Sorin Dumitrescu: La funerariile lui Marius Caraman

Cu toate că o avarie fizică m-ar fi făcut momentan indisponibil, am socotit acest eveniment sumbru de astăzi ca fiind plin de semnificație și ieșit din comun, meritând prezența noastră întreagă. Așa cum am scris și pe coroană, acum întreaga Fundație Anastasia este în doliu și tot în doliu întreg și Muzeul Țăranului Român - cele două instituții ale culturii spirituale românești, cărora Marius Caraman le-a asigurat pentru destulă vreme memoria! Sicriul în jurul căruia ne-am strâns cuprinde trupul îngrozitor devastat de boală, altădată aproape de nevăzut cu ochiul liber, al prietenului nostru Marius, al artistului și profesionistului de excepție care m-ai bine de un sfert de secol, în tăcere și fără emfază, a creat cu probitate exemplară documentele vizuale care atestă în detaliu și în ansamblu binecunoscuta activitate a celor două instituții pomenite mai sus. Cine este de fapt persoana căreia îi datorăm aceste bunătăți publice? Într-ascuns, nimeni altcineva decât unul din miile de români ai Pieții Universității! Printre minunatele articole apărute cu prilejul pierderii acestui mare artist al imaginii, există unul care lansează o intuiție de zile mari : autorul asociază persoana defunctului de astăzi, cu persoana românului get-beget, a adevăratului român, cel mai presus decât toți cei care-și zic români, cu ,,românul Pieții Universității" . Și are dreptate, fiindcă nu poți înțelege taina îndemânării și răbdării lucrării ieșite din mâinile lui Marius Caraman, observă autorul, decât ca rod secret al unor întreprinderi publice aflate sub semnul acelui entuziasm teribil, greu repetabil al Pieții Universității. Un elan lăuntric care, de altfel, s-a răspândit și care a „molipsit” benefic și alte neamuri. Elan sublim de care astăzi nu se mai vorbește!? Mă înclin dinaintea rămășițelor muceniciei albe a lui Marius Caraman. Deoarece cu o certă și veritabilă mucenicie albă avem de a face. Cu o strâmtoare fizică greu de imaginat prin care a trebuit să treacă prietenul nostru. L-am văzut de câteva ori și am stat înfiorat și tăcut lângă el urmărind doar ,tăcerea asurzitoare" a bolii care-l măcina secundă de secundă și aceasta luni de zile la rând! Am încercat să-l fac să comunice, dar invariabil mi-a răspuns făcându-și Semnul Crucii! Mi-am dat seama imediat că știa bine de tot ce e cu el și că răul extrem care-l măcina nu reușea să-i învingă credința. Nici acum, când se află dinaintea noastră ca mort învins, nu-i câtuși de puțin învins! Biserica ne transmite prin ce trec morții în asemenea împrejurări : „....iată zac, iubiții mei frați, în mijlocul tuturor, amuțit și fără glas ; gura a tăcut, limba a încetat și buzele s-au lipit ; mâinile și picioarele s-au legat, chipul s-a schimbat, ochii s-au stins și nu văd pe cei ce plâng ; auzul nu primește strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu simt mireasma tămâiei dar dragostea adevărată niciodată nu moare”.(PANIHIDA/,,Înmormântarea preoților și diaconilor”). Prin urmare, între noi și plângerea noastră și omul din sicriu toate releele comunicării pământești, fizice, sunt blocate și rupte. Unul singur rezistă fără a putea fi anulat și învins de moarte: dragostea. Dragostea dintre noi niciodată nu moare! - zice Apostolul. Noi, cei strânși acum și aici, prin dragoste comunicăm cu el și împiedicăm ca nu cumva uriașa singurătate a morții să arunce în deznădejde mortul. Tot dragostea noastră îi ține și lui trează bruma de dragoste învietoare, din care va învia când va fi vremea! Dumnezeu să-i ierte toate și să-l odihnească pe dragul nostru Marius Caraman! (Sorin Dumitrescu)

Picătura de carte - Ciprian Voicilă, „Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu”, Editura Martor, Bucureşti, 2016, 265 pg.

