La Editura Areopag a aparut un nou volum cu minunile Sfantului Nectarie: "Minunile Sfantului Nectarie din Eghina Romaneasca"

Prefaţa editorului: Cu ajutorul lui Dumnezeu, vede lumina tiparului o carte cu alte noi mărturii despre minunile Sfântului Nectarie în ţara noastră. Cu ani în urmă, în anul 2003, tipărind primele mărturii despre minunile Sfântului Nectarie pe pământul românesc, am scris şi despre Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti, numind‑o Eghina românească. Sintagma a intrat în sufletele credincioşilor. Anii au trecut, şi de atunci am mai tipărit o mulţime de mărturii despre minunile sfântului, ultima carte purtând chiar titlul Sfântul Nectarie – Noi minuni la Mănăstirea Radu Vodă. Aflând însă o mulţime de mărturii făcute de sfânt şi în alte locuri din ţara noastră, unde sunt biserici cu hramul său sau unde se află părticele din sfintele sale moaşte sau icoane ale sale, mi‑am dat seama că Eghina românească este de fapt în fiecare loc din ţara noastră unde sfântul şi‑a arătat lucrarea. Am selectat deci pentru acest volum mărturii despre diferite daruri pe care sfântul le face oamenilor necăjiţi. Deşi am mai tipărit un volum despre ajutorul dat celor bolnavi (cu titlul Sfântul Nectarie – Vindecări minunate), totuşi şi în acest volum mărturiile majoritare sunt cele despre oameni vindecaţi de diferite boli. Dar şi celelalte – despre oameni fără loc de muncă, sau aflaţi în diferite alte încercări, impresionează la fel de mult. Am constatat, după volumele tipărite anterior, că un text este receptat în moduri foarte diferite de către cititori. O mărturie care pare banală unora li se pare de folos altora. Sau o mărturie care li se pare de mare folos unora, altora li se pare neverosimilă, exagerare, dacă nu chiar minciună grosolană (cum este cazul doamnei Maria Liliana Manolache, care a fost operată la cap în chip minunat de către Sfântul Nectarie – mărturia fiind tipărită integral în volumul Minuni contemporane). Volumul de faţă fusese programat să intre la tipar, mai redus ca întindere, încă din anul 2011. Dar faptul că scrisorile şi e‑mail‑urile despre noi mărturii au sosit într‑un număr foarte mare a dus la modificarea conţinutului cărţii – unele texte fiind înlocuite cu altele, mai interesante. Din păcate, din pricina unor probleme cu poşta electronică şi cu calculatorul, câteva mărturii au fost pierdute. O parte destul de importantă din mărturiile primite nu au fost considerate potrivite pentru a fi tipărite, deoarece prezentau doar lucruri obişnuite (fiind de fapt o nevoie a autorilor de a‑i mulţumi sfântului că au trecut cu bine de anumite încercări ale vieţii). Este foarte dificilă selecţia unor astfel de materiale – până la urmă, şi selecţia acestora poate fi la fel de subiectivă ca şi scrierea lor. Singurele modificări în textele primite au fost cele care ţin de redactare (unii autori fiind oameni fără prea multă şcoală - dar cu multă credinţă, şi asta contează în faţa lui Dumnezeu). Din câteva scrisori au fost eliminate unele pasaje, care nu erau legate direct de darurile Sfântului Nectarie. Ceea ce impresionează în această carte este nu doar ajutorul minunat al Sfântului Nectarie, ci şi credinţa oamenilor. Concluzia acestei cărţi este că, deşi trăim vremuri moderne, deşi ispitele acestui veac ne apasă din toate părţile, Dumnezeu face minuni ca în vremurile de demult. Mărturia care deschide volumul, scrisă de doamna Laura Oros despre creşterea celui de‑al doilea rinichi al copilului ei, poate părea literatură SF celor slabi în credinţă. Mărturia lui George Cetenaş (care acum este preot), impresionează prin evlavie şi prin simplitatea credinţei. Ar fi multe de spus, dar îi lăsăm pe cititori să aibă bucuria întâlnirii cu textul...

