Paul Miron - Condamnarea și arestarea lui Valeriu. Salvarea unui rabin de la tâlhărie

Preluat de la fericiticeiprigoniti.net.

Printre studenții basarabeni refugiați în capitala Moldovei strălucea Valeriu Gafencu - fiul unui învățător, fost deputat în Sfatul Țării - bine cunoscut ca șeful Frațiilor de Cruce din Iași, organizația de tineret a Mișcării Legionare. L-am cunoscut în 1941 la căminul studenților din Păcurari la o partidă de volley-ball. Eu eram elev la liceul militar.

Gafencu nu a avut legături - să zicem politice - cu noi, deoarece și în perioada statului oficial legionar (septembrie 1940 - ianuarie 1941) elevilor din liceele militare le-a fost interzis să se constituie sau să participe în / la organizații legionare.



Într-o duminică din noiembrie a stat de vorbă cu mai mulți dintre noi și ne-a întrebat dacă știam ce se întîmplase la Odessa. Nu auzisem decît zvonuri. Doritor de fapte de arme mărețe, Antonescu, în calitatea sa de comandant al sectorului de front sud, a cerut nemților hatârul de a cuceri cu trupele române Odessa care rezista cu înverșunare. Zeci de mii de dorobanți au căzut pentru gloria mareșalului sub focul ucigător al cazematelor sovietice. Culmea dezastrului a fost aruncarea în aer a comandamentului militar român. Gafencu ne-a invitat, pe noi cei de la liceul militar, să ne întâlnim duminica viitoare la un parastas pentru un foarte bun prieten de-al lui, Felix (celălalt nume nu l-am reținut), ofițer de stat major, sfârtecat în atentatul de la Odessa. Fiindcă toamna era blândă și noi aveam dreptul să ieșim în oraș abia după amiază, ne-am înțeles să facem mai degrabă o excursie în viile de la Copou.

Ziua de 23 noiembrie s-a arătat cu soare. Ne dăduserăm întâlnire la Vidrașcu, pe la trei. Ajunși acolo, am constatat că venise mult mai puțină lume decât promisese. Eram cinci. Gafencu ne aștepta. Am poposit într-o poiană și el ne-a povestit despre prietenul său mort. Tăceam și ascultam mișcați, mai ales prin faptul că ne simțeam măguliți că un bărbat în toată firea ne lua în serios. Ne-a propus să facem o rugăciune. Cineva a spus ”Tatăl nostru”. Când a ajuns la “nu ne duce în ispită” niște răcnete grozave ne-au înspăimântat. Doi gealați fioroși ținteau cu pistoale uriașe: “La pământ criminalilor! Mâinile întinse!” Și înjurături, o ploaie de înjurături! Aveam 15 ani. Mărturisesc că mi-a fost frică. Ne-au încolonat și, cu pistoalele spre noi, ne-au dus la Legiunea de jandarmi, pe strada Carol.

Ne-a întâmpinat un maior care i-a admonestat pe detectivi:

“Nu pe ăștia îi căutam! Ce să fac cu ei? M-ați pus în încurcătură mare!” Și către noi: “Nu vă neliniștiți, am telefonat să vină cineva ca să vă ia de aici.”

Ni se făcuse foame. Speram să mai prindem masa de seară. A venit comandantul liceului, colonelul Urziceanu, care nu vorbea niciodată normal, ci își trimitea mesajele printr-un boncăluit asurzitor. A țipat la maior:

“Cum, nu le-ai pus cătușe?”

Maiorul dădu din umeri:

“De ce? N-am nici un temei.”

- “Mai întrebi? știi ce s-a întâmplat la Timișoara?” (Cu o luna înainte, fuseseră arestați acolo 13 cadeți pentru activitate legionară). “Trebuie să statuăm un exemplu.”

Maiorul care avea vădit cunoștințe juridice, a încercat să se opună:

“Nu intră în cadrul legii. Sînt niște copii. Patru au 15 ani, al cincilea abia 13.”

Colonelul tuna periclitând geamurile din două caturi:

“Fă-ți datoria, maior!” Și, personal, se ocupă de încarcerarea noastră. Ne puse la câte un colț de cameră, ne dădu hârtie și creion - noi râdeam pe înfundate crezând că e o glumă - și ne sili să scriem pe genunchi o declarație. Telefonă apoi la închisoarea militară să anunțe că vor veni clienți, insistând să fim izolați în celule diferite. Mi-am luat inima în dinți și, repetând gimnastica soldatului care iese la raport, l-am întrebat cu un glas care mi s-a părut prea voios:

“De ce, domnule colonel?” Mă urmarește pâna azi imaginea colonelului care mă privea cu ură nemotivată, ochii aceia roși, buzele fleșcăind condamnarea pentru totdeauna: “Legionarule!” Atât.

O grupă întreagă de jandarmi înarmați ne-a condus la temnița din Copou. Șeful lor a bătut în poarta de metal. “Cine e?”

- “Am venit cu legionarii, deschide!”

Valeriu ne ținu o didahie sobră și scurtă. Câțiva soldați din gardp își scoaseră căștile, închinându-se ca la biserică. Noi, cadeții, râdeam nătângi: ne distram mai ales pe seama gardianului șef care luase poziția de drepți față de noi.

Prima noapte, singur pe o rogojină murdara, n-am dormit deloc. O cohortă de șoareci dădeau, la fiecare sfert de oră, o raită prin încăperea rece, chițcăind cu veselie spre neliniștea mea. Ancheta a durat o săptămâna. Ne duceau pe rând la tribunalul militar, aproape, sub escortă. (...)

Procesul a început la 2 decembrie. Deși era război, lumea bună din Iași se plictisea, motiv important ca arestarea noastră să producă vâlvă. Sala era supraplină, venise mai ales coconeț de toate vârstele și toate gradațiile olfactice. (...)