[Articol preluat de aici] Un încântător psiholog şi sociolog al culturii urban-ruralului românesc, Ciprian Voicilă, ne propune un excelent excurs prin iconologia lumii. După câteva lucrări devenite deja brand jurnalistic- personal - am învăţat mult din Arca lui Noe- de la neolitic la Coca Cola (Ars Docendi, 2002), Cartea cu bunici (Humanitas, 2007) sau Îngeri, zmei şi joimăriţe (Humanitas, 2008)- autorul nostru ne propune un experiment inedit: Maturii străzii. 15 biografii fără domiciliu (Ed. Martor, 2016, 265 pg.). Autorul consemnează: „Dacă vom sonda puţin în propria conştiinţa, vom descoperi că ceea ce ne deranjează în prezenţa unui homeless este adevărul dur, realitatea crudă pe care acesta o întruchipează şi care ne face să ne trezim pentru câteva secunde din confortul unei iluzii personale. Conştientizăm dintr-odată că într-o societate ca a noastră- a riscului, a concurenţei- nenorocirea care i s-a întâmplat lui se poate întâmpla oricând şi asupra noastră, distrugându-ne siguranţa, certitudinile, echilibrul interior, reperele în care am crezut. Cartea de faţă încearcă să descrie această realitate nemiloasă a străzii, în care homeless-ul, fiinţa condamnată să trăiască (şi de cele mai multe ori să şi moară) acolo, este cel mai calificat să ne iniţieze” (p.8). Pornind de la o cercetare anterioară- asumată editorial în volumul „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2016)- specializat în cultura ascultării persoanelor numite „oamenii străzii”, autorul ne pune înainte o sumă de ipostasuri citadine anonime, dar definitorii. Un exerciţiu de stare de vorbă absolut necesar. Veţi cunoaşte oameni, istorii şi zâmbete isteţe, incredibil articulate în zâmbetul mare, mare a lui Dumnezeu. Ion, Verge, Doru, Vasile, Doru, Ionuţ Adrian, Minache, Leon, Vasile, Sandu, Bogdan Florin, Gheorghe, Dan, Lari şi Sorinel sunt numele celor fără de casă dar care, prin Ciprian Voicilă, pot să-şi facă locaş în inima noastră. Lectură obligatorie celor care cred că le ştiu pe toate, lentilă de duh peste o lume incredibil de fragilă.(Pr. Constantin NECULA)

O istorie inconfortabilă

[Puteți comanda cartea aici.] „Așadar, nu e vreo surpriză de ce Sutton a fost boicotat, iar numele său este astăzi încă prea puțin cunoscut. Deprinși a gândi în opoziții binare, mai mult sau mai puțin marxiste (capitalism-comunism, revoluționari-bancheri, etc.), lucrările sale spulberă toate aceste distincții false și contestă argumentat un întreg mod ideologic de a vedea lumea. După ce parcurgi cărțile lui nu îți ia mult timp până când realizezi că aproape tot ceea ce ai fost învățat despre trecutul recent este falsificat sau, în cel mai bun caz, denaturatȚ. Puteți citi aici textul integral semnat de Ninel Ganea.

Nouă apariție editorială Anacronic: Roger Kimball - ”Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”. Cu o prefață semnată de Ninel Ganea

[Vă puteți comanda cartea aici] „Obiectivul meu, în Siluirea maeștrilor, a fost în principal negativ: să-l dotez pe cititor cu un nas pentru nonsens și absurditate.” (Roger Kimball – Siluirea maeștrilor) Există cărți și autori despre care ai cumva sentimentul că trebuie să existe chiar dacă nu i-ai întâlnit încă. Sub o avalanșă de rebuturi culturale, aștepți în continuare apariția unor voci inteligente, educate și curajoase, care să reconfirme criteriile, să afirme, fără teamă sau stinghereală, că albul e alb și negrul e negru, care să nu se lase intimidate de spiritul timpului, de falsele pretenții academice sau de nesfârșitele mode culturale, care să scrie bine și să facă un indispensabil efort de asanare artistică, în spiritul proclamat cândva de T.S. Eliot, de “elucidare a operelor de artă și corectare a gustului”. Un astfel de personaj este, fără îndoială, Roger Kimball, unul dintre cei mai redutabili critici culturali conservatori, editorul revistei New Criterion. Kimball s-a născut în anul 1953 și, după ce a absolvit Yale University, a renunțat la proiectul unui doctorat în filozofia artei pentru a se consacra comentariului cultural în publicații respectabile (Times Litterary Supplement, The Weekly Standard, Sunday Telegraph, Wall Street Journal, The Spectator, Modern Painters, etc), iar ulterior a scris câteva cărți devenite clasice în înțelegerea postmodernității. Deși mărturisea într-un interviu regretul de a nu-și fi terminat dizertația, perspectiva unei cariere academice nu i-a surâs aproape niciodată; asta chiar înainte de a publica “Tenured Radicals”, o lucrare hipercritică la adresa universităților americane, “pervertite de politică, distorsionate de “teoretizări” ermetice, desfigurate de proză ilizibilă și poze teatrale”. “Nu era lumea care să mă atragă”, spunea cu sinceritate scriitorul. Însă, Kimball nu a devenit un rebel fără cauză, un amator de nonconformisme imature sau vreun avid cautător de faimă gratuită. Eseurile sale lovesc tocmai în decăderea gustului public prin vulgarizarea academică, survenită sub presiunea corectitudinii politice și a pulverizării standardelor, în monotonia universitară impusă de totalitarismul relativist, în acei artiști “copii teribili”, care țin filistinii culturali cu sufletul la gură timp de câțiva ani sau chiar luni pentru a face loc rapid următoarelor produse cu termen de valabilitate redus. Adversarul său principal este