Un film despre viata Noului Mucenic Petru Boiarski din Ucraina, in care apar si imagini filmate cu el

O noua aparitie la Editura Areopag: Viata si minunile Parintelui Petru Boiarski, noul mucenic

Traducere de Angela Voicilă. Cuvântul editorului: Părintele Petru Boiarski este unul dintre cei mai mari sfinți preoți de mir din vremurile noastre. L-a slujit pe Dumnezeu cu multă râvnă, și pentru aceasta a primit multe harisme, deși era foarte tânăr. Dar lucrarea sa a stârnit mânia diavolului și a slujitorilor săi, care s-au răzbunat, și părintele a fost ucis în floarea vârstei. Această mucenicie îi fusese descoperită părintelui de Dumnezeu cu multă vreme înainte, dar frica nu l-a învins. El și-a continuat slujirea, cu mult curaj, folosindu-i pe cei care veneau să-i ceară ajutorul. Și după moartea sa, s-a arătat făcător de minuni... Părintele Petru şi-a început Golgota şi a luat pe umeri crucea muceniciei pentru Hristos pe 17 noiembrie 1993. Trupul schingiuit al părintelui ucis a fost găsit, cum spusese şi el, în a patra zi. Era îngrozitor şi să-ţi imaginezi cu câtă ură ucigaşul de oameni, diavolul, a încercat să se răzbune pe sfânt pentru înfrângerea lui (la puţin timp după înmormântarea lui părintele i s-a arătat în vis unuia dintre fiii lui duhovniceşti şi i-a dezvăluit ultima sa nevoinţă, nu a ascuns nici faptul că ochii i-au fost arşi cu o lampă de sudat. Mâna. După toate înfrângerile vrăjmaşul a mai primit o nouă înfrângere ruşinoasă. În ciuda suferinţelor de neconceput, Petru a murit în rugăciune însemnându-se încontinuu cu semnul crucii. Trei degete de la mâna lui dreaptă aşa au şi rămas pe vecie, adunate pentru închinare. Cei care l-au înmormântat au încercat să le despartă şi au fost martorii atotbiruitoarei iubiri pentru Dumnezeu asupra căreia nu are putere nici moartea. Când, în sfârşit, după multe încercări au reuşit să le despartă, în văzul tuturor degetele s-au unit din nou pentru proslăvirea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Însă cei care îl înmormântau nu au fost convinşi. Au încercat încă de două ori să despartă degetele şi de fiecare dată s-a repetat această minune evidentă. Şi numai atunci martorilor li s-a făcut frică şi nimeni nu a mai îndrăznit să-l mai deranjeze pe dreptcredincios. Aşa a şi rămas mâna lui sfântă, adunată în veşnicie pentru semnul crucii Aşa cum viaţa părintelui Petru a fost o neîntreruptă rugăciune de laudă şi mulţumire către Sfânta Treime astfel şi moartea lui a preamărit cu bărbăţie numele Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Lumea întreagă a devenit neîncăpătoare pentru acest cântec de proslăvire, care şi-a continuat drumul biruitor în veşnicie, ajungând chiar înaintea tronului dătătoarei de viaţă şi nedespărţitei Treimi. Un stâlp de foc deasupra bisericii. Dumnezeu şi-a arătat mărinimia sa către noul mucenic, ai cărei martori au fost nu numai credincioşii, ci şi mulţi necredincioşi sau simpli pietoni care se aflau în acea zi de 21 noiembrie lângă Biserica Învierii Domnului din oraşul Tokmak. După 20 de minute de la aşezarea sicriului în biserică dinspre uşi a început să se răspândească un fel de rumoare care până la urmă i-a cuprins pe toţi credincioşii. Motivul era stâlpul de foc apărut deasupra bisericii. Toţi s-au năpustit afară, spre ieşire. Deasupra bisericii, în dreptul locului unde stătea sicriul mucenicului se ridica spre cer un stâlp de lumină roşu aprins. Soarele strălucea ca în ziua Paştelui. Mulţi văzând aceasta plângeau şi se căiau pentru păcatele lor şi cei necredincioşi până atunci îl preamăreau pe Dumnezeu. Ce a vrut să spună Domnul prin acest semn oamenilor săi? Poate faptul că în viaţa sa părintele Petru a fost ca un stâlp de foc de la pământ la cer, ale cărui rugăciuni, ca o tămâie curată, se ridicau spre tronul ceresc al Tatălui. În adâncul smereniei sale se ascundea de oameni, însă Dumnezeu a voit să dezvăluie slava lui în faţa tuturor, îndeplinind promisiunea Sa: „Pe cei care mă preamăresc, îi voi proslăvi şi Eu.