Fiecare aveam câte șapte avocați. Era o forfoteală nemaipomenită, mai ales când avocații se certau cu martorii apărării, profesorii noștri, prelați, ofițeri superiori, academicieni, bunici etc., toți chemați să dovedească nerozia acuzării; în fond, avocații, ca și cum noi n-am fi fost împricinați, apărau mișcarea legionară. Trei zile am jubilat în mijlocul atenției publice. Șopteam, îmbătați de mândrie, între noi:

“Ce-o să zică băieții, când ne vom întoarce?”

Președintele, un colonel din justiția militară, Rudeanu, nu lăsa să se întrevadă ce poziție va lua. (...)

În sfîrsit, la 5 decembrie, urma sa se pronunte sentința. Primisem un pachet cu alimente. L-am dat soldatului de pe coridor, care ne păzea:

“Tot nu mai revin aici. Ia-l dumneata!”

În sala de ședințe am așteptat o oră completul de judecată. Ne-a lămurit un aprod:

“N-a venit răspunsul de la București.”

Ne-am întors și a doua zi doar, de Sfântul Nicolae, s-a deplasat procurorul și mi-a comunicat prin vizetă:

“Ai încasat 15 ani de muncă silnică.”

- “Imposibil!”, am strigat neputincios. Dar n-am plâns. Abia când un fierar, negru ca un horn părăsit, m-a culcat la pamânt ca sa-mi pună lanțurile, bătând cu dibăcie niturile groase, m-au podidit lacrimile.

Gafencu a fost condamnat la 25 de ani, doi dintre noi la 15, ceilalți mai mici la câte 3 ani. Ca să ajungem la Ploiești, unde am petrecut Crăciunul, am mers o săptămână cu duba atașată la tot feluri de trenuri, peste Botoșani, Cernăuți, Bacău, Mărășești și Buzău. Dacă n-ar fi fost cu noi Valeriu, care își asumase rolul de călăuză prin infern, cred că ne-am fi topit de disperare. În capitala Bucovinei, abia eliberată, grupe de evrei cu stea galbenă pe piept, curățau de zapadă strada pe care înainta convoiul nostru. “Uitați-vă la ei, săracii!”, spuse Gafencu, “vina lor e că s-au născut în alt neam, motiv de a fi prigoniți…” Și le facu prietenește un semn cu mâna. Dar oamenii aceia, condamnați și ei, îl blestemară; unul îl scuipă: “Criminalule, ajungă-te juvățul!”

În drum spre Ploiești, la Bacău, a fost împins în compartiment un rabin în vârstă, cu perciuni sclipitor de albi. Imediat, hoții l-au descălțat de ghete (erau de calitate bună) și i-au confiscat un sac plin doldora de alimente. Bietul bătrân se apăra cum putea, când un vlăjgan încerca să-l dezbrace de palton. Îi pusese mâna în gât, îl sufocă. Niciodată nu mi-am putut închipui că cineva poate fi mai aprins de mânie, cum a țipat Valeriu la acel răufăcător:

“Lasă-l!”

Rabinul leșinase. Când și-a revenit, i-am făcut loc între noi, pe bancă. A poruncit să i se dea sacul și ghetele înapoi. Și lucrul ciudat, brutele acelea atât de independente, l-au ascultat. A mai mârâit unul:

“Nu vedeți că e un jidan puturos? Ăsta nu mai are multe zile de trăit!”

- “E om și el ca noi!”, replică Valeriu de se făcu tăcere. Rabinul ne-a povestit ce făcuse. Montase un bec în coșul unei case, ca să semnalizeze avioanelor inamice poziția orașului, faptă pasibilă de o pedeapsă grea.

“Domnule, mi-ai salvat viața! Dar nu știu dacă mi-ai făcut un bine.” N-am înțeles tot ce a spus Valeriu, dar am reținut că-i vorbea despre demnitatea morții. Mi-aduc aminte pâna azi, îi aud vorbele șoptite în horăitul hoților adormiți, mai simt în nări duhoarea dospită a trupurilor lor chinuite.

Împlinind treptele sfințeniei, Valeriu Gafencu a murit 12 ani mai târziu în temnița de la Târgu Ocna.

Abia după cincizeci de ani, când am aflat că sora mea mijlocie (Elisabeta Ionescu Miron) a fost logodită cu Valeriu, mi-am adus aminte de o scenă la Aiud. Valeriu care ”mi-a făcut o vizita” în celula mea, a zărit pe masă fotografia ei. O săptămână la rând, a venit, s-a uitat la acea poză, până ce i-am dat-o. A pus-o la el sub icoană, la fereastră.

(Paul Miron - Măsura urmelor)

Arhim. Nectarie Antonopoulos - Sfântul Luca al Crimeii - minunile contemporane, editura Sophia

Credincioşii care locuiesc în Bucureşti se pot închina la moaştele Sfântului Luca, care se găsesc la biserica din incinta spitalului Parhon.