tocmai revoluția, devenită academică, indiferent de domeniu, fie că vorbim de filozofie, artă, literatură sau politică. “Siluirea maeștrilor. Despre cum este sabotată arta de corectitudinea politică”, cartea publicată în 2004 și tradusă acum în română, reprezintă efortul lui Roger Kimball de a realiza o radiografie a impactului produs de ideologia corectitudinii politice asupra receptării marilor capodopere ale trecutului, deși includerea lui Marc Rothko într-o companie altfel selectă poate naște justificate semne de întrebare. În fine, dacă până în 2004, Kimball se concentrase asupra efectelor produse de revoluția culturală în societate (“The Long March”) și academie (“Tenured Radicals”), în “Siluirea maeștrilor” eseistul își propune să ilustreze cu foarte mult umor dezastrul produs în artă de corifeii liniei de partid. Potrivit lui Kimball, noii comisari culturali au în arsenal două tehnici fundamentale în strategia lor de subversiune. Prima ține de ceea ce autorul numește, într-un eseu, “trivializarea scandalosului” și constă, în ultimă instanță, în ridicarea mediocrului, a scabrosului, a pornografiei și a perversiunilor la rang de creație superlativă. A doua metodă constă în “violul maeștrilor”, adică în subminarea creațiilor exemplare până mai ieri, printr-o hermeneutică pusă în slujba nihilismului. Duchamp și a sa mustață aplicată Mona Lisei rămâne, poate, exemplul paradigmatic prin excelență, dar el nu este decât o instanță mai radicală și mai onestă în fond, față de comentariul academic contemporan, care interpune în permanență “teoria” între operă și privitor. Este absurd, bineînțeles, a pretinde absența oricărei teorii în receptarea estetică, dar ceea ce îl nemulțumește pe Kimball este dominația copleșitoare a unei metafizici antimetafizică, aflate în slujba egalitarismului celui mai dezumanizant. Operele nu mai au o valoare intrinsecă, ci sunt investite cu valoare doar prin referință la o anumită agendă contemporană. Astfel, fiecare creație este interpretată printr-o grilă, “teorie” care decelează motivele și intențiile ascunse privitorului până la momentul apariției hierofanților postmoderni. Erminiile sunt strict politice. Adică: feministe, marxiste, psihanalitice, sau o combinație dintre toate. Istoria artei s-a transformat, ne demonstrează Kimball, într-o luptă contra injustițiilor sociale pe care trebuie să le eradicheze. “Merită subliniat că principala problemă, principala pierdere, rezidă nu în programul particular denunțat: războiul împotriva patriarhatului, a capitalismului, marșul contra “valorilor formaliste”, a “eticii burgheze” sau a presupuselor norme de reprezentare “depășite”. Indiferent ce părere are cineva despre aceste campanii (…) ele dislocă arta, retrogradând-o la statul de proptea într-o poveste care nu-i aparține”. În efortul său vizibil polemic, Kimball uzează de o tehnică seducător de simplă: le dă cuvântul pe larg adversarilor săi și, astfel, cititorul ia contact direct cu elucubrațiile pompoase ale istoricilor de artă oficiali. După expunerea introductivă, cartea este structurată practic în jurul comentariilor despre șapte tablouri reprezentative. Kimball prezintă interepretările și subliniază cu o satisfacție nedisimulată enormitățile și aberațiile, dar având permanent grijă de a pune în contextul potrivit atât artistul, cât și opera. În felul acesta, cititorul nu rămâne doar cu senzația unui marasm cultural, ci primește un impuls consistent de a redescoperi arta fără ochelari ideologici. Argumentul principal al cărții ar putea fi structurat foarte bine în jurul adagiului Episcopului Butler, citat de două ori, de altfel, în “Siluirea maeștrilor”, potrivit căruia “totul este ceea ce este, și nimic altceva”. La prima vedere, această vorbă de duh exprimă o banalitate, o tautologie, dar, așa cum ne recomandă Kimball, trebuie să ne reamintim, pe urmele lui Orwell și, aș adăuga eu, ale “omului din subterană” dostoievskian, că visul oricărui totalitarist este să transforme “doi plus doi fac patru” în “doi plus doi fac cinci”, adică abolirea oricărei ordini naturale. “Când în romanul “1984” torționarul O’Brien îl determină pe Winston să spună că doi plus doi fac cinci, el a obținut o mare, chiar dacă dăunătoare, victorie spirituală, deoarece i-a violat lui Winston simțul realității. Când este vorba de artă și viața intelectuală, exemplele nu sunt la fel de fioroase, dar sunt în felul lor la fel de semnificative”, explica autorul, într-un interviu. Din punctul acesta de vedere, abundența de ilustrări furnizate de Kimball poate fi înțeleasă mult mai bine. Și asta deoarece nu avem de-a face doar cu o colecție bizară de impresii ale unori indivizi cu o imaginație necontrolată, excentrici deciși să șocheze pentru a nu știu câta oară burghezia, ci o încercare sistematică de a ne pune la îndoială percepția primară. Privești, de pildă, tabloul lui Courbet din 1856, “La curee”, și ai în față un vânător care își trage sufletul cu prada la picioare și cu doi câini adulmecând cadavrul. Nu îți pui încă probleme foarte complexe, dar ai senzația că înțelegi compoziția în datele ei primordiale. “Totul este ceea ce este”, nu?. Asta până când iei contact cu scrierile lui Michael Fried, profesor la Universitatea John Hopkins, care ține să le demonstreze cititorilor și studenților că, de