(Regi 2,30) Cântarea îngerească. O zi întreagă, încontinuu, până seara târziu, s-au făcut rugăciuni lângă trupul mucenicului. La sicriu veneau întruna oameni, toţi cei care măcar o dată au avut fericirea să-l vadă pe părintele. Doar într-un singur an de slujire el a schimbat mai mult de 10 parohii. Aşa a îngăduit Dumnezeu, ca acest vas ales, propovăduitorul Evangheliei lui Hristos să fie văzut de mulţi. Şi acum oamenii veneau de peste tot să-şi ia rămas bun de la dragul lor părinte. Aerul bisericii tresărea de multe plânsete, iar mâna dreptcredinciosului a fost udată de multe lacrimi. Durerea oamenilor nu putea fi descrisă. În clasa unei şcoli dintr-un sat, unde părintele a avut posibilitatea doar o dată să vorbească despre Dumnezeu plângeau toţi copiii, atât de mult l-au îndrăgit pe părinte în timpul scurtei lor întâlniri. Numai acum parcă li s-a descoperit tuturor cum era părintele Petru, aşa cum spunea el: „Toţi vor înţelege şi mă vor preţui, dar nu vor mai avea pe cine”. Părintele Petru, într-adevăr, prin iubirea sa tindea să se asemene lui Dumnezeu, el era o icoană vie a lui Hristos, plin de dragoste nemărginită, de necuprins, de nedescris. Moartea lui era dovada acestui fapt pentru fiecare om care a venit să-şi ia rămas bun de la el. Părintele Petru, prin iubirea lui, era cel mai apropiat şi cel mai drag om. De aceea şi durerea pierderii a fost nespus de mare. Noaptea, lângă sicriu, preoţii citeau pe rând Evanghelia. Şi atunci s-a întâmplat ceva de neconceput. Mulţi s-au învrednicit să audă o cântare îngerească. Deodată biserica s-a umplut de un cântec nemaipomenit de frumos şi armonios. Acest uimitor cântec nu s-a întrerupt până dimineaţa, el venind parcă de sus, de sub cupolă. Însă nu era auzit de toţi, ci numai de cei care aveau puterea să-l audă prin simţul lor duhovnicesc, dezvoltat. Pentru a se închina cum se cuvine nevoinţei muceniciei nu a fost de ajuns o adunare omenească. Înșişi îngerii l-au preamărit pe mucenic, primindu-l în sfântul lor sobor. Prin viaţa sa şi mai ales prin moarte părintele Petru, chiar purtând trupul nostru stricăcios s-a arătat pe sine ca unul dintre cei fără de trup, un înger pământesc şi un om ceresc. Buna mireasmă a trupului mucenicului. În a opta zi de la moarte sicriul cu trupul mucenicului a fost adus în satul său natal, Zalojţî. Iar în a noua zi, de 26 noiembrie, l-au înmormântat. Pentru ultima dată părinţii, fiii duhovniceşti, rudele şi-au luat rămas bun de la trupul părintelui Petru. Pentru ultima oară parcă pentru a primi binecuvântare de la părintele drag se aplecau spre mâna lui, adunată pentru a însemna cu sfânta cruce. Tuturor li se părea că părintele doarme, că îndată se va trezi fiindcă moartea şi putreziciunea nu aveau putere asupra trupului său. El era ca viu, un pic mai rece, dar nu îngheţase, nu înţepenise chiar dacă afară era un ger mare, în jur de -17 grade C. Cei care îi sărutau mâna simţeau fiecare venă şi ca la moaştele sfinţilor plăcuţi lui Dumnezeu, de la mucenicul pentru Hristos venea un miros bineplăcut, amintind mirosul florilor, însă un miros nemaiîntâlnit pe acest pământ. Era mireasma vieţii veşnice, biruitoare asupra morţii, mireasma harului lui Hristos, la a cărui biserică nefăcută de mâna omenească a contribuit şi Petru, mireasma Împărăţiei Cerurilor pe care sfinţii o poartă înăuntrul lor. Închinarea soarelui. După ce Dumnezeu a descoperit într-un mod atât de minunat şi clar cine era părintele Petru, ultimul semn al milei sale către mucenic i-a făcut pe toţi să cadă în genunchi cu umilinţă şi emoţie înaintea dreptmăritorului. Şi din ochii multora dintre cei prezenţi, deja secaţi de atâta plâns, au izbucnit din nou lacrimi. Când au lăsat sicriul în groapă însuşi soarele, marele luminător ceresc care dă viaţă întregii lumi, s-a închinat de trei ori cu izbucniri luminoase de raze. De trei ori, asemenea mâinii mucenicului, în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, revărsând prin jertfa bineplăcută a părintelui Petru binecuvântarea dumnezeiască asupra tuturor celor ce trăiesc pe pământ. Prin această minune clară s-a arătat întregii lumi sensul sfinţeniei. „Prin existenţa lor, (vieţuirea) chiar dacă este necunoscută lumii, fiind cunoscută lui Dumnezeu, sfinţii atrag spre pământ, spre toată omenirea un mare har de la Dumnezeu”- scrie ieromonahul Andronic, apropiatul stareţului Siluan. Acest gând îl exprimă şi Sfântul Siluan: „Cred că pentru aceşti oameni Dumnezeu ţine lumea pentru că ei sunt atât de plăcuţi lui Dumnezeu şi Dumnezeu întotdeauna îi ascultă pe smeriţii lui slujitori, iar nouă ne este bine întotdeauna pentru rugăciunile lor”. După mărturia schiarhimandritului Zosima, părintele Petru se înfăţişează înaintea tronului Sfintei Treimi şi neîntrerupt îl imploră pe Dumnezeu să aibă milă pentru lume. Să dăm slavă şi mulţumire lui Dumnezeu că nu ne-a lăsat datorită sfinţilor lui şi pentru rugăciunile lor miluieşte întreaga lume.