Sfântul Luca operează

Părintele G. descrie o intervenţie chirurgicală a Sfântului Luca mai presus de logica noastră obişnuită. Părintele G. cunoaşte limba rusă şi îi slujeşte pe emigranţii ruşi mai ales prin Taina Spovedaniei. El povesteşte:
- Din cauza unei hernii de disc între a patra şi a cincea vertebră cervicală şi între prima şi a doua toracică, mi s-a declanşat o paralizie a extremităţii superioare stângi cu atrofiere de muşchi la braţ şi cu o slăbiciune musculară a deltoidului. Neurolgii şi neurochirurgii care m-au examinat îmi recomandau o intervenţie chirurgicală. Însă unul dintre doctori, pentru că eu sufăr de diabet zaharat, mi-a recomandat să evit operaţia şi să o înlocuiesc cu fizioterapie, gimnastică şi înot în mare. Acestea se întâmplau în luna mai 2002. Am continuat tratamentul până în toamnă, însă fără vreun rezultat. Nu m-am mai dus la doctor, ci m-am destănuit în rugăciune Sfântului Luca, cu credinţă şi cu nădejde, cunoscându-i sfinţenia. Am citit în fiecare zi Paraclisul lui în limba rusă, ca să comunicăm cât mai bine şi mai eficient. Sfântul mi-a răspns în data de 8 decembrie 2002, în zorii zilei de duminică spre luni (9 decembrie), de sărbătoarea Sfintei Ana.
În timp ce dormeam, l-am văzut pe sfântul îmbrăcat în veşminte arhiereşti. Peste veşminte purta un şorţ de doctor şi o scufie medicală de chirurgie. În mâna stângă ţinea o pensetă şi tifon sterilizat, iar în mâna dreaptă un bisturiu. Mi-a spus: "M-au trimis de Sus. Ştiu cât ne iubeşti pe noi, ruşii, şi câtă greutate duhovnicească porţi aici, în Atena, de aceea şi eu, pentru că te iubesc, am venit să te operez. Întoarce-te cu spatele!"
M-am întors şi în câteva fracţiuni de secundă a avut loc operaţia.
Apoi mi-a spus: "Întarce-te, eşti sănătos, mâine o să poţi să îţi ridici mâna, iar peste trei zile te voi vizita."
După câteva minute m-am trezit. Era 4.30 dimineaţa. M-am dus la oglindă şi mi-am ridicat mâna. Am făcut toate mişcările; nu aveam nicio problemă. Dispăruse şi atrofia musculară. Grosimea braţului era la fel ca a celuilalt. La fel de minunat este şi faptul că pe flanela mea exista o mică pată de sânge în locul unde sufeream! I-am slăvit pe Dumnezeu şi pe Sfântul Luca, pe care-l aveam ca apărător al familiei mele.
Doctorul pe care l-am vizitat a rămas uimit. M-a întrebat cu nedumerire ce s-a întâmplat. I-am dat cartea cu biografia Sfântului Luca şi i-am recomandat să o citească pentru a înţelege ce s-a întâmplat.
Am aşteptat să vină ziua de miercuri, când sfântul îmi spusese că mă va vizita. Mă aflam în acea zi în biserică, când a venit D.G. şi mi-a adus o icoană cu o părticică din moaştele Sfântului Luca. De atunci o păstrăm aici, ca să fie sfântul mereu între noi.
Pr. G.S., Atena

Eu locuiesc aici. Îmi place mult aici...

După naşterea celui de-al doilea copil al nostru, în anul 2003, mi-au apărut nişte leziuni în uter, care l-au îngrijorat pe medicul meu. A fost nevoie atunci de o mică operaţie, ca să fie vindecate. La operaţie mi s-a luat probă pentru biopsie, al cărei rezultat urma să vină după câteva zile. Părinţii noştri şi noi ne temeam foarte tare.
La noi acasă aveam o părticică din inima Sfântului Luca. În ziua când a avut loc operaţia, a venit la noi soacra mea, care nu ştia că noi aveam această binecuvântare a Sfântului Luca. Ne-a spus atunci că a avut un vis ciudat, pe care nu putea să îl explice. Visase că venise la noi acasă şi că a văzut ieşind din camera noastră un doctor înalt, blond, care părea a fi de origine străină. Soacra mea i-a spus să se aşeze şi l-a întrebat nerăbdătoare:
- Doctore, ce se întâmplă cu K.? Ce are?
El a răspuns:
- Nu are nimic. O să se facă bine.
L-a întrebat din nou:
- Doctore, cum aţi intrat înăuntru? Cine v-a deschis uşa?
Iar el a răspuns:
- Eu locuiesc aici. Îmi place mult aici.
Ne rugaserăm, eu şi soţul meu, foarte mult Sfântului Luca şi am fost cutremurată când am auzit toate acestea. I-am spus soacrei mele despre sfânt şi despre marea binecuvântare pe care o avem în casa noastră. Pe atunci citeam şi cartea despre viaţa Sfântului Luca. Când am terminat-o, a venit şi rezultatul biopsiei, care era negativ.
Îi mulţumesc Sfântului Luca pentru intervenţia sa minunată.
K.L., Atena

CU OCAZIA ANULUI INCHINAT SF. MASLU SI INGRIJIRII BOLNAVILOR: Re-evaluare patristica si istorico-liturgica a Tainei Sf. MASLU.

Preluat de pe dogmaticaempirica.wordpress.com.

Prezentarea unui esential studiu istorico-critic ce deschide extraordinare perspective asupra intelegerii acestei Taine de unii marginalizata teologic, de altii fetisizata (sau mercantilizata excesiv). BISERICA AR TREBUI SA PREIA SPITALELE inchise de statul incompetent.
Posted on februarie 14, 2012

Publicam cu bucurie textul de mai jos, care credem ca merita sa circule:

Pe scurt, si Sf. Maslu, taina pentru cei bolnavi, se facea pana acum ceva veacuri in cadrul Sf. Liturghii, dupa o randuiala bine theo-loghisita. De fapt se slujeau sapte Dumnezeiesti Liturghii la rand si in cadrul lor se citea cate un rand din cele sapte Evanghelii cu Apostol, rugaciunea de sfintire a uleiului si rugaciunea la ungerea bolnavului (desigur ca bolnavul se spovedea si se impartasea de sapte ori la rand – lucru ce, in sine, deja il ridica foarte sus, spre vindecare si cu sufletul si cu trupul – caci asa spune si Epistola Sf. Ap. Iacov in capitolul 5!). Aceasta este randuiala bizantina, pastrata in codici de secol XI si XII. Evhologhionul bizantin Barberini grecesc 336 (pastrat la Vatican), datand de undeva din jurul anului 800 d. Hr (prezinta o randuiala copiata probabil de un grec din sudul Italiei dupa cea patriarhala constantinopolitana – deci, avand in vedere inertia provinciei fata de schimbarile din cultul capitalei, ne putem gandi la o vechime mai mare a randuielii), este cel mai vechi codice cuprinzand o carte completa de cult ce cuprinde toate tainele si ierugiile, Evhologhionul (un fel de Molitfelnic plus Liturghier). In codicele Barberini slujba Sf. Maslu ocupa circa doua-trei pagini, fiind inidcate doar catvea rugaciuni existente aproape identic si astazi (rugaciunea de sfintire a untdelemnului, rugaciuni de ungere). Fragmente din diferite slujbe si randuieli se gasesc, de asemenea, coborand pana la Evhologhionul episcopului egiptean Serapion de Thmuis (sec. IV d. Hr.) sau in diferite scrieri de sorginte primara sau contemporane cu Serapion, precum Didascalia, Traditia Apostolica a lui Ippolit Romanul, Testamentul Domnului, Didahiile Apostolice in diversele lor redactii (de exemplu cea siriana) , Constitutiile Apostolice etc. Si acolo este prezenta Taina Sf. Maslu, untul de lemn fiind sfintit in legatura cu anaforaua liturgica, deci pe Sf. Masa, si administrat dupa primirea Euharistiei, in cadrul Litughiei. Sf. Ioan Hrisostom si altii, in duhul fragmentului de la Iacov 5, vorbesc explicit despre legatura dintre puterea preoteasca a dezlegarii pacatelor si vindecarea trupeasca. Desigur ca in Evul Mediu (mai ales tarziu) se vor dezvolta discutii daca mai intai trebuie miruns sau impartasit bolnavul, daca se poate unge si singur sau numai de catre preot etc, iar, sub influenta catolicismului care transforma Taina in extrema unctio (Conciliul II Vatican va ajuta la depasirea acestei lungi faze), Petru Movila va cere ca cel bolnav sa nu fie uns decat o data in viata pentru o boala anume etc. Insa, cel putin pana in Bizantul mijlociu, Tainele si ierurgiile erau savarsite totdeauna in cadrul (sau in stransa legatura cu) Dumnezeiestii Liturghii. Nu este aici locul sa detaliem si dezvoltam acest lucru care este deja reconstientizat incetul cu incetul de teologia contemporana.