fapt, tabloul ridică, de fapt, problema freudiană a castrării și a condiției pictorului. Vânătorul obosit, cu goarna în mână, este o trimitere evidentă la pensula cu care artistul creează (!!!) și la notorietatea pe care încearcă să o obțină (vezi trâmbița!!!). Este doar un exemplu de comentariu care sfidează în mod programatic realitatea și interpune între privitor și tablou un zid de concepte și teorii găunoase, expuse într-un limbaj cu pretenții mistagogice. Kimball nu face foarte multe eforturi în a-și lăsa preopinenții să se acopere de ridicol, deși situația nu e decât parțial amuzantă. Cum autorii citați provin din cele mai prestigioase universități ale lumii, întrebarea firească este cum s-a ajuns aici? Cum s-a ajuns ca istoria artei să fie, cu predilecție, un domeniu al politicii, al studiilor de gen, al biografiilor personale, și aproape deloc al artei? O posibilă cheie de răspuns și de înțelegere a dezastrului academic din facultățile de arte merge pe urmele succesului repurtat de Walter Benjamin și al său eseu “Opera de artă în era reproducerii mecanice”, care a oferit, practic, un cec în alb tutoror tentativelor ulterioare de a politiza arta. În epoca modernă, statutul unic al operei de artă, argumenta Benjamin, este anulat și, în consecință, funcția creației artistice trebuie să se bazeze de acum încolo pe politică. O explicație complementară constă în universalizarea revoluției deconstructiviste înfăptuite de Derrida și Foucalt. Chiar dacă cele două foste vedete intelectuale ale Parisului au devenit oarecum “passe”, Kimball ne dă asigurări că moda nu a trecut nicidecum, ci doar s-a osificat. Figurile respectabile din academiile americane se raportează astăzi la deconstructivism cu aceeași fervoare și abengație, iar teoriile lui Derrida, de pildă, reprezintă, în foarte mule cazuri, o presupoziție a discursului. În acest sens, Kimball îl amintește pe Keith Moxey, profesor de Istoria Artei la Universitatea Columbia, pentru care “Derrida a arătat că limbajul este incapabil să comunice tipul de înțelegere pe care îl asociem de regulă cu narațiunile istorice”. Cu alte cuvinte, raționamentul decurge în felul următor: din moment ce nu există criterii epistemologice tari, totul fiind relativ, și nicio o instanță rațională care să ne constrângă să preferăm unele interpretări în defavoarea altora, singurul standard care ne poate oferi un criteriu de evaluare este ideologia politică. Nu mai trebuie, cred, să amintesc că absența unor categorii metafizice rămâne încă o chestiune (imposibil) de demonstrat, pace Derrida, că de păcatul argumentelor autoruinătoare este imposibil să scape un relativist coerent, iar că preferința pentru atitudini politice drept criteriu de evaluare a unei opere de artă este la fel de arbitrară ca o interpretare în funcție de zodiac, culoarea ochilor artistului sau preferințele vestimentare. O înțelegere mai profundă a dezastrului, alta decât triumful totuși recent al relativismului, ne oferă Kimball în eseul său despre “trivializarea scandalosului”, mai precis în discuția despre teoria artei de dragul artei. Pe urmele lui Hans Sedlmayr, eseistul american subliniază nevoia unui canon moral-religios, aflat în afara esteticii, pentru a judeca operele de artă, în lipsa căruia pericolul dezumanizării și dezintegrării artistice este inevitabil. Din perspectivă istorică, nu poate fi negată această idee, iar un simplu inventar al creațiilor și teoriilor contemporane ilustrează din plin justețea observației. Încercarea de a autonomiza arta nu fost decât un efort de a o epura de orice parfum religios sau moral, din dorința de a suprapune o agendă proprie. Însă odată eliberată, arta și-a pierdut funcția, după cum au remarcat Benjamin&co, așa că sensul ei a fost rapid furnizat de politică. De altfel, procesul nu a fost specific doar istoriei artei. Este, în esență, caracteristica definitorie a întregii modernități. La început se argumentează pentru eliberarea de orice fel de balast tradițional, pentru ca în secunda următoare să apară inflexiunile politice. În acest context, merită menționat că, în teorie, criteriul politic este o noțiune încă generoasă, deoarece poate cuprinde o varietate de opțiuni și preferințe cu rădăcini metafizice ample. Dar, în fapt, de fiecare dată când este avansat acest standard, suntem puși în fața aceleiași plictisitoare și nefaste înșiruiri de teme care reprezintă gloria și mizeria stângii contemporane: sexualitate, probleme rasiale, postcolonialism, etc. Arta nu servește niciodată promovării unei idei politice tradiționale, ci vine întotdeauna în sprijinul egalitarismului comunist. Obsesia sexualității, de pildă, nu apare în scrierile comentatorilor de artă doar ca o prelungire (ne)naturală a unor traiectorii individuale pestrițe. Este mai mult decât atât și vine ca o confirmare a triumfului deplin al contraculturii, instaurată solid în redutele universităților cu ștaif. În deja amintitul tablou al lui Courbet același profesor Fried remarcă expunerea vânătorului la organele genitale ale cerbului. În portetul colectiv “Fetele lui Edward Darley Boit”, semnat de John Sargent, David Lubin, profesor la Wake Forest University, ne “demonstrează” că avem în față o temă explicit sexuală, din moment ce una dintre fetițe se joacă cu o păpușă pe jos, iar poziția