde să- i culc când plouă, când e frig, când e ceva?” Eu mai glumeam cu el, de multe ori, zicând că eu mi- am ales „hotelul fân”. Odată el a zis: „Măi, acuma a venit la mine Căpitanul cu o echipă de tineri. Ei taie copaci din pădure, cioplesc şi- mi fac o cabană. Acuma am să pot primi sute de credincioşi. Mâine să te scoli şi tu mai de dimineaţă, să mergi să- i ajuţi la treabă!” „Bine, părinte, mă duc!” Dimineaţă m- am sculat, m- am dus acolo. Deodată, văd că vine cineva, într- un pulover modest, un om înalt, frumos, şi ei încep să- i cânte Ştefan Vodă al Moldovei. El îi opreşte – dar nu îi opreşte ca militarii. Eu, când am auzit că a venit Căpitanul, am crezut că e un domn căpitan de la militărie. Şi dimineaţă, când mă duc acolo şi încep ei să cânte Ştefan Vodă, el îi opreşte, dar foarte fin. Militarii spun: „Tăceţi!”, însă el a spus: „Vă rog frumos să cântăm ceva lui Dumnezeu, nu mie”. Şi el începe aşa: „Cu noi este Dumnezeu. Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi”. Eu n- am de lucru şi spun: „Domnu’ Căpitan” – au râs toţi când m- au auzit; eu nu ştiam cine- i – zic: „Domnu’ Căpitan, ăsta e un cântec al evreilor!” „Tinere, nu! Evreii cântă aşa: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi nouă, evreilor». Ăsta e cântec ortodox, că noi spunem: «Înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi lui Dumnezeu, nu nouă»!” Am rămas paf. Mi- a închis şi gura şi am înţeles că nu e vorba de un căpitan militar.

Ce fel de om era Căpitanul?

Vă spun: tot ce a făcut, a făcut împotriva ateismului comunist. Şi el, şi Moţa. Şi Şerban Milcoveanu era unul dintre cei mai apropiaţi de el. L- am cunoscut pe urmă pe Sebastian Erhan. Sebastian Erhan era cel mai vechi în Mişcarea Legionară. Pe mulţi i- am cunoscut. Iar Căpitanul, după ce mi- a spus: „Nu, tinere, ăsta e cântec creştin ortodox, să ne închinăm lui Dumnezeu”, mi- a explicat multe lucruri. Mai târziu l- am căutat eu, când plecase de la Rarău. Am ajutat şi eu la clădirea din Bucureşti. L- am cunoscut pe generalul Zizi Cantacuzino. Am cunoscut pe multe din căpeteniile Mişcării. Când au murit Moţa şi Marin, eu i-am petrecut cu trenul de la frontieră, de la gara Grigori, până în Bucureşti, unde au fost înmormântaţi. Aşa m- am apropiat mereu, mereu de Mişcare, şi acuma nu-i zi în care să nu mă rog pentru ei.

N- aţi intrat în Mişcare, totuşi, la Suceava, la congresul legionar?

Eu nicio secundă n am făcut parte din partid. Am fost numai dintre cei care se rugau pentru ei, dintre cei care luau parte la a clădi ceva, a face ceva. La congrese, la lucrări chiar riscante. V- am spus că am fost la înmormântarea lui Moţa şi Marin. Iar în puşcărie ei mă considerau de al lor.

Dar de ce n- aţi aderat, de ce n- aţi intrat în Mişcare atunci, la Suceava, la congres?

Păi, nu eram cu ei?

Dar n- aţi aderat oficial...


Ce înseamnă oficial?

Ca membru.

La congres nu era niciun nelegionar. Numai legionari. Şi la Suceava, şi la Craiova, cu Şerban Milcoveanu, erau numai şi numai legionari. Şi în închisoare, şi după închisoare, toţi cu comandant am lucrat. Am lucrat şi în Fălticeni, tot cu ei. Şi- n alte părţi, tot cu ei. Dar nu făceam paradă.

În 1939 aţi dat un concurs la Bucureşti şi aţi intrat în poliţie.

V- am spus că, neavând cu ce plăti gazda, amândoi românii am intrat la stat pe post de conţopişti. Eu am intrat, am reuşit între primii la concurs. Profesorii care ne examinau erau cei mai mari jurişti din ţară, printre care şi preşedintele Curţii de Justiţie, aşa încât concursul a fost şi greu şi serios. Am reuşit, mi s- a propus să rămân în Bucureşti, la conducerea poliţiei – nu conducător, ci să fac parte din conducerea pentru Bucureşti, nu pentru provincie. Dar Luţica – ştiţi cine e Luţica?

Luţica din familia Băncilă?

Să vă spun ceva. Există o zicală care spune: „La fântâna cea de piatră, stau băieţii şi bat dintr- un tăbuieţ de fată. Staţi, băieţi, nu vă băteţi, că mai vine- un tăbuieţ!” Şi mai era [un tăbuieţ de fată] la Fălticeni, la familia Băncilă. Şi atunci, eu am ţinut să fiu numit la Fălticeni, nu în altă parte.

Cum aţi cunoscut- o?

Simplu. Am luat parte la un fel de concurs al unor elevi care au dat bacalaureatul. Şi în acel concurs era şi- o rudă de a mea. Şi văd că vine o domnişoară, cu frăţiorul ei mai mic, mult mai mic ca ea, ca vârstă, şi se interesează la secretariat acolo ce condiţii sunt să dea acest examen ş.a.m.d., ce acte trebuie să aducă, ce trebuie să pregătească, ce materii, ce cutare... Şi asist la convorbirea ei cu fratele ei. Şi ea ce- i spune? „Măi, Mitică, trebuie să înveţi, măi! Să nu aştepţi protecţie, să nu aştepţi altceva. Nu- ţi ajută nici Dumnezeu dacă nu înveţi tu.” Pe mine m- a impresionat discuţia asta şi am stat pe un scaun aproape de ea, şi ea a continuat, tot în sensul ăsta, să- i spună de ce trebuie el să înveţe. „Cu cât eşti mai pregătit, eşti mai util pe urmă altora.” Şi multe lucruri pe care le spunea numai cineva cu experienţă în educaţie. Şi atunci am întrebat- o cine e. Mi- a spus că e studentă la Medicină şi, fiind din Fălticeni, am vizitat- o. Mama ei era văduvă. Locuiau chiar pe strada Creangă, în Fălticeni; mama ei se numea Aneta, tatăl ei, Leonte; mai avea un frate, Gheorghe, mai avea o soră Catrileana. Dar, din clipa în care am încercat s- o îmbrăţişez pe această studentă, ea s- a opus. Nu- mi dădea voie decât cel mult, cel mult, să- i sărut mâna. Cel mult, nu cel puţin! Iar mama ei, din prima zi, a spus: „Eu, dacă văd că eşti cuminte, te consider ca pe fiul meu”.

Bunicul ei, care fusese [preot]catehet, a fost deshumat şi nu îi era putrezită mâna.

Da, mâna cu care ţinea crucea şi crucea nu erau putrede, deşi trecuseră mulţi ani. Restul corpului era putred. Dar crucea şi mâna în care ţinea el crucea cu care binecuvânta erau noi nouţe.

Minune!

Şi culoarea la mână!

Ce înseamnă asta, părinte? Minunea asta.

Ce aţi gândit, aceea este...

Şi voiaţi să vă căsătoriţi cu fata.

Da. Dar eu totdeauna simţeam că dacă am să fac şi eu doctoratul, am să fiu şi eu cu titlul de doctor, cum e ea ca medic, e cu titlul de doctor, nu? Şi am amânat mereu. Între timp, am fost şi arestat, am fost şi pe front.

Dar până atunci aţi fost şef al Biroului de siguranţă din Fălticeni, nu?

Da, am fost un timp. Întâi am fost şeful biroului de populaţie, pe urmă am ţinut de siguranţă. Dar cu timpul am ajuns şi la închisoare şi la front, deci n- am mai fost lângă ea.

Dar nişte evrei au depus mărturie că i aţi ajutat când eraţi la siguranţă: Avram Esfrog, Şloim Zilberman...

