Joi, 20 August 2015, ORA 18, conferință la Ploiești: „Sfinții Închisorilor Interziși de o lege antiromânească?”

Joi, 20 august 2015, de la ora 18, la Ploiești - în Sala „Marea Unire” a Bibliotecii Județene „Nicolae Iorga” - se va desfășura conferința „Sfinții Închisorilor - Interziși de o lege antiromânească?”. Intrarea este liberă. Despre legea nedreaptă și neconstituțională vor vorbi: Pr. Marius Vișovan - Președintele Asociației Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști și Ciprian Voicilă. Eveniment organizat de Frăția Ortodoxă „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință” în colaborare cu Biblioteca Județeană „Nicolae Iorga”.

Predica excepțională a PS Ambrozie la sărbătoarea „Schimbării la Față a Domnului”

„Tot ceea ce a spus parintele Paisie Aghioritul se implineste astazi. Tot ceea ce a spus parintele Justin Parvu se implineste astazi. Tot ceea ce au spus ceilalti parinti si duhovnici, parintele Proclu, parintele Teofil, parintele Arsenie Papacioc, parinti care au facut ani si ani de inchisoare pentru convingerile lor, ceea ce le-a dat putere lor, Sfintilor Inchisorilor, cei care sunt persecutati astazi de catre autoritatile care sunt ignorante… caci noi dormim astazi, noi, poporul nascut din Evanghelie, noi dormim… Noptile trecute au fost condamnati cei care au fost in temnitele comuniste si noi nu mai avem voie sa vorbim despre ei, despre jertfa lor, despre Sfantul Inchisorilor, despre Mircea Vulcanescu, despre cei care au patimit la Aiud, la Gherla, la taiat de stuf in Braila, nu mai avem voie sa ne pomenim intelectualii, ca suntem pasibili de pedeapsa, conform legilor in vigoare si hotararilor de guvern care se scot peste noapte…”