ei implică o ocultare a unei sexualității evidente; în tabloul lui Rubens, “Silenus beat”, Svetlana Alpers, profesoară la California University, nu are nicio îndoială că subiectului tabloului prezintă o relație homosexuală. “În schimb, în istoria literară și a artei contemporane, cartea sexului este jucată, în general, ca armă. În primul rând este utilizată pentru a „provoca” sau „depăşi” structura tradiţională de obiceiuri și moravuri aflată în spatele oricărei opere literare sau artistice aflate în dezbatere. Inamicul este, doar întâmplător, opera specifică în care temele sexuale ascunse, în general excentrice, sunt „revelate.” Adevăratul inamic este sensibilitatea socială şi morală acceptată din care a reieșit opera şi în care îşi găseşte sensul inițial. (…) În acest sens, multe dintre lucrurile reunite sub egida emancipării sexuale fac parte cu adevărat dintr-o campanie de de-civilizare”, remarcă Kimball în “Siluirea maeștrilor”. Sexul e ubicuu pentru că are o importanță capitală în tentativa de a submina efortul artistic și de a răspândi revoluția, dar hermenuții oficiali nu se rezumă doar la atât. Gaugain și ale sale picturi din Tahiti depun mărturie despre colonialismul capitalist și reificarea corpurilor, iar tabloul lui Winslow Homer, “The Gulf Stream”, simbolizează asuprirea rasială din America secolului XIX. În fine, cele trei dreptunghiuri suprapuse ale lui Marc Rothko te trimit cu gândul la Pieta a lui Bellini, ceea ce spulberă categoric, chiar și pentru cei mai naivi, orice legătură între reprezentare și comentariu. După cum demonstrează “Siluirea maeștrilor”, totul poate fi spus despre o operă de artă, mai puțin ceea ce este important, câtă vreme provine din vocea ortodoxiei universitare. În fața acestei ofensive ireale, răspunsul fundamental al lui Kimball îl reprezintă o ironie care dizolvă morga unor pseudoargumente livrate în jargon ermetic. Tehnica nu e doar eficientă la nivelul disputei, ci contribuie din plin la plăcerea lecturii și face din “Siluirea maeștrilor” o carte amuzantă, fără a fi deloc facilă. De exemplu, Kimball oferă un citat teribil de lung, prolix și incoerent, dintr-o lucrare a profesoarei Anna Chave despre Rothko, pe care îl întrerupe brusc cu următoarea remarcă: “Îmi pare rău: Știu că am promis să am grijă de stomacul cititorilor mei”. Nu e poate cea mai academică sau corect politică reacție, însă funcționează. Pentru că beția de cuvinte și delirul se combat mai eficient cu o sănătoasă doză de bun simț, decât cu argumente construite riguros. În fond, în fața verbiajului necontrolat al lui Derrida și al discipolilor săi, ce rost ar avea silogismele? Totuși, Kimball nu se rezumă doar la atât. Are grijă să sublinieze inadvertențe factuale, erori logice, non-sensuri flagrante și multe, foarte multe elucubrații docte, cum este și acest comentariu pe marginea picturii lui Gauguin, “Manao tupapau”: “Rămâne fetișizarea avangardistă a propriilor procese și proceduri; nu este un semn de specificitate culturală, ci doar particularitatea diferenței de la ‘bărbatul privilegiat al rasei albe’, pentru a folosi termenul cuprinzător al lui Gayatri Spivak” Potrivit eseistului american, exemplele de interpretări ridiculizate în “Siluirea maeștrilor” nu sunt doar o mână de excepții într-o mare de normalitate și exegeze consistente. Dimpotrivă. Ele constituie tocmai “mainstream”-ul, ortodoxia, în timp ce vocile sănătoase reprezintă o minoritate sub asediu. De altfel, este suficient să remarci universitățile (Yale, New York, University of Californa) din care provin istoricii de artă menționați de Kimball pentru a realiza dimensiunea dezastrului educațional și prăbușirea de-a dreptul spectaculoasă a instituțiilor care ar trebui să aibă, în mod firesc, drept obiectiv “cultivarea intelectului, a gustului delicat, a unei minți candide, juste, liniștite” (cardinalul Newman). Ce fel de studenți pot ieși din mâinile unor profesori care învață că litera “i” cu un circumflex înseamnă, de fapt, “o femeie feritilizată”, care se traduce, în cele din urmă, într-o “femeie circumscrisă”, nu prea mai are sens să întrebi. După cum Kimball arată în alt loc, în urma acestei reorientări academice nu pierde doar arta, deși ea e prima sacrificată, ci este amenințată o civilizație și o întreagă moștenire culturală. Și asta deoarece efortul mandarinilor universitari are în mod declarat scopul politic de a remodela oamenii și societatea pe un calapod totalitarist. “Siluirea maeștrilor” mai are un merit relevant, în special pentru cititorul român, crescut în admirația necondiționată pentru modelele occidentale. Kimball demonstrează destul de clar că “regele este gol”, iar din monumentele educaționale ale Vestului nu a rămas decât fațada. O fațadă sub care se ascund barbarii din interior, cei care lucrează temeinic la distrugerea ultimelor rămășițe de cultură și umanitate. Harvard, Yale sau Berkeley s-au transformat, sub acțiunea dizolvantă a postmodernismului, în etichete cu strălucire calpă, dindărătul cărora se lansează asalturi din ce în ce mai violente asupra bunului simț și a tradiției apusene. De aici cititorul român nu ar trebui să capete subite complexe de superioritate și să privească mândru spre Apus, pentru că nu are foarte multe motive. În ultimii ani, facultățile locale și personalul aferent s-au sincronizat perfect cu programa deculturalizării, prin stagii, doctorate și masterate în laboratoarele de marxism occidentale, ceea ce a adus revoluția în catedrele școlare de la noi. Este suficient, de altfel, să privești tinerii artiști care pledează pentru diverse variante de comunism în performance-uri și acte artistice ratate, sau criticii care glosează doct pe marginea lor, pentru a înțelege amploarea catastrofei. Totuși, un lector autohton poate desprinde din lecția lui Kimball curajul de a se debarasa de stinghereală provincială, de a interpreta arta și realitatea fără proptelele oferite generos de ideologiile oficiale și de a fi cât mai suspicios în fața prețioșilor ridicoli. (Ninel Ganea)