Mulţi, mulţi...

I- aţi ajutat, nu?

Atunci când am fost închis, au venit la Tribunalul militar şi au depus în favoarea mea, că nu i- am persecutat. Dar nu asta interesează. Ea, cu timpul, adică ea când a terminat Medicina, a ajuns doctoriţă la Huşi. Ea, doctoriţă la Huşi, eu am plecat voluntar pe front. M- am dus la ea să- mi iau rămas bun. Până atunci, v- am spus, nu- mi dădea voie să- i sărut nici fruntea măcar, nici faţa, nici nimic, numai mâna, iar atunci ea a fost mai... [M-am gândit:] „Dacă stau toată noaptea aici, ce se întâmplă, nu? Deci, de unde ştiu eu că m- oi mai întoarce de pe front?” Dacă ar fi amânat ea amabilitatea, era bine, dar... În noaptea aceea nu se putea, nu? Iar pe front mă puteam răni de moarte.

Şi asta vi s-a şi întâmplat...

Atunci când am fost rănit, m- am gândit că aşa cum sunt, deşi eram rănit la maxilar, nu la picioare sau mai aproape de picioare, mai bine mă duc la Putna şi, pentru că Dumnezeu m- a salvat, îmi închin viaţa mănăstirii. Ea n- a vrut să creadă că îmi închin viaţa mănăstirii, l- a trimis pe fratele ei la Putna să mă întrebe dacă am fost lovit la creier, împuşcat la creier. Eu nu i- am dat un răspuns clar, dar am rămas la Putna. Şi ea atunci s- a căsătorit cu un medic, care mai târziu a ajuns profesor de medicină şi cel mai bun savant împotriva poluării aerului, apei, şi a ţinut conferinţe, în Franţa şi- n alte ţări, a făcut onoare medicinii româneşti, a scris multe cărţi şi au trăit împreună într- o armonie perfectă. Deci, a fost bine tot ce a hotărât Dumnezeu.

Pe front aţi avut acel accident foarte grav, la Stalingrad...

Nu accident, o rană. Maxilarul inferior a fost smuls cu totul de o schijă de şrapnel foarte puternică, şi se ţinea numai dintr-o parte. Schija a smuls de aici maxilarul, dar aici nu s- a rupt, în partea astalaltă. Bălăngănea. Medicii şi- au dat cu părerea că voi trăi cel mult două ore, cât curge sânge la un curcan. În timpul ăsta a aterizat forţat un avion de vânătoare, de observaţie. Un ofiţer, pe care eu îl dezgropasem când fusese acoperit de pământ de o bombă mare, de avion, a venit la aviatori şi le-a cerut să mă ia, să mă salveze. Ei au spus că nu pot. El le- a pus pistolul în tâmplă, şi atunci unul a şoptit către celălalt: „Îl luăm vreo 300- 400 de metri, cât are putere pistolul, mai mult, îl aruncăm.” După vreo 400 de metri, sau aşa ceva, pilotul îi spune observatorului: „Aruncă- l!” „Nu vreau să- l arunc!” „De ce nu vrei?” „Noi trebuia să ne aprindem în aer şi să murim amândoi, şi am scăpat, Dumnezeu nu ne- a lăsat să ne aprindem, şi acuma cum vrei să- l arunc pe ăsta? Nu- l arunc!” N- a vrut. Aveau aparat de telegrafie fără fir şi, la 600 de km de unde era aeroportul, au dat înştiinţare că au un musafir nepoftit în avion. Acolo ne- a aşteptat o doamnă de la Crucea Roşie, spitalul era înştiinţat, şi- n loc să fiu mort în două ore, eram deja pe masa de operaţie la spitalul militar.

La Suceava?

Nu! Spital de front, în Rusia.

Şi v- aţi întors în 1943 şi aţi mers la Putna. Şi l- aţi cunoscut pe mitropolitul Tit Simedrea. Dânsul v-a închinoviat?

Da, dar cum? Eu m- am hotărât să- mi închin restul vieţii monahismului. Dar nu mă pricepeam ce trebuie să fac când vin la o mănăstire, habar nu aveam. Auzisem multe lucruri. Când mergi la papa, trebuie să săruţi papucul... altele... Eu habar nu aveam să spun „Prea cuvioase”, sau „Bună ziua”, sau „Să trăieşti” sau... nu ştiam nimic. Dar mi- am adus aminte că un coleg de- al meu, prieten, coleg de şcoală, de clasă, Ştefan Slăvoacă, e directorul Internatului Teologic din Cernăuţi. M- am dus la el, ca să- mi spună el ce trebuie să fac. Sun la el, acolo unde avea biroul, la Teologie şi, în loc să iasă el, iese alt arhimandrit. Zice: „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Ştefan Slăvoacă”. Era un profesor foarte bun, a scris foarte multe cărţi de predici, cred că era profesor de filosofie creştină – catedra asta acum nici nu mai există. Şi iese acela, arhimandritul Maximilian Ivanovici. „Pe cine căutaţi?” „Pe părintele Slăvoacă.” „Trebuie să vă spun că cel puţin două săptămâni nu- l găsiţi. Dar, uite, dacă vă interesează ceva în legătură cu facultatea, poate aveţi pe cineva să intre la facultate la noi, eu vă stau la dispoziţie, vă dau eu ce vă interesează.” Zic: „Nu mă interesează să dau pe altcineva la Teologie, mă interesează ce trebuie să fac eu ca să intru la mănăstire”. „Dar cine sunteţi?” Şi- i spun povestea pe care v- am spus- o. Şi el îmi spune: „Nu te sfătuiesc să intri acuma la mănăstire, pentru că, având Facultatea de Drept, de Litere şi Filosofie, şi acuma eşti cum eşti, orice stareţ va crede că ai să vrei să- i iei locul odată”. Aşa mi- a spus el. În timp ce el îmi spunea că nu- i bine să intru la mănăstire, vine un om de serviciu de acolo şi spune: „Părinte arhimandrit, vă cheamă mitropolitul Tit la birou”. El mă ia de mână: „Hai cu mine! Eu n- am putut să- ţi dau răspunsul care- ţi place, vino, că te duc la mitropolit”. M- a luat şi m- a târât la el. I- a spus mitropolitului ce mi s- a întâmplat şi de ce am venit. Mitropolitul i- a spus: „Du- te şi dă- i de treabă”. Pe masă avea două volume din Istoria monahismului din România. A început să lăcrimeze: „Ce făcea Daniil Sihastrul şi alţi călugări, pe vremuri, şi ce au ajuns mănăstirile acuma!” Şi mi- a spus aşa: „Părintele ţi- a dat un sfat cum a crezut el, sincer. Eu îţi dau alt sfat. Peste două săptămâni, eu am să merg la Putna. Acolo este un stareţ căruia nu- i e frică că -i ia cineva locul. O să te duc eu la el, peste două săptămâni. Acuma, nu pot, că acuma trebuie să merg în altă parte, să sfinţesc nişte biserici”. Eu am ieşit de la el şi mi- am zis aşa: „De ce să vin eu peste două săptămâni? Eu mă duc la gară şi întreb când este tren spre Putna”. Chiar atunci, când am ieşit de la mitropolit. M- am dus la gară la Cernăuţi. „Când este tren?” Zice: „După masă, la ora cutare”. M- am dus la gară, am luat trenul până la Rădăuţi, de acolo mocăniţa care urcă pe munte. Am ajuns pe la două noaptea la gara din Putna. Toţi m- au sfătuit să stau în sala de aşteptare până dimineaţă. Aşa am făcut. Dimineaţa, am ieşit din sala de aşteptare, m- am dus la şosea şi întreb care e drumul la mănăstire. „Uite, mergeţi pe aici, pe aici...” Când ajung în curtea mănăstirii, curtea era plină de ţărani şi toţi ţăranii aveau cel puţin două straiţe pline cu de toate, că au adus daruri la mănăstire. Era hramul mănăstirii, 15 august. Eu am intrat în biserică. Slujbă frumoasă, în sobor, cor minunat, toţi cântau. Strana bună, slujba frumoasă. După slujbă, stareţul i- a rugat pe toţi ţăranii să meargă la masă. Eu mi- am zis: „Ei au adus de toate, în două trei traiste fiecare. Eu n- am adus nimica, ce să caut eu la masă?” Am rămas în biserică şi, v- am spus mai înainte, m- am dus la mormântul lui Ştefan, cum făcusem când eram elev, dus în excursie de Bodnărescu, aşa am făcut şi atunci: „Măria Ta, ce- i de făcut?” Sigur, fără niciun răspuns. Peste vreo jumătate de oră, văd că intră un călugăr să caute nişte cărţi acolo, că i- a cerut părintele să- i ducă unde era masa de obşte a tuturor. Erau împărţiţi în două, că nu încăpeau toţi ţăranii într- o singură sală, oricât de mare ar fi fost. Şi călugărul mă întreabă: „Dumneata ce faci aici?” Zic: „Eu n- am adus nimica, de aceea nu mă duc la masă.” „Atunci, pentru ce ai venit la mănăstire?” „Am venit să vorbesc cu părintele stareţ, că vreau să intru în mănăstire.” El m- a luat de mână şi m- a târât fără voia mea până acolo unde era masa. Erau acuma spre sfârşite. Mâncaseră şi felul întâi, şi doi, erau acuma la cozonac şi la cafele şi la... Şi el spune: „Părinte stareţ, tânărul acesta spune că vrea să vorbească cu Prea Cuvioşia voastră”. Şi el zice: „Ia vino încoace!” Când mă apropii „Ce vrei?” „Vreau să intru în mănăstire.” „Dumneata, de mănăstire? Dumneata, care nu asculţi nici de tatăl matale, şi care spui la profesori: «Dom’ profesor, n- ai voie să i spui colegului meu, Prostule! Sau Leneşule! Dumneata trebuie să- i dai nota care merită, dar n- ai voie să- l jigneşti pe colegul meu». Dumneata la ce te pricepi? Ştii să mulgi vacile?” „Nu ştiu.” „Ştii să faci cutare?” „Nu ştiu.” „Ce ştii să faci?” „Ştiu să cosesc fân, grâu nu pot, că se spune că vine spic lângă spic, cum cosesc unii, fără să se încrucească” „Atunci de ce- mi eşti bun aici? Nu eşti bun de nimica! Nu eşti bun de nimica! ! Nu eşti bun de nimica!” Eu m- am speriat: „Dacă mi- a spus că eu nu ascult de tata şi am spus la profesori aşa, exact aşa am făcut! Ăsta cunoaşte şi gândurile acuma, ce mă fac eu?” El, atunci când a văzut că eu tremur, zice: „Măi Alexandre, nu- mi spuneai tu mie King Kong, când eram copii şi ne luam la trântă?” Pentru că el, când ne luam la trântă, îţi dădea cu capul în piept şi cădeai jos. Era foarte tare în dovleac. Şi pe urmă m- a primit. El m- a îndemnat să merg la Slobozia, el m- a ajutat în toate. El mi- a fost şi stareţ, şi naş de călugărie, şi cel mai bun prieten.