Cercetarea vechilor manuscrise bizantine arata si faptul ca nu se sfintea de sapte ori acelasi ulei, cum numai romanii au obiceiul azi (cine stie din ce neintelegere nascut), ci se sfinteau sapte candele cu ulei aprinse diferite, fiecare preot, pe rand, intr-una sintre cele sapte Liturghii. In alte tari ortodoxe, chiar si in varianta aceasta prescurtata, cu toate cele sapte parti repetitive unificate intr-una si rupte de Sf. Liturghie, si tot se sfintesc sapte candele diferite – conform tipicului. La fiecare citire a rugaciunii de ungere a bolnavului unul dintre cei sapte preoti, pe rand, trece si unge pe cel bolnav. De aceea se si numeste rugaciune a ungerii si nu are logica rostirea ei fara a fi uns nimeni (asa cum gresit practica unii la Maslul de obste romanesc). Numai asa are rost rostirea de sapte ori a rugaciunii de sfintire a untului de lemn si numai asa are rost repetarea de sapte ori a sfintirii, citirilor, rugaciunilor! De asemenea, cu acel untdelemn, care , conform unor codici, era amestecat si cu aghiasma mare si un pic de vin, se ungea nu numai bolnavul ca la cealalata Taina, a Mirungerii (la nas, ochi, urechi piept etc), ci se ungeau si peretii casei, usile, patul etc. De-a lungul timpului a existat o discutie daca sa fie sau nu unsi si cei prezenti din casa, chiar daca nu bolesc. Desigur ca aceasta Taina, ca orice alta Taina, are o dimensiune eclesiala, comunitara, chinonica si cosmica. Dar acest lucru nu presupune doar incadrarea Sf. Maslu in Liturghie – Taina a comunitatii si comuniunii, concelebrare a Liturghiei Cosmice si a celei interioare, a mintii pe altarul inimii-, ci

In Sfatul Munte si Grecia Sf. Maslu (Evheleon, termen compus din cuvintele rugaciune si untdelemn) se face de obste doar o data pe an, in Sptamana Patimilor – Miercuri seara sau Joia Mare. Poate ca unii ar putea specula o legatura cu ungerea lui Hristos in Betania sau de la punerea in mormant, desi trebuie recunoscut ca pare fortat. Altii o vad ca pe o pregatire pentru impartasirea Pascala – insa acest mod de a pune problema a dus in diaspora greceasca americana, din cauza lipsei duhovnicilor (in Grecia se spovedeau mai ales la duhovnici monahi, dar manastirile si schiturile erau din destul acolo, pe cand in diaspora lipsesc – explica fenomenul Paul Meyendorff), sa se creada in popor ca insasi participarea la Sf. Maslu ofera iertarea pacatelor si, deci, dezlegarea pentru impartasirea euharistica (macar de Paste). Aceasta ca sa vedem ca nu numai ai nostri au superstitii “crestine”.

Exista si codicii din sec XII-XIII si o randuiala mai scurta, care tinea cam cat o sfestanie (deci, circa jumatate de ora) si avand o structura asemanatoare: rugaciuni incepatoare, ectenii, tropare, Apostol si Evanghelie, rugaciunea de sfintire, rugaciuni la ungerea bolnavului, tropare, ectenii, apolis. In cazurile speciale si urgente ale salilor de reanimare eu cred ca s-ar putea sluji din nou si aceasta varianta scurta (pe langa spovedana si Impartasirea de graba). Altfel, ar fi minunata re-incuderea Tainei Sf. Maslu (atentie, untul de lemn sfintit acolo nu este doar simplu binecuvantat, ci este o materie a unei Taine si ar fi bine sa existe mai multa grija pentru el pentru ca s-a ajuns ca, in mod paradoxal, obsesia unora legata de Sf. Maslu sa duc si la o banalizarea a untdelemnului sfintit in cadrul acestei Taine, fiind confundat cu orice alt ulei binecuvantat; un parinte povestea ca in Sfantul Munte, dupa ungerea de la Evheleon-ul de obste din Joia Mare, fiecare este dator sa se curete cu vata de uleiul sfintit, iar vata este adunata si arsa la locul special unde se ard sfinteniile – iar acest lucru arata o grija speciala, asemanatoare celei pentru Sf. si Marele Mir ). Pe de alta parte, se exclude obiceiul gresit de a duce acelasi unt de lemn la mai multe Masluri (mi-au fost prezentate uneori sticlute cu maslu sfintit la patruzeci de Masluri etc; dar este o gandire foarte riscanta si ne-atestata patristic – din cate stiu eu; din contra, cartile de cult recomanda cu tarie ca la Litie sa nu se pune niciodata de doua ori aceeaqsi paine sau acelasi vin, untedelemn sau grau, iar la Sf. Liturghie nu se refoloseste Trupul Domnului de la o Liturghie la ala, nu se rosteste de mai multe ori epicleza asupra acelorasi materii de pane si vin amestecat cu apa).