Interviu cu Părintele Justin: „Mucenicia creştinilor va veni de la rasa galbenă”

Il puteti citi pe site-ul Revistei Atitudini.

Sfantul Nectarie- ocrotitorul familiei noastre

Multumim din suflet Sfantului Nectarie pentru linistea sufleteasca ce ne-a daruit-o, pentru ajutorul dat intr-un moment dificil din viata noastra de parinti si pentru edificarea diagnosticelor puse de un doctor inconstient din provincie.   Cu ajutorul credintei in Dumnezeu si in sfinti am reusit sa ne clarificam intr-o problema de sanatate a fiului nostru, Stefan, in varsta de 4 ani si 9 luni, care in urma unui C.T. a fost diagnosticat cu mai multe afectiuni neurologice ce ar fi necesitat interventie chirurgicala. La sosirea noastra in Bucuresti, primul popas l-am facut la Manastirea Radu Voda, la moastele Sfantului Nectarie, unde ne-am rugat pentru sanatatea copiilor. Sfantul Nectarie m-a ajutat sa trec cu calm peste asa un soc emotional si m-a intarit sa lupt si sa merg mai departe. Dupa ce i-am facut o slujba pentru sanatate, am primit de la preot o sticluta cu ulei sfintit de la candela ce arde deasupra raclei, cu care l-am uns pe Stefan zilnic, in semnul crucii, in zona afectata. Tot din acea zi am inceput sa citesc si Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul de la Eghina. Vreau sa va spun ca ajutorul din partea Sfantului Nectarie nu a incetat sa apara nici in cazul nostru; incepand de a doua zi, cand ar fi trebuit sa ne internam pentru investigatii la un spital din Bucuresti si nu a mai fost nevoie deoarece din punct de vedere neurologic copilul era foarte bine, iar medicii deja suspectau niste erori medicale. Primul lucru pe care l-am facut la plecarea din spital, ne-am reintors la Manastirea Radu Voda pentru multumiri. In ziua urmatoare am efectuat RMN-ul cu sedare la un centru privat si totul a decurs bine. Tot Sfantul Nectarie a grabit sosirea rezultatului care ar fi trebuit primit in 14 zile, l-am primit in 3 zile. Rezultatul a fost bun, deoarece multe din diagnosticele date in provincie nu s-au mai confirmat, existand totusi o problema congenitala, un chist asimtomatic, care nu ne dadea liniste. Am primit de la o prietena, cu care nu mai vorbisem de ceva timp, numarul de telefon al celui mai bun neurochirurg din tara si am plecat in Bucuresti pentru o interpretare a RMN-ului, rezultatul fiind favorabil atat pentru Stefan cat si pentru noi ca si parinti. Doresc sa-i multumesc cu recunostinta Sfantului Nectarie pentru tot ajutorul si toate minunile pe care le-a savarsit in 20 de zile cu Stefan si cu noi, intr-un moment disperat din viata noastra.    Stefan a constientizat ajutorul lui Dumnezeu si al Sfantului Nectarie si le multumeste zilnic pentru ca este sanatos. Multumim din suflet Sfantului Nectarie, Maicii Domnului, Sfintei Paraschiva, Bunului Dumnezeu si tuturor sfintilor care ne sunt aproape zi de zi. Ma bucura enorm relatia speciala pe care o are copilul meu de numai 5 ani si 3 luni cu Sfantul Nectarie, asta dupa ce a trecut prin numeroase investigatii, dar cu ajutorul Sfantului acum e bine. Dupa acel moment critic din viata noastra de parinti si a lui de copil, Stefan a inceput sa colectioneze de la toate bisericile si manastirile obiecte religioase: "mir, carticicele de rugaciuni si icoane". Seara construieste din cuburi ¨Casa Sfantului Nectarie", sunt foarte frumoase bisericile, cu adevarate curti interioare. In momentul in care intra intr-un magazin bisericesc, zareste icoanele cu Sfantul Nectarie de la usa si le doreste cu disperare. De curand a facut cadou preotului de la biserica de care apartinem o icoana cu Sfantul Nectarie. Sunt mandra de un astfel de copil, este un copil special si ce ma bucura enorm este ca ii impregneaza si baiatului mai mic spiritul bisericesc. Ma rog sfantului ca la urmatorul RMN sa nu-i mai iasa ca si diagnostic acel chist, sa se resoarba, sa avem continuitate la serviciu si sa ne ajute si pe noi sa ajungem la casa lui in Aegina.    Asa sa ne ajute Dumnezeu!(Madalina Bucsa)