Urma pașilor lui Constantin Oprișan

Motto: „Cunoașterea ne va fi poezia, Iar cântecul nostru tăcerea”. (Constantin Oprișan)/ Filosoful creștin Constantin Oprișan a trecut prin lume, lăsând doar câteva urme: ne-au rămas de la el câteva fotografii, o mână de mărturii despre el risipite prin volumele de memorialistă a închisorilor și, mai ales, poemele sale, păstrate în mintea camarazilor săi de ideal și de suferință, alături de care a pătimit torturile administrate de torționarii comuniști în acea „corabie a morții” – cum inspirat a numit-o Părintele Calciu – Casimca Jilavei: o închisoare în închisoarea de la Jilava, situată la 4 metri sub pământ, o secție de exterminare concepută special pentru cei care se dovediseră nereeducabili. Acolo lumina soarelui nu avea pe unde să pătrundă. În schimb, apa picura permanent din tavan și în celula celor patru condamnați din celula numărul 4 – Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, studentul la medicină Gheorghe Calciu și Marcel Petrișor – era continuu umed și rece. Aici, pe 26 iulie 1959, își va sfârși alergarea la doar 37 de ani, răpus de tuberculoză, lăsat să moară de administrația închisorii, mucenicul Constantin Oprișan. Poemele lui Oprișan au stat ascunse în cutele memoriei prietenilor săi, Iosif V. Iosif, Părintele Calciu și Marcel Petrișor, zeci de ani. Au fost păstrate, ca prin minune, cu respect, dragoste și admirație atâta amar de vreme poate pentru că cei trei prieteni au intuit – mai mult decât atât, au știut cu mintea, dar mai ales cu inima – că în poemele lui Oprișan s-a furișat întreaga, deplina și ultima sa filosofie de viață. Între anii 1967 și 1968, Părintele Calciu și Marcel Petrișor s-au întâlnit, au refăcut din memorie poemele și le-au fixat pe pagina de hârtie. Poezia filosofică a martirului Constantin Oprișan este importantă pentru noi, cei care avem evlavie și dragoste față de martirii români din secolul XX, fiindcă exprimă, pe lângă fenomenologia spiritului uman – care se desfășoară din antichitatea elenă până în modernitatea târzie – și drumul interior, devenirea spirituală a filosofului/poetului însuși. Un drum care nu suferă întoarceri înapoi, o cale care are un principium, un punct de plecare de natură metafizică și care ajunge după un drum lung, sinuos, pândit de tot felul de demoni, la o cauză finală, care capătă un chip personal și un temei situat de această dată în inimă, nu în rațiunea căutătorului însetat de înțelepciune și adevăr: chipul Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, Constantin Oprișan se dovedește a fi un demn urmaș al filosofului creștin Blaise Pascal, pentru care inima are propriile ei rațiuni pe care rațiunea nu le cunoaște. Una dintre fotografiile-portret rămase de la Oprișan dezvăluie dintr-odată tot ceea ce am încercat eu să exprim mai sus: din ea, ne privește chipul unui om care a reușit să separe în el lumina de întunericul ființei sale și care a ales să meargă înainte, numai înainte, cu orice preț spre ținta finală și cu oricâte sacrificii, călăuzit de Lumina neînserată, în care răul, falsitatea, minciuna nu își află partea. În Poemul său ontologic (care a avut de-a lungul timpului mai multe nume: Poemul noologic, Epopeea noologică sau Cărțile Spiritului), Oprișan își exprimă acest crez existențial, folosindu-se de chipul Cavalerului Tristei Figuri, un crez care are valențele unui testament spiritual, lăsat în dar nouă, tinerilor din ziua de azi: „Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte, Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri; Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte, Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri!” (Constantin Oprișan – Cărțile spiritului și alte poezii; Editura Christiana, 2009, p. 41) Poemul ontologic închipuie, într-adevăr, nu doar o epopee a spiritului uman, ci, în primul rând, o autobiografie lirică și metafizică a lui Constantin Oprișan însuși. Poemul este structurat în trei părți: Cartea Ontologică (Cânturile Somatice), Cartea Psihologică (Psychaion) și Cartea Noologică. Mi-au atras atenția, încă de la prima citire a poemului, cuvintele somatic (provenit din grecescul soma), psychaion (provenit din psyche) și noologic (din grecescul nous; termen filosofic cu o mare încărcătură semantică, exprimată plenar în scrierile lui Platon). Cred, prin urmare, că filosoful Constantin Oprișan a avut ca model al poemului însăși structura tripartită a ființei umane: trup (soma), suflet (psyche) și duh (a cărei parte superioară este, după scrierile Sfinților Părinți, nous-ul, mintea, prin care omul poate să îl