In traditia bizantina si general crestina, Maslul de obste, care se practica exclusiv in Romania atat de des si aproape excluzand pe cel “personalizat” (asa cum ar fi normal), nu este cunoscut. O exceptie ar fi doar Saptamana Patimilor si, in anumite vremuri, perioada marilor posturi. La noi, insa, in loc ca Sf. Liturghie sa fie Taina Adunarii si Actualizarii Bisericii in ziua eshatologica a opta, a Duminicii, s-a ajuns ca lumea sa alerge sa fie nelipsita la Maslurile de luni, marti, miercuri, joi sau vineri… In conditiile in care Duminica nu merg la Liturghie, iar multi nu stiu de duhovnici si Potir. Ori, vindecarea nu este ceva magic si nu vine dinspre trup spre suflet (vindec trupul ca sa nu mai patimeasca, frustreze si nefericeasca si sufletul care nu-si mai poate implini poftele), ci dinspre suflet spre trup (vindecand sufletul mi se vindeca si transfigureaza si trupul; chiar si durerea bolii – atat cat este -, si de nu va trece vreodata, este sublimata, primind valoare soteriologic-eshatologica, devenind pentru ce intelepti cale a filosofiei celei inalte a desavarsirii si dobandirii harului). In fapt, starea de sanatate pe care o propune Biserica este o stare eshatologica, “unde nu este durere, intristare si suspin” (de unde si legatura cu Euharistia, Taina Imparatiei venita deja) si nu poate fi inteleasa decat, in primul rand, ca stare duhovniceasca din care se impartaseste si trupul omului, asa cum boala poate deveni o mucenicie aducatoare de har! De aceea Sf. Maslu era, la randul lui, integrat Sfintei Liturghii – iar aceasta dimensiune ar trebui recuperata de contemporaneitate. Intrebarea este in ce forma, iar aceasta provocare sta in mainile mai marilor nostri, in mod special a Sf. Sinod. In Grecia, la insistentele marelui liturgist Ioannis Foundoulis (tradus si la noi), deja s-a facut o schimbare. Ar fi interesant de facut o cercetare si o evaluare in acest sens (pentru ca anumite reveniri pot fi facute intr-un duh gresit, neautentic, practicandu-se un minimalism aggiornamentist, asa cum si a ramane intr-o inertie proasta poate fi riscant; oare renuntarea la cele sapte Liturghii nu a fost tot un gest de aggiornamentul avant la lettre? Oare orice maximalism liturgic este bun – avand in vedere simplitatea slujbei de dinainte de dezvoltarea posibil exclusiv bizantina a celor sapte Liturghii, dezoltare ce adus, mai apoi, la restangerea slujbei si plasare ei extra-euharistica – un rezultat fara doar si poate dureros?). Un lucru esta clar, anume ca Sf. Maslu este slujba care a cunoscut cea mai mare dinamica de-a lungul istoriei crestinismului, variind destul de mult nu numai la nivel diacronic, dar si geografic. Deja faptul ca se vorbeste despre legatura stransa a Tainei Cununiei sau a altor Taine si ierurgii (despre diferentierea dintre ele, din perspectiva patristica, ramane a se mai vorbi cu multa fecunditate) cu Dumnezeiasca Liturghie a deschis in noile generatii de teologi si credinciosi noi valente ale intelegerii insesi Tainelor si vietii crestine in general – iar acest lucru are o pronuntata reverberatie pastorala si, chiar, misionara (spre exemplu, Taina Cununiei inteleasa mai bine in unicitatea si esenta ei din perpectiva euharistic-eshatologica), evitandu-se, in acest caz, fetisizarea, teatralizarea sau excesiva mercantilizare a Tainei vindecarii (oamenii, la boala, sunt deschisi si dispusi, din disperare, la multe, si la rele, dar si la bune – iar aici trebuie subliniata, din nou, extraordinara oportunitate pastorala si misionara a prezentei langa omul aflat la nevoie a preotilor de spitale vrednici, dar si a oricarui fel de asistenta sociala si sanitara concreta oferita de Biserica; cu sanatatea omului nu te joci, iar reactiile recente din societatea romaneasca cu privire la problema sistemului sanitar romanesc sunt graitoare). Sa nu uitam ca in lumea de astazi in care coruptia si incompetenta au patruns si in lumea doctorilor, este nevoie si de doctori care nu trebuie sa fie neparat ierarhi precum Sf. Luca al Crimeei, dar sa fie parte a Trupului haric la Bisericii. Toti am vrea si o mana care tine bisturiul manata de Sus de Duhul. Si sa nu uitam nici ca spitalele au fost “inventate” de Biserica. Mi se pare profetica ideea unui mare si batran duhovnic care mi-a spus anul trecut, atunci cand se anunta inchiderea atator spitale de stat, ca ar trebui ca Biserica sa le preia (mai apoi am aflat ca in Spania Biserica Catolica se ocupa de spitale, ca in Rusia Biserica are toate orfelinatele si gherokomioanele, adica azilele de batrani). Ar fi una dintre cele mai geniale miscari misionar-apostolice si pastorale pe care ar putea sa le faca Sfantul Sinod al Bisericii noastre. De fapt, as spune ca ar fi porunca (Matei cap. 25), daca nu ar fi, de fapt, ceva atat de firesc. Cat despre dimensiunea eshatologica a vindecarii propuse de Sf. Maslu, sau despre rasplata eshatologica a rabdarii bolii ori a ingrijirii bolnavilor poruncita de Dumnezeu, am dezvoltat altundeva si, poate, candva, cu ajutorul Domnului, va fi publicat un text mai bun.