Bătălia demnității românești

(Text preluat de la Sentinela) Legea anti-legionară, votată și promulgată, stârnește în sfârșit reacții de contestare din partea unui spectru larg al opiniei publice. După 2 ani de tăcere cvasi-absolută, timp în care legea a parcurs nederanjată toate etapele procedurale, poporul român pare a se trezi din “somnul cel de moarte” în ceasul al 13-lea. Trebuie însă spus că această tăcere nu poate fi imputată 100% pasivității mioritice a românilor sau, mai brutal spus, lașității. Această tăcere a fost urmărită sistematic de autorii legii și aliații lor conjuncturali din clasa politică. Mediatizarea a fost aproape nulă iar anunțurile de pe siteul Parlamentului afișate foarte târziu pentru a face practic imposibilă prezența la ședinte și dezbateri a unor persoane sau asociații interesate, care legal ar fi avut dreptul să-și spună părerea. Într-un articol al meu de anul trecut spuneam că “legea anti-legionară mișună ca o cârtiță prin beciurile Parlamentului”. Așa s-a lucrat până la sfârșit, chiar și votul în plen nu a fost anunțat decât în ziua respectivă ! Au făcut tot posibilul să o țină ascunsă pentru a pune societatea românească în fața faptului împlinit. Acesta e spiritul european, domnilor Florian, Antonescu, Nica, Zgonea, etc? Atât valorează respectul dvs. față de valorile democratice? Au urmat 3 săptămâni de așteptare în care la președinție au sosit mai multe memorii care cereau șefului statului să nu promulge legea. Le-a citit președintele Iohannis? I-a fost cel puțin semnalată prezența lor? Câte ore (sau minute) din timpul său a alocat președintele studierii legii? Nu vom ști probabil niciodată. La ora asta încă îmi place să cred că domnul Iohannis nu a fost corect și complet informat și că odată lămurit va regreta promulgarea și își va urma glasul conștiinței (de creștin și anticomunist dar și reprezentant legitim al poporului român) și va încerca să repare răul făcut. Dar legea a fost promulgată și publicată în Monitorul Oficial, deci este în vigoare pe deplin. Vânătoarea de legionari poate începe, incluzând și pe foștii, pretinșii sau presupușii adepți sau simpatizanți ai acestei doctrine, alături de fasciști, rasiști, negaționiști, minimaliști, deflectiviști (of, of…mai sunt multi termeni din aștia ?). Domnul Florian a convocat instituțiile statului la o “instrucție de front”, ca să știe de acum că sunt la ordinele domniei sale! Dar iată …românii tăcuți (sau neatenți) până acum încep să reacționeze. Texte din presa scrisă, foarte multe pe Internet, chiar și câteva emisiuni TV trag semnalul de alarmă! Această lege încalcă flagrant drepturi democratice fundamentale! Această lege validează condamnările politice comuniste! Aceasta lege masacreaza cultura națională! Se vorbește deja insistent despre Eliade, Gyr, Țuțea, Cioran care vor fi cenzurați pentru că au fost legionari dar oare pe Eminescu vom avea voie să-l omagiem - doar a fost și el un “precursor al fascismului” după cum îl catalogase unul din strămoșii ideologici ai domnului Florian? Faptul că legea este contestată de reputați oameni de cultură, istorici, cunoscuți ziariști dar și militanți ai societății civile, juriști și preoți dar și persoane particulare cu opinii coerente este un semn bun. Nu sunt reacții identice ci dimpotrivă foarte diverse în abordare, fiecare din unghiul sensibilității sale. Pe toți însă îi unește convingerea că merită riscul exprimării publice. Daca nu o fac azi, mâine poate fi prea târziu! Vor fi etichetați și ei drept legionari, fasciști, negaționiști? Probabil că da. Într-o lume coruptă, acesta e prețul (minim) al curajului atitudinii. Alții au plătit un preț mai mare - la Pitești, Gherla, Sighet, Aiud, Canal…. Să fim însă realiști. Presiunea opiniei publice e departe încă de a fi atins o masă critică prentru a face legea inoperabilă și (mai târziu) a determina anularea ei. Deocamdată majoritatea televiziunilor tac, iar cele două care au organizat dezbateri nu e sigur dacă o vor mai face. Presa scrisă poate mult mai mult iar de la Radio România (instituție de o seriozitate respectabilă) așteptăm să fie glasul rațiunii (și al națiunii) dincolo de orice interese politice sau comerciale. Efervescența de pe internet atinge cel mult 1% din populația țării. Politicienii sunt în vacanță, probabil mulți încă n-au aflat ce au votat și, în general, opinia publică e mai relaxată în lunile de vară. Dacă reacțiile se opresc aici totul se va stinge și ni se vor pune din nou cătușele sclaviei (mai lustruite decât cele staliniste, dar tot cătușe). E nevoie de mai multe dezbateri la ore de maximă audiență dar mai ales e nevoie ca personalitățile culturii și conștiinței românești să iasă în față și să arate marea nedreptate pe care o va aduce această lege, haosul în care va fi aruncată țara. Să vină la dezbateri cei pe care poporul îi cunoaște - scriitori, actori, savanți, militari de elită, înalte fețe bisericești! Să treacă peste frică, calcule sau falsă diplomație, aici se joacă o carte mult mai mare. Se dă o bătălie crucială - bătălia demnității românești! Preot prof. Marius Vișovan

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (4)

„Ce ar fi naționalismul românesc și ce deosebire ar fi între el și nazism sau fascism dacă nu s-ar fi ancorat în ascultarea Bisericii lui Hristos? O lucrare omenească, ce ar fi pierit. Dar Mișcarea Legionară va dăinui cât va fi neamul românesc pe pământ, reprezentându-l în fața lui Dumnezeu, prin jertfele pe care le-a dat ascultând Biserica, spre sfințirea și mântuirea lumii, și va cuprinde conștiințele neamurilor”. (Virgil Maxim - Imn pentru Crucea purtată, vol. 1, Editura Gordian, Timișoara, 1997, p.81)