contemple, să îl vadă pe Dumnezeu; nu întâmplător periplul poetului filosof se încheie cu vederea Domnului nostru Iisus Hristos). Întregul Poem ontologic/noologic este animat de o luptă pe viață și pe moarte între rațiune – atât de supraevaluată și de venerată, idolatrizată chiar de filosofi – și inimă, între certitudinile uneia și adevărurile celeilalte. În această dramă filosofico-lirică apar spirite tutelare ale culturii universale, clamându-și cu patos propriul adevăr: Homer ( „Mă pierd în depărtarea de apă și de cer/Și îmi aduc aminte că m-am deprins să merg/ Ținându-mă de cârja bătrânului Homer”), Thales, Empedocle, Euclid, Descartes, Cervantes (prin al său nemuritor și tragic Don Quijote), Hegel, Miguel de Unamuno, Giovanni Papini. Citit într-o cheie biografică, poemul exprimă parcursul spiritual al autorului său, Constantin Oprișan, de la entuziasmul adolescentin al credinței în adevărurile filosofiilor până la dezamăgirea provocată de limitele rațiunii, o rațiune care nu se poate depăși, nu se poate transcende pe sine, spre altceva, către originea ei și care, în acest fel, își este propria prizonieră. Această concluzie finală îl așază pe filosoful Constantin Oprișan într-o familie extinsă de spirite: Pascal, Kierkegaard, Miguel de Unamuno, Lev Șestov, Giovanni Papini (cu al său Amurg al filosofilor), Nae Ionescu. Cititorul vede cu ochii minții treptele pe care poetul-filosof Constantin Oprișan urcă și care, odată lăsate în urmă, devin inutile. Se desparte de întemeietorul filosofiei modern, Descartes („Ciudat mai fu bătrânul! Cu rațiunea-i clară/Cum mi-a-ngropat el lumea și zeii mi-a ucis!/Percepția distinctă mă ține strâns în gheară/Și-n mintea lui măruntă ca-n cușcă m-a închis)”, de pozitivism („Te culci pe suprafețe, la clarități atent,/Având, în loc de pernă, pietroiul pozitiv/Și nu visezi că-n juru-ți păianjenul latent/Te țese ca-ntr-o pânză în calcarul masiv”), de realismul științific („Respinge deci, cu scârbă, minciuna realistă,/ Cârpită cu știință și cu percepții clar!”). Demonul este analitic („Materia de spirit să mi-o despart cu artă,/Îți voi înfige-n creier cuțitu-mi analist”) – iată o intuiție genială pe care numai un filosof creștin a putut-o avea. Demonul separă, dez-membrează, rupe în bucăți, ceea ce o arată și etimologia cuvântului: diavol vine din grecescul diabalein – a separa, a scinda. Ce ecouri poate avea acest adevăr într-o lume obsedată de deconstrucție și deconstructivism, cum este lumea noastră românească, recentă, pe zi ce trece mai controlată de noua ideologie de stat, a corectitudinii politice, pentru care metoda deconstructivistă se află la loc de cinste?! Demonul analitic și materialist instituie o dictatură a necesității („Miraculos e lanțul, principiul meu suprem,/Îl aflu în gândirea și inima oricui;/E lege, rațiune, metodă și sistem,/E însăși cheia lumii, iar eu sunt geniul lui”), uzând de instrumentul său îndelung verificat în istorie: teroarea („Voi mânui teroarea, suprema mea putere;/Prin ea îmi vei cunoaște tot geniul destructiv,/Îți va-mpietri substanța iubirii în artere/Și-mi voi hrăni cu dânsa veninul coroziv”). Dictatura comunistă poseda din plin aceste atribute, fiind, prin natura ei, demonică. Drumul căutătorului spiritual se încheie prin întâlnirea cu Adevărul întrupat, Iisus Hristos, Singurul care îl poate elibera pe om de sub tirania necesității, a lumii lui 2+2 fac 4 (Dostoievski), a materialismului și terorii: „ ˂˂Știam că vii și, iată, te-am așteptat aci. Smerit, privesc pământul, genunchii moi se frâng, Vor să Te vadă ochii-mi, dar nu mai pot privi, Și vor să plângă, Doamne, dar nu mai știu să plâng.˃˃ ˂˂Privește! ˃˃ Și pe față, văd urma loviturii Pe care eu am dat-o cinstitului sutaș. O, Doamne, laolaltă cu curvele și furii, Mă faci, în bezna asta, cunoașterii părtaș! Și cad, plângându-mi vina, pe brațele luminii… ˂˂Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit˃˃. Obrazul I se pleacă, Îi simt pe frunte spinii Și plouă harul păcii pe sufletul smerit.” Constantin Oprișan a trăit pe cont propriu despărțirea pascaliană de „dumnezeul” impersonal și abstract, deci inexistent, al filosofilor și a cunoscut prin trăire și suferință pe Dumnezeul cel Viu al profeților. Fostul student al lui Heidegger și-a răstignit rațiunea pe crucea lui Hristos și a făcut din cruce o cale a cunoașterii de sine. „Ci poartă-ți suferința, prin ea te-ai mântuit”. Oprișan a fost exemplar până și în suferința sa. Despre chinurile la care a fost supus fostul Șef al Frățiilor de Cruce au scris mulți supraviețuitori ai temnițelor din România. În Masacrarea studențimii române, Octavian Voinea afirmă: „Constantin (Costache) Oprişan – bărbat trecut de 30 de ani. Şeful Frăţiilor de Cruce pe ţară. Om de un caracter şi o cultură impresionantă. La Piteşti, Ţurcanu i-a pregătit cele mai groaznice torturi, distrugându-l fizic şi umilindu-l mai jos decât pământul. Spatele lui, de la ceafă până la călcâie, era numai cicatrice lângă cicatrice. Carnea toată i-a fost ruptă în fâşii. A reuşit Ţurcanu să-l ˂˂disciplineze˃˃ în sensul de a-i executa ordinele, dar n-a reuşit să-i întoarcă conştiinţa spre a-l face comunist convins, aşa cum i-a făcut pe alţii. Era prea puternic acest Costache Oprişan. În celulă [la Jilava n.n.] era singurul care avea dreptul să stea întins pe