Cine doreste sa stie mai multe, recomand cu multa caldura frateasca (ca un gest de datorie fata de Dumnezeu si impreuna partasire eclesiala) minunatul studiu al profesorului Paul Meyendorff (fiul celebrului pr. profesor John Meyendorff), Taina Sfântului Maslu, traducere Cezar Login, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2011, 150p. (ISBN: 978-606-607-005-8). Nu cunosc un alt studiu-carte care sa-l egaleze. O carte care zdruncina un pic intelegerea sau lipsa de intelegere profunda a acestei Taine, oferind si un capitol de problematizare in contextul actual precum si anexe ce cuprind slujba in varianta folosita astazi (adica cea pe scurt, cu cele sapte parti adunate laolalta), dar cu anumite adaosuri (deci asa cum ar trebui facuta) si importante note de subsol, precum si slujba in varianta mai scurta, de folosit in cazuri speciale (vezi mai sus).

(completiv, vezi si articolul lui Ciprian Toroczkai din Revista Teologică)
Marian Maricaru

NOTA: materialul are copyright si NU poate fi preluat decat cu semnalarea explicita a sursei oficiale (blogul Dogmatica Empirica, postarea de fata) si nu poate fi plagiat.

Întâmplări cutremurătoare cu părintele Paisie Aghioritul

Preluat de la sfantulmunteathos.wordpress.com
Nişte vizitatori cu duh lumesc l-au întrebat pe părintele Paisie: De ce nu coborâţi în lume ca să ajutaţi mai activ şi mai practic? Lumea are nevoie. Şi bătrânul a răspuns: Şi atunci cine se va ruga pentru fraţii mei pakistanezi, pentru indieni? Cine se va ocupa şi se va interesa de ei? Părintele Paisie nu vedea strâmb lucrurile. Cu rugăciunea lui, îmbrăţişa întreaga lume şi prinosul lui era incomparabil mai mare decât cel pe care i-l propuneau închinătorii respectivi. Şi este cunoscută tuturor puterea rugăciunii lui, ca şi a tuturor sfinţilor, mai vechi şi mai noi.

Este foarte cunoscut şi următorul eveniment minunat. Cu câţiva ani în urmă, un copil a scăpat de sub supravegherea părinţilor lui şi a ajuns sub roţile unui camion. Însă copilul a fost salvat, precum a mărturisit el însuşi, din cauza intervenţiei unui bătrânel. În mod ciudat, acest bătrânel a dispărut. Salvarea copilului de la moarte sigură a rămas un mister. Când copilul s-a dus apoi la Sfântul Munte Athos cu tatăl lui, l-a recunoscut în persoana părintelui Paisie pe salvatorul lui. Părintele Paisie a obiectat că în acea vreme el se afla în Sfântul Munte. În fine, a întrebat de ora la care s-a petrecut întâmplarea şi a recunoscut că la acea oră el se roagă pentru accidentele rutiere!

Asemănătoare cu aceasta este şi următoarea întâmplare:
Părintele Paisie dedicase noaptea întreagă rugăciunii; numai în zori se odihnea vreo două ore, ca să poată iubirea lui să răspundă lumii îndurerate care îl vizita. Noaptea se ruga foarte mult pentru tinerii care sunt necăjiţi şi mai ales pentru cei care îşi pierd nopţile în diversele centre de distracţie şi îşi pun viaţa în pericol. Întâmplările care arată că rugăciunile părintelui Paisie îi apără pe mulţi de impasuri sunt foarte multe. El însuşi, desigur, niciodată nu recunoştea că a făcut ceva. Una dintre aceste întâmplări o vom povesti aici ca mic exemplu al marii lui iubiri:

Un tânăr din Atena, era om de distracţie, nu avea absolut nicio legătură cu Biserica şi cu religia, nici părinţii lui. O dată, deci, pe la ora 3 noaptea, gonea cu motocicleta lui cu viteză ameţitoare şi urca pe strada Kavala, îndreptându-se de la Atena spre Dafni. Pe când gonea ameţitor, dintr-o dată vede în faţa lui un bătrân monah! S-a zăpăcit şi luând piciorul de pe acceleraţie a redus viteza, apăsând şi frâna. Imediat bătrânul a dispărut din faţa ochilor lui în mod misterios, exact aşa cum apăruse. În aceeaşi clipă, însă, s-a întâmplat ceva care i-a tăiat respiraţia: în locul unde apăruse bătrânul monah, din dreapta, a trecut un camion de mare tonaj, nerespectând culoarea roşie a semaforului şi trecând cu viteză foarte mare. Dacă nu s-ar fi petrecut înainte apariţia bătrânului monah, tânărul ar fi fost deja mort, pentru că ar fi trecut peste el camionul! Tremurând, aşadar, şi-a continuat drumul, în vreme ce inima lui s-a umplut de gânduri de nedumerire şi de mirare pentru inexplicabila întâmplare.

După mult timp, nişte prieteni de-ai lui l-au obligat să meargă cu ei în Sfântul Munte, ca să vadă un stareţ care, după cum spuneau aceştia – a făcut minuni. Au venit, deci, în Sfântul Munte, iar când au ajuns la Panaguda (chilia părintelui Paisie), tânărul a rămas mut de uimire! În faţa lui l-a văzut clar pe bătrânul monah care, cu apariţia lui misterioasă, îi salvase viaţa! A povestit întâmplarea bătrânului şi acesta – aşa cum făcea întotdeauna – a încercat să îi strice părerea şi să nu recunoască ceea ce s-a întâmplat. Adică a încercat să-l facă pe tânăr să nu creadă nici el însuşi că bătrânul Paisie fusese cel care i se arătase. Dar acesta era ferm convins şi nu putea să nege ceea ce văzuse cu proprii lui ochi. S-a minunat, însă, în acelaşi timp de smerenia bătrânului, care pentru nimic nu a vrut să recunoască adevărul.