Micile fapte mari ale Sfinților Închisorilor

(Text apărut în numărul 39 al Revistei Atitudini) Oamenii mari își reflectă amplitudinea ființei lor și în gesturile lor mici, aparent banale, aparent insignifiante. În boabele de rouă se răsfrâng nu de puține ori razele soarelui. Multe din faptele și întâmplările care au marcat semnificativ viețile Sfinților Închisorilor cuprind în ele un înțeles pe care noi, trăitorii din secolul XXI, trebuie să-l descoperim și să-l facem viu, eficace în propria noastră existență. Ele păstrează ceva din firescul unei lumi care avea la temelia ei credința în Dumnezeu. O lume ale cărei rămășițe le regăsim în biografiile mărturisitorilor din temnițele carliste, antonesciene și comuniste. Frânturi de viață pe care, dacă le vom pune cap la cap, vom recupera oglinda unei vieți firești. O lume care a fost smulsă din rădăcinile ei milenare, a fost devastată la propriu de ideologia comunistă prin metoda revoluției continue. O revoluție continuă care, în paranteză fie spus, acum poartă numele de tranziție continuă. Iar tranziția continuă capătă, în funcție de context, denumirea de integrare europeană. O integrare, evident, continuă. Eu cred că recuperând, mai întâi, reperele firescului, vom putea tinde, mai apoi, spre suprafiresc, spre sfințenie. Sfântul Nicolae Velimirovici scrie undeva, în „Gânduri despre bine și rău”, că cine vrea să devină sfânt trebuie ca mai întâi să-și propună să devină cel mai bun om din satul lui. Cât de șocant sună acest sfat într-o ambianță în care toți ne grăbim, în care fiecare vrea să ardă etapele: vrem să devenim sfinți înainte de a fi mai întâi oameni morali, cu suflet bun și cu inima pătimitoare, trează la nevoile și suferința aproapelui nostru. Din imensa bibliografie despre mărturisitorii din temnițele comuniste și antecomuniste am ales câteva întâmplări care ilustrează gândurile pe care vi le-am împărtășit la începutul textului. Din ele reiese și că Sfinții Închisorilor au fost coerenți cu sine atât în aspectele minore sau așa-zis minore ale vieții lor, cât și în cele majore, care vor rămâne în memoria noastră personală și colectivă, ca fapte de referință, fapte-reper. Ele ilustrează și cuvântul Mântuitorului, al cărui adevăr se certifică și aici, că cine îi rămâne credincios Domnului în cele mici, peste cele puține, va fi pus de Domnul peste cele multe și va intra în bucuria Sa (Matei, 25, 21). Micile fapte ale Sfinților Închisorilor le pun într-o nouă lumină pe cele mari și invers. Se pun în valoare reciproc, se potențează ca două oglinzi așezate față în față. Aflat în temnița Aiudului, Mircea Vulcănescu a vrut să-i facă, de Crăciun, o bucurie unui deținut cu care era închis acolo – Motaș, un om care avea probleme cu circulația sângelui (mâinile îi erau permanent reci, mai ales iarna). Marele filosof – discipol al lui Nae Ionescu, prietenul lui Noica, Țuțea, Eliade, Cioran și liderul generației „Criterion”; membru marcant al Școlii Sociologice a lui Dimitrie Gusti; fost subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernarea antonesciană – și-a despletit ochiurile ciorapilor din lână și i-a croșetat lui Motaș – folosindu-se de două bețe de chibrit – o pereche de mănuși pe care i-a dăruit-o de ziua Nașterii Domnului. „Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare”. Prințul Alexandru Ghica, condamnat de comuniști la muncă silnică pe viață, era vestit în rândul deținuților politic pentru că atunci când se împărțea pâinea în celulă, deși trebuia să își ia primul bucata care îi revenea, întotdeauna alegea bucata cea mai mică. Tot prințului Alecu Ghica, în 1951, ministrul Drăghici îi face propunerea de a-i da o declarație falsă din care să reiasă că Lucrețiu Pătrășcanu – de care comuniștii de generație nouă se deziseseră – a fost informator al Siguranței legionare în timpul în care prințul Ghica era șef al Poliției Capitalei (între anii 1940-1941). În schimbul acestei mârșăvii gândite de nomenclatura comunistă, ar fi fost pus imediat în libertate. Sau cel puțin așa promiteau comuniștii – cărora, între noi fie vorba, li se dusese vestea că sunt oameni lipsiți de cuvânt. Răspunsul însă, nu s-a lăsat mult timp așteptat: „Domnule ministru! Pe mine, ca și pe toți camarazii mei din Legiune, Căpitanul Corneliu Codreanu m-a învățat că-n luptă e mai bine să cazi pe câmpul de onoare, decât să învingi printr-o mișelie