Cum îl chema?

Prelipceanu Paisie. El mi- a fost şi duhovnic, el mi- a fost toate, iar mai târziu a venit şi el la Antim, şi atunci i- am fost eu duhovnic lui. El e înmormântat la Putna acuma. Eu am venit la Antim, la un părinte care se cheamă Damian Stog. El făcea prescurile pentru Mănăstirea Antim şi pentru multe, multe biserici din Bucureşti, că el a trăit ca prescurar. Ieromonah! Dar în chilia lui de la Antim, dacă venea un călugăr – din Moldova, din Ardeal, din Basarabia, de unde venea, din orice parte a lumii, care avea interese la Bucureşti –, el spunea: „Uite ce e, eu nu pot să rămân în chilie. Am treabă, trebuie să mă duc undeva!” Şi- i punea acolo şi pâine, şi mâncare, şi băutură, şi toate, şi- l lăsa să doarmă în chilia lui, iar el dormea pe jos în prescurărie, pe duşumele. Vă spun aceasta, ca să ştiţi cine era părintele Damian Stog. El şi- a dorit, după mulţi ani, să meargă la Ierusalim, şi părintele Sofian i- a dat voie. S- a dus la Ierusalim, s- a dus la Iordan să vadă Iordanul, şi, când a intrat în Iordan, în aceeaşi clipă, jidanii l- au împuşcat, şi nu i- au ridicat trupul mai mult de opt luni de acolo şi a fost mâncat de păsări, de... Ştiu eu?... De şobolani. Nu ştiu dacă e clar ce v- am spus.

Da, da.

Jidanii au tras de departe în el, când era la Iordan.

Părinte, despre gruparea Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, din care aţi făcut parte, ce ne puteţi spune? A fost ideea lui Tit Simedrea?

Nu, Tit Simedrea numai l- a corectat pe Sandu Tudor, adică l- a încurajat. Ideea nu- i a lui. Sandu Tudor a pornit întâi cu un gând viclean la Sfântul Munte. El avea mare talent la scris, foarte mare talent, nu mare! Poate aţi citit Acatistul Rugul Aprins, scris de el... Aţi văzut, are o fineţe, şi de ziarist şi de scriitor, chiar Firmilian, mitropolitul de aici, al Olteniei, l- a chemat ca el să- i corecteze toate cărţile pe care le a scris el în limba lui, să le facă mai literar. Sandu Tudor, nu ştiu din ce motiv, avea încredere în mine ca să- l ajut la organizare. E greu să organizezi un grup mare de persoane dacă n- ai pe cineva ca organizator, adică mai energic. El nu era iubit din cauză că făcea observaţii la toţi, când greşea cineva. Odată a vorbit atât de mult împotriva vorbăreţilor şi a celorlalţi, că eu am făcut o glumă. Schimnicii, în vechime, n- aveau voie să vorbească decât şapte cuvinte pe zi. Zic: „Părinte, pentru că mulţi schimnici n- au vorbit şapte cuvinte, ci numai două pe zi, s- a cumulat o sumă de cuvinte nespuse. Acum, părintele Daniil le debitează pe cele ce nu s- au spus în decursul veacurilor, nu?” Au râs toţi, dar el nu s- a supărat, ştia că eu îl iubesc. Ceilalţi nu- l iubeau, pentru că era prea riguros, le făcea observaţii tot timpul. Eu l- am iubit pentru că el era riguros cu el, în primul rând, nu cu ceilalţi.

Dar era un om dur?

Da, dar întâi cu el, nu cu alţii. Şi el mă punea, pentru că avea de gând să organizeze nişte cursuri de misticism la Govora, mă trimitea: „Du- te acolo, faci rost de toate camerele, să fie curate, spoite, curăţate, pături, mâncare, tot ce trebuie să facă”. Şi eu făceam ca cel puţin două săptămâni să aibă toţi ce le trebuie.

Poate fi înviat Rugul Aprins în ziua de azi?

Adică reactivat? Nici vorbă!

Măcar ca idee?

Nici vorbă! Eu am studiat foarte multe. Herodot şi toţi istoricii antici care au vorbit despre geţi şi daci, în scrierile lor. Şi toţi istoricii spun cam aşa: „Dacă geţii sau dacii ar fi fost uniţi, niciun Alexandru Macedon, niciun Cezar, niciun împărat persan nu ar fi putut să- i biruiască”. Şi eu cu asta dovedesc că suntem descendenţii lor, că nici românii nu se pot uni trei sau patru pentru credinţă sau pentru autohtonie sau pentru o idee românească sau creştină. Nu- i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor? Eu am înfiinţat... nu ştiu dacă ştiţi asta, că am şi eu un copil din flori. Se cheamă Aşezământul Studenţesc Sfântul Apostol Andrei. Apostolul Andrei i- a încreştinat pe daci. Şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Creştinii au mulţi învăţători, dar părinte e numai acela care te duce la botez, la Hristos”. Deci, părintele românilor trebuie să fie Apostolul Andrei, nu alţii. Şi când i- am spus fraza patriarhului Teoctist: „Uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, şi noi, în tot Bucureştiul – care are două sute de biserici – nu avem niciuna cu hramul celuia care i- a încreştinat pe strămoşii noştri”, atunci Teoctist a spus: „Lasă, că la Biserica Neamului am să pun ca hram Sfântul Apostol Andrei”.