Fundatia Crestina Parintele Ilie Lacatusu- Conferinta despre personalitatea Parintelui Ilie Lacatusu

Minuni săvârșite de părintele mărturisitor Vasile Runcanu

Preotul Vasile Runcanu, din Runcu, a trait intre anii 1920-2004, este inmormantat la cimitirul Bellu si a fost inchis la Aiud in perioada 1952-1954. Printre preotii marturisitori mai exista o persoana cu acelasi nume, care a fost inchisa la Aiud in perioada 1962-1964. Persoana care mi-a trimis marturia de mai jos garanteaza ca este doar o coincidenta onomastica.. " Mama mea s-a născut într-o familie total îndepărtată de Dumnezeu,ca să nu spun altfel. Toată copilăria, până la 18 ani (când a mers singură) nu a fost dusă niciodată la vreo biserică, nu i s-a vorbit de cele sfinte şi la 18 ani nu ştia nici măcar Crezul. Prima carte de rugăciuni a văzut-o la un coleg de şcoală,înainte de a termina liceul. Trecând într-o zi întâmplător,ieşită de la şcoală, prin centrul Capitalei (învăţa la un liceu în zona centrală), a ajuns în dreptul bisericii unde era paroh părintele Vasile şi pe treptele bisericii (care dădeau direct în stradă) l-a văzut pe părintele, care singur mătura scările. A impresionat-o gestul părintelui,care, aşa în vârstă, mătura singur scările şi a simţit dintr-o dată nevoia să vorbească cu el, întrucât nu ştia mai nimic despre biserică în general,despre preoţi, despre Dumnezeu. Părintele era singur, a primit-o cu multă blândeţe, bucurie şi mai ales răbdare, şi aşa mama, în tinereţea ei zbuciumată, a început să dorească din ce în ce mai mult să vină la biserică şi să vorbească cu părintele despre Dumnezeu. Simţea că vrea să facă o schimbare în viaţă, provenea dintr-un mediu în care, deşi nu i se vorbise despre Dumnezeu, auzea foarte frecvent înjurături de cele sfinte,chiar dacă nu înţelegea ce însemnau acestea. Când a început să vină, pe vremea aceea ocazional la biserică, părintele a primit-o cu bunăvoinţă şi răbdare. Dar când a învăţat-o să scrie acatiste şi pomelnice,ea, din neştiinţă, scria pe acele acatiste fel de fel de cereri nefolositoare şi se ducea cu ele la părintele. Părintele dădea acatistele deoparte, îi spunea să stea în genunchi şi începea să se roage pentru ea, cerând lui Dumnezeu... dezlegarea cununiilor şi mântuire. Mama,tânără şi nepricepută, se contrazicea cu părintele: "Dar de ce, părinte, vă rugaţi asta? Păi eu n-am nevoie de cununie, eu am scris altceva. Nu cumva aţi încurcat acatistul?". Dar părintele îi zicea: "Nu am încurcat, dar ce-mi ceri este nefolositor pentru sufletul tău. Ţie aceasta îţi trebuie acum!"."Dar eu nu vreau să mă cunun niciodată!"."Ştiu eu ce este mai bine şi ce îţi trebuie ţie pentru mântuire.!". ...După ani îndelungaţi,mama a înţeles că ea avusese, datorită viţei de familie fără Dumnezeu şi din cine ştie ce alte motive, cununiile legate prin farmece de cine ştie cine, iar părintele văzuse aceasta în duh, cu harul ce îl avea de la Dumnezeu ca răsplată pentru că suferise pentru El. ...Când mama s-a cununat cu tata, bucuria pe care a avut-o părintele pentru că Dumnezeu îi ascultase rugăciunile s-a văzut până şi pe fotografie. Părea că se bucură părintele de cununie mai mult decât părinţii mei, căci şi tata provenea dintr-o familie unde nu primise educaţie religioasă, şi prin această cununie l-a întors, cu răbdare, şi pe el spre Dumnezeu. Inutil să mai spun că părintele nici nu vroia să audă să primească vreun ban pentru oficierea cununiei... *** Când eu am venit pe lume, urmare unui traumatism suferit de mama în luna a cincea de sarcină, am fost internată, de când era mama gravidă în luna a V-a, până am împlinit un an şi două luni, numai în spitale. M-am născut cu atrofie corticală ( constatată prin două tomografii