îndreptată împotriva dușmanului. De aceea, Nu-ul meu este categoric și onoarea mea nu-i de vânzare. Nu pot accepta o libertate în schimbul ticăloșiei pe care mi-o propuneți” . Doctorul ftiziolog Constantin Banu îl cunoscuse în închisoare pe Dumnezeu, în anii grei de temniță pe care-i îndurase. Când a fost eliberat, primul său drum nu l-a făcut acasă, la Sibiu, ci s-a dus într-un sat din nordul Olteniei, unde trăia retras, la pensie, președintele tribunalului militar care îl condamnase. I-a întins mâna celui care îl trimisese în pușcărie și i-a spus, în timp ce fostul judecător era în mod vădit cuprins de panică: „Domnule colonel, am venit direct din închisoare la dumneavoastră ca să vă mulțumesc. Sunt cel pe care l-ați condamnat cu mulți ani în urmă, iar faptul pentru care vă sunt recunoscător este că în închisoarea în care m-ați trimis L-am găsit pe Dumnezeu! ”. „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. În 1952, poetul Andrei Ciurunga își ispășea pedeapsa nedreaptă și nemeritată în Colonia Peninsula de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Chiar în noaptea de Paști i-a venit rândul să facă de planton în baraca sa. După miezul nopții, după momentul în care tot sufletul creștin s-a umplut de bucuria Învierii Domnului, în baracă a apărut plutonierul de serviciu să verifice dacă totul este în ordine. Fiind de planton, poetul Andrei Ciurunga ar fi trebuit să dea raportul obișnuit, care ar fi trebuit să sune, în cea mai perfectă limbă de lemn, așa: „ Domnule (gradul) sunt planton schimbul doi în baraca E4. În timpul schimbului meu nu s-a întâmplat nimic. Raportează deținutul Cutare”. Conștiința lui creștină l-a împiedicat să raporteze că în schimbul său nu se întâmplase nimic. Așa că atunci când i-a venit rândul a declarat: „În timpul serviciului meu a înviat Hristos”. Camarazii săi, care stăteau ascunși sub pături, au înlemnit de surpriză, iar plutonierul, când și-a revenit din uluială, l-a băgat la carceră timp de trei zile, cât a durat sărbătoarea Sfintelor Paști . Părintele Adrian Făgețeanu mărturisește că în închisoare „prețuiai pâinea (două felii, prin care întrezăreai lumina soarelui), alături de mierea unei vorbe bune”. Gardienii îl pedepsiseră pe poetul Vasile Voiculescu, reducându-i din porția de mâncare pentru că acesta nu putea să ridice și să transporte hârdaiele care erau mai mari ca el. Iar Părintele Adrian a ales să îl hrănească din propria porție pe poetul pornit în căutarea locului inimii. Părintelui Adrian, la arestare, anchetatorul i-a smuls crucea de la gât de șapte-opt ori, iar părintele s-a dus de fiecare dată spre lada de gunoi, a ridicat-o de acolo și și-a pus-o din nou la gât, până când torționarul a obosit să îl mai lovească. Gheorghe Jijie, care a făcut 13 ani de pușcărie politică, în 1960 a nimerit în aceeași celulă cu filosoful Constantin Noica. Discutau aproape tot timpul despre diverse probleme de geometrie și despre problema raportului, pe care Noica voia să o extindă la domeniul filosofiei. Pentru că filosoful avea o structură fizică firavă, accentuată de tratamentul de exterminare la care a fost supus de torționarii comuniști, domnul Jijie căra de fiecare dată, în locul său, ciubărul cu dejecții la toaletă. Faptă care avea să lase urme adânci în sufletul filosofului rostirii românești a ființei și avea să îl facă mai târziu să îl roage pe Vasile Blănaru Flamură: „Fă-mi un serviciu, de-i întâlnești pe Filon Lauric, pe inginerul Ghiță Jijie și pe ceilalți apropiați sufletului meu, salută-i cu drag din partea mea. Nu de la gândiriști, ci de la ei, de la acești copii curajoși și tari am învățat filosofia stăpânirii de sine”. În timp ce Părintele Justin Pârvu era închis la Aiud, într-o iarnă a fost introdus în celulă un tânăr ale cărui picioare erau tot o rană. Purta în picioare niște bocanci, dar fără tălpi. Părintele Justin a trimis acasă o scrisoare prin care își ruga familia să-i trimită o pereche de bocanci. Când i-a primit, Părintele Justin i-a dat fără nicio ezitare bocancii tânărului și i-a spus: „Iată, mă, frate, ține această încălțăminte și bucură-te de ea, că mie nu-mi mai trebuie, eu sunt mai vechi aici și mă descurc! ”. Când s-au încheiat cei 12 ani de condamnare, Părintele Justin a fost întrebat dacă mai crede în Dumnezeu. Pentru că răspunsul a fost „DA”, părintele a mai primit patru ani. (Ciprian Voicilă)