Erau oameni deosebiţi la Rugul Aprins, Vasile Voiculescu, părintele Arsenie Papacioc...

Am stat chiar cu el în celulă, cu Voiculescu.

Părintele Dumitru Stăniloae, părintele Sofian, părintele Ghiuş, părintele Petroniu...

Părintele Petroniu era cel mai serios dintre toţi călugării de la Antim, adică cel mai evlavios şi cel mai smerit.

Acum e la Prodromu.

La Prodromu... şi acolo e cel mai bun. Numai că acuma n- aude.

Mai era Alexandru Elian, eminescolog. Şi părintele Arsenie Papacioc, care acum este la Techirghiol.

Da... noi de trei ori ne am întâlnit în puşcărie, în aceeaşi celulă.

Părintele Felix Dubneac...

Da, acuma şi Roman Braga şi Felix Dubneac sunt în America, acolo fac slujbe la o biserică.

Alexandru Mironescu...

Da, mare profesor universitar.

Andrei Scrima...

Andrei Scrima... nu- s de aceeaşi părere cu dumneavoastră. Părintele Daniil, adică Sandu Tudor, îi spunea Sinkliticos. Sinclitic înseamnă adică... ca şi domnu’ Goe, ca şi orice alintat, care crede că dacă e pur sânge nu se amestecă cu ţăranul, cu opincarul. Şi, aflând de el regele Indiei, a făcut o vizită la preşedintele ţării şi l- a cerut pe el. Şi atunci nu s- au putut opune, dacă regele Indiei a cerut pe cineva preşedintelui.
[E vorba de vizita vicepreşedintelui Sarvepalli Radhakrishnan în România, din anul 1956…]
L- a luat la el, l- a luat la universităţile cele mai mari, budiste, şi el, fiind alintat ca domnu’ Goe, s- a lăsat influenţat de budism... De câte ori venea la Antim, eu i- am spus: „Dacă cunoşti bine budismul, scrie o carte în care să faci comparaţie între concepţia budistă şi creştinism”. Totdeauna m- a amânat, mi- a dat să apelez la alţii, el n- a vrut să facă. El se împărtăşea fără spovedanie. Ajunsese să facă tot fără să [ia binecuvântare]... Măcar, dacă n- are încredere într- un duhovnic, să meargă la altul, sau să- i spună părintelui Sofian, sau să ceară părerea sau sfatul... Nu! El n-- avea nevoie de nimeni mai mare ca el. Şi a mai făcut ceva. I-a scris într un ziar pe toţi cei de la Rugul Aprins, numele şi prenumele şi strada şi numărul, aşa că securiştii, după ziarul acela, ne- au luat pe toţi şi ne- au arestat. Mă iertaţi, a trebuit să vă spun adevărul. Eu nu spun că a fost cu rea intenţie la el, dar naivitatea înaintea lui Dumnezeu e îngăduită numai copilaşilor. Ceilalţi se cheamă că vând şi pârăsc. Aşa spune aici, în carte: că „vă vor vinde...” Adică fraţii voştri creştini vă vor vinde pe cei care vă afişaţi că purtaţi cruce, aveţi icoane, vă rugaţi şi nu faceţi totul în taină, cum vrea Dumnezeu, adică numai în duh şi-n adevăr.

Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?

Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l- au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într- un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi- a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma- i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care- i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de- a lui? Cu vaca?

Nu!

Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s- a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo...

Vedea mai multe!

Păi, trebuia... ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n- are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să- şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi- l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce o vinzi? N- ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta...” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi!

Aţi fost arestat într- un mod mai deosebit, spuneaţi...

Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi- e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine... Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n- are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l- ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?

Deci, stareţul era colonel?


Da, dar până atunci n- am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.

Cum îl chema, părinte?

Aaaaa! Dacă- mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează...

V- au bătut foarte tare în închisoare, părinte? Aţi fost bătut de multe ori?

Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Închisoarea din Suceava e foarte aproape de mănăstirea de acolo... Nu Sfântul Ioan, este altă mănăstire acolo. Şi văd că intră într- o zi un securist în celulă. N -a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi- a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să- mi dea în burtă, şi mai jos de burtă. M- a trântit jos, şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m am uitat, probabil, nu speriat, ci mai mult ciudat, la el... El: „Ce te uiţi aşa la mine?” Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Sunt de acord. Dar, dacă nu ştii cine sunt, ce am făcut, de ce dai cu atâta sete, cu atâta cruzime?” Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n- am conştiinţă?” În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!” Or, ei nici n- aveau altă metodă.

Am mai citit cărţi despre cum a fost în închisoare. Şi eu nu înţeleg cum au rezistat acolo... Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Cum se poate rezista în astfel de condiţii?

Chiar mulţi preoţi, la Aiud, s- au dezis, au spus: „Noi am făcut pentru salariu, am propovăduit Evanghelia, nu credem în Dumnezeu!”

Dumneavoastră cum aţi rezistat, părinte?

Nu ştiu, n- am rezistat eu. Nu ştiu. Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi- n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scotea amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost bătut până ce l- au omorât şi l- au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s- a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n- am ştiut că o să mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n- am cerut.

Atunci când vă aruncau cruciuliţa la gunoi...

Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m- am dus şi am luat o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate, eu nu mă lăsam. Şi i- am obosit eu pe ei.

Şi v- au lăsat- o, până la urmă?

Mi- au lăsat- o.

Unde era asta? La care închisoare?

La Aiud.

Acolo a fost cea mai cruntă închisoare? La Aiud?

Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, unde tot doi jidovi, Nikolski, general, şi încă un colonel jidan, i au pus să se omoare ei între ei.

Aţi fost la Piteşti?

Nu. M- aţi întrebat care a fost cea mai cruntă închisoare.

Dar care a fost cea mai rea în care aţi fost închis sfinţia voastră?

Aiudul. Şi la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre Marea Neagră, când s- a făcut canalul acela... Ne- a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi.

Şi cum se purtau cu dumneavoastră? Cu deţinuţii?

Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într- o carceră afară, o carceră de lemn, afară, nu era în clădire, în baraca unde erau deţinuţii. Îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi- au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, la dermatologie, să mi refac pielea. Şi foarte greu s a refăcut, după mulţi, mulţi ani.

La Gherla aţi fost?

Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până n ’64 în august sau septembrie, aşa ceva.

Şi la Canal?

La Canal cred că un an şi jumate. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş, şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi!

În ce perioadă aţi fost la Canal?

’62 ’63 ’64, atunci. Ultimii ani. A fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne a scos din puşcărie.

Aţi fost arestat de mai multe ori, întâi în 1945. În ’45 aţi fost arestat prima oară, un an de zile, după aceea în ’50. Prima oară aţi fost la Ialomiţa. Şi aţi înfiinţat o celulă, un cuib legionar la Suceava, cu colegii de la Teologie.

Asta- i altceva.

Cuibul „Reînvierea”, parcă...

Da, s- a înfiinţat. Dar aceia au fost duşi tot la Aiud, dar s- au lepădat. Unul era chiar din Bosanci.

Până la urmă aţi fost condamnat printr- o înscenare. A fost o înscenare acel proces.

Nu e nici prima, nici ultima. Acuma ştiţi ce scriu doi jidani despre mine? Ei sunt istorici la Academia Română. Şi cartea se cheamă aşa: Ce a suferit Biserica Ortodoxă în timpul comunismului. [Lucian] Turcescu şi încă unul, am aici cartea scrisă de ei. Ei spun că eu am fost arestat la Suceava şi la Fălticeni pentru atrocităţile pe care le- am făcut împotriva evreilor când s- a retras armata română de pe front şi evreii au întâmpinat- o cu grenade, cu sticle, cu benzină aprinsă şi cu altele, şi că eu i-am chinuit atunci pe evrei. Eu atunci eram demult în mănăstire, nu eram pe front, nici nu m- am retras cu ceilalţi de pe front. Adevărul nu e ce scriu ei. Şi le- am răspuns aşa: noi am avut un cărturar mare în Moldova, pe Grigore Ureche, cronicarul, care a spus: „Prieten mi- e Platon, prieten mi- e Aristotel, dar cel mai mare prieten trebuie să fie pentru un istoric, oricare istoric din lume, Adevărul – Adevărul cu A, adică Dumnezeu”. Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n- ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă- l pişca un ţânţar, el nu- l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c- a fost criminal!