de profesorul doctor Vlad Voiculescu), crize de apnee şi cianoză până la 9 luni, am stat sub oxigen întrucât mă învineţeam şi, în timpul tratamentului,am luat în spital o bacterie periculoasă, pentru care am fost tratată cu antibiotice, care mi-au perforat intestinele (din cauza cantităţii şi concentraţiei mari la o vârstă prea mică, făcând hemoragie digestivă cu melenă. Mi-au fost denudate venele, fixându-mi-se perfuzii direct pe vene (pe vremea aceea nu existau branule şi a fost nevoie să-mi facă tăieturi în braţe până la descoperirea venelor), dar nimeni nu-mi dădea nici o şansă de supravieţuire. Până să fiu externată din ultimul spital în care se încercase salvarea mea de către toţi medicii,aceştia au consemnat în scris că nu se mai poate face nimic, mama a găsit la o altă pacientă o revistă de întâmplări adevărate,"Povestea mea", în care erau relatate întâmplări ale unor oameni obişnuiţi,care le făceau publice. Citind-o, în timp ce se afla la capul meu, a aflat în ea despre cazul unei alte fete, numită tot G., vindecată miraculos prin rugăciunile unui "părinte bătrân", şi, din restul detaliilor din revistă, mama şi-a dat seama că era vorba chiar despre părintele Vasile, dar fie autoarea textului nu îi ştia numele dar îl descrisese exact, fie părintele însuşi, din smerenie, îi ceruse să nu îi publice numele. Atunci, mama şi-a zis:"Ia uite, eu nu ştiu cum să mă rog şi aveam sfântul lângă mine. Oare cine sunt eu,să mă asculte sfinţii? Dar pe părintele îl ascultă." Şi când m-au externat, ca să mor acasă, mama s-a dus cu mine direct la părintele, i-a povestit tot, iar părintele m-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi i-a spus mamei să mă aducă să mă împărtăşească în fiecare duminică(eu fusesem botezată "în urgenţă" în spital, fără să se apuce a fi anunţat părintele Vasile,căci se credea că mor dintr-o clipă în alta). În acelaşi timp, medicul de dispensar care mă avea în evidenţă s-a rugat pentru copii la o icoană a Maicii Domnului, şi, în faţa icoanei, i-a venit în minte, din toţi pacienţii, imaginea mea(şi mă văzuse doar o dată, căci eu fusesem în spitale). Plecând de la biserică, doamna doctor respectivă ne-a transmis că i-a venit gândul să mergem la un medic naturist, dacă tot nu se mai poate face nimic, să încercăm. Am mers şi medicul ne-a dat remedii naturiste, dar bolile de care sufeream erau extrem de grave pentru tratamente naturiste, iar unele, cum erau atrofia corticală şi defectul septal la inimă -căci aveam şi aşa ceva- nici nu se puteau trata naturist. Însă medicul i-a dat mamei sfatul să mă împărtăşească foarte des, ceea ce mama şi începuse să facă. În scurt timp, hemoragia digestivă mi-a încetat, creierul mi-a funcţionat normal, nu m-am mai învineţit, defectul cu care mă născusem la inimă a dispărut ca prin minune!!! Cred că este clar pentru oricine că Măicuţa Domnului m-a ajutat pentru rugăciunile părintelui Vasile, care s-a rugat mereu pentru mine şi m-a împărtăşit des... ... La doi ani după aceea, medicul meu de salon din ultimul spital care mă externase aproape moartă avea să constate minunea întâmplător. Întâlnindu-se într-o piaţă din Bucureşti cu mama şi cu mine, a recunoscut-o pe mama şi a felicitat-o că... a făcut alt copil (aşa credea ea, întrucât pe mine mă credea moartă imediat după externare. Când mama i-a spus că eu sunt copilul pe care l-au externat ei fără şanse de viaţă şi că m-am vindecat prin Sfânta Împărtăşanie,a crezut-o pe mama nebună şi a întrebat-o de ce mi-a dat tot acelaşi nume cu al copilului care sigur era mort, crezând că eu sunt alt copil. Atunci mama i-a arătat pe mâinile mele semnele operaţiilor de denudare pentru perfuzii din spital,(semne pe care le mai am şi astăzi), ca să îşi de seama că nu am murit ci eu sunt copilul externat atunci ca muribund. Văzând minunea, doctoriţa s-a speriat, a tras un ţipăt în