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (3)

„Dintre exponenții mișcărilor de reconstrucție națională apărute în perioada interbelică pe care am avut prilejul să-i cunosc, îmi amintesc de Corneliu Codreanu, liderul Gărzii de Fier din România, ca de o figură dintre cele mai pure, mai sincere și mai nobile. L-am întâlnit în primăvara lui 1936, la București, în timpul uneia dintre călătoriile de cercetare pe care le întreprindeam pe atunci în mai multe țări europene. (...) Dintre temele discuției noastre, îmi amintesc de interesanta caracterizare pe care Codreanu o făcu fascismului, național-socialismului german și propriei sale Mișcări. El spunea că în orice organism coexistă trei principii: forma, forța vitală și spiritul. Același lucru e valabil și pentru o țară în cadrul căreia o mișcare renovatoare poate acționa punând accentul pe unul sau pe altul din cele trei principii. Potrivit lui Codreanu, în fascism prevala principiul formei,ca idee politică formativă și ca stat; era moștenirea forței organizatoare a Romei. În schimb, național-socialismul german scotea în evidență forța vitală: de aici rolul rasei, referirea la sânge și la comunitatea național-rasială. Pentru Garda de Fier, punctul de plecare ar fi fost, în schimb, elementul spiritual. Iar prin „spirit” Codreanu înțelegea ceva legat și de valorile propriu-zis religioase și ascetice. (...) De altfel, valori religioase, ba chiar mistice și ascetice, se aflau la baza organizației Gărzii de Fier din România. O parte a sa purta numele de Legiunea Arhanghelului Mihail. Din practicile lor făceau parte nu numai rugăciunea, ci și postul. Căpeteniile se consacrau de bunăvoie traiului auster; ei nu trebuiau să se arate în public la distracții, teatre și sărbători profane. Nu trebuiau să facă paradă de lux și bogăție. (...) Trebuiau să iubească o anumită ținută spartană de viață; mai mult, era respectată practica de a posti de două ori pe săptămână. Codreanu era primul care se supunea acestor reguli. (Julius Evola - Naționalism și asceză. Reflecții asupra fenomenului legionar; Editura Fronde, 1998, p. 101-109)

Împotriva confuziei terminologice întreținută de agenții corectitudinii politice (2)

„Deosebirea între fascism și național-socialism (pe de o parte) și Mișcarea Legionară (pe de altă parte) este aspectul fundamental religios al Mișcării Legionare, religios creștin, ceea ce nu era cazul nici la fasciști, nici la național-socialiști. Erau laicizanți și fasciștii, și național-socialiștii.” (Petre Țuțea, în Între Dumnezeu și neamul meu, Fundația Anastasia, Editura Arta Grafică, București, 1992, p. 286) „Fenomenul legionar românesc a fost confundat cu fascismul italian și cu național-socialismul german. Dreapta românească nu seamănă cu aceste două forme ale dreptei europene, fiind mistic-creștină. Aspectele creștine ale dreptei românești îi dau acesteia caracterul de constantă a ordinei naturale, care, chiar dacă nu a fost realizat, elita socială aspiră permanent la el. Legionarismul este mistic-creștin. Fascismul este, ca și național-socialismul, nereligios. Acestea sunt explozii etno-istorice, iar nu religioase. Legionarismul se salvează prin creștinismul stăpânitor înăuntrul lui. Adică legionarismul nu se simte bine decât în umbra bisericilor și a troițelor”. (Petre Țuțea, în Jurnal cu Petre Țuțea de Radu Preda, editura Humanitas, București, 1992, p. 105) „Legiunea a fost singura mișcare de revigorare creștină și națională din acest veac, din România” (Petre Țuțea, în Jurnal cu Petre Țuțea, ed. cit., p. 108)