Cu securiştii care v- au bătut în închisoare v- aţi mai întâlnit pe urmă?

Nu! Nici nu m- a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi- a spus: „Ce crezi, că eu n- am conştiinţă?” În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă!

Da, pentru că el învăţase în şcolile lui că altceva înseamnă conştiinţă. Aţi făcut un recurs în anulare împotriva sentinţei şi aţi fost achitat.


Da, pentru că eu, când am fost predat de către stareţul meu la duba neagră, la Aiud, m- au condamnat la 20 de ani de temniţă grea, muncă silnică pentru activitate intensă, iar la Jilava, când am fost ridicat de curtea militară, mai mulţi judecători militari m- au achitat cu unanimitate de voturi, cu sentinţa cea mai favorabilă. Nici măcar nu s- au mutat în camera de deliberare, m- au achitat de pe scaun. Această sentinţă şi acuma o am la mine. Achitare cu unanimitate de voturi de pe scaun. Şi eu atunci, la Aiud, când am fost condamnat la 20 de ani, am făcut recurs – că nu se pot da două pedepse pentru acelaşi fapt şi să fie atât de diferite. Aşa spune toată legea, încă de pe timpul romanilor. Or, latinii spun: non bis in idem, nu se pot da două sentinţe pentru acelaşi fapt, pedepse diferite, nu? Şi aveam şi dovezi că n- am mai făcut nicio activitate. Unde era s o fac? La maici, la mănăstire? Sau unde, în biserică? În închisoare am făcut sau unde? Dacă eu am fost arestat una după alta, nu? Unde era să fac această activitate? Dar procurorul a spus: „Nu, se respinge cererea de recurs şi i se va aplica pedeapsa cea mai grea”. Eu am fost condamnat pentru două fapte, cea mai grea era asta de douăzeci de ani muncă silnică. Adică nu numai că nu mi- a dat voie să fac recurs, ci a aplicat pedeapsa cea mai grea, fără drept de recurs. Şi acuma am o sentinţă nouă, similară. Bine, nu contează. Chiar râd părinţii de aici: „De ce mai crezi că o să se facă dreptate? La ce mai spui că faci recurs? Ştii precis că n- o să- ţi facă nimeni dreptate!”

Acum zece ani, în ’96, aţi fost achitat de 37 de judecători. Tribunalul militar a dat o sentinţă de achitare...

Curtea supremă!

Dar doi dintre judecători au avut o opinie diferită de ceilalţi.

Doi, doi! Nu împotriva sentinţei, ci altă motivare.

Altă încadrare, la alt punct.

Altă încadrare, da. N- are valoare. Nicio judecătorie n- a avut în vedere acest lucru.

Dar sentinţa de achitare e valabilă, aţi fost reabilitat.

Păi, reabilitat. Dar terenul pe care l- am cumpărat eu, când mi- a trimis tata bani, ca să- mi fac casă cu pomi, cu tot ce am vrut eu, mi s- a luat şi nu se mai dă...

Cu cei din alte loturi v- aţi întâlnit în închisoare? Pe Nicu Steinhardt, pe părintele Steinhardt, l-aţi cunoscut?

Pe el nu l- am cunoscut.

Nici pe Valeriu Gafencu?

Ba da. L- am cunoscut şi pe [pastorul Richard] Wurmbrandt şi, spre deosebire de toţi care l- au cunoscut, eu mi- am dat seama că- i şarlatan. Spre deosebire de toţi ceilalţi, eu am afirmat şi- am dovedit şi la toţi ceilalţi: e viclean şi şarlatan!

Ştiţi că era să iasă pe locul întâi, dintre cei mai mari români?

El, când suferea cu plămânii, ceilalţi, deşi nici ei n- aveau mâncare să supravieţuiască, i- au dat lui. El a spus: „Prima dată când ies din puşcărie, am să mă botez ortodox!” – a spus o numai de formă. Pe urmă, ştiţi ce a declarat el? Dacă eu sunt evreu şi puteam să primesc pachete câte vreau de la JOINT [sistemul mondial de ajutorare a evreilor], de ce să iau eu de la un legionar mâncare? Vedeţi ce fals?

Şi pe Valeriu Gafencu cum l aţi cunoscut?

L- am cunoscut, dar am stat foarte puţin lângă el. Pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i- ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi- a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie. Mântuitorul a spus aşa: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie, la Ioan Botezătorul? O trestie bătută de vânt? Nu! Un stâlp care, orice ai face împotriva lui, nu se mişcă şi nu se schimbă”.

L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu?

Nu. Adică ştiam de el, dar n am stat în aceeaşi celulă.

Mai vorbiţi-ne despre Rugul Aprins, părinte...


În primul rând, rugul aprins arde şi nu mistuieşte, adică cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul lui, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila şi toate se prefac în cenuşă, şi chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireasma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei. De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care Îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos. Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale. Saul, care- L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu- şi mereu cât L- a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l- a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. Din cele zece fecioare din pilda Mântuitorului, numai cinci erau milostive şi smerite. Celelalte au bătut la uşă după ce Mântuitorul a intrat cu cele smerite în cămara de nuntă: „Doamne, Doamne, deschide ne nouă!” Aşa fac doamnele, domnişoarele care nu- s smerite: „Şi eu sunt fecioară!” Şi Mântuitorul spune: „Nu vă cunosc pe voi! Plecaţi de aici!” Pentru că numai pe cele smerite şi milostive le- a luat Dumnezeu în cămara de nuntă. Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos.
Rugul Aprins simbolizează focul sufletesc lăuntric, duhovnicesc, care e mai puternic decât orice foc material, dar nu mistuie, nu te distruge pe tine, ci te înviorează... Cum spune Proorocul David: „Înnoi-se vor ca ale vulturului tinereţile tale”, atunci când te rogi la Dumnezeu. Şi părintele Daniil [Sandu Tudor] şi toţi care au participat la Rugul Aprins asta au vrut: să revigoreze legătura creştinului din timpul marxismului cu Dumnezeu, să întinerească toţi prin rugăciune, să prindă puteri mai mari.

De Ivan Kulâghin aţi auzit? De la Optina?

Da. Şi nu numai că am auzit, ci l- am şi văzut, am şi vorbit cu el. El a fost arestat şi trebuia omorât de comunişti. El era duhovnicul nu numai al credincioşilor care erau omorâţi în puşcărie, ci şi duhovnicul preoţilor, călugărilor şi chiar al mitropoliţilor. Aşa era de bun duhovnic, încât mitropoliţii se spovedeau la el. El l- a convins pe un paznic de închisoare, pe un gardian, că se va ruga toată viaţa lui pentru el dacă- i facilitează o fugă, şi acela i- a facilitat- o. El auzise de la alţii că- n Munţii Carpaţi sunt nişte sihaştri care se roagă pentru pravoslavnicii din Rusia, care sunt chinuiţi de către comunişti. Şi el a vrut să ajungă la aceşti sihaştri, de aceea a fugit din Rusia în România. Şi a umblat pe la diferite sihăstrii, şi metoace, şi astea, care- s mai departe de mănăstiri, nu? Aproape toate mănăstirile mari au un schit mai sus, şi Tismana, şi oricare, nu? A umblat, a umblat, a umblat şi n- a găsit chiar ce i s- a spus. Şi atunci a venit la Cernica, de la Cernica a auzit de Antim, a venit la Antim şi a aflat aici de părintele Gheorghe Roşca, care era basarabean, şi de alţi preoţi şi duhovnici care păstrau foarte bine şi Ortodoxia, şi duhovnicia, adică şi pentru credincioşii care veneau la spovadă. Aflând comuniştii ce face el, l- au pârât la comandamentul sovietic din Constanţa. Atunci aveam comandament sovietic la Constanţa, cum avem acum comandament american la Constanţa, nu? Şi atunci, ei l- au arestat de la Antim, l- au judecat la tribunalul lor militar ca spion, l-au condamnat la moarte, şi l-au trimis în Siberia până ce se va face executarea. Adică i- au dat un răgaz să facă contestaţie. El a trimis odată pe cineva din Constanţa la Antim, ca să- i dăm un cojoc, ştia că are să meargă în Siberia. De atunci, nu mai ştiu nimic despre el. Nu mai avem niciun semn de la el. Şi de la Putna au arestat nişte călugări şi i- au dus în Siberia, şi nu s- au mai întors nici după 30 de ani.