Şi bătrânul avea dreptate din punctul lui de vedere, căci potrivit părerii lui corecte înţelegea că Altul era cel care lucra faptele cele minunate şi nu el însuşi. Concret, el zicea:

Singurul lucru pe care pot să-l fac, cu ajutorul lui Dumnezeu, este să mă rog cu durere, smerit, toată noaptea pentru toţi cei care se află pe drumuri şi sunt în primejdii. Bunul Dumnezeu, aşadar, încearcă să găsească motiv ca să îi salveze pe copiii Lui cei neastâmpăraţi şi neascultători şi ia ca pretext rugăciunea mea proprie şi acţionează El Însuşi. Însă Domnul, pentru că este smerenia în sine, nu vrea să Se arate, ci – considerând drept cauză rugăciunea mea – pune un înger cu înfăţişarea mea să acţioneze şi astfel… eu dau de bucluc!

(Ieromonah Hristodulos, Vasul ales / Σκεύος εκλογής, pp. 29-30)
Traducere de Pr. Dr. Ciprian-Ioan Staicu

Noutăți de la editura Sophia

O MARTURIE SINCERA, AJUTOR DE LA MAI MULTI SFINTI

12 februarie 2012. Ma uit afara si vad cum ninge. Brusc, ma napadesc amintirile...
In urma cu 2 ani, cam pe aceeasi vreme, fusesem diagnosticata cu boala care sperie pe toti muritorii: cancer.
O ''frumusete'' de cancer ovarian - stadiu avansat IIIC, cu complicatii hepatice si peritoneale. Vestea am primit-o la nici doua luni de cand oficializasem relatia cu sotul meu, dupa mai bine de 7 ani. Mai precis, intrasem in Casa Domnului in sfarsit! A fost socant. Numai cei care primesc asemenea verdict, stiu ce inseamna. Multi spun: ce draga, toti murim...poate sa-ti cada o caramida in cap si mori. Ei bine, nu-i asa. Cand iti sufla moartea in ceafa, cand iti constientizezi sfarsitul, neputinta, iti trebuie multa putere si CREDINTA, ca sa nu o iei razna. Inteleg in oarecare masura de ce unii cedeaza si isi pun capat zilelor. M-am trezit, nici eu nu stiu cum, la Manastirea Radu-Voda. Am fost atat de bulversata, ca nu-mi aduc aminte, cine mi-a spus de Sf. Nectarie. Cert este ca m-am rugat la sfant, inainte de operatia programata pe 7 decembrie, de hramul Sf.Mucenite Filofteia de la Curtea de Arges. Nu credeam sa mai scap. Imi era ciuda ca nu ma mai puteam bucura de zile alaturi de sotul meu, ca nu aveam copil, ca parca, totul ma luase pe nepregatite. Si, atunci intelesesem, ca nu eram pregatita nici sa mor. Aveam aproape toate pacatele posibile: traisem in preacurvie, eram iute la manie, mandra din cale afara, nerabdatoare, mincinoasa pe alocuri. Cu...furtul stateam mai bine. Cum aveam eu, sa ma duc asa, in fata Domnului? Si Domnul m-a ascultat si mi-a mai dat o sansa sa ma indrept. Operatia a iesit bine si incepusem sedintele de chimioterapie. Inainte de acest tratament urat, de fiecare data, ma spovedeam si ma impartaseam la parintele meu duhovnic Constantin, de la parohia din sectorul 3, unde locuiesc. Ii multumesc din suflet! A avut un rol determinant in destinul meu.Toata aceasta perioada ma imparteam intre sfinti. Ma duceam martea la Sf. Antonie cel Mare, un alt sfant puternic care s-a milostivit de mine, miercurea la Sf. Maslu la sf. Nectarie, vinerea si duminica la Sf. Maslu si liturghie la parohia mea. La spital, cand faceam chimio, imi asezam pe abdomen, cartea cu minunile Sf. Ioan Rusul. Incepusem sa-mi revin si analizele incepeau sa iasa din ce in ce mai bune. Incepusem sa sper si de atunci, am invatat sa ma bucur de viata. De lucrurile simple, pe care, sanatoasa nu le bagam in seama. De un rasarit de soare dimineata, de o cafea si un mic dejun servite alaturi de sotul meu, de o plimbare pe strada, pur si simplu, doar sa vad chipurile oamenilor. Care erau imbufnate. Imi venea sa le strig. Bucurati-va de viata! Este asa de scurta! Si, in aceasta perioada, am primit o citatie de la tribunal ca trebuie sa desbagubesc o persoana cu peste 30.000 de EURO. Stiam, era un proces lung, inceput in 2005. Dar nu ma asteptam la suma fabuloasa si sa vina exact intr-un moment nefericit din viata mea. Era vorba de un testament lasat de sotul matusii mele, care, datorita faptului ca l-am ingrijit, mi-a lasat mostenire apartamentul de 2 camere in care locuia. Succesiunea trebuia facuta insa in instanta, pentruca persoana avea o fiica din casatoria anterioara. Fiica, plecata de 25 de ani in Italia, nu s-a interesat de soarta tatalui, dar de banii lui, da. In consecinta, legea romana, i-a dat castig de cauza si m-a obligat sa o despagubesc cu suma mentionata. In caz contrar, apartamentul se punea la licitatie. Eram disperata, ca nu aveam de unde sa fac rost de banii astia, decat sa gasesc pe cineva sa cumpere apartamentul. De luni bune il pusesem in vanzare, dar degeaba! Toti fugeau cand auzeau de complicatii cu testament si sulta de plata. M-am dus la sf. Mina si am lasat un acatist. LA NICIO O LUNA, am gasit un client care, a avut curajul in 2010, sa-mi dea cei 30.000 de EURO in avans si ulterior sa facem contractul de vanzare. Dupa aceasta poveste, ce-as mai putea spune? Oare am meritat aceste binecuvantari? Oare multumesc indeajuns sfintilor, Maicii Domnului si Fiului, ca au facut adevarate minuni cu mine? De-abia acum, imi spun doctorii, Savina, ai fost rau, nu credeam ca o sa mai scapi, dar Dumnezeu te-a iubit.
Da, Dumnezeu m-a iubit si in fiecare dimineata cand ma trezesc, ii multumesc ca mi-a mai dat o zi in dar. Il rog sa ma ierte daca ii mai gresesc. Ca... oameni suntem, dar mila Lui e mare!
12 februarie 2012: sunt sanatoasa si ma bucur de viata. Bucurati-va si voi, cei care cititi aceste randuri!
PS. Am ramas datoare Sfantului Calinic de la Cernica. De ani buni ma duc acolo si ma rog la sfintele sale moaste; de altfel acolo mi-am cunoscut si sotul. Datorita lor am descoperit tainele divine ale existentei noastre.