pat. Era bolnav de tuberculoză în ultima fază.” Iar în Mărturisiri din mlaștina disperării, Dumitru Bordeianu consemnează: „Cel mai impresionant lucru, încă de la începutul încarcerării mele, a fost coeziunea noastră. Personal m-am atasat de fraţii mei de suferinţă... Mulţi din cei care erau acolo în închisoare parcă erau nişte îngeri. Cel care m-a impresionat cel mai mult a fost Constantin Oprişan. Am stat un an de zile în aceeasi celulă. Era un om de o complexitate extraordinară, ce stăpânea varii domenii, de la muzică, artă, până la matematică si filosofie. Din fire era foarte afectuos, trăind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bătaie pentru fiecare tânăr legionar, cu un eroism de durată, neegalat.” Comuniștii atei l-au ucis cu bună știință, neacordându-i asistența medicală. Apoi l-au aruncat într-o groapă comună, convinși fiind că din el nu va mai rămâne nimic peste timp. Au încercat să-i șteargă urmele. Dar urmele acestea puține, răzlețe și firave au rămas în sufletele celor care l-au cunoscut. Acum, prin promulgarea așa-zisei legi anti-legionare, urmașii foștilor membri marcanți ai aparatului represiv comunist vor să estompeze – folosindu-se de instrumentarul juridic, uzând de aceeași teroare demonică – și aceste urme pe care le-au lăsat, în colbul istoriei recente și în memoria colectivă postrevoluționară a României, Oprișan și toți cei deopotrivă cu el. Dar nu vor reuși. Știți de ce? Pentru că nepieritoarele lor chipuri s-au întipărit adânc, au izvodit și în sufletele noastre. Ei sunt în noi, tainic, atât cât vom fi. Iar ei știau asta: „Ne vom întoarce într-o zi… Și cei de azi cu pașii grei Nu ne-or vedea, nu ne-or simți Cum vom pătrunde-ncet în ei” (Radu Gyr) (Ciprian Voicilă)

Puteți precomanda Roger Kimball - "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politică"

"Ai privit vreodată un fluviu drept în ochi?" Pentru mai multă distracție, chiar amară, nu ratați "Siluirea maeștrilor. Cum este sabotată arta de corectitudinea politica", de Roger Kimball, în traducerea lui Dragoș Moldoveanu, care va apărea la inceput de iulie la Anacronic. Reduceri și precomenzi pe magazin.anacronic.ro. „Dați-mi voie să fiu clar cu voi. Nimic din ceea ce veți învăța pe parcursul studiilor nu vă va fi câtuși de puțin util mai târziu, în afară de situația în care muncind din greu și cu inteligență ar trebui să puteți descoperi când cineva spune idioțenii, iar acesta este, în opinia mea, principalul, dacă nu chiar singurul, scop al educației.” (John Alexander Smith, profesor de filozofie morală și metafizică la catedra Waynflete la Oxford, prelegeri, 1914) Vă prezentăm astăzi una dintre idioțeniile politrucilor artei, splendid tratate de Kimball în cartea sa, influenta interpretare a lui Michel Foucault a tabloului Las Meninas (Domnișoarele de onoare)ț

Starețul Nectarie de la Optina - Sfântul Ioan de Kronstadt - Sfântul Ioan Maximovici despre martiriul Țarului Nicolae al-II-lea

Starețul Nectarie de la Optina despre mucenicia Țarului Nicolae al-II-lea: "(...) Anul 1918 va fi și mai greu: Măria Sa și toată familia vor fi uciși. Da, acest împărat va fi mare mucenic". În luna ianuarie a anului 1901, Sfântul Ioan de Kronstadt a avut o vedenie profetică despre ce avea să se petreacă în Rusia. Vedenie în care... "Deodată Starețul [Sfântul Serafim de Sarov] s-a întors spre nord, facându-mi semn cu mâna. M-am uitat și am văzut un palat împărătesc. În jurul lui alergau câini, fiare turbate și scorpioni ce se cățărau, zbierau, își înfigeau colții. L-am văzut pe țar, sezând pe tron. Cu fața palidă, plină de bărbăție, citea rugăciunea lui Iisus. Deodată, a căzut mort. Coroana-i s-a rostogolit de pe cap. Unsul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare de fiare. M-am îngrozit și am plâns amarnic. Starețul mi-a pus mâna pe umărul drept: îl văd pe Nicolai II în lințoliu alb. Pe cap – o cunună de rămurele înfrunzite; cu fața palidă, însângerată, la gât purta o cruce de aur. Șoptea încetisor o rugăciune, apoi mi-a zis cu lacrimi în ochi: „Părinte Ioane, roagă-te pentru mine. Spune-le tuturor pravoslavnicilor creștini, că am murit curajos, ca un țar – mucenic pentru credința lui Hristos și Biserica Dreptmăritoare. Spune-le păstorilor apostolești să slujească o panihidă frățească pentru mine, păcătosul. Să nu căutați mormântul meu!”. Apoi totul a dispărut în ceață. Am plâns mult si m-am rugat pentru țarul – mucenic" ". Într-o predică rostită în 1962 ("Sângele lui asupra noastră!") Sfântul Ioan Maximovici spunea: "Crima s-a cuibărit în conştiinţa şi în sufletul întregului popor. Vinovaţi sunt toţi, într-o măsură mai mare sau mai mică: unii, de răzmeriţa propriu-zisă, alţii de pregătirea ei, alţii de duplicitate şi de trădare, alţii de justificarea celor petrecute sau de exploatarea faptelor în interesul lor personal. Uciderea ţarului mucenic este urmarea directă a acestora. Sângele lui este asupra noastră şi asupra copiilor noştri. Şi nu numai asupra generaţiei actuale, ci şi asupra celei viitoare, întrucât aceasta va fi educată în spiritul simpatiei faţă de crimele şi orientările care au condus la regicid. Doar totala ruptură spirituală de ele, recunoaşterea crimei şi a păcatului săvârşit şi pocăinţa pentru noi înşine şi pentru strămoşii noştri vor izbăvi Rusia de păcatul ce apasă asupra ei".