El a adus la Antim tradiţia isihastă de la Optina, a lui Paisie Velicikovski?

Nu, nu! Paisie Velicikovski era al nostru, Paisie Velicikovski n- a adus rânduiala părinţilor din Rusia, el a făcut aici rânduiala mai deosebită, Paisie.

Dar ce influenţă a avut Ivan Kulâghin asupra Rugului Aprins?

Mare! Pentru că noi, când am aflat câţi au fost omorâţi în închisorile ruseşti, nu ne- am întărit? Ba da! Şi el era un exemplu, deşi el trebuia omorât, dar a riscat totul ca să fugă de acolo, dintr- o închisoare, să fie urmărit atâta, şi la urmă iarăşi prins şi condamnat la moarte. Pentru noi, asta nu era exemplu?

Cu părintele Sofian aţi fost în celulă?

Nu.

Nici cu părintele Stăniloae?

Cu părintele Stăniloae am fost. Cel mai mult am stat cu Vasile Voiculescu, poetul, împreună.

Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

Nu numai smerit, modest, dar de o blândeţe serafică. De o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l- au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i- au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n- ai dreptul nici să mănânci”. Şi l- au oprit să- i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n- au vrut să i- o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr- a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să- i dăm lui. El nu voia şi eu l- am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

Pe părintele Mina Dobzeu l -aţi întâlnit, părinte?

L- am cunoscut.

Dar pe Valeriu Gafencu?

N- am stat cu el, dar mereu primeam ştiri prin perete, ştiţi cum aveam, telegrafie fără fir la pereţi, ştiam morse...

Deci, comunicaţi cu ceilalţi...

Da, comunicam.

Şi cum era Valeriu Gafencu?

Nu era numai el! De el s- a vorbit mai mult, dar erau mulţi de ăştia. V- am spus că eu am stat cu un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, din satul Socetu, pe care l- am admirat mai mult decât pe Gafencu şi pe toţi. Ăsta era ţăran simplu, dar atât de altruist şi atât de hotărât, de statornic, orice îi făceau, ori îl băteau să- l omoare, orice, el nu şi schimba atitudinea deloc, niciodată.

Dar Arsenie Papacioc?

Cu el de trei ori am fost împreună în închisoare.

Şi cum era părintele?

El era mai... Hai să vă spun şi asta, deşi n- aş fi vrut. Mişcarea Legionară ştiţi de cine a fost înfiinţată, nu?

[Corneliu] Zelea Codreanu.

Da. Şi v- am spus că el ne- a tâlcuit de ce a făcut- o: a făcut- o pentru apărarea Ortodoxiei. El nu era antisemit niciodată, niciodată, nici o secundă în viaţa lui! Dar, între legionari, mai ales după moartea lui Codreanu, s- au ivit alţii, care nu erau de acord cu Zelea Codreanu. Mai ales când a venit Horia Sima la conducere, s- au ivit şi antisemiţi. Când eram eu elev la Cernăuţi şi student la Cernăuţi şi la Drept şi la Teologie, antisemiţi erau foarte puţini studenţi, numai cei ai lui A.C. Cuza. A.C. Cuza ştiţi cine era, da? Un profesor universitar care, fiind descendent din familia Cuza, era un fel de reacţie la francmasonul care a fost domnitor – şi care a secularizat averea mănăstirească! Şi fiindcă acela, în Franţa, a absolvit academia cea mai mare, Moulin Rouge – deci, nu era numai cel mai mare beţiv şi destrăbălat, curvar, şi tot antihrist, anti, anti, antihrist –, de aceea l- au ales francmasonii domnitor. Şi atunci el, făcând parte din familia Cuza, a vrut să facă ceva împotriva francmasoneriei şi a ateilor. Şi el a dat la tineri zvastica. Nimeni n- a vrut zvastica, nici legionarii, nici alt partid din ţara noastră, numai A.C. Cuza. De aia a avut foarte puţini partizani, câţiva de unde era el profesor universitar. Fiind mulţi legionari în puşcărie, foarte puţini erau antisemiţi, foarte puţini. Abia târziu, după revolta aceea a lui Horia Sima împotriva lui Antonescu, s- au ivit antisemiţi. Până atunci nu erau.

Ce încercări mai deosebite aţi avut în viaţă?