SAVINA BANTAS

Sfântul Nectarie i-a vindecat unui copilaș urechiușele

Doamne ajută!

Îți trimit acest e-mail ca să îți spun că Sfântul Nectarie a mai făcut o minune cu noi, vindecându-l de otită seroasă pe băiețelul meu cel mic. Otita seroasă este o inflamație a urechii însoțită de o efuziune lichidiană (fără puroi), provocată de o proastă funcționare a trompei lui Eustachio. Mai pe înțelesul tuturor este o acumulare de lichid în spatele timpanului. Nu este o boală gravă dar nici ușoară la modul că se tratează destul de greu și în mai multe etape de tratament așa cum m-a asigurat de altfel și medicul care l-a consultat. A fost destul de sceptic în privința vindecării într-o săptămână, cât trebuia să i-a medicamentele. Mi-a mai spus că lichidul nu se va retrage după tratament și că va trebui să facă aerosoli. Se impunea deci ca eu să achiziționez un aparat de aerosoli care costă, 170 lei (cel mai ieftin) bani pe care nu-i aveam. Ar fi trebui să mă împrumut ca să-l cumpăr în măsura în care îmi planificasem să fac asta doar ca să-i cumpăr de ziua lui jucăria preferată. Mi-era groază numai să mă gândesc că trebuia să renunț la cadou în favoarea aparatului chiar dacă este o ustensilă necesară la casa omului. Am plecat foarte dezamăgită de la cabinetul medical și până acasă m-am gândit doar la asta. Urma să ne întoarcem peste o săptămână la control. Apoi mi-a venit în minte că-i spusesem cu o zi în urmă unei bune prietene că mă voi ruga la Sfinții Martiri de la Aiud să-i anihileze stafilococul auriu pe care îl are în nas de ceva vreme. Bine că se zice că toți copiii îl au dar la el a ieșit la analiză ca fiind activ. Apoi mi-a venit în gând Sfântul Nectarie. Am în casă mir de la candela Sfântului de la Mănăstirea Radu Vodă cu care îl ung pe spate pe băiețelul cel mare ca să-i îndrepte Sfântul coloana. El nădăjduiește că Dumnezeu îl va scăpa de cifoză prin mijlocirea Sfăntului și i-am spus că o să-l vindece și pe fratele lui. M-am hotărât să îi pun în fiecare ureche între 1 și 3 picături în fiecare seară. Așa am făcut, cu nădejdea la Dumnezeu și la Sfântul Nectarie. Din prima seară de tratament cu medicamentele date de medic (că doar trebuia să facem ascultare, nu? După aceea mi-a părut rău că i-am dat porcăriile acelea pline de aditivi și coloranți. Ar fi fost de ajuns ”tratamentul” Sfântului) dar și cu cel al Sfântului, l-am încredințat în grija lui. Vreau să menționez că pe tot parcursul acestei perioade am avut un firicel de îndoială că Sfântul nu se va uita către noi din cauza neputințelor mele. Se ruga și el în fiecare seară să-i vindece Sfântul urechiușele. Eu nu m-am rugat așa cum ar fi trebuit. Doar îi spuneam Sfântului să m-ajute să-i iau jucăria și nu aparatul, că parcă nu-mi vine să dau atâția bani pe el. După 7 zile am fost la control. Aveam niște emoții... probabil din cauza firicelului de îndoială cu toate că știam că Sfântul ne va salva cum a făcut de fiecare dată. Nu pot să descriu uimirea din atitudinea medicului. ”- Eeeei, așa da!” De parcă ar fi fost o victorie personală în urma tratamentului eficient recomandat. ”- La urechea stângă nu mai ai nimic. E curat. Dar s-a vindecat totuși destul de repede... nu m-aș fi așteptat după ce-aveai acolo! La cea dreaptă mai este doar un firicel de lichid.” Un FIRICEL de lichid, zic în sinea mea și-mi tot răsună obsesiv cuvântul ăsta în cap mult timp după ce am părăsit clinica. Mi-era foarte cunoscut. Era firicelul meu de îndoială pe care Sfântul l-a lăsat acolo special pentru mine. Cum am putut să mă îndoiesc după câte minuni a făcut Sfântul Nectarie cu noi? Parcă l-aș fi pus la încercare așteptând să văd dacă îl vindecă cu adevărat.
Toate acestea s-au petrecut în ianuarie, către sfârșitul lunii. Poate c-ar fi trebuit să rețin data exactă. Ar fi trebuit să-mi notez. O să mă rog Sfântului să-mi aducă aminte! A fost chiar atunci când a venit prima zăpada mare în București, cu temperaturile scăzute și viscolul acela de te lua pe sus. Asta pentru că și-așa au zis cei de la Institutul de ”Meteorologia lu' Pește sărat” să nu ne facem probleme pentru că nu vom avea iarnă anul acesta, iar de la zăpadă să ne luăm gândul. Mama mi-a argumentat asta când îi spuneam să se gândească bine înainte de a pleca din țară. I-am spus să nu se bazeze pe asta că cei de la meteo nu sunt Dumnezeu. Are el planurile Lui, pe care nimeni nu le cunoaște. Acum îi pare rău. Stă toată ziua cu ochii în tembelizor (așa îi spun la tv pentru că te tembelizează) și se întreabă dacă i se mai vede casa din cauza nămeților. Cum ne dă nouă Dumnezeu lecții în fiecare clipă a existenței noastre și ne facem că nu le vedem!!! Cât de orbi suntem, Doamne!?
Îi mulțumim Sfântului Nectarie că are grijă de noi.
Pentru rugăciunile Sfântului Nectarie și ale tuturor Sfinților, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi! Amin
Doamne ajută!
O seară binecuvântată.

Monica L.