plină piaţă şi a dispărut grăbită. Se pare că a fost şocată de-a binelea... ***** Sora mea, mai mică cu 7 ani, s-a născut şi ea, urmare unor probleme de aspiraţie a secreţiilor în spital la naştere, cu o pneumonie urâtă, care se agrava din ce în ce şi putea să moară. Fusese şi ea externată sub antibiotic, urmând a fi mutată (reinternată)de la nou-născuţi la pediatrie, întrucât boala nu ceda. A fost anunţat părintele Vasile, a venit repede la noi acasă şi a botezat-o, la vârsta de numai 15 zile. După botez, sora mea s-a vindecat.Este acum un copil perfect sănătos. ****** Tot când eu eram mică,mama,trecând prin centru,a văzut o cerşetoare cu un copil mic în căruţ şi i s-a făcut milă de ea, dându-i mai multe lucruri. Dar întâmplător a văzut aceasta părintele, trecând pe acolo, şi i-a spus apoi mamei: "Să nu dai la oricine cerşeşte, pentru că se întâmplă să dai la unii mai bogaţi ca tine, cum e cazul cu femei aceasta, căreia tocmai i-ai dat". Mama nu înţelegea: "cum,părintele nu mă lasă să fac milostenie,cum vine asta?" Şi nu-i venea să creadă ce spusese părintele, cum că femeia aceea era mai bogată ca ea şi totuşi cerşea. Părintele i-a citit gândurile mamei şi i-a spus:"Ştiu că tot nu mă crezi,dar am să mă rog la Dumnezeu să -ţi arate că am dreptate". Chiar în ziua aceea, trecând spre seară prin zona respectivă cu treburi, mamei i s-a descoperit dreptatea părintelui. A văzut de la distanţă cum cerşetoarea respectivă îşi lepăda zdrenţele, având pe dedesubt haine scumpe, iar soţul acesteia venise să o ia la volanul unei maşini Mercedes. Au luat copilul în braţe, l-au pus în maşină, au strâns căruţul şi au plecat. Într-adevăr... mama se lămurise că rugăciunea părintelui în sensul de a o lumina se împlinise: ea nu avea nici maşină, şi nici haine aşa scumpe şi bijuterii ca "săraca cerşetoare", care, după cum spunea părintele, era mai bogată ca ea. **** Din păcate,imediat după botezul surorii mele, părintele a fost scos la pensie (nu vreau să comentez cum, Dumnezeu a văzut şi va judeca!). Cert este că a suferit foarte mult, atât pentru înlăturarea sa din biserică, şi mai ales pentru modul în care aceasta a fost făcută. Atât părintele, cât şi doamna preoteasă ne-au invitat la ei şi ne-au povestit despre aceasta. După pensionare, am continuat să îi vizităm acasă. Într-o joi,venind acasă, am găsit pe robotul telefonului fix pe care îl aveam un mesaj din partea doamnei preotese Victoria:"Veniţi duminică la noi, că TREBUIE SĂ VEDEŢI CEVA". Cum ne făcusem un obicei să-i vizităm duminica, nu ni s-a părut ceva deosebit. Am luat duminică un buchet de flori, ca la orice vizită, şi când am ajuns la ei am văzut ce fusesem chemaţi să vedem... preoteasa Victoria,decedată de joi (!!! când ne sunase)era în sicriu pe masă, urmând a i se face înmormântarea. Îşi dorise să o vedem pe acest drum! Era în sicriu, iar la căpătâiul ei îi slujea chiar părintele Vasile. Când a terminat slujba, părintele a zis clar: "VICTORIA,PESTE TREI LUNI VIN ŞI EU". ...Deci doamna preoteasă ne telefonase fiind înştiinţată că va muri, să ne cheme la propria ei înmormântare. Iar părintele îi promisese la înmormântare că peste trei luni va pleca şi el la Domnul, ceea ce exact aşa s-a întâmplat ***** Părintele a plecat la Domnul la 3 luni după moartea preotesei, pe 2 februarie 2004(s-a născut de Buna Vestire şi a adormit de Întâmpinarea Domnului!) şi am auzit că, având infarct cerebral,nu a murit până nu a primit Sfânta Împărtăşanie (şi-a hotărât şi clipa morţii!) ***** Ulterior, fiindu-ne dor de el, am mai mers la mormântul lui şi al preotesei, de la cimitirul Bellu,întrucât aceasta ne odihnea foarte mult. Au mai mers şi alţi creştini care au fost ajutaţi de părintele, dar părintele era foarte smerit şi nu-i plăcea vâlva. De multe ori ne-am rugat la mormântul lui şi de câte ori vedeam că rugându-ne la mormântul