Eram funcţionar. Nu puteam să rezist ca avocat. Şi o comisie a oraşului – era emblema lui Antonescu – va să zică: preşedintele de tribunal, preşedintele administraţiei financiare, directorul băncii naţionale, primarul oraşului, un medic, iarăşi cineva de la inspectorat, erau într- o comisie a aşa zisului patronaj – să vândă lucrurile statului şi banii pe care- i încasau trebuia depuşi la bancă, nu? Eu eram secretarul acestei comisii. Ei au spus: „Noi n- avem casier. Secretarul să ducă banii la bancă!” Dar banii erau foarte mulţi, vreo şase geamantane mari, pline cu bancnote apăsate. O sumă enormă! Şi eu, după ce mi au spus asta, era cam târziu, imediat am luat un taxi, am pus şase geamantane în taxi, m- am dus la bancă. Şi ce- mi spune casierul? „Dumneata îţi baţi joc de mine? Cum pot eu să număr asta până seara? Vino mâine dimineaţă, dar în zori, de cu noapte să vii, ca să pot eu să număr toţi banii ăştia!” Simplu! M- am dus la hotel, era peste drum de primărie, şi toate camerele la etajele I, II, III erau ocupate. Pe mine m- au pus la cucurigu, la mansardă, sus de tot. Am dus şi geamantanele şi mi- am dus şi lucrurile mele personale acolo... Altă dată, mai mergeam şi eu la o bere sau ceva, nu? Acuma, cum să merg, dacă geamantanele mă ţin lângă ele, m- au arestat lângă ele? Şi atunci, am încuiat uşa la cameră şi m- am culcat, ce să fac, nu? Deodată, aud noaptea – eu am dormit bine până în noapte, nu? – zgomot mare prin tot hotelul. Ce se întâmplase? Eram la hotelul ăsta trimis, dar el avea, în podul hotelului, şi nişte obiecte aruncate de comisia asta. Dar în aceste obiecte erau şi lucruri pe care hoţii puteau să le folosească, să le vândă: plăpumi, perne, pături, pentru că primăria nu avea loc destul la ea, l- a rugat pe directorul hotelului, pe proprietarul hotelului, să le pună în podul lui. El le- a pus şi le- a încuiat, dar hoţii, probabil, ştiau şi iarba fiarelor, ca să descuie. Şi au descuiat şi au început să fure. Şi, pentru că era noapte şi podul nu avea becuri electrice, ei, săracii, au aprins ce au avut. Aprinzând ce au avut şi cotrobăind după ce- i bun de vânzare şi ce- i bun de furat, lumânărica şi ce mai aveau ei aprins s- a atins de aceste pături şi au luat foc. Şi, luând foc hotelul, fugim toţi pe trepte... Când fug toţi, n- ai loc pe uşă – ştiţi ce s- a întâmplat la Costeşti, nu? Spune românul: „Să trăieşti ca popa de la Costeşti!”, că el a ars în biserică atunci. N- au putut ieşi credincioşii, toţi s- au înghesuit, nu dădeau voie să iasă un copil sau un bătrân, toţi s- au dus la uşă, uşa, din cauza înghesuielii, s- a închis, şi el le- a spus: „Oameni buni, ardeţi aici, dacă nu ieşiţi... Eu nu ies, până ce nu ieşiţi toţi!” Ei n- au vrut să creadă, până ce s- au hotărât, până ce au ieşit, popa a rămas acolo şi a ars. De aceea spune: „Să trăieşti ca popa de la Costeşti!” Aşa s- a întâmplat şi aici. N - au putut să iasă, unele femei s- au aruncat pe fereastră, nu de la etajul cinci sau şase, ci de la etajul întâi şi doi, n- au păţit mortal nimic, dar au fost fracturi şi alte lucruri. Iar eu, ce am făcut? Când mi- am dat seama că e plin de fum şi de toate, de foc, am luat cearceaful de pe pat de la hotel, l- am pus pe duşumele, şi am răsturnat geamantanele pe cearceaf. Şi din el am făcut aşa, un fel de sac... am luat şi faţa de plapumă, am avut două boccele, cum mi aducea bunica bomboane şi turtă dulce, douăzeci de bocceluţe. Şi am ieşit cu ele. Norocul meu a fost că la uşă tocmai intra un prieten de al meu, să vadă ce- i cu hotelul. Şi când m- a văzut, că eu nici n- aveam haine pe mine, aşa am ieşit, cum eram în pat, în pijamale, nu era mare scofală. I- am dat lui cele două boccele şi eu am revenit ca să iau lucrurile de preţ. Aveam câteva obiecte la care ţineam foarte mult, mai ales o icoană de la Ierusalim, nişte sfeşnice despre care specialiştii mi au spus că sunt de patru secole. Mai aveam nişte lucruri aşa, deosebite, m- am urcat şi trebuia să le salvez, şi din lucrurile mele, nu numai banii. N- am putut să mai ajung în camera aceea. Era atât de des fumul, atât de mult, că n-- am putut să mai ajung. Atunci am ieşit şi m- am dus la primărie să dorm în camera oficială, nu? Când am ajuns în camera oficială, după vreun ceas sau două, sună telefonul în camera oficială. Iau receptorul. Zice: „Dumneata eşti de la primărie?” Zic: „Nu chiar de la primărie, dar sunt în primărie.” „Cine eşti?” „Făgeţeanu sunt.” „Păi, pe dumneata te caut! Eu sunt chestorul poliţiei. Am auzit că dumneata trebuia să dai toţi banii la bancă şi, în loc să dai banii la bancă, i- ai dus la hotel. De la hotel, i- ai dus în altă parte, ai dat foc la hotel, ca să scapi cu banii.” Râdeţi, dar aşa a fost! Eu n- am răspuns că nu- i adevărat. Zic: „Bine, atunci veniţi, dacă vreţi să mă arestaţi, veniţi aici!” Când au venit, i- am arătat bocceluţele cu bani şi el şi a cerut scuze şi a spus: „Bine”. Dar eu, dacă nu luam banii, şi dacă nu coboram a doua oară de acolo, de la etajul la care eram, şi nu puteam să sar ca cucoanele acelea care şi au fracturat mâinile, aş fi murit, nu?

Da...

Când eram la Fălticeni a venit un doctor în drept de la Cluj, şi m- am bucurat foarte mult, că zic: „Acuma nu mai sunt singurul care lupt împotriva corupţiei, a venit şi tânărul ăsta cult, din Cluj”. Se numea Iorga Gheorghe. Şi i- am spus: „Mă bucur că ai venit, că de acuma înainte nu mai permitem la subalternii noştri să ia bani de la prăvălii şi de la toţi!” El a spus: „Bine, bine! Să nu ia!” La un moment dat, şeful poliţiei pleacă din Fălticeni la Bacău, fusese numit chestor. Şi el, fiind secretarul poliţiei, trebuia să predea altuia inventarul. Din inventar, afară de birouri, scaune şi tot ce avea poliţia, făcea parte şi o birjă, şi hamuri – cele mai frumoase din Fălticeni. Noi i- am obligat pe cei care erau cu birjele, cei care duceau la gară sau unde duceau, i- am obligat ca în fiecare zi să stea două birje la poliţie, când e un incendiu sau ceva în oraş, noi nu aveam maşină. Atunci poliţia nu primea bani de la minister, să aibă, să fie dotate. V- am spus, şi salariile lor nu erau mari, pentru că ştiau că iau bacşiş. Şi atunci, domnul Iorga ce a făcut? Pentru că şeful poliţiei a plecat la Bacău, ca şi chestor, şi celălalt venea din Buzău, ca să fie şeful poliţiei la Fălticeni, zice: „Eu, acuma, nu- i mai dau la şeful ăsta hamurile şi birja, pentru că nu- i trecut în inventar”. Ăsta era cadoul birjarilor. Nu făcea parte din inventarul poliţiei. Şi atunci i- am spus aşa: „Domnu’ Iorga, la început ai spus că eşti de acord cu mine, să terminăm cu corupţia, nu? Acum, avem de făcut asta. Şi Vlad Ţepeş îi trăgea în ţeapă pe cei care trădau. Eu nu te trag în ţeapă. Eu te arestez!” Aşa am făcut: am pus hamurile pe spatele lui şi l- am purtat prin oraş ca pe un hoţ. El m-a reclamat la Inspectoratul din Iaşi. Inspectoratul din Iaşi a spus: „Pentru că l- ai arestat fără mandat de arestare de la procuror, ai călcat o lege. A doua, l- ai arestat pe superiorul tău. A treia, te- ai comportat aşa. Ai să suporţi consecinţele”. Care au fost consecinţele? L- au făcut pe el şef, pe urmă, şi el m- a trimis pe mine în lagăr la Slobozia Ialomiţa, ca şi comunist.

Ca şi comunist?

Da! Uite, îţi arăt hârtia. Am stat cu Gheorghiu Dej, cu Gheorghe Petrescu şi cu toţi comuniştii. Dacă eram oltean, ajungeam patriarh. Pentru că preotul care l- a adăpostit pe Gheorghiu Dej vreo două nopţi, n- a ajuns patriarh?
[E vorba de patriarhul Justinian Marina, care l-a adăpostit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej după ce acesta evadase din lagărul de la Târgu Jiu în anul 1944.]
Pentru că l- a adăpostit pe Dej... Şi pe urmă m au trimis la Slobozia cu evreii, tot aşa, în lagăr. Şi pe urmă am fost trimis, arestat de comunişti pentru activitate intensă contra clasei muncitoare, unde au venit evreii şi au spus că eu nu i- am persecutat. Am achitare cu unanimitate de voturi, cea mai favorabilă posibilă, ca după două luni să mă aresteze din nou, tot pentru activitate intensă contra comuniştilor. Din Crasna, Gorj, aproape de Lainici, din altar m au luat, m- au arestat şi m au dus la Aiud. Mi-au dat până la douăzeci de ani de temniţă grea pentru activitate intensă [contra clasei muncitoare]. Or, în dreptul roman şi în toate drepturile lumii spune că pentru aceeaşi faptă nu poţi să ai două condamnări diferite, adică o dată achitare şi o dată condamnare.

Părinte, pe stareţul de la Govora, Gherasim Bica, care a trecut şi el prin închisorile comuniste, l aţi cunoscut?

Da, cum să nu! Un stareţ foarte bun! Când era acolo fostul stareţ de la Cernica, acela, deşi noi aveam grâu mult, nu dădea grâul la moară, ca să facă făină, să facem pâine, ci- l vindea, pentru că avea de adunat nişte bani. Nu ştiu care din cele 79 de conştiinţe pe care le avea el îi dicta acest lucru, să adune bani. Încât – vă spun sincer ce vă spun acuma, în faţa lui Dumnezeu spun adevărul –, am ajuns timpul când călugării noştri şi ieromonahii şi cei care erau la Govora aveam nişte ridichi de alea de iarnă, alea le cojeam, le întindeam în sare, şi mâncam cu mămăligă rece. Vă rog să mă credeţi! Stareţul acela a plecat de acolo şi pe urmă a venit părintele Bica, care ne-a dat grâu... Chiar pe mine m- a trimis la moară, să fac făină albă, albă, albă, pâine bună, bună, bună, la noi, la cuptorul de la mănăstire. Ne- a dat voie să folosim şi laptele de la vaci şi brânza, şi aveam şi vin, şi mâncare bună şi toate bune – de aceea spun că a fost un stareţ bun.

Dar a fost arestat!

Da. Nu numai asta. El a îngrijit de nişte orfani, orfani de părinţi, şi săraci, i- a dat la şcoală şi la liceu şi la Medicină la facultate, şi aceia au ieşit medici. Şi actualul mitropolit de Cluj, Bartolomeu, a fost dat la şcoală de el, întreţinut de el, şi haine şi tot ce i trebuia îi dădea el, şi a ajuns unde a ajuns. A ajuns preşedintele studenţimii mediciniştilor din Cluj şi a făcut pe marele viteaz, când au intrat ruşii în ţară, să spună: „De la frontieră până la Mănăştur, lângă Cluj, sunt comuniştii, de aici înainte, noi stăpânim, n au ce căuta comuniştii!”

Ce ne puteţi spune despre stareţul Calinic Caravan de la Lainici, care v a primit în ’64...

Securiştii de la Novaci au venit în noaptea de ajun şi m- au arestat din altar, când slujeam. M- au dus la Aiud. Când am scăpat, în ’64, prin decret, era ordinul să mă întorc de unde am fost arestat – să mă întorc la Crasna Gorj, pentru că trebuie să fiu sub supravegherea autorităţilor. Să ştie cine vine la mine, şi dacă se întâmplă ceva, nu? Şi eu am venit aici, la Crasna Gorj, şi când stareţul nou numit de comunişti m- a văzut că am intrat în mănăstire, mi-a zis: „Dacă în cinci minute n- ai trecut de poartă, îţi rămâne capul pe butucul de lemne!” Eu de-abia mă puteam ţine pe picioare. Toţi eram aşa, care am ieşit din închisoare, fără putere. Eram fără vlagă, palid şi fără putere. Un ţăran din Crasna intrase atunci pe poartă şi a auzit ce a spus stareţul. Pe urmă, când stareţul s- a retras şi eu am ieşit pe poartă, mi- a spus: „Părinte, du te la Lainici, că acolo este un om al lui Dumnezeu, acela n- o să se poarte cu dumneata cum se poartă stareţul nostru de aici”. Am venit la Lainici. Când a văzut părintele că eram palid şi tremuram şi nu puteam să stau mult timp nici în picioare – mă sprijineam de pereţi, de orice –, a zis: „Mie nu poţi să- mi fii de folos aşa”. A băgat mâna în buzunar după bani: „Du- te la Târgu Jiu, la spital, vezi ce spun medicii, ce medicamente îţi trebuie”. Aşa am făcut, am venit la Târgu Jiu la spital, unde mi- au spus ce reţete îmi trebuie. M- am dus la farmacie, am luat medicamente şi m- am întors la Lainici. Părintele Calinic mi-a zis: „Nu mi eşti bun de nimic. Dar, uite ce e: eu doresc de mult să găsesc un om care să- i înveţe carte pe frăţiorii ăştia de aici. Sunt unii care n- au nici măcar şcoala elementară. Or, vreau să treacă examenele şi la elementară şi la liceu şi la toate!” Şi am făcut lecţii cu ei, şi n timp ce făceam lecţii cu ei, el nu- ndrăznea nici măcar să- i cheme să cureţe cartofi la bucătărie, el curăţa cartofi, el fierbea mâncarea, ca să- i lase pe ei să înveţe...

Mai există oameni care ar putea să scrie o istorie adevărată, părinte? Acum, pentru copiii noştri.

Nu demult i- am făcut o vizită lui Şerban Milcoveanu, cel care a fost preşedintele studenţimii la congresul studenţesc din Craiova. Pe toată ţara. Era preşedintele studenţimii din toată ţara. El l- a înţeles cel mai bine pe Căpitan, şi toată Mişcarea. Are foarte multe scrieri, foarte multe. Eu le- am cumpărat acuma, nu demult, dar sunt orb şi nu pot citi, şi nici n- are cine să mi citească, eu nu- s supărat, nu- s necăjit pe părintele Macarie că nu- mi citeşte, pentru că Marta n- avea voie să fie supărată pe Maria, că n- o ajută la bucătărie. Părintele se roagă mult şi eu n- am dreptul să- i spun: „Ia citeşte- mi scrisoarea asta sau scrie cutare, să răspund cuiva”, nu? Părintele Macarie de nouă ani şi-a părăsit toate interesele lui şi mă ajută. Ştiţi că orbii au dreptul la un însoţitor. Dar el a părăsit toate interesele lui – şi facultatea, şi toate, toate, toate – ca să mă ajute pe mine, un handicapat. Şi e cel mai bun prieten, pentru că el îmi face observaţie de câte ori greşesc. Ori când fac o glumă pe care nu trebuia s-o fac, ori când strig la cineva, el îmi face observaţie. Ce spune Biserica? Certa-mă-va dreptul şi mă va mustra, iar untdelemn al păcătoşilor să nu ungă capul meu. Cei care mă laudă, aceia mă bagă în iad, care mă laudă. Dar el, care-mi face observaţii, mă duce la adevăr.

E important să lăsaţi nişte mărturii...

La Aiud, odată, ne- au concentrat într- o cameră mai mulţi, cu paturi de fier suprapuse. Şi erau doi cu acelaşi nume: Ionescu Victor. Şi unul [dintre ei] se roagă aşa: „Am auzit spunându- se în biserică: «Dumnezeul nostru, în cer şi pe pământ, toate câte a vrut a făcut». Deci, Tu, Doamne, dacă vrei, poţi să mă scoţi din Aiud, să merg acasă, să- mi iau salariul, să- ngrijesc de soţie, de copii. Dar, Doamne, fii atent: eu sunt Ionescu care dorm jos, nu pe patul de sus!” Râdeţi, dar e de plâns! Se poate numi creştin acela care crede că Dumnezeu habar n- are cine e?

Sau care vrea doar binele lui...

Nu e de plâns? Dacă un creştin nici atâta nu ştie... că Dumnezeu e atotştiutor.

Da, [Dumnezeu] ştie tot, ştie tot...

Pe cel care se roagă doar pentru el nu- l va asculta Dumnezeu niciodată! Nu numai pe fariseu [nu l-a ascultat]. Niciodată. Mântuitorul spune mai clar: „Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se va mântui”. Capul familiei e acela care se jertfeşte pentru mântuirea tuturor din familia lui, de care răspunde el. Mântuitorul S- a jertfit pentru toţi cei care sunt în Biserica Creştină. Deci, de aceea e capul Bisericii Mântuitorul, că S a jertfit pentru toţi; de aceea capul familiei e capul familiei, ca să se jertfească – întâi învăţând pe soţie, pe copii, pe părinţi, pe fraţi, ce trebuie să facă ca să se mântuiască, zi şi noapte asta să fie prima lui grijă, aşa cum un căpitan de corabie cu pânze nu are să şi salveze viaţa până ce nu- i salvează întâi pe toţi...

Vă este frică de moarte?

Nu. O aştept. Nu ştiu dacă aţi auzit ce s-a întâmplat odată. În timpul securităţii, a bătut cineva la uşă noaptea, după miezul nopţii, la un legionar. Şi întreabă: „Cine-i?” Ăla n-a răspuns. „Cine-i?” N-a răspuns. „Cine-i, omule? Răspunde, că altfel nu deschid!” Şi spune: „Moartea!” „Slavă Domnului! Am crezut că e securitatea!”
Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost omorât în bătăi la Aiud. Eu n-am fost omorât pentru că Dumnezeu a vrut... În vechime, când o armată învingea altă armată, le scoteau amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scoteau un singur ochi, şi-l trimiteau acasă să spună ce s-a întâmplat. Aşa Dumnezeu m-a trimis pe mine să fiu mărturie de ce s-a întâmplat...