părintelui, Dumnezeu ne împlineşte rugăciunile pentru mijlocirea sa, îi duceam drept mulţumire câte un pomişor (brăduţ în ghiveci, pin, tue ş.a) spre a-i înfrumuseţa mormântul. ***** În iulie 2009, mama a făcut exact boala de care a murit părintele Vasile-multiple infarcturi cerebrale simultane, cu paralizie. Nu putea nici capul să şi-l mai ridice, dar putea vorbi, însă cu greu. Din investigaţiile medicilor,având în vedere numărul şi poziţiile infarcturilor, nimeni în lume cu acest diagnostic nu a supravieţuit. Tata i-a citit în fiecare zi mamei la cap Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. Nimeni nu-i mai dădea şanse de viaţă, argumentând cu practica medicală internaţională. Se aştepta moartea ei de pe o zi pe alta şi aşa s-au scurs cinci luni. Mama se spovedise, se împărtăşise şi aştepta şi ea să moară. Dar în noiembrie 2009, mama a avut un vis. Într-o noapte, l-a visat pe părintele Vasile la căpătâiul ei, spunându-i să-i aducă un pomişor la mormânt. Mama ştia obiceiul nostru să-i ducem pomişor la mormânt părintelui ca mulţumire de câte ori ni se împlinea vreo rugăciune făcută la mormântul său, dar se întreba:"oare ce dorinţă ne-a împlinit părintele, că noi nici nu am mai fost la cimitir? Şi chiar să aibă părintele nevoie de pomişor sau are ea halucinaţii?" Totuşi, m-a trimis pe mine să cumpăr un pomişor, iar tata l-a dus la mormântul părintelui. Cu această ocazie,am aflat că nişte oameni răi furaseră toţi pomişorii de la mormânt,cu ghivece cu tot. Dar am înţeles deci că părintele voia să ne arate asta, precum şi dorinţa pe care ne-o împlinise părintele fără ca noi să ştim: viaţa mamei, căci curând a venit medicul şef şi a spus că abia acum are semnele clinice că mama va trăi. Dar totuşi nu credea că va putea vreodată merge decât cel mult în scaun cu rotile, dacă va putea să ridice capul. Tata i-a citit în continuare mamei Acatistul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului şi a mutat-o la recuperare medicală, în scaun cu rotile, în momentul în care cu greu a reuşit să-şi ţină capul ridicat. La recuperare a lăsat-o în salon şi a plecat să-i cumpere o reţetă prescrisă de medicul de acolo, dar a uitat să-i pună ... scutec, neavînd cine să o ajute în acest sens. Mamei îi era ruşine să murdărească patul (deşi paralizată şi îşi pierduse vederea şi auzul pe o parte, nu şi-a pierdut nici o clipă minţile, permanent encefalograma fiind normală). Atunci s-a rugat din toate puterile la Maica Domnului să -i dea puteri să se ridice să îşi rezolve problema singură, întrucât nu voia să fie, zicea ea, ruşine şi povară copiilor. Ne-a povestit că în clipa aceea a simţit în suflet îndemnul dat cândva de Mântuitor slăbănogului din Evanghelie:"Iertate sunt păcatele tale, scoală-te şi umblă!", ceea ce a si făcut pe loc, fără a apuca să ia tratamentul. Ridicarea şi mersul ei au fost o minune inexplicabilă medical, dar noi am înţeles că Maica Domnului, pentru rugăciunile părintelui Vasile, i-a dat mamei nu numai viaţa, dar şi mersul. ***** Tot de o vindecare săvârşită după plecarea la Domnul a părintelui Vasile am aflat şi de la un fost colaborator al părintelui din ultima perioadă, dinaintea adormirii, devenit pe atunci preot. Părintele în cauză ne-a spus că i se îmbolnăvise grav copilul, medicii nu îl puteau ajuta şi se temea pentru viaţa lui. S-a rugat la toţi sfinţii pentru copil, dar se pare că Dumnezeu rânduise altfel şi copilul nu dădea semne de ameliorare. Atunci şi-a adus aminte de îndrăzneala în rugăciune a părintelui Vasile şi s-a rugat la el pentru copil. În noaptea aceea l-a visat pe părintele Vasile rugându-se la căpătâiul copilului. Dimineaţa copilul era sănătos. Părintele avea multă îndrăzneală în rugăciune datorită nevoinţelor şi jertfei pentru Hristos, i multe lucruri minunate a făcut. Noi nu ştim decât câteva şi nici acelea nu sunt toate ...Amin.(G.A.)